Un vuiet ciudat, de ploi ce aveau să vină, se auzi dintr-o dată în depărtare, mult în spatele lui Maranam. Acesta, cu ochii închiși și cu spatele la orizont, își permise să se conecteze cu natura, măcar pe cât îi fu posibil, datorită curenților de energie negativă din acea zonă, încercând să înțeleagă astfel ce pacoste se abătea asupra lor în acele clipe sau cine îi pândea din depărtare. Ceva ce nu putu înțelege până la urmă, căci nu degeaba îi prevestiseră mai toți dușmanii de când venise pe pământ și-și pusese în gând să-l cucerească, că în acele locuri până și aerul îi era dușman: natura întreagă i se puse dintr-o dată împotrivă, făcându-l să se simtă straniu în propria piele.

Din această cauză și deschise Maranam ochii. Și, întorcându-se doar pe jumătate spre acel orizont negru ce-și făcea de cap mult în spatele lui, îl privi doar cu coada ochiului la început. Văzând însă fâșii de foc spintecând cerul negru ca cătrana, se încruntă și se întoarse apoi cu tot corpul să-i fie mai ușor de privit orizontul. Motivul? Îl neliniștea zarea. Mai bine zis îl neliniștea să vadă acele fâșii de foc pe întinsul cerului, foc controlat nu de puterea lui sau de cea a aliaților săi, ci de „Un dușman care-mi suflă mie în ceafă!”

„Cine anume, stăpâne?” Se interesă Kurūcim, pășind agale spre el și oprindu-se într-un final în stânga lui, privind același orizont negru, înroșit dintr-o dată.

Maranam, fără s-o privească, scrâșni printre dinți, „Toți deopotrivă, căci acel orizont nu a început a-și face de cap de la sine. Anume puterea vrăjmașă îl controlează și asta doar ca să-mi facă mie în ciudă. Un dușman pe care l-am vrut mort demult, dar care încă îmi suflă în ceafă.”

Kurūcim îl privi chiorâș, căci mare lucru din cele spuse de al ei stăpân nu înțelese. Doar când cerul crăpă în patru, revelând o mare pasăre neagră la orizont, o pasăre ce păru a se desprinde din cerul negru și îndreptându-se apoi spre ei, înțelese pantera la cine anume se referise Maranam și se cutremură. Ba chiar dădu și câțiva pași în spate cât tremura ca varga, în timp ce pe limbă i se învârtea doar un nume, „Iruḷ!”

„Așa e. Anume smintita ceea de Titanidă a Nopții și-a pus azi în cap să ne înfrunte. Fără să știe că azi își semnează sentința morții cu propria mână.”

Ura lui Maranam n-avea margini în acele clipe când spuse aceste cuvinte. Se vedea asta în ochii săi, cei care-i scăpărau sălbatic, se auzea în scrâșnitul puternic al dinților și în felul în care-și strângea pumnii. La fel se văzu după asta în modul în care-și scoase sabia din teacă: brusc, brutal, necontrolat, parcă dornic să termine cu ai săi dușmani odată și pentru totdeauna. Apoi, înfigând brusc sabia în pământ, făcu să crape cerul pe verticală: un fulger ce luă formă mult în spatele lui și care se îndreptă cu viteza luminii anume spre acea imensă pasăre neagră ce continua să se îndrepte spre ei, fără să se abată din drum.

Odată crăpat pe verticală, cerul începu a plânge. Curgeau lacrimi amare de sus, lacrimi ce scăldau din belșug pământul oropsit și chiar pe dușmanii lui. Dar, deși începu a ploua cu găleata la un moment dat, niciunul nu se mișcă de la locul lui: nici Maranam cu hoarda sa și nici Iruḷ. Ea nici măcar nu se clinti pe a sa pasăre când fulgerul imens trecu pe deasupra ei, crăpând cerul și mult în urma ei.

