Stând față în față în apa lacului, care le ajungea până la brâu, Samaya se uită adânc în ochii Bestlei și-o întrebă aproape în șoaptă, „Ești sigură de asta?”

„Nu, dar…” Apoi Bestla tăcu și privi la acel cub de gheață, format de Island și care înghițise sfera lui Boor. Și, în timp ce-l strângea în mână, se simțea nu-și de ce asemeni unui copil obijduit. Nici măcar ea nu era sigură de ce se simțea astfel. Dar, de fiecare dată când își amintea că în acel cub erau închise amintirile lui Coallar, se simțea tristă. La fel îi era teamă, căci se temea nespus de ura străbunicului ei. De asemenea nu putea înțelege pentru ce el le urâse la fel și le vânase pretutindeni, râvnind la a lor putere.

În cele din urmă, când în sfârșit se putu lua în mâini, inspiră adânc. Apoi apucă mâna Samayei, căci tânăra lupoaică, văzând că Bestla se hotărâse, îi întinse mâna. După care îi zâmbi când Bestla își ridică privirea și se uită în ochii ei.

Astfel, după câteva clipe de privit una în ochii celeilalte, Bestla îi spuse, „Știi, Samaya, mereu m-am temut de Coallar.”

„De ce? Din cauza că-i rău și că mereu v-a vânat, vrând să vă ia puterea?”

„Ba nu. E din cauza că nicicând nu l-am înțeles. La fel n-am putut nicicând anticipa ce are de gând. De aceea am și fost noi nevoite mai mereu să ne apărăm în loc să atacăm.”

„Și… de ai fi putut să-l ataci, crezi că ți-ar fi reușit? Să te simți mai bine mă refer.”

„Poate că nu. Dar… poate că măcar astfel i-aș fi arătat că nu mă tem de el.”

„Eu cred că știe,” spuse Samaya zâmbind.

„De ce ești atât de sigură? Din cauza a ceea ce s-a întâmplat când am vrut să intrăm în grotă?”

„Nu doar. Și, dacă sincer, nu-s sigură. Doar cred că dacă el mereu a fost după puterea voastră și va atacat prin Ahi în mare parte e din cauza că se teme de voi. În caz contrar v-ar fi înfruntat pe toate.”

„În ziua aceea, când am dat nas în nas cu animalul său de companie, și-a arătat mutra. Asta înseamnă că nu se teme.”

„Nea. Era din cauza că s-a simțit lezat. De asta s-a arătat. În caz contrar ar fi stat ascuns ca un șoarece ce e și nicicând nu ar fi apărut la suprafață. Ori poate era curios!”

„În legătură cu ce?”

„Cât de frumoasă ești?!” Rânji Samaya. Văzând însă că Bestla o privea oarecum pe sub sprâncene, îi spuse, „Nu, să-l lăsăm pe Coallar în plata Domnului și să-i cercetăm mai bine amintirile. Cine știe?! Făcând asta putem descoperi o comoară ascunsă.”

„Sau da nas în nas cu diavolul?!” Murmură Bestla oarecum arțăgoasă, căci cu adevărat Coallar îi stătea ca un os în gât. „Dar totuși, chiar și de nu-mi face asta prea multă plăcere, consider că-i o idee bună să-l înfrunt. Și nu pentru că aș fi tare curioasă dacă sincer. Doar că e necesar. Să apărăm pământul ăsta măcar, dacă nu pe noi.”

Auzind cele spuse de Bestla, Samaya surâse. „Atunci… să începem!” Spuse ea când simți că pulsul Bestlei revenise la normal. Asta însemna că indiferent de ce n-ar fi văzut ele în amintiri s-ar fi putut controla fără probleme.

De aceea, întinzând și palma stângă în față, căci cu cea dreaptă strângea mâna prietenei, Samaya o ridică până ambele mâini fură paralele. Apoi așteptă până Bestla își întinse mâna dreaptă în față, lângă a ei, de parcă ale lor brațe s-ar fi uitat în oglindă. Făcând asta însă, Bestla lăsă cubul lui Island să plutească în „capcana” formată de ale lor brațe. Și, ca prin minune, cubul pe care Samaya îl purta la cingătoare într-un fel de săculeț brodat, ieși singur din a lui „ascunzătoare” și începu să plutească în stânga celui de gheață, privit fiind de Samaya. Doar că acesta nu se rotea pe diferite fețe așa cum făcea cubul de gheață, ci stătea cu fața pe care era gravat ochiul lui Haos îndreptat spre celălalt cub.

Și, cât de curând, ochiul lui Haos începu să trimită o undă de raze albastre spre cubul de gheață, făcându-l să pară cu adevărat transparent. Doar că, în locul amintirilor lui Coallar, Samaya le văzu pe ale ei…

***

CU 18 ANI ÎN URMĂ

Exact după ce Samaya începuse să vorbească telepatic, când își recăpătase forma umană, iar Lodur și Gaea îl închiseră pe Mannar în a sa cușcă, Titanul îi ceru fratelui său să se vadă cu Samaya, doar ei doi, în Valea Tăcerii. De ce anume voia s-o vadă singură? Pentru că, așa cum îi spuse și lui Dike, era necesar să vadă cât de puternică era totuși fata, căci ceva îi spunea lui că nu degeaba Mannar acela era după familia lui Dike.

Pentru a verifica puterea fetei însă alese drept moment al zilei apusul. Astfel, când cerul era roșietic de parcă soarele ar fi sângerat printre norii albi, lăsând o dâră lată, Lodur apăru în Valea Tăcerii, lângă acea rocă albă lângă care se vedea adesea cu Dike când aveau nevoie să vorbească unul cu altul, și așteptă.

Mult însă nu-i fu dat să aștepte, căci, la cam 10 minute după ce el apăru în acea vale, o văzu pe Samaya la marginea pădurii. Nu era singură, ci cu Yamu, unul din ajutorii lui Dike. Dar asta nu-l deranjă pe Lodur, știind prea bine că era necesar asta, pentru că după ce Inmar încercase odată să intre pe furiș în tabără, Dike decise ca ai săi copii să nu mai umble nicicând singuri prin pădure. De aceea și-o trimise pe Samaya acolo cu cineva de nădejde.

Doar că, văzându-l pe Yamu urmând-o pe Samaya, când îi trimise telepatic să se apropie, Lodur îi spuse bărbatului, „Nu-i niciun pericol! Poate fi însă unul dacă te apropii de ea în timpul antrenamentului. De aceea te-aș ruga să rămâi pe loc.”

