Noea (v.o: Tamil)

  Inta ulakamē uṉatu corkkam, Baradar,

  Nīṅkaḷ mikavum virumpi pātukākkum kāṭu uṅkaḷ ciṟai,

  Kāṟṟiṉ vēkamum uyir mūccum uṉatu iraṭcippu,

  Āṉāl paccai ilaikaḷ vaḻiyāka pāyum cīram uṅkaḷ āviyai iṟutiyil kollum viṣam, āṉāl uṅkaḷ āṉmāvai viṭuvikka uṅkaḷāl etuvum ceyya muṭiyātu.

(RO:)

  „Această lume e al tău Paradis, Baradar; pădurea ce-o iubești atât de mult și pe care-o protejezi e a ta închisoare; rafalele de vânt și respirația vieții sunt a ta salvare, dar serul care curge prin frunzele verzi ale acestei păduri sunt otrava care-ți va ucide sufletul în cele din urmă și nu vei putea face nimic pentru a te salva.” Iar aceste șoapte, ale valului magic, se auzeau pretutindeni, rotindu-se în aer și „fugind” prin pădure de parcă ar fi fost cai de aer care galopau spre orizontul roșu al apusului, în căutarea salvării.

  Singurul însă, care continua să rătăcească prin pădure, urmând acei cai de aer și complet pierdut în lumea suferinței și-a amintirilor, era Baradar, cel care înainta neostenit și practic fără urmă de viață în a lui privire, căutând ceva în acea pădure stearpă, atât de cunoscută de el, dar temută de alții, cu numele Pădurea Morților. Și, în timp ce rătăcea cu privirea pierdută prin acea pădure, murmura întruna:

  „Unde ești tu, doamna mea?” Își chema Baradar regina. Ea însă nu apărea nicăieri. De asta minikin-ul urma vocea aerului, respirația vântului și fluxul dragostei ce plutea încă în acea pădure fără viață, unde nu se vedea nimic în jur și asta-l speria pe bietul minikin tot mai mult și mai mult.

  Deodată însă se auzi un urlet de lup în spatele lui. De asta Baradar se opri. De privit în urmă însă nu privi ca să vadă cine se apropia, căci știa că e singur în acea pădure. Sau poate nu mai era atât de sigur că e doar el și umbrele acolo?! Nu mai era atât de sigur dacă sincer.

  Dar, într-un târziu, se auzi murmurul minikin-ului: „Rege lup?” Răspuns însă nu primi. Decise însă să mai aștepte o scurtă vreme… poate se aude și altceva în afară de respirația dușmănoasă a acelor copaci. De auzit însă auzi doar liniștea într-un final, un lucru neobișnuit pentru acel loc, deși minikin-ul era sigur că în acea pădure se găsea doar vid și întuneric. Nimic mai mult. De altfel, în acele clipe, până și frunzele de pe copaci păreau înțepenite, deși o stranie boare de aer cald se simțea în jur. Curând însă frunzele începură iar a-și scutura micuțele trupuri metalice, de un verde închis. Abia atunci minikin-ului îi fu dat să audă:

  „Câte nopți de-a rândul continui să rătăcești prin această pădure, minikine?”

  „Nu știu,” răspunse Baradar, pe șoptite. Privea însă în jos, neîndrăznind să privească în jur să-l vadă pe cel ce-i vorbise. Doar preferă să privească aiurea, undeva în acea pădure.

  „2.475.637," îi răspunse vocea. „Le-am numărat pentru tine, pentru că am simțit puterea rătăcirii tale adânc în ale mele rădăcini, cele care caută apă dătătoare de viață în adâncul pământului. În locul serului vieții însă ele găsesc doar tristețe și amintiri dureroase, amintiri născute în a ta ființă de fapt din acel blestem aruncat și asupra mea, asupra trupului meu încărcat de păcate." Dar, deoarece tot privea în jur și nu vedea pe nimeni vorbindu-i, Baradar își imagină că-i vorbise de fapt pădurea.

