„E mort!”

  „Cine?” întrebă Parca mirată, privind spre Mayar, în timp ce cele două înaintau prin pădure, după ce ambele simțiră prea apăsătoare șederea cu spânul, mai ales să asculte al lui cântec trist.

  „Spânul! E mort, dar el nu știe asta! De ce?”

  „Pentru că nu trebuie s-o știe! Și… nici n-are de ce să afle!”

  „De ce?” insistă Mayar, iar această insistență i se păru ciudată Parcăi, care se opri numaidecât în loc și privi în ochii fetei.

  Ochii lui Mayar nu-i vorbiră însă, de parcă ar fi fost pur și simplu pictați pe fața ei. Dar totuși… erau vii și la fel de vie era prezența ei în acele locuri, deși spânul o numise „suflet mort” de când o văzuse.

  Apoi, văzând că în ochii lui Mayar nu va citi adevărul pe care se așteptase să-l citească, Parca-și întoarse privirea în altă parte de parcă acea privire timp de câteva secunde în ochii fetei ar fi deranjat-o sau ar fi sleit-o de putere. „Pur și simplu pentru că sufletele moarte aflate pe pământ nu trebuie să știe despre asta. Cel puțin nu până când va veni timpul să se întoarcă de unde-au fost luate după a lor moarte și aduse aici, pe pământ.

  „Dar totuși, el m-a numit „suflet mort” și pe mine. De ce?”

  „Pentru că un suflet mort vede doar suflete moarte în jur. Să-i spunem miraj al minții sau legea firii unuia: încercăm să ne apropiem de cei în sufletul căruia ne regăsim, la fel cum vedem în alții propria noastră reflecție.”

  „Și… nu-i tot una?” spuse Mayar și schiță un zâmbet: pentru prima dată zâmbi ea de când se afla cu Parca. Numai că titanida nu văzu acel zâmbet și poate că era mai bine așa.

  „Poate că ai dreptate, Mayar. Poate că-i tot una. Dar totuși… cea care ne influențează mereu e însăși Viața și noi nu suntem nici măcar în stare să simțim ale ei unde în jurul nostru.”

  Spunând asta, Parca închise ochii și lăsă să-i iasă pe gură aer alb, asemeni unei ceți lăptoase, dar nu atât de consistente.

  Mayar o privi curioasă, căci la acel truc din partea Parcăi nu se așteptase. Dar se miră nespus să vadă că din acel aer ieșit din ființa titanidei sorții se creau destine pe bolta aerului din jur: desene parcă desprinse dintr-o antică pictură.

  „O luptă!” murmură Mayar, văzând acele figurine de aer alb apropiindu-se și depărtându-se una de cealaltă, adunându-se în grupuri și colindând singuratice străzile unui oraș pustiit, apoi ale unui oraș ce părea în flăcări.

  Ceea ce-i atrase atenția lui Mayar însă și-o făcu să pășească spre acele figurine, cu mâna întinsă, fu imaginea unui lup, mult mai mare în mărime decât celelalte figurine, stând chiar în centrul lor, cu spatele la tânăra vulpe.

  Numai că în clipa când Mayar se afla la doar câțiva centimetri de ai atinge cu vârful degetelor spinarea de ceață, lupul se întoarse spre ea și privi în ochii ei, pătrunzând cu a lui privire până-n străfundurile inimii ei.

  Și fata se cutremură și pentru o clipă închise ochii, auzind a lui voce: „te îndrepți cu repeziciune spre abisul lumii, copilă a lui Ahi, și nu asta ar fi trebuit să-ți fie soarta. Întoarce-te din drum, cât încă nu-i târziu!” și dispăru lupul, atât de brusc, iar când Mayar deschise ochii nu-l m-ai văzu, deși ar fi vrut să fie așa.

  Chiar și după ce privi în jur, căutându-l din priviri, nu-l văzu. Însă, vocea lui și cuvintele spuse de el îi m-ai stăruia încă-n urechi.

  Trebui însă să-și ascundă acea uimire, când văzu că Parca-și revine în fire, după ce crease acele imagini de parcă ar fi fost în transă.

  „Ai văzut și tu?” întrebă Parca, privind țintă în fața ei și având pe chip pictată o mare tristețe.

  „Am văzut,” murmură Mayar. „Dar…n-am înțeles ce ar fi trebuit să reprezinte acele imagini: un trecut sau un viitor.”