Spre deosebire de Iruḷ și Maranam, care păreau siguri pe ei și de al lor plan, Kurūcim se temea de moarte în acele clipe. În special se temea de acel dușman de la orizont, cea care îi promisese odată, „Moarte! Asta e ceea ce vei avea într-un final, Kurūcim și asta doar pentru a ta netrebnică trădare.” O moarte de care Kurūcim se temuse adesea după asta, căci de Iruḷ promitea ceva, atunci fără doar și poate acel lucru se întâmpla după asta. „La fel cum a fost mereu pe urmele mele în aceste milenii ce-au trecut,” murmură pantera cu glas gâtuit, luându-și brusc înfățișarea de fecioară, dar încă cu ochii pe zarea pe care o privea îngrozită.

Auzind-o vorbind astfel, Maranam se întoarse nițel spre ea, privind-o chiorâș. Văzându-și sluga de nădejde tremurând ca varga, se cruci la început. Apoi, amintindu-și de promisiunea pe care Titanida Nopții le-o făcuse celor două pantere, demult, atunci când ele îl ajutară pe Maranam să-l detroneze pe Tartos și apoi să-l închidă în acea temniță subterană, mult în adâncul lumii, Maranam se încruntă, șuierând printre dinți, „Ceva ce nicicând n-o să se întâmple: moartea voastră! Așa că încetează a-ți mai face griji și-a tremura ca proasta, Kurūcim și concetrează-te pe ce-i important la moment: siguranța noastră!”

„Da, stăpâne!” Bâlbâi Kurūcim, încă cu ochii pe zare. Apoi, surprinzând privirea lui Maranam ațintită asupra ei, se înclină ușor în fața stăpânului, întorcându-i spatele într-un final ca să meargă și să verifice de aliații lor de nădejde erau încă pe poziții.

Se opri însă cât de curând Kurūcim, după vreo câțiva pași, când auzi pământul crăpând undeva în spatele ei. Tremurând, se întoarse și privi într-acolo, căci era ceva neașteptat pentru ea să vadă pământul crăpănd anume în acel loc. O crăpătură care fu invizibilă la început, dar al cărei sunet asurzitor putea fi clar auzit în jurul lor, un sunet ce venea din adâncuri, înconjurându-i parcă din toate părțile.

„Exact așa cum am promis cândva că se va întâmpla, stăpâne Maranam!” Se auzi vocea Titanidei Iruḷ din înalturi, fapt pentru care Kurūcim își ridică ochii, ca s-o vadă mai bine.

Nu mai tremura de data asta Kurūcim, căci înțelese că siguranța ei consta în siguranța sufletească. Chiar și așa, privind în ochii negri ca smoala ai Titanidei Iruḷ, în acea privire dârză, prevestitoare de moarte, înțelese că a lor mare dușmancă era acolo nu întâmplător, ci datorită unui plan. Care anume? Erau pe cale să-l afle. De aceea și se îndreptă iar Kurūcim spre al ei stăpân, oprindu-se în dreapta lui de data asta, de parcă le-ar fi dat dușmanilor de înțeles că nu erau singuri acolo.

Siguranța din mișcările panterei Kurūcim o făcu pe Iruḷ atentă. Nu spuse însă nimic: doar își concentră privirea pe fiecare mișcare a panterei, pe fiecare privire aruncată în lături, pe fiecare suflare, căci știa prea bine la ce se putea aștepta de la ea: la trădare, așa cum îl trădaseră fiicele lui Tartos pe al lor tată, visând să aibă ele supremația, fără să știe că se supuseră singure unui alt jug, mult mai crud decât domnia lui Tartos.

„Ceva ce nicicând n-o să poți restabili, Iruḷ,” îi spuse dintr-o dată Maranam, forțând-o să-l privească pe el de data asta. „La fel cum de aici n-o să scapi cu pielea întreagă,” rânji el viclean. „Nu după ce-ai venit singură aici, încrezându-te în noroc doar.”

Titanida zâmbi la rândui: viclean, provocator, oarecum tainic, căci știa ea secretele lumii mai bine decât Maranam. Secrete pe care avea să i le destăinuie unul câte unul. Nu în acele clipe însă, ci mai târziu, căci planul ei nu era cel schițat de Maranam, ci un altul: unul știut doar de ea și de-ai ei aliați. De aceea și-și permitea să surâdă, căci era în siguranță, chiar dacă părea că riscase venind acolo.