Yamu înțelese din prima de ce îi cerea Lodur asta. Așa că doar se închină ușor, după care se întoarse lângă primul rând de copaci. Și, așezându-se lângă trunchiul unui copac gros, închise ochii și-și permise să se relaxeze puțin până Lodur și Samaya vor practica a lor magie. Altceva de moment oricum n-avea ce face.

Samaya în schimb merse fără teamă până se apropie de unchiul ei. Apoi, oprindu-se chiar în fața lui, îi zâmbi și-i spuse, „Sunt aici, unchiule! Dar nu înțeleg pentru ce.”

„O să vezi cât de curând,” îi răspunse Lodur, zâmbind șmecherește. „Doar stai acolo unde ești! Cel puțin până îți spun eu.” După care se dădu în spate până între ei era o distanță de cam 12 metri. Și, atât de brusc că fata clipi de uimire, se făcu că-l aruncă pe Alabar înspre ea. De aceea și se apără Samaya cu brațele.

Văzând însă că nu se întâmpla nimic, Samaya deschise ochii. Apoi, văzând că Lodur zâmbea, îi spuse țâfnoasă, „Unchiule, nu-i cinstit!”

„Ba e! Mai ales când vrei să verifici reflexele cuiva. Trebuie să-l iei prin surprindere.”

„Da dacă nu-l iei prin surprindere, ce se întâmplă atunci?” Întrebă Samaya cu inocență.

„Știu și eu,” răspunse Lodur oarecum tărăgănat. „Poate să nu fie atât de efectiv pe cât unul așteaptă. Oricum, putem să încercăm și astfel. Așa că, folosește-ți întreaga putere de care dispui la moment și trimite-o înspre Alabar.”

„Te poate răni să știi!”

„Da nu mai spune?!” Și Lodur rânji. „N-o să ai tu atâta noroc. Nu din prima. Dar mai știi…” Apoi luă o poziție comică de atac. Dar făcu asta doar ca s-o motiveze cumva pe Samaya, căci știa că fata era impulsivă și nu-i plăcea deloc să fie tachinată. Astfel, neputându-se controla pe deplin, putea să-și descopere puteri ascunse, ceva la care spera și Lodur.

Samaya însă, cel puțin la acea vreme, nu știa prea multe despre puteri magice sau cum să le controleze. Cel puțin nu în forma sa umană, căci cât fusese o mică lupoaică îi reușise. În special în seara aceea când răul încercase să-i atace în Poiana lui Mannar. De aceea ea doar întinse mâinile în față cum văzu ea că practicau magia băieții mai mari din tabără. Ba chiar deschise și palmele deși nu era sigură de ce făcuse asta. Și… închise ochii, căci crezuse că Lodur o s-o atace pe neașteptate, căci nu prea avea ea încredere în unchiul ei nu-și de ce. Mai ales în ultima vreme.

Doar că, spre marea ei surprindere, nimic nu se întâmplă. Chiar și așa, deși nu simțise pe nimeni atacând-o sau atingând-o, stătu secunde bune cu ochii închiși. Apoi, sfioasă, îi deschise și privi cu mare atenție în față. Văzu astfel că Alabar plutea în aer, rupt în două de un curent de aer albastru ce-i ieșea din palme.

Dar, deși avea o mulțime de întrebări legate de cum fusese posibil să-i reușească o astfel de minune, fetița tăcu. Și tăcu ea pentru că Lodur își duse degetul arător la gură, făcându-i semn să nu spună nimic. Nici chiar telepatic nu putea întreba nimic, văzând că Lodur făcuse la fel. Dar… își permise să simtă din plin magia din jurul lor. Cu toții porii de altfel. Astfel îi fu dat să simtă de parcă a ei putere s-ar fi conectat cu întreaga putere a lui Alabar. Apoi, dintr-o dată, făcu ochi mari de uimire privind în urma lui Lodur. Ba chiar deschise larg și gura.

Din această cauză și se întoarse Lodur și privi în urmă, căci uimirea de pe chipul fetei era ceva la care nu se așteptase. Dar făcu el asta și pentru că simți ceva ciudat în spate. Și, privind într-acolo, lui Lodur îi fu dat să vadă imaginea Cosmosului reflectată în acea vale.

„Asta e ceva imposibil!” Murmură Lodur dintr-o dată. Mai ales îl mira să vadă cum un cub se rupse din partea mai lungă a lui Alabar și pluti pe lângă el spre o stea luminoasă ce se vedea chiar în centrul acelui Cosmos reflectat pe Pământ. Și, de imediat ce cubul ajunse în dreptul stelei, de-o parte și de alta a ei, apărură Aeonul și Māṉsṭar Kēlaksi. Apoi, acea stea strălucitoare, luă cât de curând forma lui Jar. „Chiar că e imposibil!” Își spuse Lodur scuturând din cap, „Jar, tu aici?”

Jar surâse, jucându-se cu acel cub de lemn. Apoi privi la Lodur. Titanul însă privi în spate să vadă cum era Samaya, căci era mică și s-ar fi putut speria de toate cele văzute. Doar că căscă și el ochii mari de uimire când văzu că în acele clipe Samaya plutea la cam 2 metri deasupra Pământului, de parcă ar fi dormit, în timp ce, și în acel loc unde stătuse ea mai înainte, se vedea reflecția Cosmosului. Ca de jur împrejur de altfel. Apoi, dintr-o dată, Jar apăru chiar lângă fată și iar zâmbi cu bunătate.

„Așa e,” spuse el dintr-o dată, rupând tăcerea. „Sunt eu, Titane.” Și, aruncând acel cub de lemn în aer, formă două la fel în mâna sa. Apoi, lăsă unul din cuburi să plutească spre Samaya, în timp ce el îl ținu pe unul din ele pe care îl strângea de altfel cu putere în mână. Doar că era ceva ciudat la acele cuburi, căci când cel pe care Jar îl trimise către Samaya atinse a ei mână stângă deveni auriu, iar steaua Aeon începu să strălucească mai tare. Ba chiar diverse stele ce luminau orbitor în jur apărură pe acea pânză a Cosmosului din Valea Tăcerii. Mai ciudat decât atât însă fu pentru Lodur să vadă că cubul din mâna lui Jar devenise negru, de parcă uns cu smoală, dar care tot lumina, în timp ce însăși Jar era deja diferit: avea păr negru și lung, hainele îi erau și ele cernite și ochii îi erau de culoarea abisului. Dar, deși arăta astfel, nu se simțea pic de rău în a lui voce când îi spuse Titanului:

„Văd că încă te minunează necunoscutul Cosmosului, Titane al Echilibrului și Judecății Drepte. Și ai atâta dreptate, căci există o mulțime de taine pe care însăși Viața le ascunde de noi.”