  „Un trecut! Al cui însă nu știu. Dar simt totuși că-mi este atât de cunoscut.”

  „Cunoscut? În ce fel?” și Mayar făcu un pas spre Parca.

  Titanida nu m-ai spuse nimic însă și-n momentul în care Mayar păși spre ea, ea se urni din loc și se îndreptă cu pași lenți, dar siguri spre mijlocul acelei păduri, căutând ceva, dar neștiind ce anume căuta.

  Mayar se opri locului, văzând-o îndepărtându-se. Apoi, se roti pe călcâie și privi îndelung în urma Parcăi, în timp ce în mâna ei se forma o bilă de foc, din cele pe care Ahi adesea obișnuia să le folosească. Numai că era acolo o taină: cum reușise Mayar să deprindă acea îndeletnicire, când Ahi n-o învățase nicicând acel truc. Iar ochii ei, ce părură lipsiți de viață, lipsiți de voință, și de demnitate, sclipiră deodată sălbatic, scăldați în lumina acelei sfere de foc și un zâmbet viclean apăru iarăși pe fața vulpii.

***

  „Irkā, nu!” se auzi strigătul unei tinere, răsunând în toată Pădurea Spânului, și apoi silueta acelei tinere extrem de frumoase, de ochii albaștri și păr blond și lung se văzu fugind înspre ea, iar asta păru c-o înnebunește pe Parca care, astupându-și urechile cu ambele palme, se grăbea undeva.

  Numai că graba aceea a Parcăi n-avea o destinație finală, de parcă n-ar fi fost în stare să-și m-ai controleze mintea, iar aceasta, lăsată de capul ei, purta pașii Parcăi pretutindeni.

  Deodată însă, Parca se lăsă în pirostrii, tot apăsând urechile cu palmele, și strigă cât putu de tare: „Ajunge! Am spus ajunge! Nu vreau să m-ai aud!” și alte strigăte fără noimă se auziră apoi ieșind din al ei gâtlej.

  Acele strigăte fără noimă însă îi atraseră atenția lui Mayar care fusese lăsată în urmă. Numai că Mayar nu se grăbi să se îndrepte într-acolo. Ci, privind la sfera de foc din mâna ei, văzu fragmente din cele ce i se întâmplau Parcăi în acele clipe și buzele ei murmurară apoi: „o nebunie creată din prostie și o lume moartă apărută pentru a masca trecutul. Dar totuși: ce ascunde Parca? Mi se pare că această pădure a fost creată nu doar pentru a-i atrage aici pe Rophioni și ai distruge în drumul lor spre casă, ci a fost mai degrabă capcana altcuiva. Dar… a cui însă?”

  Tresări auzind iarăși strigăte și urlete de lupi de jur împrejur. Numai că Mayar era sigură de un lucru: că în acea pădure nu se aflau lupi, în afară de Rophioni. Și totuși auzea acel urlet asurzitor pretutindeni, pătrunzând-o până-n adâncul oaselor. Frică însă nu simți. Doar un oarecare disconfort, căci urletul cela și mârâitul ce urmă după aceasta, mârâit ce anunța că lupii ceea găsiră prada și erau gata s-o atace, o zgâria parcă în urechi.

  Deodată Mayar strânse acea sferă de foc în mâini, care explodă de parcă tânăra ar fi strâns un balon cu apă care pocni apoi, împroșcând în jur cu așchii de foc, iar asta se întâmplă din cauza că Mayar simți că înnebunește tot auzind acele urlete de lupi atât de aproape de ea.

  Apoi se lăsă liniște. Atât de liniște se lăsă încât Mayar simți că ceva nu-i în regulă și privi mirată în jur. Numai că timpul părea că se oprise în loc și totul înghețase: aerul, vântul ce se mișca alene printre frunze, iar acea mișcare a vântului făcu și crengile copacilor suflate de el să capete forme ciudate în copaci.

  Și… deodată începu stranietatea: Mayar, oprită locului și privind în jur, simți cum totul începu să se învârtă cu ea, de parcă ar fi fost într-una din transele sale sau ar fi băut ceva care-ar fi amețit-o într-atâta că avea vedenii.

  Însă asta și fu momentul în care Mayar decise că-i timpul să acționeze și, închizând ochii, în timp ce imaginea pădurii continua să se învârtă în jurul ei, tânăra reuși să se reîntoarcă în lumea ei interioară, numai că acolo era întuneric: beznă totală, chiar dacă simțea vibrațiile energiei ei atât de plăcut mișcându-i-se pe piele.