Zâmbetul de pe fața Titanidei îl făcu atent pe Maranam. De aceea și-și fixă mai apoi privirea asupra ochilor ei negri ca smoala: în ei însă nu citi nimic. Doar i se păru că vede o mare Gaură Neagră în formare, ceva ce-l făcu să se încrunte, căci era un loc pe care-l ura de altfel, un loc din care se spunea că el apăruse. Apoi, când Iruḷ închise ochii pentru câteva clipe, Maranam își aținti privirea asupra chipului Titanidei: un chip frumos, alb ca spuma laptelui, în ciuda ochilor negri și-a părului negru ca abanosul, un păr lung și lin ce-i ajungea Titanidei până la brâu. La fel de negru ca părul îi era și veșmântul. Și, la fel ca și Tīmai, purta și Titanida Nopții o floare Malar în păr, chiar deasupra tâmplei stângi.

Ce era diferit de floarea Malar purtată de Tīmai era că de la ea nu se vedea adiind o boare de aer negru, ci una albastră-închis, bătând ușor spre vinețiu - simbolul puterii Titanidei Nopții, partea bună a puterii nopții de fapt și sora dreaptă a lui Tartos, cel pe care Iruḷ îl iubise și-l respectase în ciuda firii lui vulcanice. La fel și Tartos își iubise sora și nicicând nu-i pusese la îndoială deciziile, căci avuseră ei un pact atunci când împărțiră lumea: el luase subteranul și controlul fluxului de Magie Neagră în timp ce Iruḷ luase pământul și controlul asupra nopții. Și, de când făcuseră acea împărțeală frățească, nicicând nu se certară sau încercară să aibă mai multă putere. Nu până ce Tartos nu fu înșelat de-ale sale fiice și închis mai apoi de ele, cu ajutorul lui Maranam, în temniță. O captivitate pe care Iruḷ spera s-o încheie după acel război, restabilind dreptatea pe pământ și în adâncurile lui. De aceea și acceptase ulterior să intre în luptă de partea Paṉi Makkaḷ-ului, la hotarul căruia stăteau cei trei mari dușmani ai ei: Maranam și cele două nepoate - Kurūcim și Koṭumai.

Până la victorie însă mai era mult de așteptat. Știa și Iruḷ prea bine asta. De aceea și se decise să-i facă jocul lui Maranam, spunându-i cu voce vicleană după asta, „Să fie oare asta ceea ce-mi doresc? N-aș fi atât de sigură, stăpâne, căci… dorința mea e lucru secret, la fel de secret ca noaptea.”

Maranam rânji. „Secretele sunt pentru a fi descoperite, Iruḷ, iar tu nu ești o excepție.”

„Așa să fie, zici tu?! Atunci… așa o fi! Dar… eu aș gândi diferit de-aș fi în locul tău.”

„Motivul?” Se interesă Kurūcim, făcând-o pe Iruḷ să-și întoarcă nițel capul spre stânga, privindu-și nepoata, căreia îi spuse:

„Secret e doar. Unul pe care o să-l afli și tu, Kurūcim. La timpul lui. Acum zic să vă revelez un altul. Alt secret mă refer, căci nu degeaba ați auzit acea dulce melodie a pământului de mai înainte. Melodia adâncurilor în care l-ați închis cu atâta cruzime pe al meu frate Tartos.”

Kurūcim se cutremură iar. „Nu poate fi,” bâigui ea. „Ai reușit să-l eliberezi pe Tartos cumva?”

Iruḷ rânji. „Aș fi vrut să spun că-i așa, dar… spre marele meu nenoroc nu e. Nu-i încă eliberat al meu frate. Asta însă nu înseamnă că-s singură în acest război.”

„Desigur,” interveni Maranam în discuție. „Căci, la cum te știu, mereu ai avut grijă să ai spatele asigurat, încrezându-te în câini.”