  Și acea pădure care-i vorbea lui Baradar era formată din a lui esență. De aceea și minikin-ul căuta ceva cu privirea cât se uita în jurul lui. Numai că nu-i fu dat să vadă nimic până când ochii lui nu se obișnuiră cu întunericul și acea pasăre speriată și neogoită ce se zbătea în pieptul lui, cea cu numele de inimă, nu se liniști complet. Abia atunci respirația minikin-ului reveni la normal și sângele începu iar a-i circula în ritmul obișnuit prin vene. Și, din acel moment, minikin-ului îi fu dat să vadă ceva mișcându-se printre copaci. Dar nu în direcție opusă, ci direct spre el. Era ceva între viu și iluzoriu, ceva făcut din lemn și prin care curgea serul vieții. Iar acel ceva, văzut de Baradar, începu să-i vorbească dintr-o dată într-o limbă stranie, dar în același timp cunoscută lui Baradar.

  „Sunt Shiver Sun," spuse acea ființă. „Paznicul acestei păduri și a blestemului, cel care te-a îngenuncheat pe tine și cel care a făcut azi din mine această ființă ciudată, care umblă prin lume și poate vorbi, o ființă pe care tu o vezi, care ți se pare vie, dar în pieptul căreia nu bate nicio inimă." Și, terminând de spus asta, se opri în fața minikin-ului.

  Baradar însă nu-l privi, ci închise ochii. Doar pentru câteva minute. Apoi îi redeschise și privi în fața lui. Astfel îi fu dat să vadă că avea de fapt de-a face cu un buștean. Unul neobișnuit de altfel, care putea merge și vorbi. Și era și ciudat de felul lui bușteanul, căci pe lângă faptul că avea 1m doar înălțime, Shiver Sun avea și rădăcini destul de groase. Acele rădăcini însă erau uscate. La fel erau uscate și crengile care-i serveau drept brațe. Apoi se vedeau niște mlădițe desfrunzite pe creștetul lui în loc de păr. Și, doar pe două dintre micile crenguțe ce-i serveau bușteanului drept sprâncene, se vedeau câteva frunzulițe abia răsărite. Asta însă făcea să fie și mai vizibilă uscăciunea lui Shiver Sun în loc să-l facă mai plăcut văzului.

  Văzându-l arătând astfel, minikin-ul se întristă. „Îmi pare rău,” spuse el în cele din urmă, continuând să privească bușteanul. Și, în vocea lui Baradar, se simți regretul. Apoi minikin-ul oftă.

  „Pentru ce?” Îl întrebă Shiver Sun.

  „Pentru că te-am creat și am permis să arăți astfel,” răspunse Baradar. Apoi ochii i se umplură mai întâi cu lacrimi, ce curseră apoi râuri pe ai lui obraji și, curând, câteva atinseră una dintre rădăcinile uscate ale bușteanului. Astfel, datorită puterii lacrimilor vii și calde născute din inima lui Baradar, lemnul înverzi, acoperindu-se de mușchi verde și moale.

  Asta însă nu-l impresionă pe Shiver Sun, care spuse: „Și? Ce-i în neregulă cu a mea ființă? Sunt viu. Cel puțin respir prin a ta ființă, căci în a mea esență curge și serul vieții tale. Astfel noi doi respirăm în același ritm dansant al vieții.”

  „Dar pădurea aceasta… este atât de întuneric aici. Este… atât de rece… atât de pustiită,” spuse minikinul, privind în jur. „Chiar arată astfel lumea din interiorul meu?”

  Bușteanul schiță un zâmbet ciudat: „aceasta este a ta cruce, minikine. E a ta pedeapsă pentru că ai luat viața cuiva, căci trebuie să plătești pentru ceea ce ai făcut.” Și, pentru prima dată, Baradar văzu doi ochi și două buze conturându-se pe scoarța bușteanului. Apoi privirea lui Shiver Sun îl străfulgeră și-l făcu să se cutremure, să simtă cum lumea întreagă se prăbușea asupra lui, ca o apă sfântă ce încerca să-l spele de păcate. Dar, din această cauză, Baradar se simțea mai pierdut ca oricând.

***

  Spațiul din jurul minikin-ului vibra. Da, Baradar simțea asta. De văzut însă nu vedea cum se mișcă spațiul din jurul lui, căci totul era cufundat în întuneric.

