Pașii Alenei hârșâiau ușor pe poteca formată din pietre acoperite de mușchi ce traversa ciudata Pădure a Umbrelor, cumva în zigzag. O potecă stranie, căci, părea că anume în acel loc timpul își făcea de cap, iar trecutul lua locul prezentului în doar secunde și invers. Cum anume își făcea timpul de cap în acele locuri? Simplu: pe acea potecă nu mergea o singură Alena, ci două - cea din prezent, ce-i ținea companie comandantului Eṉōl, și mica Alena, copila de doisprezece ani, ce intrase pentru prima dată în acea pădure misterioasă în urmă cu două decenii.

Anume viziunea copilăriei dansând în fața ochilor o făcu pe Alena tristă. La fel fu să se vadă pe sine, copilă fiind, înaintând înspăimântată pe o potecă similară, după ce fusese atrasă spre un loc luminos imediat ce decise să nu meargă pe drumul indicat ei de Zayleea, ci o luase la stânga, atrasă fiind de-o superbă poartă metalică, cu figurine stranii și interesante pe ea, chiar deasupra țepușelor ascuțite din care era formată poarta. Țepușe ce păreau făclii la capetele ascuțite, făclii arzânde și, în flacăra acelor făclii, copila Alena văzuse imagini ale superbului pământ și chiar ale Aeonului.

„O imagine perfectă a minciunii,” șopti Alena dintr-o dată, făcându-l pe Eṉōl să tresară iar. Chiar și ea tresări, surprinsă de propria voce și de stranietatea tonului pe care-l folosise pentru a rosti acele cuvinte. Astfel, privind în jur, văzu că se aflau încă pe acel drum pietruit ce traversa pădurea și nu în fața porții prin care trecuse, copil fiind. „Și totuși simt că-i pe undeva pe aici.”

„Ce anume?” Se interesă Eṉōl, încurcat.

„Poarta ceea stranie, cu făclii ce reprezintă imagini ale unei lumi superbe, total diferită de cea în care trăim acum.”

„Lume? O altă lume? Care anume crezi tu?”

„Nu știu,” șopti Alena, scuturând brusc din cap. Apoi oftă, simțind tristețea punând stăpânire pe ea. După care, cu ochii sticlind din cauza lacrimilor ce-i năvăliseră în negrul-cărbune al retinei, privi în față, la lupii lui Ṭirākulā, care se aflau la cam 50 de metri în fața lor.

Privind în aceeași direcție, Eṉōl se încruntă. „Unde crezi că se îndreaptă?” Întrebă el într-un final.

„Probabil s-o caute pe cea despre care a vorbit acel Domas mai înainte.”

„Tīmai?”

„Mmm, Titanida Urii cum mai e cunoscută în lumea Magilor. Cea născută din puterea minții lui Maranam, în adâncurile Muntelui.”

Eṉōl se cutremură iar. „În adâncul muntelui?” Se bâlbâi el ușor. „Muntelui Fricii?”

„Dacă sincer nu știu. Probabil nimeni nu știe asta, căci doar puțini pe lumea asta au dat vreodată cu ochii de Titanida Urii, Tīmai!”

„Se știe motivul?” Alena îl privi confuză. „De ce nimeni nicicând n-a dat ochii cu ea mă refer.”

„Pentru că se ascunde,” răspunse Alena sec, privind iar spre Vanamarii, care se opriseră brusc, forțați de Ṭirākulā. Acesta, părând a fi simțit ceva ciudat în jur, începu să adulmece aerul, rotindu-se ușor în cerc, pe toate cele patru labe ale sale.

„Se pare că ne-a simțit,” spuse Eṉōl, uitând brusc de ce vorbise mai înainte cu Alena.

„Ba nu,” răspunse vulpea, sigură pe sine. „Nu-i asta. Cel puțin nu pe noi ne-a simțit.”

„Atunci? Pe cine? Pe acea Tīmai?”

„Cel mai probabil că da. Sau… poate un alt dușman o fi prin preajmă?!”

Îngrijorarea din privirea Alenei, care se încrunta ușor în timp ce se uita în jur, îl făcu și pe Eṉōl să-i urmeze exemplul. Văzu astfel stranii copaci din jur, cu trunchiuri groase, formate din alte trunchiuri mai subțiri ce se încâlciseră între ele, desenând astfel figurine stranii în trupurile de lemn ale ciudaților copaci seculari. „De parcă ar desena chipul celui căruia îi slujesc,” șopti dintr-o dată comandantul, făcând-o pe Alena să tresară și să-l privească țintă.

Văzându-l însă mult prea concentrat pe acele stranii trunchiuri ale copacilor, Alena privi în aceeași direcție și înțelese în sfârșit la ce se referise Eṉōl: la faptul că în acele trunchiuri groase erau încâlcite și mlădițe, dar nu subțiri, ci groase cât o mână de om matur. Mlădițe care, încâlcindu-se între ele, desenară fețe ciudate, oarecum schimonosite, de parcă suflete nevinovate fuseseră închise în acele trunchiuri, iar ale lor fețe suferinde fură reprezentate de acele stranii mlădițe.

„Și totuși nu-i decât strania reprezentare a naturii,” murmură ea într-un final.

„Sau poate e doar ceea ce credem noi, nu ți se pare?”

Alena surâse. „Sunteți încă convins că-i mâna vreunei vrăjitoare haine la mijloc? La ciudățenia trunchiurilor mă refer.”