  „Tīrppu?! Ești aici?” se auzi vocea fetei, dar după secunde bune de așteptare doar liniștea apăsătoare îi răspunse. „Știu că ești aici!” continuă Mayar. „Haide! Nu te ascunde! Știu că vrei să-mi transmiți ceva! De asta m-ai readus în simțiri și de asta mi-ai dat sfaturi până acum!” dar iarăși doar respirația liniștii se auzi în jur.

  Și Mayar decise că-i timpul să facă lumină și cât de curând în a ei palmă apăru o lumânare de seu a cărei flacără lumina în culorile ochiului minții.

  Numai că cel adormit în acele clipe era ochiul lui Mayar. Și plutea el chiar în mijlocul acelui vid din interiorul fetei, cu pleoapa închisă și puțin înclinat în față de parcă ar fi simțit vină în fața fetei și s-ar fi închinat.

  Și pentru prima dată în viața ei, Mayar simți milă: pentru ea însăși și pentru acel ochi, căci indiferent de cât de mult încercase să se ascundă de ea însăși în tot acest timp, nu se putea ascunde de ea însăși și de legea firii, căci având sânge uman curgându-i în vene o făcea și pe ea umană, fie doar și pe jumătate.

  Anume acest sentiment o făcu pe Mayar să pășească spre ochi și ajungând la doar un pas de el întinse mâna în față și-l atinse, iar a lui răceală o făcu să se înfioare, căci nicicând până atunci nu m-ai simțise o astfel de răceală.

  „Ce să fie oare?” se întrebă Mayar. „De ce-i atât de rece, când înainte a lui lumină se simțea fierbinte? E imposibil ca el să fi încetat să existe și a lui căldură a dispărut undeva. Și totuși: el tace. De ce?”

  N-avu însă timp să-și termine al ei gând, căci un alt strigăt înfiorător al aceleiași tinere care strigase Irkā se auzi și asta o forță pe Mayar să se întoarcă în lumea reală, iar asta însemna că Mayar nu se putea controla pe deplin în acea pădure.

  Întoarsă în lumea reală însă văzu că totul rămase în aceeași amorțeală ca și mai înainte. Numai că mârâitul lupilor devenise și mai aprig, și mai supărător, iar asta însemna că două sau mai multe suflete sunt pe cale să se ia la harță.

  „Să fi pus deja spânul în aplicare al său plan și ghoulii au atacat?” se întrebă Mayar. Dar oricât nu încercă să privească în depărtare și să vadă ce se întâmpla, nu-i reuși și pace.

  Așa că se urni din loc și se grăbi în fugă într-acolo: de unde se auzea acel mârâit și unde părea să fie centrul acțiunii.

  Ajunsă în locul în care Parca se oprise și strigase de parcă ar fi înnebunit de tot, nu că nu era deja complet nebună cu tot ceea ce făcea, Mayar încremeni, căci în acel loc erau două Parca, stând față în față, în timp ce de jur-împrejurul lor se aflau lupi: jumătate din ei erau albi ca zăpada, iar cealaltă jumătate - negri ca tăciunele, și fiecare din ei și-arătau colții unii altora.

  Lupii cei albi se aflau în spatele Parcăi în alb, formând un semicerc, în timp ce cei negri formau același semicerc numai că în spatele celei în veșmânt negru cu roșu și care se afla cu spatele la Mayar. Dar chiar și așa, chiar dacă Mayar nu-i vedea fața, știa prea bine că-i tot Parca.

  Numai că cele două Parca nu arătau așa cum o știa tânăra, ci total diferit, chiar dacă aveau aceeași față ambele. Două detalii le diferențiau însă, în afara veșmântului lor: ochii și părul. În timp ce cea blondă avea ochii albaștri, cea cu păr negru îi avea verzi, asemeni ierbii nalte și mătăsoase, iar una dintre șuvițele de păr din față era vopsită într-un roșu cărămiziu.

  Și mai era ceva ciudat acolo: Parca, cea știută de Mayar, stătea ghemuită lângă trunchiul unui copac, astupându-și urechile cu palmele pe care le apăsa cât de tare putea și avea și ochii închiși.

This novel's true home is a different platform. Support the author by finding it there.

