„Să mergem, Samaya! Mai repede!” Îi strigă Fenrir micuței lupoaice gri, care era încă destul de departe în spatele lui.

  Cei doi pui de lup fugeau unul după celălalt, ca într-un fel de cursă de putere. Dar, indiferent cât de mult nu se străduia Fenrir să-și ajute sora să devină mai bună în tot ceea ce făcea, Samaya nu făcea mari progrese. Asta se datora faptului că, cu nouă ani în urmă, Samaya se născuse surdă. Erau doar cinci minute diferență între cei doi frați, dar ei erau atât de diferiți și acea diferență era notabilă nu doar în aparența lor fizică, ci și în echilibrul sufletesc, căci, în timp ce Fenrir era atât de energic și plin de viață, Samaya prefera să trăiască în umbră. Ea obișnuia să-și petreacă mare parte din zi în sânul naturii, întinsă pe pământul cald și admirând în tăcere micile creaturi care trăiau în pădure, privind cu plăcere la fluturii care se jucau deseori cu micul ei năsuc negru și cald sau doar să asculte cum se adapă cerbii la râu.

  Să asculte era ceva ce Samaya își putea imagina doar și asta din cauza că ea nu auzise niciodată un sune. Și simplul gust al apei linchite, cu suava ei limbă roză, și fiorul produs de răcoarea care-i pătrundea în suflet, ori de câte ori bea apă, o făceau să se cutremure ușor până în străfundul oaselor și ea numi acel sentiment ciudat sunet, undeva în căpșorul ei.

  Și, chiar dacă asta era ciudat pentru alții, era normal pentru Samaya, care descoperea această lume în felul ei. Avea astfel acea modalitate specială de a înțelege ce se întâmplă în jurul ei și simplul fapt că ea putea să se înțeleagă cu ceilalți pui de lup, în timp ce se jucau împreună în luminișul pădurii, o făcea să pară și mai ciudată decât era de obicei, fiind deseori dată la o parte chiar de membrii tribului ei, care o considerau veriga slabă a poporului lor și asta rănea atât de mult inima lui Fenrir.

  Și cum să nu se simtă rănit când își iubea atât de mult sora?! Da, o iubea, dar de de asemenea devenea nervos ori de câte ori vedea că toate eforturile sale sunt în van: Samaya nu voia să colaboreze și, mai mult și mai mult, se afunda în propria ei lume, singură și fără sunete, în timp ce-și deschidea inima doar pentru viețuitoarele pădurii, dar mai puțin pentru oamenii ei.

  Astfel putea petrece ore întregi admirând copacii, cerbii, fluturii sau florile, dar nu putea rezista nici 5 minute jucându-se cu el sau cu ceilalți pui de lup. Și asta îl făcea pe Fenrir atât de furios, îl ucidea pe dinăuntru, transformându-l încet în monstru.

  De fapt încă-și amintește prima dată când a fost dur cu ea. S-a întâmplat pe când aveau doar cinci ani și el, ca de obicei, încerca s-o facă să reacționeze și să intre în jocul lui, dar primise din partea ei doar un ignor total. Astfel a uitat atunci complet de maniere și că ea nu-l putea auzi și, fugind spre ea, i-a sărit în spate, culcând-o la pământ.

  Samaya a fost atât uimită de reacția fratelui în acea clipă. De aceea se gândi: „Ce-i în neregulă cu el?” Și încercă să se ridice, dar nu putu, căci Fenrir încerca s-o imobilizeze la pământ.

  La început ea a rămas calmă, crezând că el, ca de obicei, se juca cu ea. Și l-a lăsat în pace, deoarece știa că, cât de curând, fratele ei geamăn va renunța singur la acel joc prostesc, cum făcea de fiecare dată când înțelegea că ea nu e în toane bune ca să se joace cu el.

  De fapt, ea niciodată nu era interesată de joc, deoarece era atât de speriată de surzenia ei, care o înghițea complet în întunericul sunetelor, deoarece, în capul ei, băteau tot timpul tobele. Ea nici măcar nu înțelegea cum ajunsese la acea idee și le numise tobe, pe acele sunete ce tot băteau în capul ei, și nici măcar nu se întrebase vreodată dacă ar fi putut avea alt nume, căci fetei îi plăcuse prea mult acel nume și preferase să le numească și în continuare tobe.