„Taine? Ce fel de tine?”

„Despre puterile lumii și existența umană. Și… să-ți spun încă un secret pe care se pare că tot nu-l știai, Titane: eu am azi o formă umană, deși îs doar închis în trupul firav al copilei lui Dike.”

„Din această cauză Samaya nu poate vorbi,” murmură Lodur cu înfrigurare.

„Și iarăși ai dreptate, căci s-a decis astfel pentru ca Gardianul Aeonului să fie în siguranță.”

„Dar… cine a decis asta? Viața și Yggdrasil?”

„Așa e. Ei au fost cei care mi-au ales acest destin. Doar că, având puteri la fel de mari, eu și această copilă, nu ne puteam combina. De aceea s-a decis, cu permisiunea Haosului, să luăm ceva de la ea, pentru scurtă vreme, ca eu să fiu ascuns de forțele răului. Astfel ea a ajuns să nu poată vorbi și auzi. Un dar care îi va fi întors cât de curând, când Balanța Puterii va fi reunită.”

„Balanța Puterii? Dar, despre ce vorbești, Jar? Din câte știm Samaya e doar mesagerul lui Haos pe Pământ.”

„Acum însă te înșeli, Titane Lodur, căci Samaya e de fapt Clepsidra Vremii - cea care poartă în sine puterea Aeonului și a lui Māṉsṭar Kēlaksi deopotrivă. Doar că, atunci când Mannar a răpus-o pe Samandra la râu și a creat dubla Samayei, puterea din interiorul copilei s-a desprins. Astfel, Samaya a păstrat puterea Aeonului, iar cealaltă copilă a luat-o pe cea a lui Māṉsṭar Kēlaksi. Dar… fiindcă această împărțeală a puterilor a fost nedreaptă, și mă refer aici că nu ele au ales ce putere să dețină, va veni vremea când ele se vor întâlni. Și, de cele două, prin decizie proprie, acceptă să-și unească puterile, atunci Samaya își va recăpăta graiul și auzul. Numai că, făcând asta, va fi mereu supusă influenței celeilalte, la fel cum celălalt copil va fi legat de Samaya, pe vecie.”

„Umbra și Lumina! Răul și Bunătatea! Viața și Moartea!” Murmură înfrigurat Lodur.

„Așa e, căci cele două vor fi mereu legate. Dar, oricât de ciudat n-ar părea asta, e mai bine așa, căci în acest mod se vor controla una pe cealaltă, iar Balanța Puterii nu va fi dată nicicând peste cap.”

„Atunci, trebuie să-i anunțăm pe toți și…”

„Ba nu, Titane. Acesta trebuie să rămână un secret între noi doi, căci din păcate nu putem influența Soarta. La fel n-o putem controla. Ea însă poate să ne controleze pe noi și la fel o controlează pe Samaya. De aceea și a fost se pare decis ca una dintre cele două copilă să-i deschidă porțile lui Maranam, ca acesta să poată veni pe Pământ.”

Exact după ce Jar spuse aceste cuvinte, cerul bubui năprasnic. Apoi se acoperi de nori negri în secunde doar. Acesta însă nu fu singurul miracol, căci după ce cerul crăpă de câteva ori, iar la orizont se văzură 3 fulgere groase spintecând norii, imaginea Cosmosului dispăru, la fel și Samaya, iar Alabar căzu la pământ. Era încă frânt. Numai că căzură cele două părți ale lui Alabar nu după cum se nimeri, ci paralel. Astfel formară un fel de drum. Unul nesemnificativ la început. Cât de curând însă, dinspre acel drum spre Jar, se văzu o proiecție de lumină neagră, care termina în raze aurii când ajungea aproape de Jar. Asta îl transformă cât de curând într-un Spirit crâncen, care-i strigă lui Lodur, înfuriat:

„Să nu încerci nicicând să înțelegi lumea, Titane! La fel nu căuta să te pui împotriva Sorții sau și ea se va pune împotriva ta. Doar acceptă ce s-a decis și, de ți se cere, luptă pentru ca acel scop să fie atins într-un final. Asta e singurul lucru care se cere de la tine, căci pentru a sta alături de alte puteri, mult mai mari decât ale tale, au fost de fapt Titanii aduși pe pământ. La fel cum aceste două copile au apărut pe lume cu un scop și tot ele trebuie să-și ducă singure crucea care le-a fost pusă pe umeri când au pornit încoace din Aeon.”

Terminând de vorbit, Jar dispăru. În locul lui însă continua să plutească acel cub negru, ce părea să-l fi înghițit pe Spirit în interiorul lui. Apoi, când cerul crăpă iar de nouă ori, spintecat de fulgere de foc, se făcu lumină de jur împrejur, iar Samaya stătea iar în aceeași poziție, jucându-se cu Alabar, pe care îl controla cu a ei putere albastră.

Ce-l miră însă enorm pe Lodur fu să vadă că avea ambele cuburi în mână. Asta chiar i se păru ciudat, căci îl simțea oarecum fierbinte pe cel negru în timp ce cel cu ochiul lui Haos gravat în partea de sus și care lumina albastru în acele clipe, se simțea rece. Și, deși nu-și putea explica pe deplin acest fenomen, înțelese un lucru: din acea zi, puterea lui și a Samayei fuseseră cumva legate de Destin, căci nu degeaba Jar formase acele două cuburi ce aveau nu doar culori diferite, ci și puteri.

Tresări însă când auzi vocea telepatică a Samayei în capul lui, „Ce-i aia, unchiule Lodur?”

„Cubul reflecțiilor,” spuse Lodur, surâzând.

„Cubul reflecțiilor? Dar… ce-i asta?”

„Să-i spunem doar o sursă de putere care te va ajuta pe tine să-ți întărești puterile de azi înainte.”

„Dar… sunt două!” Îi răspunse copila, oarecum confuză.

„Da, sunt două. Dar nu amândouă îți aparțin.”

„Atunci? Care-i al meu?”

„Dar tu cum crezi?”

„Presupun că cel albastru, căci are aceeași culoare cu energia pe care o controlez acum. Doar că… nu-s de tot sigură,” spuse ea oarecum tristă.

„De ce nu încerci atunci să vezi de-i într-adevăr așa?”