  „Ce se întâmplă?” se întrebă Mayar și vru să dea un pas în față. Se opri însă, simțind ceva straniu apăsând-o pe inimă, de parcă ar fi fost o presimțire. Apoi, de parcă ar fi înțeles că acea durere de inimă era chemarea firii ei de a se pune la adăpost, Mayar se retrase în spatele unui copac.

  Și bine făcu, căci cea strigată cu numele Irkā, întoarse puțin capul și privi în spate, dar nu văzu nimic straniu: doar mârâitul lupilor ei și natura încremenită din jur. Apoi, Irkā se uită iarăși cu ură la cea din fața ei, care continua s-o privească cu dojană și dragoste-n priviri.

  „Mereu faci numai ce te taie capul, Patavi,” spuse Irkā și mârâi ușor de parcă ar fi fost unul din lupi. „Nici aici nu-mi dai pace.”

  „Pentru că te iubesc,” îi spuse cea numită Patavi. „Ești al meu suflet-pereche și nu pot să fiu nepăsătoare când văd că distrugi complet a noastră lume.”

  „O distrug?” spuse Irkā cu ironie și surprindere în glas. „Cine-a spus asta? Vāḻkkai? Dacă da, atunci ești chiar mai proastă și mai oarbă decât am crezut că ești, surioară,” spuse tânăra, șuierând ultima parte printre dinți.

  „Singura care e oarbă dintre noi ești tu, Irkā și ce te-a orbit complet a fost a ta dragoste pentru Maranam. Nu înțeleg cum de nu vezi că ce face e să te folosească doar. Are nevoie de a ta putere pentru a o îngenunchea pe Vāḻkkai. Atâta tot. De îndată ce va reuși asta o să se descotorosească de tine așa cum a făcut cu al său fiu, cu Ōnāy.”

  „Asta pentru că Ōnāy i-a întors spatele și s-a alăturat mamei lui. Cu mine însă va fi diferit.”

  „Diferit? În ce fel? Crezi că-i ve-i sta alături pe tron? Dacă da, de înșeli, căci Maranam n-o să împartă nicicând acel tron cu nimeni. Tu pentru el ești doar un instrument, un câine de luptă și nimic mai mult.”

  „Ajunge!” strigă Irkā înnebunită și-și străfulgeră sora cu privirea. „Dacă n-ai idee ce e puterea și libertatea, atunci nu vorbi despre asta, Patavi (menire) și sper că asta e ultima dată când mă deranjezi cu astfel de prostii. Și… ține minte: cine nu e cu mine, e împotriva mea. De aceea, supraviețuiește de poți. Iar de nu: o să am grijă să mori de mâna mea,” și, pocnind din degete, Irkā făcu să fie învăluită într-un fel de mic uragan creat din fum negru, care se extinse apoi și la lupii ei și cât de curând dispărură.

  În urma ei natura din jur reveni la viață, chiar dacă cea numită Patavi continua locului. Ai tinerei ochii erau însă triști și din ei se văzură apoi curgând lacrimi amare, lacrimi de tristețe, căci înțelegea prea bine că ai soră se îndrepta direct spre pierzanie, iar ea nu putea face nimic.

  Cât de curând, vântul începu să sufle ușor în jur și Mayar văzu cum veșmântul complet alb al lui Patavi începu să se coloreze într-un auriu lucios, dar nu complet, ci doar o fâșie, ce pornea de la umărul stâng, cobora în jos pe diagonală și se pierdea undeva în partea dreaptă de jos a robei sale, iar când acea margine se termină de conturat, Patavi dispăru și ea.

  Asta o readuse în simțiri pe Parca, care lăsă să-i scape un prelung oftat din piept, un oftat dureros, ca atunci când ții în tine durerea pentru multă vreme, ca mai apoi s-o lași să-ți scape în afară.

  Și… când simți că liniștea o înconjură complet, durerea și vuietele din cap dispărură și ele, Parca privi speriată în jur, încercând să vadă de nu erau acolo martori care să fi văzut a ei nebunie, iar când crezu că era singură dispăru și ea.

  Abia atunci Mayar ieși din a ei ascunzătoare și privi în jur. „O lume paralelă!” murmurară ale ei buze și ochii ei reflectară întreaga uimire simțită de al ei suflet. „Dar unde? Unde-a fost asta? În acel loc numit Aeon sau poate… în altă lume?”

  Răspuns însă nu avea nici de la ochiul minții ei, nici de la natura din jur. Așa că decise să aștepte: ce însă nici ea nu știa, chiar dacă știa un singur lucru - că al ei joc poate fi a naibii de periculos.