  „Poți deschide ochii,” îi spuse Shiver Sun într-un târziu. Astfel, când minikinul îl ascultă și deschise ochii, văzu în jur ceva fascinant și nemaivăzut până atunci. De asemenea acel spațiu, pe care Baradar îl văzu în jurul lui, era Magic. Dar era și de temut în același timp, căci era înconjurat de Întunecata Pădure Mortor și numai locul unde Baradar și Shiver Sun se aflau era luminat, de parcă ar fi fost o insulă în mijlocul deșertului.

  „E atât de amețitor,” șopti Baradar dintr-o dată. Dar continuă să privească insistent la ceea ce se vedea în fața lui de parcă s-ar fi rotit lumea în jurul soarelui, iar el ședea chiar în centrul acelui cerc de foc. „Ce loc e acesta, Shiver Sun?” Întrebă el apoi.

  „Acesta sunt eu și a mea lume,” răspunse bușteanul. „Ceea ce vezi acum este sufletul meu și acel râu ce curge în depărtare, traversând pădurea, este serul vieții mele. Eu însă nu-l pot atinge niciodată și nici bea din el.”

  Asta-l miră enorm pe minikin. N-avu însă timp să întrebe ce-i trecuse prin minte, ci se sperie, căci… undeva în depărtare se auzeau tobe. 1…2, 1…2, răsuna ritmic în jur. Apoi se auzi din ce în ce mai tare. Cel puțin asta i se păru minikin-ului… că totul în jurul lui răsună și vibrează amenințător. Până și aerul.

  Dar, când un sunet strident se auzi undeva în zare, într-un loc ce părea o vale, minikin-ul întrebă: „Ciori? Cum pot fi aici ciori?” Și, ridicându-și ochii la cer le urmări zborul cu privirea.

  Shiver Sun îi răspunse însă calm: „aceste păsări negre ca smoala, ce le vezi apropiindu-se din depărtare, nu-s decât ale mele gânduri negre. Și, dacă te uiți atent la ele, în special la forma pictată de zborul lor, o să vezi că sunt de fapt simbolul Māṉsṭar Kēlaksi - în special gâtul ei imens care înghite și devorează totul în jur.”

  Asta-l făcu pe minikin să se clatine pe picioare. Se simțea amețit. De asta și făcu doi pași în spate. Apoi își atinse fruntea și iar închise ochii, simțind că nu poate respira, de parcă aerul din jur ar fi fost otrăvit. Și, dintr-o dată simți un val de aer extrem de rece, înconjurându-l.

  După aceea auzi vocea lui Shiver Sun: „ai fost blestemat, minikine," dar când privi în jur nu-l văzu și asta-l miră enorm. „De altfel tu ești diavolul acestor întinsuri." Dar oricât nu se uita Baradar în jur nu-l putu vedea pe buștean și pace: se vedea doar un val de aer magic, negru, ce dansa în jur. Apoi, din acel val de ciori negre, care se adunară în același loc deși continuau să zboare cumva haotic, se formă iar acel gât spiralat. Și iar se auziră tobe după asta. Al lor sunet se auzea însă tot mai aproape și mai aproape, sunet care făcea natura din jur să vibreze în același ritm. Ulterior se auzi o muzică ciudată. Apoi sunet de săbii lovite una de alta și pe urmă un urlet… ceva ce-l făcu pe minikin să simtă mii de ace intrându-i sub piele. De asta lăsă să-i scape din piept un „Oh!” Apoi îngenunche iar și-și atinse pieptul cu ambele palme.

If you encounter this narrative on Amazon, note that it's taken without the author's consent. Report it.

  Într-un final, după mult timp de privit în zare, revăzu bușteanul. Acesta arată diferit în acel moment, chiar dacă avea încă a sa formă de lemn. Arăta de fapt de parcă ar fi avut trup uman. Cel puțin ca formă, căci avea un cap, două brațe și două picioare. Straniu la el era însă faptul că spirala ceea de păsări negre se învârteau în jurul lui și nu mai dansau sub cer.

  De asta și întrebă minikinul cu jumătate de glas: „Shiver Sun?” Sunetul produs de-al său glas era însă ciudat și abia-abia auzit.

  „Shiver Sun e doar în imaginația ta," îi răspunse bușteanul. „El e ale tale temeri, cele de a fi distrus și dispersat în neant, de parcă ai fi o pană ușoară suflată de vânt. Al tău destin nu va fi însă atât de nedureros, minikine, și asta din cauza că iadul pe care ți-i dat să-l vezi este aici și acum.” Ultima parte însă fu strigată de buștean, care făcu să zăngăne urechile lui Baradar. Tocmai de aceea el le acoperi cu palmele.