„Nu… s-ar putea. Numai că nu prea-mi dau seama cum să fac asta.”

„Simplu: fă tot același lucru pe care l-ai făcut cu Alabar. Doar că, dacă în cazul lui ai acționat spontan, fără să-l privești, eu zic că de data asta să-ți folosești puterea privind țintă la aceste cuburi. Nu, ce zici?”

„Nu… mi se pare logic,” răspunse copila telepatic. Doar că fu voioasă de data asta, ceva ce-l bucură enorm pe Lodur. Dar deveni el cât de curând serios, văzând că Samaya încerca să transmită a ei energie albastră spre cuburi. Numai că, văzând că nu i se primește, se încruntă. „E inutil. N-am eu puterea asta.”

„E pentru că te încăpățânezi,” îi spuse Lodur. „Pentru că puterea se controlează cu inima și nu cu mintea.”

„Cu inima? Dar… cum se face asta?”

„Doar… simte!” Îi spuse Lodur cu glas blajin. Apoi îi zâmbi iar.

Fetița însă nu prea înțelese mare lucru despre ce putea ea simți când controla puterea. Așa că ridică la început nepăsătoare din umeri. Apoi strâmbă comic din nas și surâse. Numai că, încăpățânată din fire cum era, nu se dădu bătută. Și, închizând ochii de data asta, încercă să se calmeze așa cum o învățase Dike să facă după ce cei doi începură să comunice în limba Samayei.

Și, ca de fiecare dată când îi reușea acest lucru, Samaya se imagină pe sine stând culcată, sub forma ei de mică lupoaică, în mijlocul unei poiene împânzite de flori. Apoi, ciulindu-și urechea, auzi murmurul izvorașului din depărtare. Pe urmă se auzi ciripit de păsări din înalturi și din crâng. Și, cât de curând după asta, văzu un iepuraș alb și pufos țopăind printre acele flori.

Era atât de poznaș iepurașul cela că Samaya chicoti. Apoi, mica lupoaică își puse botul pe labe și simți o căldură plăcută în dreptul inimii. Numai că acea căldură începu să curgă rapid prin ale ei vene, încălzindu-i tot corpul. În special mâinile.

Din această cauză și deschise copila ochii și văzu că trimitea iar acea energie albastră spre Lodur. Doar că, spre marea ei uimire, energia ei alese singură cubul albastru, care deja plutea pe acea undă, pe care ea o trimisese spre Lodur, îndreptându-se deja spre ea.

The narrative has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

„Ciudat!” Spuse ea dintr-o dată, clipind des din gene.

„Așa cred și eu,” auzi cât de curând vocea lui Lodur în capul ei. „Dar… adevărat. Și, după cum se pare că puterea ta e strâns legată de rațiune, a ales ea în locul tău. Sau mai bine zis în același timp cu tine. Iaca și ai un cub de reflecții doar al tău.”

„Nīlam!” Auzi Lodur în urechea stângă.

„Ce-i asta?” O întrebă el pe Samaya, care îi trimise acel gând.

„Numele pe care i l-am dat acestui cub. Nīlam - albastru. Exact ca a sa culoare care înseamnă puritate. Și, cum nimeni pe lumea asta nu trebuie să rămână fără un nume, am considerat necesar ca și el să aibă unul.”

Lodur râse din toată inima. „Atunci? Cum ar trebui să-l numesc eu pe al meu? Karuppu? Ca pe măritul lup din Pădurea Kristallar?”

„Hm, de ce să-i dai deja un nume care aparține altuia? Mai bine spune-i Niṉaittēṉ.”

„Cugetare? Dar de ce, dacă e negru?”

„Pentru că tu mereu cugetezi. De altfel așa te-am văzut mereu, ori de câte ori am venit cu tata în această Vale. Și, cum ai spus că acest cub are ceva al nostru, de ce să nu aibă această latură a ta?”

„Sună logic.”

„Desigur că sună, pentru că n-aveam cum să greșesc alegându-i acest nume. Și… știi și tu prea bine că la a da nume altora eu sunt expertă.”

Și era Samaya atât de mândră spunând aceste cuvinte. De altfel nici n-avea de ce să nu fie, căci nu exagera deloc. Din contră: de când putea fi auzită de Fenrir și Dike le spuse despre tot ce ea văzuse până atunci în pădure. La fel le spuse despre numele pe care ea le dăduse copacilor, florilor, ierbii și chiar și vietăților. Dar, când o întrebară cine îi este cel mai drag pe lume, spuse scurt, „Tantiramāṉa!” ceea ce în limba antică a Rophionilor însemna Poznașul, iar ăsta nu era nimeni altul decât acel iepuraș alb la care se gândise ea mai înainte.

Doar că, auzind-o pe Samaya vorbind acea limbă, Dike se cruci, căci el nu-i învățase încă pe gemeni acea limbă. Dar, cum nu găsi nicidecum o explicație pentru asta, își spuse că-i probabil din cauza puterii ei ascunse. Și nu greșea, căci anume datorită lui Jar, care trăia în interiorul ei, Samaya ajunse să dețină multe dintre abilitățile lui.

„Nu, fie pe a ta,” îi spuse Lodur dintr-o dată, după ce înțelese că a se gândi la alte lucruri n-ajută la nimic. „Ai câștigat și astăzi se pare.” Apoi, apropiindu-se de fată, îi puse o mână pe umeri și porniră împreună spre pădure, cu gând să se întoarcă apoi în tabără împreună cu Yamu, care îi aștepta deja lângă acel copac lângă care stătuse mai înainte cu ochii închiși.

Samaya însă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu piardă acel cub, îl ascunse cât de curând în sân. Și, când Lodur o întrebă de ce-l ascunse, ea îi răspunse scurt, „O să fie mai în siguranță acolo.” Și avea dreptate. Dar, simțind că răspunsul ei nu era complet, mai spuse, „Plus la asta: de ce să-i irosim puterea pe lucruri inutile? Mai bine s-o păstrăm pentru mai târziu. Sunt sigură c-o să ne fie el de mare folos după asta.”

Și avea dreptate, căci anume cu ajutorul lui și a cubului de gheață a lui Island, putură ea și Bestla citi gândurile lui Coallar. Apoi, după ce văzură parte din cele trăite de Coallar, reflectate pe apă, Samaya și Bestla văzură o mare roată de lemn apărând în dreapta lor, tot reflectată pe apă, după ce „lectura amintirilor” lui Coallar luă sfârșit. Și anume imaginea acestei Roți le făcu pe cele două să înșface cuburile cu mâna și fugiră cât putură de repede spre tabără să le spună și celorlalți ce au aflat la lac.