„Și? Ce-i rău în a te încrede în câini, Mărite Maranam? Nimic. De ce? Pentru că câinii sunt fideli, spre deosebire de unii, care, deși au același sânge curgându-le în vene, au ales să-și înjunghie propriul părinte pe la spate doar pentru a avea putere. Ceva ce nicicând n-au avut totuși.”

„Aici te înșeli,” aproape că strigă pantera. „Puterea e în mâinile noastre, să știi, căci Stăpânul Maranam are încredere în noi și ne respectă, spre deosebire de al nostru tată, care ne-a tratat mereu ca pe niște câini. Da, mereu ne-a aruncat rămășițe de la mesele sale îmbelșugate, atât cât să ne prindem foamea. În rest… am fost mereu flămânde: de dragoste, de atenția lui, de protecție. Ceva ce el nicicând nu ne-a dat, spre deosebire de-al nostru Stăpân.”

Iruḷ păru uimită pentru câteva clipe. Nu că cuvintele nepoatei i-ar fi dezvăluit un secret, ci pentru că Kurūcim avuse îndrăzneala să spună acele cuvinte banale doar ca să-și justifice trădarea. O îndrăzneală care o făcu pe Titanidă să se înfurie după asta, aruncând un imens fulger chiar la picioarele lui Kurūcim, vrând să-i arate ce-i totuși frica pe lumea asta.

Kurūcim însă nu se mișcă din loc. La fel nu se mișcă nici Maranam. Ambii însă stătură cu ochii pe Titanidă în așteptarea următoarei mișcări, căci erau siguri că Iruḷ nu se va mulțumi cu aruncatul unui singur fulger, ce nu-și atinsese ținta. Spre marea lor nedumerire însă, Iruḷ nu doar că nu mai aruncă un al doilea fulger, ci coborî cu picioarele pe pământ, după ce a ei supusă, imensa pasăre Ravu, ceea ce în limba antică însemna Încredere, coborî din înalturi, atingând după asta cu grijă pământul cu ale ei gheare ascuțite. Apoi, după ce Iruḷ era deja jos de pe spatele ei, Ravu se ridică iar în înalturi, plutind după asta pe deasupra lor, fără teama de-a fi rănită.

Această siguranță în mișcarea păsării Ravu îl făcu atent pe Maranam. Mai ales îi atrase atenție că pasărea nu se abătu nicicând pe deasupra lor, ci se oprea imediat ce ajungea în locul în care stătea Iruḷ, întorcându-se după asta înapoi și plutind liber în înalturi. „De parcă acolo ar exista o oglindă!” Își spuse Maranam, când înțelese asta. Cum să vadă însă de gândurile lui erau adevărate sau nu… habar n-avea. Trebuia să facă însă ceva, căci era sigur că de-ar fi stat cu mâinile în sân puteau cădea cu toții în capcană. De aceea, când se așteptau restul mai puțin, Maranam își apucă strâns sabia de mâner și-o aruncă cu iscusință spre locul în care Titanida nopții stătea.

Iruḷ stătu locului însă, deși văzu clar venind sabia spre ea. Nici măcar nu clipi cât sabia se mișcă prin aer, șuierând abia auzit, ca să se înfigă mai apoi în ceva tare după asta… în sticlă, așa cum bănuise și Maranam. O sticlă neobișnuită totuși, căci nu doar că nu se sparse în mii de bucăți atinsă de sabie, ci permise sabiei să rămână înfiptă în ea, chiar în dreptul ochilor Titanidei. Chiar și așa, lovită de vârful sabiei, acea imensă oglindă doar crăpă pe verticală, pornind din punctul în care sabia se înfipse și coborând și urcând cu repeziciune după asta, fără a se face țăndări. Apoi, la secunde doar după ce sabia crăpă acel perete ce fusese invizibil până atunci, pământul din spatele lui Iruḷ crăpă și el, așa cum se auzise mai înainte, lăsând să iasă aburi denși, albi din acea crăpătură.