  Odată cu acel strigăt însă natura în jur se înveli c-o magmă fierbinte care curgea în valuri mari. Apoi, când căzu asupra minikin-ului, păru să-i dea foc. Totodată pârjoli totul în jur, lăsând doar scrum și cenușă bătută de vânt spre zare.

***

  Baradar deschise brusc ochii auzindu-l pe Shiver Sun vorbindu-i: „În sfârșit te-ai trezit!” Îi spuse bușteanul. Astfel minikinul realiză că de fapt stăteau ambii așezați la umbra unui imens copac rotat, iar ceea ce văzuse mai înainte fusese un vis.

  Totuși întrebă: „Ce-a fost asta?”

  „Ale tale temeri. Și, din câte văd, m-ai făcut parte din ele. Ele însă îți aparțin în totalitate, amenințând să te distrugă pe dinăuntru și pe dinafară deopotrivă. De fapt, această lume, ce-o vezi în jur, se autodistruge cu fiecare gură de aer pe care tu o iei. Și, de acum înainte, va fi din ce în ce mai rău, iar asta din cauza că ceva blestemat și rău se apropie de aceste pământuri.”

  „De aceste Pământuri?” Fu întrebarea prostească a minikin-ului. Apoi el se uită din nou în jur. „Pământurile Soarelui Apune,” șopti el apoi. „Casa mea!” Și ochii i se umplură de lacrimi, privind cu dragoste la frumusețea care-i înconjura. Curând însă își dădu seama că acele locuri erau pustii: palatul, grădinile, pădurea. Totuși întrebă iar: „cum ai reușit să le renaști, Shiver Sun? Indiferent de cât nu m-am luptat să le revăd, fie și în vis, mi-a fost imposibil.”

  „Dar ele sunt încă moarte," spuse Shiver Sun uimit. „Pădurea… împrejurimile… oamenii… și chiar și păsările și muzica nu-s aceleași ca altă dată. Ceea ce vezi acum e doar un produs al imaginației tale, ceva născut din puterea mea. De fapt eu îmi iau puterea de la tine și astfel poți considera că tu tot ai creat această minune din jur. Dar… toate acestea sunt posibile atâta timp cât tu n-ai trecut de Porțile Tărâmului Morților. Dacă le treci vreodată însă, atunci totul e pierdut. La fel și tu, cel care nu va renaște niciodată.”

  Minikinul însă păstră din nou tăcerea, deși voia să vorbească. Tăcu însă pentru că mai auzise aceste cuvinte. Odată. Demult. Și atunci când le auzise crezuse că al său suflet e pierdut pe veci și că nicicând acele locuri nu vor renaște. De asta se simțea vinovat. În același timp simțea și bucurie, revânzând acele locuri de care-i fusese atât de dor.

  Într-un final se încumetă să întrebe: „Spune-mi, Shiver Sun, ți-i cunoscută povestea acestor întinsuri?” Avea însă lacrimi în ochi minikinul când pusese acea întrebare.

  „Nu, n-am avut încă onoarea să ascult acele frumoase povești," răspunse calm bușteanul. „Dar totuși… aud uneori șoapte care povestesc despre un frumos regat, ce a existat cândva într-o lume de basm. Și, tocmai pentru că iubesc atât de mult să ascult povești, sunt gata să ascult și basmele acestor ținuturi.”

  De aceea minikinul păstră tăcerea. Pentru câteva clipe doar, cât să-și umple iar pieptul c-o aromă plăcută, cea a locurilor natale. Apoi, recăpătându-și melodioasa voce a vremurilor de demult, își începu povestea:

  „Acest regat, a cărui umbră o vezi acum, s-a născut cu aproape 3 mii de ani în urmă. Din oameni sălbatici s-a născut. Din cei care s-au așezat aici după ce au lăsat în urma lor Pădurea Mortor. Și, de atunci, doar trei regi au domnit peste aceste întinsuri: Mirianor - Cel Luminos, Ian Gyar - regele șarpe cu ochi de apă și Noea - Regina de Aur.