  Iar sunetul tobelor creștea în volum, în urechea ei interioară, făcând-o să-i fie atât de frică, să vrea să fugă de asta, deoarece era ceva de temut în ritmul lor și, când ritmul tobelor creștea în volum până era insuportabil, în mintea ei, ca pe un gigant ecran, doi ochi imenși de foc apăreau și o voce înfricoșătoare, care parcă venea din vid, îi spunea: „nu vei auzi niciun sunet al lumii în care trăiești acum până când timpul întunericului nu va cădea peste Pământ,” erau cuvintele care i se spuneau mereu, dar Samaya nu le înțelegea sensul, dar nici nu putea întreba pe nimeni ce au în vedere acei ochi. Și, în lumea ei limitată de cunoștințe de viață, ea a asociat noaptea despre care vorbeau ochii cu noaptea care venea după apus, când toate creaturile pământului mergeau la somn pentru a recupera puteri pentru o nouă zi de viață, când natura își putea în sfârșit întinde și relaxa mădularele amorțite peste zi, când licuricii începeau să lumineze întunericul cu micul lor corp fosforescent care clipea continuu și când simți lângă tine, în timp ce încerci să adormi, respirația ritmică a fratelui iubit și în fața ta, protejându-ți somnul, se află tatăl tău și, doar deschizând ochii, îl poți vedea și fi sigur că nimic rău nu ți se va întâmpla peste noapte.

  „Aaa,” strigă Samaya în minte, când Fenrir mușcă adânc din blana ei. „Nu se joacă. Ce-i cu el de data asta? De ce o rănește? De ce e atât de rău cu ea?” Dar, când în sfârșit putu să-i întâlnească privirea, ea se cutremură: era ceva diavolesc strălucind în acea privire, ceva care o speria, dar ea nu înțelegea ce se întâmpla de fapt. „Cu adevărat? Este oare acesta timpul când Umbra va înghiți lumea? Nu. Niciodată. O s-o învăț minte ce înseamnă să te pui rău cu mine când încerci să-mi furi Universul,” strigă Samaya cu toată ființa ei interioară și dinții ei se implantară adânc în urechea lui Fenrir.

  „Aaa,” fu de data aceasta Fenrir cel care strigă și, mișcându-se în spate, o lăsă să respire. Când făcu câțiva pași în spate, Fenrir se opri și luă din nou forma unui băiețel de 5 ani: urechea lui stângă sângera, dar chiar dacă durea foarte mult, băiatul surâdea.

  „Ce-i în neregulă cu el?” Se întrebă Samaya, în timp ce ochii îi jucau în lacrimi și se uita la acel băiețaș din fața ei, care părea atât de prostuț în acel moment, și mai ales se uita la zâmbetul lui ciudat de pe față. „Câteva minute în urmă a încercat să mă rănească și acum zâmbește? Ești atât de ciudat, Fenrir, și nu te mai consider fratele meu mai mult,” continuă să strige Samaya în mintea ei, în timp ce lacrimile începură să-i curgă șiroaie pe obraji.

  Și avea dreptate. Fenrir stătea chiar în fața ei, uimit, de parcă ar fi văzut vreo fantomă ceva, în timp ce se holba la sora lui mai mică, care, în timp ce se dădea în spate, către trunchiul gros al unui copac de pin, își transforma încet trupul în uman, ceva care nu se mai întâmplase mai înainte.

  Fuseseră născuți ca bebeluși la început. Dar, curând după asta, la câteva zile după ce ei fuseseră aduși pe lume și puterea lor începu să crească, cei doi se transformară în lupușori. Însă, spre deosebire de Fenrir, care reveni la forma sa umană, auzind comanda tatălui, Samaya rămase un pui de lup.

Unauthorized usage: this tale is on Amazon without the author's consent. Report any sightings.

  Aceasta îi alarmă pe părinții Samayei, căci, de ia nu-și reia forma umană va muri de foame, iar dacă ea moare atunci moare și mama ei din cauza tristeții. Samaya însă a supraviețuit.

  La început i-au dat să linchească lapte de vacă. Apoi a fost hrănită cu carne coaptă. Astfel anii au trecut și ea a putut înfrunta viața.