„Nu crezi la fel? De nu, privește acele trunchiuri cu și mai mare atenție. O să înțelegi astfel de ce am impresia că acele trunchiuri sunt de fapt suflete împietrite de inima haină a cuiva cu puteri supranaturale.”

„Și totuși nu e.”

„De ce ești atât de sigură? Din cauza a ceea ce zici că vezi? Adevărul?”

„Așa e, căci… de-ar fi fost suflete închise în acel copac, le-aș fi văzut, căci am o astfel de putere. Acolo însă, închis în acel trunchi mă refer, nu-i decât sufletul pădurii și al acelor copaci.”

Eṉōl se încruntă. „Dar pare atât de real.”

„E pentru că asta a fost voința naturii.”

„Să-i țină pe curioși departe?”

„Din contră: să-i atragă anume spre aceste locuri, ca mai apoi, căzând pradă urii stăpânului acestor locuri, să devină supuși pe veci. Sau… cum crezi că au apărut Umbrele acestei păduri?”

„Din suflete vii?” Întrebă comandantul cu ochii cât cepele.

„Mmm, așa e. Sufletele celor sortiți să sfârșească aici încă colindă aceste locuri în căutarea porții salvării. O poartă pe care doar puțini o pot găsi. Și la fel de puțini norocoși sunt cei ce-au trecut pe aici și n-au devenit umbre.”

„La fel ca tine.”

Alena tresări, privind la comandant. „De unde-ai aflat asta?” Îl întrebă ea mirată.

„Doar mi-ai spus despre asta, nu? Înainte să ne luăm pe urmele Vanamarului Domas. Mi-ai spus atunci c-ai mai trecut pe aici.”

Așa e. Avea dreptate Eṉōl: îi vorbise ea despre asta, dar uitase. Din această cauză și oftă Alena iar, privind iar în față, la Ṭirākulā, care tot continua să adulmece aerul, cu ochii închiși, în timp ce ceilalți lupi schimbau mirați priviri între ei, neînțelegând nimic din ciudățenia conducătorului lor. Doar Domas rânjea straniu de parcă ar fi știut el ceva ce alții nu știau. Un rânjet care-o făcu pe Alena să mârâie într-un final, „Și totuși nu-mi place mie rânjetul ăluia de pe față.”

„Al lui Domas? De ce mă rog?” Se interesă comandantul.

„Pentru că… am impresia că pune ceva la cale. Nimic bun de altfel. Dar… totuși, ceva ce nu ne implică pe noi.”

„N-aș fi atât de sigur, căci… suntem până la urmă într-un loc straniu. Un loc în care putem fi descoperiți oricând.”

Alena nu răspunse la această insinuare a comandantului. Nu spuse nimic nu pentru că n-avea ce spune, ci pentru că-și dădu seama că avea până la urmă dreptate Eṉōl: în acea pădure a umbrelor orice li se putea întâmpla de nu erau atenți. Dar… mai era până să se împlinească a lor temere, de aceea și decise să nu se mai gândească la asta. Doar privi în față când îl auzi pe Ṭirākulā spunând, „Suntem totuși pe drumul cel bun!”

„Abia acum ți-ai dat seama?” Îi spuse Domas pe-un ton batjocoritor. „Doar ți-am spus mai înainte, că anume pe drumul ăsta trebuie să mergem.”

Ṭirākulā îi arătă colții. „Chiar și de mi-ai spus trebuia să mă asigur și eu.”

„N-ai încredere cumva?”

„Absolut,” mârâi liderul Vanamarilor. „Și știi prea bine de ce: pentru că nu doar odată ți-ai înfipt colții în gâtlejul meu când mă așteptam la asta mai puțin.” După care îi întoarse spatele, continuându-și drumul.

Nu singur, ci urmat de ceilalți. Doar Domas mai stătu o vreme locului, mârâind doar pentru sine, „Nu știu cine cui i-a înfipt colții în gâtlej. Dar… nu-i momentul să-ți demonstrez acum contrariul.” După care, privind în jur să se asigure că nu era nimeni pe urmele lor, își continuă drumul în urma celorlalți.

„O rivalitate mai veche se pare,” șopti Eṉōl gânditor, în clipa în care porniră în urma lupilor.

„Și nici nu știi câtă dreptate ai, căci… anume Domas ăsta a fost conducătorul Vanamarilor în urmă cu două deceni.”

„Dar… stai!” Spuse Eṉōl brusc, oprindu-se pentru câteva clipe doar. „Din câte îmi amintesc, mi-ai spus că anume Ṭirākulā i-a condus pe Vanamari când tribul vostru a fost distrus.”

„Așa și a fost, căci anume în acea perioadă a câștigat lupta cu Domas, căruia ia luat nu doar tronul, dar și supușii. De atunci acest Domas a fost pribeag prin Pădurea Umbrelor. Până a întâlnit-o pe Titanida Urii, iar ea i-a dat puteri la fel ca celorlalți.”

„Iar tu știi asta pentru că…?”

„Pentru că am văzut asta,” șopti Alena cu glas gâtuit. Apoi, fără să privească în ochii plini de uimire ai comandantului, își continuă drumul. Plecă de altfel tocmai pentru că nu vru să dea mai multe explicații despre ce știa. Despre ce văzuse mai bine zis, copil fiind, în urmă cu două decenii.