***

  Cea numită Pădurea Spânului apăruse totuși din mila Parcăi, căci după ce ea-l salvase pe Laṟṟa și el îi ceruse o lume numai a lui, titanida decise că era timpul să-i facă pe plac: dar nu lui, ci ei, căci de mult visa la un astfel de loc, de care păruse că-i era dor. Dar de unde știa o astfel de pădure sau de ce-i era dor de ea, habar n-avea.

  Dar puțin îi păsa de altfel, căci important pentru ea era să-și ducă la capăt propriile planuri, iar ceea ce era în capul ei trebuia înfăptuit și în realitate.

  De aceea, după ce-l lăsă pe Laṟṟa la intrarea în grota Celvam, cea cunoscută și ca Grota Bogățiilor sau Paradisul Spânilor, Parca dispăru sub forma ei de pasăre măiastră, iar asta-l minună nespus pe spân, căci crezuse că Parca era o pasăre neagră. Dar… se înșelase, căci Parca avea multe fețe și nu degeaba era văzută diferit de toți cei ce-o vedeau.

  Apoi, zburând în înalturi, ochii ei căutară pretutindeni acel loc numit de a ei inimă „acasă,” dar îi trebui multă vreme să-l găsească, căci… nu știa de ce, dar Viața și Lumea păreau să fie împotriva ei și să jinduiască ca ea să nu găsească acel loc pe care-l căuta cu înfrigurare.

  Însă e în firea oamenilor și a oricărei ființe ce încă respiră să-și găsească al lor cuib. Și-l găsi și Parca în cele din urmă: era un loc perfect rotund, înconjurat de mocirle, dar destul de amplu pentru a crea acolo un adevărat regat.

  Dar… nu-și dorea Parca un regat de lux, ci unul de frunze verzi și de dor, un regat după care inima ei tânjea atât de mult. De asta și creă acolo o pădure de vis.

  Numele ei să i-l dea însă nu dori, căci asta ar fi însemnat să se dea de gol în fața Titanilor și să le spună despre ale ei planuri, căci chiar dacă Parca fusese creată să înșele soarta, mintea ei își dorea să-i înșele pe alții. De aceea, în timp ce mergea prin acea pădure, admirând rezultatul muncii ei, Parcă-i îi veni în minte numele spânului. Numai că „Pădurea Laṟṟa” nu-i fu pe plac Parcăi. Da iaca „Pădurea Spânului” suna mai natural. Așa că hotărî în cele din urmă să-i spună altfel.

  Însă… atunci când termină de creat acel loc, Parca decise că trebuie cumva să-și ascundă urmele. De aceea, formă o licoare magică din apa luată din mocirlele ce înconjurau pădurea și mai apoi merse de puse câte un strop în băuturile tuturor, punându-le astfel în minte un gând: „Pădurea Spânului există de mult. Cine a creat-o sau cum a apărut ea nimeni nu știe. Dar… există și asta e legea firii.”

  Și-i reuși Parcăi asta doar datorită faptului că Gaea nu era în acele clipe pe pământ, căci după ce folosise Magia Neagră împotriva lui Mannar pentru prima dată, fu condamnată la zece ani de pribegie în Deșertul Uitării, iar când se întoarse și dădu cu ochii de acea pădure care nu fusese creată de a ei milă, se minună desigur, dar oricât nu se interesă ea cine-o făcuse nu putu afla și pace.

  În cele din urmă, colindând-o în lung și-n lat, Gaea o găsi din cale afară de frumoasă și decise s-o păstreze, căci vezi tu: tot ceea ce-i frumos și bucură ochiul trebuie să existe. Ceea ce nu văzuse atunci Gaea fu putrezeala din interiorul acelei păduri. Dar… era prea fermecată de frumusețe, ca să vadă că interiorul acelui măr frumos era putred.

  Totuși, Gaea făcu ceea ce nu-i reușise Parcăi: să ascundă de ochiul oamenilor frica și dezastrul, căci mlaștinile celea ce înconjurau pădurea țineau departe oamenii de acele locuri. De aceea, Mama Natură secă două dintre lacuri, făcând astfel drum liber de intrare și ieșire în acea pădure, iar mlaștinile de prin lături le transformă în ceea feeric.   