  „Îmi poți vorbi?” Se auzi în cele din urmă vocea lui Fenrir.

  „Ce? Despre ce el vorbește? Cu siguranță este complet nebun. Se va plânge tatălui ei, când o să poată să facă asta, când momentul despre care-i tot vorbește vocea din capul ei va veni și blestemul va fi rupt. Atunci, ea, Samaya, îi va spune tatălui ei totul despre ceea ce i-a făcut astăzi Fenrir.”

  „N-ai decât! Spune-i!” Continuă Fenrir. „Dar mai întâi trebuie să-mi spui despre voce și vrajă.”

  „Aaa? Ce voce? Ce vrajă?”

  „Cea despre care mi-ai vorbit numai ce. Tu ai spus asta. Numai ce.”

  „Ceee? Fenrir mă poate auzi? Dar, cum?”

  Samaya a făcut câțiva pași în patru labe înspre Fenrir. Era obișnuită să meargă ca un lup, în patru labe, și, deși acum era din nou o fetiță și ar fi putut merge în două picioare, nu știa cum s-o facă. Așa că preferă să meargă așa cum învățase în acei cinci ani de viață.

  La doar câțiva milimetri de Fenrir, respirându-i zgomotos în față, Samaya se holbă în ochii lui. „Sunt iarăși normali. El e iarăși normal. Nu mai e nebun.”

  „Daa, desigur că-s normal. Mereu am fost. Eu doar… eu doar eram supărat pe tine. Atâta tot.”

  „Ah, iarăși a făcut asta. El iarăși i-a vorbit, răspunzând la întrebarea ei. Dar, cum? Cum e asta posibil?”

  Pentru prima dată Fenrir a observat că Samaya nu-și mișca buzele când el îi auzea vocea. Totuși el putea auzi ce ea spune. Era prima lor experiență de a vorbi unul cu altul, dar niciunul din ei nu înțelegea cum puteau face asta.

  „Telepatie,” vocea tatălui lor se auzi nu departe de ei. Atunci, ambii copii îl priviră pe Dike, care stătea la doar câțiva pași de ei, privindu-i cu gingășie.

  „Telepatie?” Întrebă Fenrir, incapabil să-și controleze fluxul emoțiilor. „Dar, cum face ea asta, tată? Ea nici măcar nu-și mișcă buzele, dar o pot auzi.”

  „Vorbește cu inima. Ca și tine.”

  „Ca și mine?” Continuă băiețelul șirul neîntrerupt al întrebărilor sale. „Nici măcar nu știu cum se face asta. N-am mai făcut-o niciodată, tată. Cred că te greșești. Este doar…”

  „…magie,” răspunse Dike. „Nu trebuie să cauți o explicație la ceva magic, atunci când așa ceva are loc. Doar are loc și tu trebuie să accepți asta, mulțumind Titanilor pentru acest dar.”

  Prinzând privirea curioasă pe care o avea Samaya, holbându-se la ei și neînțelegând niciun cuvânt din ceea ce ei doi vorbeau, Dike râse. Ambii copii, surprinși de reacția tatălui și neînțelegând ce i-ar fi putut produce râsul, clipiră des din gene. Și, din ceea ce înțelegea Fenrir, nici el, nici Samaya, nu spuseseră nimic amuzant. De fapt, el nu era prea convins că tatăl lor putea auzi vocea interioară a Samayei sau ceea ce ea spunea. Dar, curând, când Dike stătea între ei, jucându-se cu un fluture care i se așezase pe deget, în timp ce toți trei se sprijineau de trunchiul unui copac, Fenrir a putut afla răspunsul la întrebarea lui.

  „Este ceva mai vechi decât mii de ani,” și-a început Dike povestea. „A început cu Haos, tatăl Universului, care a inventat această modalitate de a vorbi după a sa înfrângere, căci putea să-și folosească doar ochii imenși de foc, dar nu avea buze, dar avea o sumedenie de cuvinte și gânduri de transmis lumii. De aceea el a început să folosească telepatia pentru a comunica cu ceilalți. Și, din câte văd, i-a transmis această putere și Samayei. Și ție, fiule, căci o poți auzi.”

  „Dar tu, tată? Poți tu auzi despre ce ea vorbește?” L-a întrebat Fenrir și o sclipire de curiozitate îi zvâcni în priviri.