  Dar acest număr 3 a fost doar un simplu număr pentru Poporul Noear. Și asta a fost din cauza că fuseseră fericiți în acele trei milenii de existență, când niciun pericol nu-i pândea, căci erau protejați de o imensă putere care curgea prin venele regilor lor.

  Mirianor, primul și cel mai cunoscut rege al tuturor timpurilor, avea puterea flăcărilor. De asemenea putea controla și rafalele de vânt, căci fusese născut din flăcări. De altfel prima sa suflare a luat-o din cea a cerului, cel scăldat în briza vântului cald de primăvară. Astfel, atâta timp cât a domnit el, niciun alt regat n-a îndrăznit să se apropie de Pădurea Mortor sau să încerce să-i îngenuncheze.

  Faima și puterea lor însă nu se datorau doar puterii magice a lui Mirianor. El de asemenea era destul de priceput și neînfricat și și-a învățat și poporul să fie astfel, precum i-a învățat meșteșugul vânatului și a pescuitului. Dar, când numărul poporului său crescuse atât de mult că locurile pe care-și duceau traiul deveniră neîncăpătoare, Mirianor a înțeles că e timpul să caute alt loc de trai, care să fie la fel de protector, cu peisaje superbe și care să le asigure hrană îmbelșugată.

  De aceea, prima dată a trimis iscoade spre est, ca să caute un loc potrivit pentru al său castel. Aceștia însă s-au întors fără vești bune, căci ținuturile estice erau deja ocupate și ceea ce Mirianor nu-și dorea era să lupte pentru pământuri. Așa că a trimis alte iscoade. De data asta spre nord și sud. Dar și aceia s-au întors fără rezultat. În cele din urmă, Mirianor a decis că e timpul ca ei toți să meargă spre Vest. Și dacă și dacă va fi necesar să lupte pentru o mică bucată de pământ atunci o vor face, căci Pădurea Mortor devenise mai neîncăpătoare ca niciodată.

  Noaptea dinaintea plecării lor însă, Mirianor avu un vis. În acel vis îl văzu pe Helyos, pe Titanul Soarelui, venind spre el, în careta sa de aur. Și, când ajunse în fața lui și se opri, Helyos îi spuse:

  „Mai așteaptă încă trei luni, Mirianor, tu rege al poporului Mortor. Abia apoi mergi spre vest, într-o călătorie care va dura 40 de nopți și 40 de zile. Și, când acest timp se va scurge în ceasornicul vremii, oprește-te și așază piatra de temelie a palatului tău în acel loc. Dar atunci când vei pune prima piatră în acel fundal să spui că acea zi îmi este dedicată și astfel, în fiecare an, în acea zi, să-mi onorați numele.” Și, după aceste cuvinte, Helyos dispăru, careta de aur se evaporă în neantul visului și Mirianor se trezi din al lui somn. Dar, chiar dacă înțelese că fusese doar un vis, chiar în acea noapte le ordonă oamenilor săi să-și despacheteze lucrurile și să aștepte, căci a lor călătorie se întârzia cu alte trei luni.

  Dar, deși era fericit cu acea prevestire din vis, ceea ce Mirianor nu știa era că fusese totul doar un șiretlic al Titanului Soarelui de-a avea mai multă putere asupra lor. De asemenea Mirianor nu știa despre măcelul făcut de Titanul Soarelui pentru ai dărui acele pământuri. Astfel Helyos, avid de putere și dornic să-i fie șoptit numele cu sfințenie și teamă de către însuși poporul din Mortor, sacrifică totul în jurul lui în timp ce se îndepărta de acea pădure, căci visul lui Mirianor fusese de fapt real: Titanul soarelui stătuse chiar în fața lui, dar Mirianor văzuse totul aevia.

  După acea zi însă cerul ardea permanent în flăcări. Și nici ploaia nu ogoi deloc pământul. Astfel arseră sate, arseră câmpii și lanuri, pământurile se uscară. La fel secară și apele din jur. Iar aceste dezastre, considerate de bieții oameni dezastre naturale, îi alungară în cele din urmă pe cei rămași în viață departe de acele întinsuri.

  Într-un final însă, Gaea, Mama Pământ, pe care Haos o numi ca fiind mama lui Helyos, se îndură de întinsurile ei dragi și readuse ploaia pe acele meleaguri. Astfel și solurile și totul în jur respiră normal din nou, și se umplură de viață.