***

„Coallar și Tenebre plănuiesc s-o folosească pe Mayar pentru a-l scoate pe Mannar din a sa celulă,” le spuse Samaya celorlalți când ea și Bestla se întoarseră de la lac.

„Să-l elibereze pe Mannar? Dar cum anume?” Întrebă Fenrir.

„Asta deja n-am putut vedea. Am văzut însă că anume Tenebre a fost în Pădurea Rophion. Nu cu mult timp în urmă și că acolo a găsit ascunzătoarea lui Mannar. Ba chiar a încercat să deschidă a lui celulă, doar vă fără rezultat. De aceea se pare că ea și Coallar vor să o folosească pe Mayar.” Spuse Bestla dintr-o răsuflare.

„Doar că, Bestla, cred că exagerezi un pic,” interveni Boor. „Hai că înțeleg că văzând amintirile străbunicului tău poți face deducții, dar cum ai reușit să vezi despre Tenebre și ce-a făcut în Pădurea Rophion?”

„E pentru că ea și Coallar îs uniți prin Palantir,” îl lămuri Island în locul nepoatei sale. „De altfel cei doi îs uniți de mult. Doar că nu cred că vreunul din ei e conștient de asta.”

„Atunci e cât se poate de grav,” murmură Sephir.

„De ce crezi asta?”

„Pentru că, Fenrir, dacă cei doi pot cumva să vadă ce-a făcut celălalt în absența lor, asta înseamnă că pot comunica de la distanțe mari. Și, în caz de ceva, pot plănui cum să ne distrugă pe noi.”

„Titanul Island spunea însă că ei par să nu fie conștienți de asta.”

„Și aici ai dreptate, fiule,” murmură Dike. „Doar pare că nu sunt conștienți. Nu putem fi însă siguri de asta. De aceea zic să fim cu mare băgare de seamă. Și, de-i posibil să nu apărem în fața niciunuia din ei, cu atât mai bine. Ce crezi tu, Nathaniel?”

„Mi se pare o idee bună, Maestre. Până la urmă nu facem niciun rău nimănui de nu dăm ochii cu cele două vipere. Din contră: o să dormim mai bine nopțile.”

„Și nici nu știi câtă dreptate ai,” șuieră Boor printre dinți, aducându-și aminte că nu fusese capabil să-i sucească gâtul lui Coallar și să-l pedepsească pentru toate cele făcute fiicelor sale. Dar, văzând privirea plină de reproș a tatălui, Boor începu a fluiera a pagubă și se duse spre cai să verifice dacă au destul fân proaspăt.

Island însă, privind pentru scurtă vreme în urma feciorului, scutură din cap cu reproș, „Și eu care credeam că odată cu anii îi vine mintea la cap unuia.”

Dike îl tachină însă, „Vorbești cumva din proprie experiență?”

„Absolut,” nu se pierdu Titanul cu firea. „Mai ales avându-te pe tine de exemplu.” Apoi, după ce râseră cu toții câteva clipe, înveselindu-se nițel, Island le spuse celorlalți, „Să mergem mai bine la culcare! Mâine ne vom gândi la restul.”

„Cum rămâne cu ce-am văzut în amintirile lui Coallar?” Insistă Samaya.

„Doar ți-a spus c-o să ne gândim mâine la asta,” vru s-o facă Fenrir pe deșteptul. Doar că tăcu mâlc, văzând privirea piezișă a surorii. „Da, da, tac eu.” Și se trase cumva după Sephir, într-un mod copilăresc de a se proteja.

Sephir însă, care era deja obișnuită cu copilăriile soțului, nu-i atrase prea multă atenție. Doar privi la Island și-i spuse sigură pe sine, „Ce-ar fi să mergem cu toții în Pădurea Rophion? Astfel putem verifica ce se întâmplă totuși acolo.”

Tresări însă când Fenrir îi sâsâi la ureche, „Să mergem? Să verificăm?”

„Exact. Sau ce: ai crezut că scapi așa ușor de mine?” Glumi Sephir. Privirea ei plină de dragoste o trădă însă. De aceea și rânji Fenrir fericit, spre amuzamentul celorlalți.

De fapt Sephir se gândise deja că odată și odată va trebui să-și urmeze soțul, căci era sigură că el n-o să stea veșnic departe de Pădurea Rophion. Și, deși era un Spirit Liber, știa la fel de bine că nu poate trăi fără el. De aceea trebuia să aleagă: să se despartă și să fie iar singură, la cheremul celor de teapa lui Ian Gyar, sau să-și asculte inima și să fie mereu alături de omul iubit. Iar la acest gând nu ezită: alese cu inima.

„De data asta cred că Sephir are dreptate,” spuse Island. „Până la urmă nici Pădurea Kiago și nici cea a lui Tenebre nu mai sunt sigure pentru noi. Mai mult decât atât, fiindcă Mannar e anume în Pădurea Rophion, Coallar și Tenebre își vor concentra forțele într-acolo ca să-l elibereze. Și la fel de bine ar putea ataca tabăra lupilor magici doar ca să facă rău.”

„Nu înțeleg totuși de unde atâta înverșunare împotriva Rophionior,” se întrebă Arion cu voce tare. Reuși însă să-i facă atenți și pe ceilalți care-l priviră țintă. El însă, fără să privească la ceilalți, spuse, „Dar, până să ne răspundem la această întrebare, eu zis să dăm de Mayar și să fim cu ochii pe ea. De Coallar și Tenebre au nevoie de ea, atunci vom afla și noi destul de repede cum plănuiesc ei să-l elibereze pe acel Mannar.”

„O idee proastă de altfel,” spuse Dike.

„De ce proastă?” Se interesă Fenrir. „Dacă o urmărim pe copia Samayei, putem să le stăm și celor doi ca un ghimpe în coaste. Plus la asta, logica lui Arion e genială, căci…”

Taică-su îl mustră mai întâi din priviri. Nu reuși însă să-i spună nimic fiului, căci auzi cât de curând vocea lui Nathaniel, care stătea cumva în spatele Samayei, „Și totuși n-a putut nimeni împiedica până la urmă Soarta să aibă loc.”

„Băiatul are dreptate,” adăugă Island. „Până la urmă forțele Răului vor încerca să atace lumea anume din Pădurea Rophion. De ce? Pentru că, din câte am auzit, anume acolo se află Poarta spre Aeon. Și, dacă le reușește s-o deschidă, atunci cu greu le vom face față.”