  Numai că acea feerie era doar o mască, așa cum făcuse Tenebre cu Cascada Licuricilor. Dar… important era doar faptul că despre asta știa doar Gaea, nu și oamenii, iar ea crezuse că acea „minciună nevinovată” îi va feri de rele pe cei ce-or traversa pădurea.

  Se înșela însă, căci dincolo de aparențe mereu se află răul pândind dintr-un colț la bine. Așa făcu și Parca: folosindu-l pe Spân drept al ei aliat de nădejde, îi dădu ordin să nu scape nimic din priviri și să-i transmită ei veste, scriind pe-o frunză verde al lui mesaj și aruncând-o să plutească pe unul din acele lacuri de lângă pădure, care serveau de altfel de „poștă,” căci imediat ce frunza cu mesajul era aruncată de spân pe apă, plutea pe suprafața apei până ajungea la mijlocul lacului, unde era imediat „înghițită” de parcă ar fi existat acolo gâtul foarte îngust al unui ulcior înăuntrul căruia exista un spirit asemănător vârtejurilor.

  Drept răsplată pentru a lui trudă, Parca numi nu doar pădurea în cinstea spânului, ci și câmpia ce se întindea până la intrarea în pădure, iar asta pentru Laṟṟa fu o adevărată bucurie. Cel puțin fu la început. În timp însă începu să simtă o mare deșertăciune pe suflet. De ce-o simțea însă nu avea habar, la fel cum nu știa de ce îl durea în piept de parcă ar fi fost cândva înjunghiat, iar rana ceea, chiar de se tămăduise, păstrase încă în sine durerea de parcă cicatricea ceea nevăzută ar fi fost un flacon magic în care domnea prăpădul.

***

  „Ce-o fi punând acum la cale?” se întrebă Laṟṟa privind în urma păsării măiestre care se îndepărta în zbor de acele locuri. „Probabil nimic bun,” spuse el și rânji. După care, scoțând de la brâu cuțitașul cu lamă încovoiată pe care-l purta mereu cu el, Laṟṟa pătrunse tot mai adânc și mai adânc în acea grotă, care servea de altfel și de poartă de intrare în Regatul Spânilor.

  Totuși, simți un miros pătrunzător în nări de îndată ce parcurse cam 200 de metri în interior și se miră nespus, căci un astfel de miros nu se m-ai simțise acolo nicicând.

  „Să fi murit vreo lighioană ceva și nimeni n-a dat de ea încă, iar putrezind ne bâhlește și aerul? Ba nu, nu ar fi posibil, căci acest loc e aerisit nu doar printr-un sigur loc, ci are nenumărate guri de aerisire, pe care chiar eu le-am proiectat. Și totuși… miroase îngrozitor aici! Ce Dumnezeu să se fi întâmplat?” se întrebă Laṟṟa, strâmbând din nas, ca mai apoi să și-l astupe cu totul, căci într-adevăr nu putea respira.

  Deodată însă încremeni, realizând că pe pereții tunelului pe care înainta nu se zărea nici urmă de torță aprinsă. Dar totuși: el vedea în întuneric mai ceva ca ziua, un lucru ce nu i se m-ai întâmplase până atunci.

  „Asta chiar că-i drăcovenie curată!” își spuse spânul, minunându-se în sinea lui.

  Apoi îi veni ideea să-i strige pe ceilalți și să-i facă să vină grăbiți la el, iar când l-or vedea viu și nevătămat la sigur s-or minuna nespus și era sigur c-or tremura ca varga, căci nu degeaba-l adormiseră ei când vrură să-l atace, căci Laṟṟa era nu doar un spân voinic ca trup, dar și ager la luptă, iar de unul se lupta cu el cât era treaz ajungea cu siguranță trup, căci… vezi tu, Laṟṟa nu iubea să lase viu pe nimeni.

  Așa-i era în fire și nu se putea schimba și uneori i se părea că se născuse cu setea ceea de moarte în sânge. De ce simțea mereu acea sete nu știa însă și nici tare nu-l prea interesa să știe. Important era însă că asta-l făcea mai voinic și n-avea pereche în luptă.

  Totuși: fusese înșelat de ceilalți prin vicleșug și, adormindu-l, vrură să-l dea pierii. Avuse însă zile se pare. „Sau poate-o fi fost soarta?” își tot spunea el în timp ce înainta și chiar se convinse într-atâta că fusese Parca cea care-l ajutase, că ajunse să-i mulțumească, în sinea lui.