***

Poarta de care-și aducea aminte Alena era încă acolo. O poartă masivă, construită din țepușe metalice, așezate la depărtare egală între ele, așa încât să încapă mâna cuiva printre ele. Țepușe metalice, groase cât un pumn de copil, strâns bine, cu vârfuri ascuțite, în formă de făclii. „Doar că acum aceste făclii nu ard,” șopti Alena, oprită la cam cincizeci de metri de poarta prin care Vanamarii trecuseră deja.

„Nu ard? Ce anume?” Întrebă Eṉōl, ajungând-o din urmă, căci rămăsese puțin în spate, fermecat de frumusețea acelor locuri, deși n-ar fi trebuit.

„Făcliile de la poartă,” murmură Alena de parcă ar fi fost în transă. Și, chiar în fața ochilor, văzu momentul de acum două decenii, când copila Alena intră printre porțile pe jumătate deschise, fugărită fiind de cineva. O copilă extrem de speriată, care tot privea în urmă, să vadă de n-o ajungea al ei urmăritor. Cine anume o urmărea, Alena nu văzu. La fel nu-și amintea momentul cela, dar îl văzu atât de bine în acele clipe. Apoi, atât de brusc că se cutremură, auzi un croncănit asurzitor în spate. Și, privind într-acolo, văzu un stol de corbi negri ca cătrana, năpustindu-se asupra ei.

„Nu,” strigă ea, acoperindu-și capul cu brațele, chirchindu-se, auzind corbii trecând pe deasupra ei într-un final.

Eṉōl, care nu văzu nimic din toate astea, o privi încurcat. „Și-a ieșit din minți cumva?” Se întrebă el. Aducându-și însă aminte că Alena îi putea citi gândurile de stăteau alături, înghiți în sec, de teamă să nu-l transforme și pe el în cine știe ce arătare ciudată pentru astfel de gânduri.

Alena n-avea însă timp pentru astfel de lucruri. Ea, de cum își veni cât de cât în fire, se ridică brusc în picioare, privind speriată în jur. Nevăzându-l decât pe Eṉōl și straniii copaci din jur, lăsă să-i scape un oftat dureros din piept, bolmojind mai apoi un abia auzit, „Au fost doar amintiri.”

„Legate de?” Se interesă Eṉōl.

„De trecut,” răspunse ea sec. După aceea se întoarse și privi iar poarta ceea stranie prin care trecuseră Vanamarii. O poartă care arăta exact ca cea din ale ei amintiri, cu doi copaci imenși străjuind-o de-o parte și de alta. Copaci ce aveau trunchiurile formate și ei din alte trunchiuri mai subțiri, încâlcite între ele. Și, privind la acei stranii copaci, Alena se cutremură. Înțelegând însă că teama nu-i ajuta la nimic, îi șopti lui Eṉōl, „Să mergem!” îndreptându-se ea prima spre poartă.

La doar câțiva pași în urma ei, Eṉōl o urmă. Era mirat și confuz în același timp sărmanul, căci nu doar ajunse într-o pădure magică, frumoasă, dar în același timp blestemată, dar avea drept companioană o vulpe, stranie și ea. Prin ce o considera Eṉōl stranie pe Alena? Prin tot ce făcea ea, căci nu doar că ajunse să aibă vedenii și să se teamă până și de umbra ei, dar mai și bolborosea cuvinte neînțelese, menite parcă să-i bage frica în oase și lui.

De fapt, tot din cauza ciudățeniei Alenei, ajunse Eṉōl de își luă sabia de la brâu, strângând bine în mână a ei teacă. Ba chiar și mâna o ținea strâns pe mâner, să fie capabil să se apere în caz de nevoie. O precauție exagerată poate, dar totuși una care îl salvase de multe ori. Nu doar pe el, dar și pe alții care-l însoțeau în acele clipe. Așa cum s-ar fi întâmplat și cu Alena, căci poate că era ea o vulpe magică și nu-și mai ce, care s-ar fi putut proteja prea bine pe sine, dar totuși era o ființă vie pe care Eṉōl ar fi apărat-o cu propria viață, căci așa își juruise el demult: să-i apere pe ai lui tovarăși indiferent de cine-s ei și în ce circumstanțe.

Trecând și el prin poarta ceea ciudată, la câțiva pași în urma Alenei, Eṉōl se simți straniu. Magia locurilor dispăru brusc undeva, iar în locul ei se simțea teroarea. Se vedeau aceeași copaci stranii, cu trunchiuri încâlcite, așa cum văzuseră și până la poartă. Doar că acești copaci, de după poartă, emanau o energie sălbatică, răutăcioasă chiar. Și… n-aveau deloc frunze. Doar coroane din crengi groase, încâlcite între ele, ce formau o boltă stranie, prin care nici cea mai fină rază de soare n-ar fi trecut. Nu că în acea pădure ar fi existat lumină, dar… era totuși o idee ce-i trecu comandantului prin minte.

„La fel nu se simte aer curat în jur,” se surprinse el pe sine spunând. „Și nici muzica crângului nu se aude aici.”

„Doar croncănitul ciorilor,” auzi el vocea Alenei chiar lângă el, ceea ce-l făcu să tresară și s-o privească extrem de uimit, căci o știa la câțiva metri de el. Alena însă, simțind că n-o urma, se oprise locului și-l așteptă. Făcu asta pentru că simțea și ea o stranie conexiune cu comandantul și că ar fi trebuit să rămână mereu în doi de voiau să supraviețuiască în cele din urmă.