„Nemirā!” Mârâi Maranam când înțelese în sfârșit cine îi stătea de aliat lui Iruḷ: vestita și de temut dușmancă a lui Tikil. Cea care părea să-și fi îndreptat focul urii asupra lor în acele clipe odată ce Tikil nu mai era printre cei vii. Și, odată cu Nemirā și acei aburi ce-o aduseră într-un final la suprafață, se căscă chiar sub ea vestita Prăpastie a Nemirei - Kal Kaṉiyaṉ-ul sau o simulare a prăpastiei, căci oricât de puternică n-ar fi fost Titanida Vânturilor reci tot nu era ea în stare să strămute o prăpastie din loc. Să formeze altele asemănătoare însă, pentru scurtă vreme ca să-și pedepsească dușmanii, Nemirā era cât se poate de în stare.

„Ceva la care totuși nu te-ai așteptat, nu-i așa, Maranam?” Întrebă ea cu batjocură în glas când fu complet deasupra pământului, stând turcește în dreapta lui Iruḷ. „Că dușmanii voștri se pot alia, luptând în acest război anume împotriva ta.”

„Nu că nu m-aș fi așteptat la asta, ci… aș fi preferat să n-o faceți atât de curând,” îi răspunse Maranam cu aceeași batjocură în glas. „Dar, odată ce sunteți aici, ambele, îmi faceți și munca mai ușoară, trebuie să recunosc asta, căci nu voi fi nevoit să vă caut separat ca să vă frâng oscioarele.”

Nemirā pufni în hohote asurzitoare de râs, în timp ce Iruḷ doar zâmbi. De asta și se uită Kurūcim la Maranam, de parcă ar fi vrut să-l întrebe de cele două se scrântiseră la cap de îndrăzniră să le declare război doar în două fiind acolo. Văzându-l însă pe Maranam încruntându-se ușor în timp ce ochii îi erau ațintiți asupra aburilor din spatele Nemirei, Kurūcim privi din nou într-acolo, înțelegând în sfârșit de ce cele două Titanide păreau atât de sigure pe ele: nu erau singure acolo, ci cu monștrii Kappal, cei formați din aburi și ale căror puteri erau similare dacă nu identice cu ale Veḷḷamilor. Și, chiar în urma monștrilor Kappal stătea Thebe și Napaele, iar în stânga lui Thebe pantera o văzu pe Ida cu ale ei Oriade, cele care erau acolo să se asigure că Maranam, Fecioarele Uyarvu ori alt aliat al lor nu vor părăsi Câmpia Eḷiya Viti înainte de marele război. Unul care bătuse deja la ușă, chiar dacă părea să nu fie încă așa.

***

În clipa în care Patavi apăru în dreapta ei, Vāḻkkai tresări. „Tu aici?” O întrebă Viața, privind-o speriată.

„Da, stăpână, sunt aici, pentru că… e timpul!” Răspunse Patavi cu voce calmă.

Unlawfully taken from Royal Road, this story should be reported if seen on Amazon.

Cele două se aflau în acel moment nu departe de locul în care Tenebre și Pakai o țineau captivă pe Mayar. Fata, încă inconștientă, continua legată de acel copac, de data asta în corpul ei uman, deși cu doar clipe în urmă fusese în cel de vulpe, căci de când era inconștientă era incapabilă să-și controleze puterile, iar asta o făcea să se schimbe adesea.

Vāḻkkai și Patavi nu erau însă singure cu Mayar în acea poiană. Nu departe de fată, fără a le vedea pe cele două, se aflau Tenebre și Pakai. Aceștia din urmă, așezați la umbra unui alt copac, așteptau cuminți ca Mayar să-și vină în fire. Ceva ce așa și nu se întâmplă, căci trecuseră zile bune de când o luaseră din Poiana Umbrelor, dar fata nu se trezea și pace.

Anume din cauza asta și era Pakai iritat, sărind în cele din urmă în picioare, pe toate cele patru labe ale șacalului, făcând-o pe Vāḻkkai și pe Patavi să-l privească cu atenție. Tenebre însă, cu capul sprijinit în pumn și tot scrâșnind din dinți, nu-i atrase nicio atenție însoțitorului ei, care începu a se plimba de colo-colo prin fața ei, ci doar în față, la un punct orb văzut pe pământ. Doar când Pakai urlă din toți bojocii, „Să vă ia naiba de smintite!” Tenebre îl privi chiorâș, strigând la el:

„Poate încetezi, aaa? N-are nimeni nevoie de nervii tăi acum!”