  Deodată încremeni, când drumul pe care el înainta se opri și ochii lui văzură doar întuneric în jur și nimic mai mult, deși mai înainte văzuse bine de parcă ar fi fost ziuă în jur. Dar… nu se pierdu cu firea, căci era obișnuit cu întunericul. Așa că întinse mâinile în față și, bâjbâind în jur, dădu cu mâna de pietroaie, clădite una peste alta.

  Asta-l înfurie nespus, iar furia nestăpânită veni după câteva clipe de surprindere neplăcută: „au îngrădit calea! Cum naiba au putut îngrădi acest drum? Era cel mai frumos drum dintre toate cele proiectate de mine! E o insultă personală la adresa mea. Au crezut că-s mort și au decis să șteargă a mea creație de pe fața pământului. Da las că le arăt eu ce înseamnă să te pui cu voinicul spân Laṟṟa!”

  Se dădu câțiva pașii în spate, turbând de mânie. După care-și luă avânt și fugi spre acel perete de roci ce-i îngrădeau calea. Numai că impactul cu ele-l aruncă cât colo și resimți atât de puternic acea lovitură încât se chirci timp de câteva clipe și chiar scrâșni de durere.

  Numai că durerea ceea o simțea mai puternic în piept, de parcă ar fi fost o rană deschisă. Dar, când dădu materialul cămășii într-o parte și-și atinse acel loc cu palma deschisă, nu simți nimic, nici măcar o urmă de lichid, iar asta însemna că nu era rănit. Totuși îl durea. Totuși simțea durerea ca pe o rană deschisă. Iar asta-l făcu să strâmbe iarăși din nas.

  Își aduse aminte apoi de nedreptatea care i se făcuse și decise să m-ai încerce odată. Numai că atunci când se dădea iarăși înapoi să-și ia avânt, simți o puternică lovitură după ceafă, ce-l lăsă numaidecât inconștient, iar întunericul luă iarăși locul luminii, care apăruse pentru o clipă doar în fața ochilor lui, înainte de-ai închide. Pe veci oare?

***

  Multe bărci, apărute acolo din mila Gaeiei, înaintau încet pe lac, în timp ce câte o pereche de lopeți atingeau ușor apa care foșnea plăcut sub mângâierea lemnului tare.

  Și totuși, chiar dacă deciseră să nu m-ai aștepte până s-o lumina de ziuă și să se îndepărteze de acele locuri luând calea apelor și nu pe cea a pădurii, Dike era neliniștit. De ce însă: nu știa nici el.

  „Dă-mi-le mie, tată!” îi spuse Fenrir lui Dike, apropiindu-se de el și luându-i din mâini lopețile pentru a cârmui el acea barcă în care se afla nu doar cu Dike, ci cu Samaya și Sephir de altfel.

  Dike nu se împotrivi, iar după ce lăsă barca în grija fiului se apropie de centrul ei și privi în jur la acea armată de bărci de lemn, fiecare nu mai încăpătoare de patru persoane, la cârma cărora se afla un vâslaș iscusit, iar chiar în fața bărcii se afla un mic felinar în formă de stea ce lumina zarea.

  „Te simt neliniștit, tată și nu știu de ce!” spuse Samaya, apropiindu-se de el și privindu-l preocupată.

  „Și eu am realizat asta, scumpo, numai că nu pot înțelege de ce, căci… am m-ai trecut odată pe aici, dar arătau aceste locuri diferit parcă. Acum însă… e extrem de ciudat.”

  „Ciudat în ce sens? Și… când ai m-ai trecut pe aici?” îl întrebă Samaya mirată.

  „Ciudat în tot ce văd în jur. Și la fel simte și Gaea. Văd asta în a ei privire, în timp ce analizează împrejurimile, căci și ei i se pare că aceste locuri nu-s cele create de ea. În ceea ce privește când am m-ai fost pe aici: când a murit Upprisinn.”

  Samaya-l privi crucită. La fel făcu și Fenrir. Singura care nu se minunase însă fu Sephir, care continua să privească suprafața apei de parcă ar fi căutat ceva. „Moartea lui Upprisinn? Dar cum e posibil, tată? Sunt sigură că atunci când Fecioarele Demonice au trecut prin fața grotei Siar-ului, am văzut moartea lui Upprisinn atât de clară și s-a întâmplat în pădurea Kiago, nu aici.”