„De aceea și spun că-i o idee proastă asta cu urmăritul lui Mayar, căci putem până la urmă să ni-l punem și pe Ahi și pe vulpile lui Inmar în cap. Dar totuși, sunt de aceeași părere cu Sephir: pentru a proteja ceva trebuie să fii la fața locului. De aceea zic că-i momentul să ne întoarcem acasă și eu la cârma poporului meu. Prea mult timp i-am lăsat singuri și amenințați de Soartă. De aceea, cât mai curând posibil, ne vom îndrepta într-acolo.”

„Atunci vă vor urma și Siarii. La fel vom lupta alături de voi de trebuie,” spuse Nathaniel. Asta îi uimi pe toți, mai puțin pe Dike, care se încruntă nițel și-i spuse:

„Ascultă, Nathaniel, știu că ești brav și că poți lupta. Numai că ar trebui să te gândești mai întâi la poporul tău.”

„De altfel anume la ei ar trebui să te gândești în primul rând, căci destui ani de pribegie au avut deja. Nu cred că-i corect să-i strămuți iar și mai ales să-i faci să lupte pentru cauze străine,” spuse Boor când se întoarse de la cai.

Nathaniel însă nu se lăsă convins. De aceea îi spuse sigur pe sine, privindu-l în ochi, „Și aveți dreptate, Zeu Boor. Siarii au fost mereu oropsiți pentru faptul că poartă Elementele Timpului în sânge. Dar… să ne gândim altfel acum: cine ne garantează nouă că rămânând aici vom fi bine? Nimeni, așa e? Din contră: rămași cumva de izbeliște și fără cineva cu puteri magice să ne apere, suntem la cheremul multora. Cu voi însă putem fi măcar protejați. Și nu gândesc doar eu astfel, ci noi toți, căci am discutat despre asta aseară, când am avut consiliul Siarilor.”

„Băiatul are dreptate,” interveni și Solan. „Așa am decis noi toți. Unanim de altfel, căci nouă ni se pare o lașitate să rămânem neprotejați și astfel să punem în pericol restaurarea Balanței Timpului doar pentru că ne temem să ne îndreptăm spre noi orizonturi. De aceea și considerăm că împreună avem cu toții o șansă de supraviețuire, pe când separați… doar cerul știe!”

„Sunt de acord cu ei, Dike. Siarii deja nu mai pot sta deoparte. Ca nimeni de altfel, căci acest război se pare că s-a început cu Noearii și e posibil să sfârșească cu noi. De aceea, după cum știm că Răului adesea îi place să atace mai întâi acolo unde consideră el un loc slab, eu zic să nu lăsăm nimic de izbeliște. Mai ales pe nimeni în urma noastră. De aceea, de ei sunt de acord, atunci lasă-i să vină cu noi.”

Cuvintele lui Island îl făcură pe Dike să cadă pe gânduri. Apoi, după ce privi la fețele fiecărui Siar în parte, oftă prelung, căci mulți dintre ei erau bătrâni și copii. Din cei tineri multe erau femei nevinovate pe care nu voia să le antreneze în lupte grele. La fel cum nu considera corect să implice copii și bătrânii.

Dar, când bărbații Siari, vreo 150 la număr, pășiră în față și se grupară cumva în spatele lui Nathaniel, căruia îi arătară astfel suportul, Dike surâse, căci înțelese că până la urmă pribegia și greul îi unise într-atât încât nu puteau rămâne indiferenți în fața greutăților. Dar, când văzu sclipind în ochii lor curajul, spuse, „Atunci e decis, parte din voi o să meargă cu noi, cei ce pot lupta. Restul, femeile, copii și bătrânii vor rămâne aici, căci în caz de ceva se pot ascunde în grotă și…”

„Mai bine restul să meargă în Regatul Gheții,” murmură Island dintr-o dată, devenind centrul atenției. „Acolo mama și ceilalți ostași îi vor apăra.”

„Până la al nostru regat, chiar dacă nu-i lungă calea, e totuși plină de primejdii,” spuse Boor. „Și…”

„…n-o să meargă oricum singuri, fiule. Eu merg cu ei, căci e necesar de luat și parte din ostașii noștri. Apoi, cât sunt cu mine, o să fie ei în siguranță, căci poate c-oi fi eu bătrân și nu-și mai cum, dar în pielea de dragon de gheață fac prăpăd de inamicul dă târcoale.” După care îi făcu cu ochii unei copile de trei ani ce se ițise după fusta mamei.

Copila, văzându-l pe Island surâzând, și privirile celorlalți ațintite asupra ei, chicoti și se ascunse iar după a ei mamă. Iar inocența și sfiala ei îi făcu și pe ceilalți să zâmbească, bucurându-se din plin de acele momente, căci nu se știa când o să mai aibă ei timp pentru astfel de momente: când inima le era ușoară și în jur se simțea magia… a întregii naturi de altfel, care nu era gata să cedeze nici ea în fața răului sau să lase pe alții să sufere în tăcere.

***

Plăcută muzică de fluier se auzea pe întreg Muntele Fricii. Nu era muzica vreunui cioban sau vreunui îndrăgostit de natură ce decise să-și petreacă acea frumoasă seară pe acel munte. Aceea era adevărata și de neconfundat muzică a nimfelor, cea care făcea iarba să dănțuie frumos cu vântul în unduiri line pe câmpii și dealuri, apa izvorului să șopotească în graba ei la vale, și chiar și norii de pe cer se opreau uneori să asculte acea plăcută melodie a întinsurilor.

Și, ținând companie acelor nori năstrușnici, micile viețuitoare se ițeau din ale lor căsuțe și ascultau în tăcere ce se auzea în depărtare. Apoi, când acea melodie le pătrundea adânc în inimi, se săltau pe picioarele din spate, își duceau lăbuțele din față la piept, închideau ochii și ascultau în tăcere acea sfântă vrajă a Nimfelor șoptită nu muntelui în acele clipe, ci întregii lumi de altfel.

Doar că, deși atât de frumoasă, acea muzică era una care îngrijora de altfel. De ce? Pentru că nimfele obișnuiau să cânte acel Cântec al Pământului doar când simțeau îngrijoarea. La fel cum o simțea și Mayar în acele clipe, în timp ce urca acea îngustă potecă ce ducea spre satul vulpilor. Îngrijorarea ei avea însă o altă cauză. Doar că ea n-o putea rosti în cuvinte și nici în note muzicale, căci asta ar fi însemnat să se trădeze pe sine în fața celorlalți că a fost mereu lașă și nu și-a ascultat inima.