  „Desigur că o aud. Îi aud gândurile de când abia a început să vorbească. Dar, deoarece ea nu era încă în stare să le audă pe ale mele, am preferat să aștept. Eram sigur că în timp va învăța să-și controleze fluxul gândurilor și că într-o zi va putea să ne vorbească și din câte văd acea zi a fost azi. Și nici nu-ți poți imagina, băiatul meu, cât de fericit sunt.” Spunând asta, Dike și-a îmbrățișat copiii, sărutându-le cu tandrețe creștetele capetelor.

  „Dar, cum să comunicăm mai departe cu ea, tată? Mă tem că nu voi fi capabil să fac asta încă odată,” a spus Fenrir, cu o vizibilă preocupare în glas.

  „Doar ascultă-ți inima, fiul meu. Dacă îți dorești cu adevărat să vorbești cu cineva vei putea face asta, vei putea vorbi cu el, folosind puterea minții ori vocea inimii. Și poți face asta doar dacă e destulă bunătate în inima ta, pe care să o împarți cu lumea din jur.”

  Fenrir și-a închis ochii. Era sigur că-i va putea din nou vorbi Samayei dacă-și închide ochii. Dar, curând după, când văzu că nu se întâmplă nimic, deveni trist. „Nimic nu se întâmplă tată. N-o pot face.”

  „Ba da, sigur că poți,” se auzi de data asta vocea fericită a Samayei. „Te aud. Ai spus că mă iubești,” și asta era adevărat. Acelea erau cuvintele pe care el încercase să le transmită Samayei. Dar, nevăzând niciun canal magic prin care să le trimită către ea, se întristase.

  „Dar, cum totuși mă poate auzi? Acolo nu-i nimic prin care…”

  „Doar aud și asta e tot ce contează,” continuă Samaya. „Nu-i așa, tată? Dacă-l pot auzi pe Fenrir, înseamnă că vraja a fost ruptă acum?”

  „Vraja? Ce vrajă?” Întrebă Dike. El nu știa nimic despre nicio vrajă. El nu avuse niciodată dușmani pe acest pământ și nu se întâmplase nimic rău în acești zece mii de ani de când se afla pe Pământ. Singura care-i putea dori răul și să-i rănească copiii era Eris. Dar ea era închisă în Māṉsṭar Kēlaksi de atât de mult timp și el era sigur că gândurile ei diabolice nu puteau ajunge pe pământ. Era prea departe. Era imposibil.

  „Sunt tobe în capul meu,” spuse Samaya. „Îmi vorbesc mereu. Ele spun că vraja se va rupe când noaptea umbrelor va cădea peste aceste pământuri și că atunci voi fi în sfârșit capabilă să aud sunetele naturii și tonul melodios al vocii tale, tată.”

  „Și, cine îți spune asta?!" Întrebă Dike, oglindindu-și privirea în ochii ei. „Poți vedea cine e cel care-ți vorbește?”

  „Doi ochi de foc,” răspunse Samaya. „Dar ei nu mai sunt înfricoșători. Ultima dată când mi-au vorbit, adică noaptea trecută, în somn, am putut chiar să-i privesc și în privirea lor sclipea frica. Și cred că ei de asemenea plângeau, tată.”

  Haos. Haosul îi vorbea Samayei de atâta timp, dar Dike nu știa despre asta. Da, el fusese pedepsit pentru că a lăsat inima lui Eris să scape din Māṉsṭar Kēlaksi și să se ascundă. El însă era sigur că Haosul nu-l urăște și că Dike e încă credinciosul său servitor. Dar Haosul a plâns, în visul Samayei. De ce a plâns el? Nu poate fi, căci Haosul este doar un amalgam de stele moarte fără suflet. Sau cel puțin era. Acum vii erau doar ochii lui.

  De asemenea, Dike știa că Haosul are puteri nelimitate, dar nu știuse niciodată că avea de asemenea un suflet. Asta însemna că Dike nu l-a cunoscut niciodată în totalitate pe Haos și nici nu fusese capabil să-i înțeleagă mesajele. De aceea Haos o alesese pe Samaya ca mesager al Cerurilor pe Pământ și asta înseamnă că ceva Rău plutea în aer.