Privind-o, încă cu inima bătându-i nebunește în piept, după sperietura trasă, Eṉōl întrebă, „De… de unde știi asta? Adică… unde auzi tu ciori, căci eu nu aud niciuna. Și… nici nu văd nici una dacă sincer.”

Fără să spună nimic, Alena se întoarse pe jumătate dinspre el, arătându-i cu mâna în față. Privind într-acolo, înspre o altă poartă masivă, din lemn de data asta, Eṉōl văzu o mulțime de ciori negre ca cătrana așezate pe pereții și pe bolta de stâncă de deasupra porților de lemn. O poartă care păzea parcă intrarea într-un loc subteran. Ce fu însă și mai uimitor de atât pentru Eṉōl fu să vadă un munte în mijlocul pădurii, o imagine pe care o văzu atât de clar privind în sus. Ba chiar scutură brusc din cap la un moment dat, murmurând încurcat, „De unde poate fi un munte în mijlocul pădurii? Chiar nu pot înțelege eu asta!”

„E doar o iluzie,” îi spuse Alena cu voce sigură, cumva pe șoptite. „E imaginea locurilor în care s-a născut Tīmai. Mai bine zis o copie a acelor locuri.”

Eṉōl se încruntă. „Cea care ai spus că s-a născut în adâncul muntelui?”

„Așa e. Dar, chiar dacă nimeni nu a aflat nicicând unde anume s-a născut Titanida Urii, Anaya bănuiește că e anume în inima munților din Regatul lui Maranam.”

„Cel aflat peste Prăpastia Maṇṭalam?”

„Așa e, comandante. Un loc pe care doar puțini l-au văzut: vântul Kkāṟṟu, Anaya și… cei ce-i slujesc lui Maranam.”

Eṉōl o privi și mai încurcat de data asta. „Și totuși pare un loc de pe pământ. Unul sumbru, da trebuie să accept asta, dar totuși un loc nu din Lumea de Dincolo aș spune eu.”

„Ai văzut-o?” Îl întrebă Alena surâzând.

„Ce anume?”

„Lumea de Dincolo! De spui că acest loc n-are cum fi reprezentarea unuia de colo.”

The tale has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

„Ei bine, n-am văzut eu locul ăla,” murmură Eṉōl, încurcat. „Chiar și așa, simt eu că nu-i ceva nepământesc. Simt eu.”

„Simți tu!” Șopti Alena surâzând. „Atunci… poate și ai dreptate!”

Tăcu Alena brusc în momentul în care simțiră ambii ciorile de deasupra porților de lemn agitându-se. Privind în jur, nu văzură nimic straniu: doar pe Vanamarii lui Ṭirākulā stând încă în fața acelor porți, cu capul ușor plecat și așteptând. Totuși, de ciorile se agitaseră, însemna doar un lucru, „Că Tīmai e pe aproape!”

Teama și îngrijorarea simțite în vocea Alenei îl făcură pe Eṉōl atent. N-o privi însă decât pentru câteva secunde. După care privi iar spre porți. Mai bine zis deasupra lor, la ciorile ce croncăneau agitate, mișcându-se nervos, dar încă așezate. Nu pentru multă vreme stătură însă așezate păsările: acestea, în clipa în care se auzi trăgându-se zăvorul din spatele porților închise, se ridicară toate în aer, înnegrind orizontul. Ba scoaseră și-un croncănit asurzitor, de Alena și Eṉōl se văzură nevoiți să-și acopere urechile cu palmele să nu surzească.

Larma ciorilor dură însă doar câteva clipe, căci zburară pe deasupra lor doar pentru scurtă vreme. După care, așezându-se pe copacii din jur, își mai domoliră croncănitul, care se auzea ca un ciudat hârâit ieșit din gâtlejul lor. Un hârâit care-l făcu pe Eṉōl să strângă mai tare mânerul sabiei, de teamă să nu fie atacați pe neașteptate, deși era sigur că acele șase bile de foc, ce continuau să–i urmeze, îi mai protejau încă.

Deveni însă comandantul atent în clipa în care balamalele de fier ale masivelor porți scrâșniră straniu, făcându-l și pe el, sărmanul, să scrâșnească din dinți. Un sunet strident ce se auzea asemeni unui burghiu sfredelindu-i în timpane, dar căruia nu-i căzu totuși pradă, căci, luându-se brusc în mâini, Eṉōl scoase sabia din teacă și, apropiindu-se de Alena, în fața căruia se opri într-un final, cumva protector, își aținti privirea asupra porților, în fața cărora Vanamarii se așezară deja pe labele din față, de parcă s-ar fi închinat.

„Își așteaptă cumva regina?” Întrebă comandantul pe-un ton batjocoritor.

„Ai dreptate de data asta,” răspunse Alena din spatele lui. „Se închină în fața unicei regine, Tīmai!”

Spunând aceste cuvinte, Alena părea liniștită. Se simțea de altfel astfel, protejată cumva, căci pentru prima dată în viața ei cineva o protejase cu propriul trup, nimeni altul decât un străin. Da, un străin o apăra, când mai înainte niciuna dintre suratele ei nu dăduse semne c-ar fi în stare să se jertfească pentru ea, iar asta o făcu pe Alena să simtă ceva plăcut în inimă. Din această cauză și zâmbi, deși ar fi trebuit să rămână în alertă. Se simțea însă bine și nu vru să alunge acea magie, fie ea și una de scurtă durată.