Morena în schimb, care o urma în tăcere, părea atât de liniștită. Ba chiar, la un moment dat, femeia se opri locului și privi acele creste montane ce se vedeau în jur. Dar, deși privi ea cu mare atenție, nu văzu decât mișcarea ierbii și a norilor pe cer. Apoi, când se simți un vânt rece în jur, se înfioră nițel și se înfășură în al ei șal gros.

Dar, privind în față, își văzu fiica stând și ea locului și privind țintă la o creastă montană mult mai joasă decât cea pe care se aflau în acele clipe. Privind însă într-acolo, Morena nu văzu nimic straniu. De aceea, privindu-și iarăși fiica, o întrebă, „Se întâmplă ceva, Mayar?”

„Mmm, e cântecul. E ceva ce n-am crezut nicicând să aud. Acest cântec al Oreadelor (nimfelor munților), driadelor (pădurilor), și al Napaelor (văilor),” șopti Mayar. Apoi, chiar în fața ochilor, văzu atât de clar dansul spectacular al nimfelor. Le văzu săltând ușor peste acele creste montane, având fluiere la buze din care cântau a lor muzică feerică.

Auzind răspunsul tinerei, Morena se simți încurcată. Apoi, aducându-și aminte de o legendă auzită printre oameni, o privi iar pe Mayar și spuse, „Cântul nimfelor? Dar asta e…”

„Chemarea naturii la război,” șopti fata. „Și ai dreptate. Curând acel război de care oamenii și natura se tem atât de mult va începe. La fel curând totul în jur se va pregăti de luptă. Și nimfele se pare că au început aceste pregătiri deja.”

„Nu, da, aici ai perfectă dreptate. De altfel ele mereu s-au pregătit din timp. Dar auzisem că ele nu se implică nicicând în lupte. Acum însă zici că se pregătesc de ele. Ciudat, căci simt în a lor muzică durerea, pentru că întreaga natură, cea care le e casă, va suferi atât de mult în acest război. Chiar și așa noi nu suntem nimeni să stăm împotriva Timpului. Putem doar ține pasul cu el, chiar dacă ne îndreaptă spre durere și încercare.”

„Și totuși… mi se pare absurd să te pregătești de ceva de care n-ai habar.”

„De ce crezi astfel?”

„Doar un gând. Și… să mergem!” Spuse fata cu voce severă. Apoi îi întoarse spatele mamei și continuă să urce, de data asta mărind pasul, căci se amurgea deja.

Morena însă mai stătu locului câteva clipe. Și făcu ea asta, căci simți dintr-o dată dorința să mai asculte puțin acel șopot al ierbii și dansul vântului rece ce se simțea în jur. Dar, văzând că Mayar era deja departe, se înfășură mai bine în șal, și-o urmă. În tăcere de data asta.

***

Ajungând pe mica câmpie de pe munte, din fața grotei lui Ahi, Morena se miră să vadă aceleași corturi puse pretutindeni în fața grotei, corturi în care sălășluiau vulpile. Dar, la vederea lor, își aduse aminte de noaptea când îl cunoscuse pe Ahi și se încruntă nițel. Mai ales din cauza rugului din centrul satului care ardea vâlvătaie în acele clipe.

Dar, chiar dacă acele corturi și rugul îi aduceau amintiri urâte în minte și la fel o făceau să simtă o ciudată senzație în stomac, Morena nu spuse nimic. Doar scrâșni din dinți, căci nu voia să se dea de gol sau să lase să se vadă cât suferise în tot acel timp departe de Mayar.

Numai că, auzind un foșnet în spate, privi spre grotă. Astfel dădu ochii cu Ahi, care la fel o privea țintă. Și, deși se schimbaseră ambii mult în acei ani de când nu se văzură, ambii îl recunoscură pe celălalt de imediat. Nu spuseră însă nimic. Doar se priviră în tăcere, încercând să înțeleagă ce se afla de fapt în mintea celuilalt.

Tresăriră însă ambii, întorcându-se din amintiri fugare ce le rătăceau prin minte în acel moment al revederii, când Mayar șuieră printre dinți, „Ea va rămâne în tabără! Da sau da!” După aceea Mayar intră în grotă, aruncându-i doar o privire fugară lui Inmar, care n-o scăpa din priviri, încercând să înțeleagă ce-o apucase pe fată de aduse în satul lor o străină.

Văzând însă că Mayar nu-i dădu nicio explicație și mai mult când observă hotărârea în ochii ei, Inmar căută ajutor de la Ahi. De aceea se porni spre el, murmurând, „Frate, eu cred că…” Tăcu însă când Ahi o privi pieziș semn că se băga în treburile altora. Și, pentru o clipă doar, lui Inmar i se păru că sclipise ceva straniu în privirea fratelui cât se uita acesta la Morena. Nu era însă sigură de era dor, dorință sau vină pentru acea întâmplare de demult. De aceea și strâmbă vulpea din nas într-un final.

Dar se înfurie de-a binelea când îl auzi pe Ahi spunându-i răspicat, „Ea rămâne de Mayar își dorește asta!” Apoi, fără să se sinchisească să mai privească la vreuna din ele, intră în grotă.

A lui răceală însă o înfurie pe Inmar la culme, căci numai ea știa cât se chinuise pentru Mayar și al ei frate în toți acei ani. De aceea și se considera dată la o parte în acele clipe când Morena revenise în viața lor. Și, apropiindu-se de femeie, îi șuieră printre dinți, „Și totuși ești aici. Deși ți-am spus acum 13 ani, destul de clar de altfel, să uiți de copilă. Tu însă ții morțiș să mă calci pe bătătură, se pare.”

„Ba cea care calcă pe coada altora ești tu, Inmar. Sau crezi că ești rațională spunându-i unei mame să-și uite copilul? Ba bine că nu, căci dacă n-ai simțit ce-i iubirea față de copilul tău, nu poți spune altora ce să simtă și ce să facă,” îi șuieră Morena cu reproș, printre dinți.

Vulpii însă asemenea cuvinte nu-i fură deloc pe plac. De aceea și-o înșfăcă brusc pe Morena de ambele brațe. Apoi, strângând cu putere, o împinse pe femeie spre abisul ce se căsca nu departe de ele.