  Poporul din Pădurea Mortor însă fu ferit de acele tragedii ale oamenilor Pământurilor Soarelui Apune. Ei doar așteptară, adânc ascunși în a lor pădure umbroasă și se bucurară de viață. Trei luni după acel vis însă, Mirianor și poporul său porniră spre Vest. 40 de zile și 40 de nopți călătoriră, iar când ei s-au oprit în sfârșit, și-au construit al lor palat de aur. Regelui lor însă nu i-a fost dat să vadă frumusețea acelei construcții, căci sufletul său fusese blestemat de cei care fuseseră alungați de Helyos de pe pământurile sale. De asta, cât de curând după ce ajunseră pe acele meleaguri, regele porni în drumul său spre Aeon.

  Astfel fu numit al doilea rege al Poporului Mortor, fiul Titanidei apelor, Marea, cel cu numele de Ian Gyar. Spre deosebire de Mirianor însă care controlase focul, Ian Gyar avea putere asupra a tot ceea ce era înconjurat de ape. Asta se datora faptului că era urmașul demn al mamei sale. El însă era lacom. Și, pentru că-și dorea tot mai multe bogății și pământuri, începu un război sângeros, de cucerire a popoarelor vecine. De aceea el a fost alungat într-un final de al său popor înapoi în Pădurea Mortor, unde a fost întemnițat de puterea Noeiei, nepoata lui, cea desemnată a treia regină și care, curând după alungarea lui Ian Gyar, a schimbat numele Poporului din Mortor în Noear.

  Ea, spre deosebire de unchiul ei Ian Gyar, a fost o regină demnă - bună și puternică, căci fusese înzestrată cu puterea bogăției și a aurului. Astfel, tot ce ea atingea, era transformat în aur. Din această cauză popoarele învecinate o respectau nespus și stabiliră cu Noear o legătură de durată și în bună pace.

  Dar cum întunericul mereu pândește din umbră, la fel și răul pândea asupra Noeiei. Numele acelui rău era nimeni altul decât Ian Gyar, care, deși era închis în Pădurea Mortor, încă visa să se întoarcă pe tronul lui. Și, pentru asta, el era gata de orice, doar să-și reîntoarcă coroana.

  De aceea, curând după ce a fost întemnițat în pădure, a găsit sursa de viață a poporul din Mortor - un izvor de apă dulce. De aceea el și-a rugat mama să-l ajute să subjuge spiritul acelui izvor și astfel să se răzbune pe Noea, căci același izvor sau mai bine zis o copie a lui, curgea și pe tărâmul Poporului Noear.

  De fapt nașterea celui de-al doilea izvor, pe Pământurile Soarelui Apune, se datora lui Mirianor, care, cât timp trăise în Pădurea Mortor, iubise atât de mult apa acelui izvor, încât, odată plecat spre un nou tărâm, decise să ia parte din el într-un mic flacon, iar când puseră temelia noului Palat, nu departe de el, Mirianor începu a turna apă din flacon pe pământul arid și din acea apă se formă un alt izvor. Însă acesta era strâns legat cu cel din Pădure, datorită puterii din ape care mai apoi fu controlată de Ian Gyar, iar asta însemna slăbiciune pentru noul popor al Noearilor.

  Ian Gyar însă alese în locul unei răzbunări fulger, una de durată. Așa că a așteptat în tăcere, mulți ani de-a rândul. În același timp însă, în mare secret, se pregătea de război, în timp ce-i pândea pe Noeari în reflecția din oglinda formată din apele izvorului. De aceea era mereu cu un pas înaintea Noeiei.

  Iar acel război avu loc într-un final: trei sute de ani mai târziu, atunci când Poporul Noearilor era cel mai fericit și nu bănuia că-i așteaptă un viitor atât de crud. Curând însă au simțit pe pielea lor ce înseamnă cruzimea, atunci când au fost îngenuncheați și distruși complet, căci au fost atunci luați pe nepregătite și nici n-au reușit măcar să încerce să se opună căderii lor, căci…,” și vocea minikin-ului continuă să se audă. Se auzea însă tot mai departe și mai departe, de parcă a sa poveste trebuia să rămână secretă. În același timp însă era ceva ce nu putea fi ținut în taină de inima lui Baradar, cel care visa la o nouă eră...