Doar în clipa în care porțile fură complet deschise, de-o forță invizibilă, se iți ea de la spatele comandantului și privi țintă într-acolo. Nu văzu Vanamarii în acel loc însă, ci pe sine, copila Alena de 12 ani, tremurând ca varga în fața porților masive, ce erau tot deschise și atunci, în fața cuiva nevăzut. „În fața Titanidei Urii am tremurat atunci!” Murmură ea dintr-o dată, îngrozită, făcându-l pe Eṉōl să se întoarcă ușor spre ea, privind-o mirat.

„Vrei să spui c-ai văzut-o?”

„Așa se pare. Chiar dacă nu-mi aminteam de asta. Și… am impresia că n-am fost singură atunci.”

„Cu cine ai fost dacă nu singură?” Alena dădu din cap că nu știe. „Să fi fost Nikkari?”

Alena tresări. „De ce crezi asta?”

„Pentru că mi-a părut cumva stranie atitudinea ei când te-a văzut. Atunci, când eu și Zeal te-am adus rănită în locul unde era ea și Nimfele.”

„Stranie? În ce fel?”

„N-aș putea spune sigur. Doar… s-a uitat țintă la tine, murmurând ceva de genul… „Și totuși am crezut că nu ne vom mai vedea nicicând.” N-am atras atunci prea multă atenție acestor cuvinte, crezând că i le spusese Prințesei Zeal. Acum însă, gândindu-mă la asta, după ce mi-ai spus că anume ea ne-a îndreptat pașii în această pădure, am impresia că doar ea putea fi.”

„Așa să fie?” Gândi Alena. „Să mă fi văzut cu Nikkari mai înainte? Dar, de-i așa, de ce nu-mi aduc aminte de asta? Și mai ales… de ce-am uitat această întâmplare cu poarta și cu faptul c-am dat ochii cu Tīmai? Să fie din cauza Sorții?”

Un scârțâit prelung, al porților metalice pe care le lăsaseră în spate, o făcu pe Alena să întoarcă capul și să privească în urmă. Le văzu astfel închizându-se și se cutremură. De asta și-l apucă pe comandant de mânecă, trăgând ușor de material ca să-l facă s-o privească. Apoi, când văzu că Eṉōl privea în aceeași direcție ca și ea, Alena întrebă, „Vezi același lucru ca și mine, nu? Porțile închise!”

„Ba nu! Sunt deschise ele în acest moment!” Spuse comandantul, confuz.

„Nu poate fi! Le văd că-s închise! Tu însă nu?” Eṉōl dădu din cap că nu. „Straniu! Să fie iar o amintire doar?” Gândi ea.

În clipa în care auziră un râs straniu, din spate, priviră într-acolo și-o văzură pe Tīmai ieșind prin masivele porți de lemn ce erau deschise deja. Avea o cioară pe umăr și-un șoim cu cioc și gheare ascuțite așezat pe încheietura dreaptă. Un șoim pe care Tīmai îl aruncă în aer de cum ajunse la doar câțiva pași de Vanamari. Dar nu doar șoimul începu a se roti în aer, ci și cioara de pe umăr, care croncănea straniu, de parcă i-ar fi dat stăpânei sale de știre că mai era cineva acolo și nu doar Vanamarii.

De altfel anume croncănitul ciorii o făcu pe Tīmai să-și întrerupă râsul ciudat și să privească spre locul în care Alena și comandantul se aflau. Nu vedea însă nimic acolo. Chiar și așa era sigură că nu se înșela și că simțea o energie stranie venind dintr-acolo. Din această cauză și continuă să privească țintă la ei, încercând să vadă dincolo de umbre.

La fel ca Tīmai, o priveau țintă și Alena și Eṉōl. Văzură astfel că Titanida Urii arăta ca o tânără la vreo 30 de ani, cu păr lung, lin și negru, ce-i ajungea până la brâu, subțire la mijloc, c-o talie ce părea mult prea îngustă și asta din cauza rochiei negre pe care o purta. O rochie dintr-un material puțin lucios, cu mâneci scurte, ce-i acopereau doar puțin umerii, lăsând un decolteu bogat și provocator să fie admirat de cei ce-l vedeau. Pe umeri purta o pelerină neagră, prinsă la gât c-o sfoară de aceeași culoare, împletită maestru din fire nu prea groase, dar destul de trainice. La fel avea părul lăsat pe spate, dar nu complet, prins doar la tâmple cu câte o diademă ce reprezenta o floare neagră și stranie. O floare pe care Eṉōl n-o mai văzuse până atunci, dar pe care Alena o numi în șoaptă „Malar,” ceea ce în limba antică însemna „Floarea Morții.”

La auzul acelui straniu nume, „Malar,” Eṉōl înghiți în sec, căci deși știa el puțin din limba antică a lumii, acest cuvânt îi răsună atât de clar în urechi, căci nu odată îl auzise pe al lui tată spunându-i despre această floare, „Purtată la tâmple de-o fecioară în negru, pe care am văzut-o cândva.” Când și unde o văzuse tatăl lui Eṉōl, nu-i spuse nicicând acesta feciorului. Doar îi spunea adesea să se ferească de ea de-o vede, căci „Cei ce-au văzut-o măcar odată în viața lor au fost pierduți pe veci.” Cuvinte care-l făcură pe comandant confuz, căci deși le auzise de atâtea ori, copil fiind, uitase complet de ele, „Până în acest moment când văd această fecioară în fața ochilor. Să-mi fi vorbit oare tata anume despre ea?”