Se opriră însă chiar pe acea muchie ascuțită de pământ. De simțit mușcătura muchiei o simți însă doar Morena, ale cărei tălpi călcau pe jumătate în gol. Asta însă n-o sperie defel, căci dragostea pentru copilul ei era mult mai mare ca teama. Inmar însă părea să gândească diferit. Și, în timp ce-o sfredelea cu privirea, îi spuse cu ură, „Nici măcar nu știi în calea cui te-ai interpus, muritoare proastă! La fel nu știi ce-mi poate pielea, căci eu nu-s Ahi să retrăiesc vechi timpuri dând ochii cu tine. Mai ales să-ți permit să-mi zădărnicești planurile pe care mi le-am făcut ani de zile, căci Mayar demult nu mai e copilul tău, ci al nostru. De aceea…”

„Asta era,” șopti Morena, dezamăgită să vadă încă odată cât de trădătoare putea fi vulpea, cea pe care o crezuse cândva o bună prietenă. „Te temi ca Mayar să nu afle că ai avut de-a face cu trădarea care a adus-o pe lume.”

„Teamă? Nu fi…”

„…proastă?! Nu, sunt sigură și pot vedea asta în ochii tăi, Inmar. În aceeași ochi care m-au privit cu admirație prefăcută cândva și pe care i-am considerat ochii unei bune prietene. Dacă sincer, nu știu cum de ți-a reușit să mă înșeli atunci, când nu ești capabilă să ascunzi răul din a ta privire. Dar ți-a reușit totuși și te-am urmat în acea noapte, deși întreaga ființă îmi striga să mă întorc.

Acum însă am mintea destul de clară și nu mă amăgesc nici cuvintele dulci și nici nu mă sperie amenințările. De ce? Pentru că sunt sigură că dacă o să mor din cauza ta va fi datorită soartei mele scrisă în stele. Așa cum a fost soarta mea să te întâlnesc pe tine și să dau naștere unei urmașe a vulpilor. Chiar și așa sunt sigură de un lucru: că inima lui Mayar nu-i total în ghearele întunericului. De aceea și sunt aici: pentru că sper ca s-o pot readuce lângă mine cândva ca să trăiască o viață liniștită, printre oameni și nu printre fiare.”

Cuvintele ei însă schițară un zâmbet ironic pe chipul lui Inmar. „Printre oameni zici?! Și… crezi că-i posibil ca o vulpe să trăiască printre oameni după ce-a simțit măcar odată dulcele gust al sângelui? Dacă da, ești o adevărată visătoare, Morena. Exact așa cum ai fost acum 25 de ani. Și știi de ce? Pentru că natura vulpilor nu se schimbă niciodată, chiar dacă a oamenilor da.”

„Cea care se înșeală acum ești tu, Inmar. De ce? Pentru că vulpile tot au inimă. De aceea și sunt sigură că pot să ajung la sufletul copilei mele, încălzindu-l cu dragostea mea de mamă.”

Inmar, care era gata-gata s-o arunce pe Morena în prăpastia ceea, strânse cu și mai mare putere de brațele femeiei. Pe fața Morenei însă nu se citi nici o grimasă: nici de durere, nici de furie sau dezamăgire. Asta era din cauza că prea mult suferise la viața ei și prea mult drum bătătorise în încercarea de a-și găsi copila, ca să se dea bătută în acele clipe. Și, chiar și cu prețul vieții, era hotărâtă să triumfe.

A lor „luptă” însă fu întreruptă de Ahi când acesta apăru brusc lângă cele două. Și, apucând-o pe Inmar de mână, strânse cu putere. După care îi șuieră printre dinți, „Știu că vulpile sunt înșelătoare din fire, Inmar, și că la fel n-au milă de nimeni, dar la fel știu că se supun conducătorului lor. De aceea, cum m-ați ales al vostru conducător acum 13 ani, la fel trebuie să mi te supui și tu. Doar dacă ceva s-a schimbat între timp…” și ochii lui se ațintiră în cei ai surorii sale.

Inmar însă, simțind privirea lui de parcă ar fi pătruns-o adânc în suflet, într-un mod neplăcut de altfel, privi în altă parte. Cât de curând însă zări faimoasa minge de foc în palma stângă a fratelui. De asta și-o lăsă pe Morena în pace în cele din urmă, înțelegând că Ahi era de partea femeii și nu de partea ei. Chiar și așa nu-și ținu limba după dinți și-i spuse, „Se pare că retrăiești trecutul, frate. Sau doar… amintirile frumoase?” Dar spuse aceste cuvinte doar telepatic, nevrând să fie auziți de celelalte vulpi sau de Morena.

Ahi însă zâmbi răutăcios și-i răspunse în glas, „Chiar și dacă e așa: nu-i treaba ta. Așa că n-ai ce te atinge de ce-i al meu.” După care o împinse cu putere de lângă el. Iar Inmar, care fu neatentă în acele clipe, ajunse de atinse pământul cu palmele. Din această cauză și privi furioasă în urma Morenei și a lui Ahi, care se îndreptau deja spre grotă după ce el îi poruncise femeii să-l urmeze.

Al lui comportament însă o rănea mult pe Inmar. De aceea și privi ea cu ură în urma celor doi. Apoi, când era sigură că Ahi n-o mai putea auzi, șuieră printre dinți un abia auzit, „Trădători!” Și chiar se simțea trădată. Atât de Ahi cât și de Mayar, pe care o crescuse ca pe o fiică și pe care o ajutase necondiționat în toți acei ani, dar care tot îi întoarse spatele de îndată ce Morena reapăru în viața ei.

În cele din urmă, ajutată de Anaya, Inmar se ridică de jos. Era însă extrem de furioasă. Se calmă însă când Anaya îi spuse cu glas blajin, „Și totuși, Inmar, greșești când încerci să lupți cu dragostea de mamă. Și greșești tocmai pentru că e ceva ce n-o să poți învinge nicicând.”

Oglindindu-și privirea în cea a bătrânei vulpi, Inmar se încruntă nițel. Dar, deși spera să vadă și altceva decât bunătate în ei, nu văzu nimic. Din această cauză și se simți ciudat alături de Anaya, căci de câte ori aceasta îi vorbea de dragostea de mamă, simțea o stranie senzație în stomac. Și, tot în acele clipe, când vorbeau de dragostea maternă, Inmar se cutremura, căci își dădea seama încă odată că deși nu-și cunoscuse nicicând mama își dorise asta enorm. La fel își dorise ca anume a ei mamă bună s-o strige pe nume, să-i mângâie părul și să-i șoptească c-o iubește. Dar… era doar ceva la care putea visa, dar de care nu avuse și nici n-avea să aibă parte vreodată.