  Dike-și privi fiica: cu ochii triști, cu sufletul gol, pe care-l simțea strâns ca într-o menghine. „Ba nu, Samaya! Upprisinn a murit aici! În Pădurea Spânului!”

  „Dar… cum a fost posibil? Această Pădure e atât de departe de casa lui Upprisinn, de Pădurea Rophion. Cum a ajuns ea aici?”

  „Cel care a adus-o aici a fost Lifid Ibloma, căci pe vremea ceea pumnalul și Upprisinn erau un singur spirit, o singură putere. Dar… după cum am înțeles noi pe urmă a fost doar chemarea sorții și au fost cât pe ce să le reușească să pună mâna pe puterea pumnalului, căci venind în această pădure, Upprisinn și ale ei însoțitoare, 12 la număr, au dat peste o întreagă armată a Yātrīkar-ilor și chiar de Upprisinn era o luptătoare înnăscută, n-a reușit totuși să facă față acelei puteri demonice.”

  „Dar de ce? Pumnalul doar…?”

  „Lifid Ibloma e neputincios în acea pădure, Samaya. De asta am ales în cele din urmă să mergem pe această cale și nu prin pădure, căci acolo ai fi fost neprotejată.”

  „Neprotejată? Dar e imposibil! Cu voi toți alături am fi reușit să…”

  „Ascultă-l pe tata, Samaya!” îi spuse Fenrir și pentru prima dată Samaya simți maturitate în glasul lui Fenrir, care de obicei, în astfel de situații, ar fi ales s-o tachineze. Acum însă-l vedea destul de cumpătat, ceea ce nicicând nu observase la el.

  Ceea ce-o miră însă și mai mult fu s-o vadă pe Sephir atât de concentrată privind apele, de parcă ar fi vrăjit-o. „Ce-i cu ea?” își întrebă în cele din urmă Samaya tatăl.

  Dike doar strânse din umeri: nu știa și nu pentru că n-o cunoștea îndeajuns pe Sephir, ci pentru că habar n-avea ce se întâmpla în acele locuri. De asta era neliniștit și de asta decise să-i spună Samayei despre moartea lui Upprisinn. Dar alese totuși să nu-i spună ultimele cuvinte rostite de acea tânără când dădu drumul pumnalului care fu luat de-o tânără ce-avea fața Samayei: „ai grijă de acest pumnal, copilă! Nu-l lăsa nicicând la voia sorții și nicicând nu te lăsa înșelată de el,” moment care fu văzut de Samaya atunci, în pădure, când avuse acea vedenie și văzuse ea atunci buzele lui Upprisinn mișcându-se, dar nu putu citi pe ele adevărul.

  „Samaya, atent!” îi strigă Bestla și Samaya tresări și-o privi. Se minună însă să vadă gesturile disperate ale tinerei care se afla într-o barcă cu Arion, Boor, și Island, la câteva zeci de bărci distanță de ei.

  Totuși privi în urmă după ce înțelese căci anume asta-i cerea Bestla să facă și-o văzu pe Sephir aplecată complet peste barcă, cu fața atât de aproape de apă. Dar, deși se repezise imediat spre ea, nu reuși s-o apuce la timp și, în cele din urmă căzură ambele în apă.

  După ele nu sări însă nici Dike și nici Fenrir, care păreau statui vii în acele clipe și doar mâinile lui Fenrir m-ai vâsleau încă, fără ca a lui minte să fie conștientă de asta, în timp ce Dike privea undeva aiurea, spre pădure.

  Și în locul spre care privea titanul stătea de fapt spânul care nu-i scăpa din priviri, iar acea privire țintă asupra lor părea să fi fost ceea ce-i vrăjise pe ceilalți.

  Era doar o aparență însă, căci ceea ce-i înlănțuise pe ei pe acele ape era Parca și puterea lui Mayar, care controla iarăși în mână o bilă de foc, în timp ce buzele ei schițau un zâmbet șiret: aceea era victoria ei, victoria ei asupra Samayei după 13 ani.

  Și… se credea învingătoare în tot și-n toate, dar n-avu ea putere asupra tuturor, căci în clipa când voia să râdă din toată inima și să se declare unică în lume, în acele ape săriră Arion și Nathaniel, singurii pe care vraja ei nu-i stăpânise. Iar asta o făcu în cele din urmă să răcnească ca apucata și să arunce acea bilă de foc peste ape, iar suprafața lacului începu a arde de parcă ar fi fost unsă cu smoală sau petrol.