Răspuns la această întrebare n-avea cine să-i dea însă, căci Alena era prea ocupată să tremure, înspăimântată, căci în momentul în care Tīmai începu a păși spre ei, cu gând să afle care era chestia cu energia stranie simțită acolo, se văzu iar pe sine, pe copila de acum douăzeci de ani, dându-se ca racul în spate, în timp ce Tīmai înainta spre ea, ieșind pe porți. După care Alena văzu clar cum copila se întoarse cu spatele spre locul în care se aflau ei în acel moment și, tot mișcându-se în spate, fără a privi în urmă, ci doar în față, păru a se îndrepta spre porți. Privi doar odată în urmă copila, când auzi zgomotul metalic al porților ce se închideau. Atunci, ca și în acel moment când auzise acel zgomot, Alena se cutremură din cap până-n picioare, înghițind în sec și încercând să-și dea seama cum ar putea totuși să scape vie și nevătămată din acel loc.

Imaginea terifiantă a fecioarei în negru fu ascunsă privirii Alenei într-un final, de Eṉōl, care, simțind-o iar tremurând ca varga și dându-și seama din ce motiv, decise c-o poate face să-și vină în fire doar astfel. Dar, prin gestul lui, nu făcu decât să-i readucă Alenei amintiri în minte, precum cele că o altă fecioară în negru pășise în fața copilei, ascunzând-o și atunci de privirea plină de ură a Titanidei Tīmai. Atunci, când acea fecioară necunoscută îi păși în față, copila Alena ridică înspăimântată privirea și nu văzu decât materialul de satin al pelerinei negre pe care străina o purta pe umeri. O străină de la care simți bunătatea emanată și nu ura, așa cum o simțea de la Tīmai. Energie puternică care se simți și din vocea străinei când aceasta îi spuse lui Tīmai, „Și totuși acesta e un suflet care nu-ți aparține!”

„Crezu tu?” O întrebase atunci Tīmai pe Nikkari, căci vocea clară a acesteia îi răsună Alenei în urechi și în acele clipe.

„Nu doar cred,” îi răspunse atunci Nikkari, surâzând. „Sunt sigură de asta, căci acest copil e un suflet al luminii și nu al umbrelor.”

„Ba eu cred exact contrariul. Și știi de ce?”

„Desigur că știu, căci e sortită să se alăture anume vulpilor surate Magului Pietrelor Negre.”

„Un Mag care-i supus răului, deci Umbrelor. Așa că nu văd diferența dacă această copilă îmi va servi mie sau lui.”

„Eu însă văd acea diferență, pentru că-i ceva decis de Soartă, Tīmai. O soartă pe care tu n-o poți schimba sau totul va fi dat peste cap.”

Tīmai răcni înnebunită în acel moment, făcând copila să tresară, speriată. Apoi șuieră printre dinți, „Soarta… soarta… soarta… Mereu îmi repeți asta, Nikkari! Dar… întrebarea rămâne totuși: cine-i Soarta asta să decidă în locul meu?”

„Cea care a creat lumea!” Îi răspunse Nikkari calmă.

„Ba s-o distrugă aș zice eu. Așa că, acest suflet rămâne azi aici și punctul!”

O mișcare bruscă a mâinii lui Tīmai făcu ciorile din înalturi să se năpustească asupra lui Nikkari și a copilei, cu gând să ia anume ceea ce-i trebuia Titanidei. Ciori care căzură ca secerate la pământ într-un final, lovite din plini de puterea lui Nikkari, o forță simțită asemeni vântului năprasnic, ce se simți atât de rece în jur. La fel acel loc fu înconjurat după asta, în secunde doar, de-o ceață densă, neagră, care-o făcu pe Tīmai și pe copilă să tușească. Doar Nikkari nu păru afectată de acea ceață, căci, încă privind la Tīmai, îi spuse, „Acest copil va fi protejat de mine de azi înainte, Tīmai! Așa că, de-ți va trece vreodată prin minte s-o atingi, vei avea de furcă cu mine!” După care, se întoarse Nikkari brusc spre copilă, pe care o strânse la piept și, învelind-o cu a ei mantie neagră, dispărură ambele din acel loc, lăsând-o în urmă pe Tīmai, care urlă iar ca nebuna, de răsună puternic acel loc.

Aceste imagini o făcură pe Alena să-și simtă inima bătându-i nebunește în piept, căci „Chiar uitasem de acea întâmplare,” șopti ea. Apoi, ițindu-se pe la spatele comandantului, o văzu pe Tīmai încă înaintând spre ei, mijindu-și cumva ochii ca să vadă ceva printre umbre. Ba chiar auzi un gând al Titanidei, „Ceva ce-am mai simțit cândva! Dar… unde?”

Acest gând îi dădu Alenei de înțeles că era necesar să facă ceva de nu voia să fie descoperiți. Ce anume însă? Nu era atât de sigură, căci n-avea ea puterea să se teleporteze din acel loc. Doar să se protejeze așa cum învățase de la Inmar și celelalte vulpi. De aceea și începu a forma bila de foc deasupra mâinii stângi, gândind s-o folosească și să atace prima de Tīmai ar fi „mirosit” că erau acolo.

O îngrijorare nefondată până la urmă, căci Tīmai uită de planul ei inițial când îl auzi pe Ṭirākulā spunând, „Regină, în sfârșit ne vedem iar! După zeci de ani de despărțire!”

Tīmai, privind peste umăr la Vanamarul care-și avea încă capul plecat, rânji batjocoritor. „De parcă m-ai fi dorit, acționezi acum, Ṭirākulā!”

„Chiar și de nu crezi, așa e, stăpână, căci știam că odată și-odată ne va fi dat să ne vedem iar!”

„Umilința” simțită de la el o făcu pe Tīmai să se întoarcă cu tot corpul spre el. Apoi, pășind de data asta spre Vanamari, începu a-și lovi unghiile negre și ascuțite una de alta, scoțând un sunet iritant. Un sunet care-i făcu pe Vanamari să-și dezvelească colții, iar pe Eṉōl să scrâșnească ușor din dinți. Singura care părea să nu fie deranjată de sunetul cela era Tīmai, care, rânjind, spuse, „Ah, mereu am urât eu lingușitorii și totuși mi-a fost dat să am de-a face cu tine, Ṭirākulā! Ce… plictiseală!”

Ṭirākulā rânji și el, „îndrăznind” să se miște puțin din locul lui, întorcându-se spre Titanidă, căreia îi spuse, „O lingușeală plăcută totuși auzului, simt eu. La fel cum se simte supunerea venind de la mine.”

Tīmai izbucni în râs. „Supus, tu?” Îl întrebă ea pe Vanamar, în batjocură. „Mai degrabă renasc morții decât tu să-i slujești cuiva, iar dovada vie e cel de lângă tine. Nu-i așa, Domas?”

Domas mârâi: era cătrănit să i se aducă aminte de acea perioadă neagră a vieții sale. Chiar și așa, spuse cu umilință, „Așa e, stăpâna mea!”

„Nu, vezi? Sunt alții care-s de acord cu mine. Așa că, mărite Ṭirākulā, să ne lăsăm de ipocrizii și mai bine mi-ai spune de ce ești aici!”

„Să te vestec că stăpânul Maranam a trimis vorbă să fim pe câmpia estică a Paṉi Makkaḷ-ului, de azi în două zile.”

„Mare scofală,” șuieră Titanida Urii printre dinți. „Știam dacă ceva. Da iaca nu știam c-ai fost și tu chemat. Să fie pentru că al meu „Stăpân” a rămas fără supuși de încredere de s-a ales cu un țânc pe post de strajă?”

Ṭirākulā îi arătă colții. Apoi mârâi cumva împăciuitor, „Să nu ne insultăm totuși, căci avem de luptat cot la cot până la urmă.”

„Mă ameninți acum?”

„Doar spun lucrurilor pe nume,” șuieră de data asta Vanamarul, privind țintă în ochii Titanidei.

Privind și ea țintă în ochii lui, Tīmai deveni atentă. Ba se aplecă ușor de spate ca să vadă acea imagine mai bine. O reacție a Titanidei care-i atrase atenția Alenei, care privi și ea în aceeași direcție, doar că nu văzu același lucru din cauza că Vanamarul stătea întors de la ea și-l putu vedea doar din profil, din stânga. Chiar și așa, chiar și de nu văzu Alena același lucru ca și Tīmai era sigură că era ceva legat de viitorul Vanamarului. Din această cauză și-i spuse lui Eṉōl, „Se pare că Ṭirākulā își are zilele numărate.”

„De ce crezi asta?”

„Bănuiesc doar, căci mi se pare stranie reacția ei. Prea e tăcută Tīmai și prea cuminte acționează, deși aroganța lui Ṭirākulā se cerea pedepsită.”

„Atunci, crezi că și ea vede viitorul?”

„Sunt sigură de asta. Dar iaca nu-s sigură de-o să se alăture lui Maranam în acest război.”

Eṉōl o privi încurcat. „Răzvrătire?”

„Precauție i-aș spune! Iar acum, să mergem!”

„Încotro?” Întrebă mirat Eṉōl, văzând-o pe Alena întorcându-i spatele și îndreptându-se spre porți.

„Să ne asigurăm spatele!” Îi răspunse vulpea fără să-l privească. I se simți hotărârea în voce: hotărârea să supraviețuiască cu orice preț și să scape din acel loc vie și nevătămată.

Nu de tot convins de planul ei, Eṉōl o urmă cât de curând. Mai privi de câteva ori în spate însă ca să se asigure că nu-i urma nimeni. Văzându-i însă pe Vanamari și pe Tīmai încă în același loc, răsuflă ușurat comandantul, căci chiar n-avea de gând să intre în luptă. Nu în acele clipe și nu pe teritoriu inamic.

***

Teoria Alenei, cum că Tīmai nu va intra în luptă de partea lui Maranam, fu nefondată până la urmă. Aceasta, împreună cu Ṭirākulā și zeci de Vanamari, se îndreptă spre zona estică a Paṉi Makkaḷ-ului la doar câteva ore distanță după ce Alena și Eṉōl auziseră conversația dintre ea și Vanamari. O conversație care o puse într-un final pe gânduri pe Alena, oprind-o chiar în mijlocul drumului, la distanță de câțiva zeci de metri de porțile de fier de la intrarea în regatul Titanidei Urii.

Oprindu-se locului, deși ieșind pe acele porți era convinsă să găsească ieșirea din acea pădure blestemată de una singură, îi spuse lui Eṉōl, „Și totuși zic să-i așteptăm!”

„Pe cine? Pe Vanamari?” Întrebă Eṉōl speriat.

„Mmm, căci am impresia că anume ei ne vor duce spre ieșire.”

„O mișcare riscantă aș zice eu, căci și așa am riscat destul urmându-i până aici. De altfel încă riscăm stând locului, căci oricând ne pot descoperi.”

„Ba n-au s-o facă și asta din cauza lui Nikkari.”

„Nu înțeleg de ce dacă sincer.”

„Pentru c-ai avut dreptate susținând că anume Nikkari m-a scos de aici în urmă cu două decenii. Atunci i-a spus lui Tīmai că luându-mă din aceste locuri sunt în afara puterii Titanidei Urii pe veci. Și… cred c-a aruncat Nikkari o vrajă atunci. Da iaca nu-s atât de sigură de-a fost asupra mea sau asupra lui Tīmai doar.”

„Poate a fost asupra ambelor, căci nici tu nu-ți aminteai de ea și nici Tīmai nu te-a zărit prin preajmă, nu crezi?”

„Probabil că ai dreptate. Chiar și așa… m-a simțit totuși.”

„Și n-a atacat?” Alena dădu din cap că da. „Straniu!”

„A fost pentru că nu era sigură cine-i prin preajmă. Probabil a bănuit că-i anume Nikkari cea care o spionează și de asta s-a lăsat păgubașă, preferând să-i atragă atenție lui Ṭirākulā. Și, cum sunt sigură acum că cel puțin Vanamarii ajung azi la hotarele Paṉi Makkaḷ-ului, zic să mai riscăm odată și să mergem pe urmele lor.”

Eṉōl privi în jur, confuz. „Ceva deloc pe placul meu, dar totuși ceva ce ne poate scoate de aici. Trebuie să recunosc asta.”

„Atunci e decis,” spuse Alena cu hotărâre. „Să ne ascundem până una alta!”

Ascunziș își găsiră într-un final în spatele trunchiului unui copac extrem de bătrân, în interiorul căruia Alena simți cea mai slabă energie. Asta îi dădu încredere că nu vor fi trădați. După care așteptară cuminți câteva ore, până îl văzură pe Ṭirākulā ieșind pe porțile de fier. Nu era singur, ci urmat de Domas, pe spatele căruia se afla Tīmai, și de restul Vanamarilor care-l însoțiseră pe Ṭirākulā până acolo.

Odată ieșiți pe porți, Ṭirākulā și restul se opriră. Păreau că așteptau ceva, dar ce anume Alena nu era sigură. De asta și schimbă priviri cu comandantul, când simți privirea acestuia ațintită asupra ei. Într-un târziu, când comandatul îi făcu cu capul să privească în stânga, Alena se uită într-acolo, văzând și ea o armată formată din zeci de Vanamari îndreptându-se spre locul în care era Ṭirākulā.

„Acum înțeleg,” spuse Alena, încruntându-se. „Pe ei îi așteptau. Dar… cum naiba le-au trimis vorbă, că n-am văzut pe nimeni ieșind pe porți?”

„Probabil își au mesajele lor secrete. Ceva ce nu-i chiar atât de important până la urmă. Ce-i important e să aflăm ce pun la cale și să scăpăm de aici.”

„Nu, ai dreptate. Doar că… mi-ar fi plăcut să le aflu și secretele, dacă sincer,” mârâi Alena, ieșind prima din ascunzătoare și luând-o pe urmele Vanamarilor, care se uniră într-un grup, luând înapoi același drum pe care Vanamarii ajunseră la porțile regatului lui Tīmai.

***

Furișându-se pe lângă arbuști și copaci, Alena și Eṉōl ajunseră într-un final la marginea Pădurii Umbrelor. Ajungând acolo însă înțeleseră că se aflau de fapt la marginea Pădurii Kiago, care se afla la Est de hotarele Paṉi Makkaḷ-ului. Și, aflați ambii la marginea pădurii, priviră țintă spre câmpia dintre hotare și pădure, acolo unde văzură o singură persoană, stând cu spatele la ei, îmbrăcat complet în negru.

„Nimeni altul decât Maranam,” murmură dintr-o dată Alena, cutremurându-se.

Privind-o cu ochii cât cepele, Eṉōl simți stranii furnicături pe piele. „De ce ești atât de sigură?” O întrebă el.

„Din cauza panterelor de colo și a calului. Un cal pe care l-am văzut cândva în vis: Vakkurti.”

„Calul Lumii de Dincolo!” Murmură Eṉōl, confuz.

„Așa e, iar cele de colo sunt panterele Kurūcim și Koṭumai, însoțitoarele de nădejde ale lui Maranam și singurele care nu-l părăsesc nicicând.”

„Straniu totuși. Că-i singur la hotarele Paṉi Makkaḷ-ului.”

„Ba nu-i straniu defel, căci, din câte mi-a spus Anaya, Maranam își dorește la fel de mult căderea Paṉi Makkaḷ-ului precum își dorește moartea Rophionilor.”

„Pentru pământuri?”

„Pentru supremație, Eṉōl! Ceva ce trebuie să le zădărnicim totuși: planurile, odată și pentru totdeauna!”

Spunând aceste cuvinte, Alena îi făcu cu capul lui Eṉōl s-o urmeze. Motivul? Decise să plece de acolo cât mai aveau șansa, căci poate că-i reușise să-i înșele pe Vanamar și pe Tīmai până atunci, dar iaca nu era atât de sigură că-i va reuși cu Maranam și cu panterele.