Pakai îi arătă colții. „Iar de ce n-am eu nevoie acum e să stau locului fără să-i fiu de ajutor stăpânului Maranam, care e deja la hotarul Paṉi Makkaḷ-ului, dar noi n-am avansat în planul nostru nici măcar un milimetru.”

„Aaa, asta era!” Îi răspunse Titanida plictisită. „Planul tău cu Maranam! Unul pe care nu dau doi bani dacă sincer.”

„Ar trebui totuși, Tenebre, căci de el depinde siguranța fiului tău Mannar și libertatea acestuia.”

„Ceva de care am de gând să mă ocup singură, nu să mă încred într-un smintit, care n-a fost în stare să cucerească Regatul Gheții nici măcar cu toți aliații de „nădejde” pe care îi are.”

„Pui la îndoială capacitățile de luptă ale stăpânului Maranam?” Urlă iar Pakai.

„Da, și… să știi că-s uimită de abilitățile tale de deducție, Pakai. Ceva ce n-am crezut nicicând că ești în stare, judecând după creierul tău de pui.” Văzându-l că era pe cale să ia foc, căci chiar îl cătrăniseră ale ei cuvinte, Tenebre dădu din mână a pagubă. După care, ridicându-se de jos, își privi însoțitorul, spunându-i sigură pe ea, „În loc să te aprinzi, ai face bine să-ți pui creierul în mișcare și să mă ajuți cu planul meu.”

„Care plan mă rog?” Mârâi șacalul.

„Cel care să ne ajute să ne recuperăm Palantirul?” Întrebă ea cu vădită batjocură în glas. „Și cel care ne va ajuta s-o trezim din somn pe Frumoasa Adormită de colo.”

„Nu văd însă cum să punem laba pe el, căci, în caz c-ai uitat, Palantirul se află în Regatul lupilor magici, un loc în care noi nu pupăm în veci.”

Tenebre rânji. „Noi nu. Alții însă sunt deja acolo.”

„Dacă te referi acum la al tău fecior Ahi, las-o baltă, căci îți reamintesc că și ăla e inutil ca și cea de colo. Ba chiar el e mai inutil decât ea odată ce-i împărțit în trei.”

„Datorită cuiva anume,” șuieră Tenebre printre dinți, făcându-l pe Pakai s-o privească pieziș. „Nu mă referisem însă la el, ci la un alt „aliat de nădejde” pe care-l putem avea: ghoulii.”

„Crezi c-o să vrea să ne ajute? Noua lor regină nu prea pare dornică de putere.”

„Iar noi n-avem nevoie de ea, ci de cel pe care Spânul Laṟṟa l-a vrăjit când au trecut pe acolo.”

Pakai păru chiar mai confuz decât înainte după astfel de cuvinte, ceva ce-l făcu să întrebe cu jumătate de gură, „Ai vorbit cumva cu Laṟṟa?”

„Ești prost?” O trânti Tenebre. „Cum să vorbesc cu el dacă-i mort?”

„Atunci? De unde știi că Laṟṟa a vrăjit un ghoul?”

„De la ea,” spuse Tenebre, privind-o pe Mayar. „Am avut o viziune fiind lângă ea nu demult. O viziune pe care, chiar dacă n-am înțeles-o pe deplin și nici datorită cui am avut-o, tot e ceva de ajutor. Așa că, să mergem!”

„Încotro?” Urmă întrebarea prostească a lui Pakai.

„La prins de proști!” I-o întoarse Tenebre. „Iar tu ești perfect pentru asta, căci te integrezi în aceeași categorie fără probleme.”

Ultima parte Tenebre o spuse doar pentru ea. Vāḻkkai și Patavi o auziseră însă. De asta și întrebă Patavi, privind în urma șacalului și-a lui Tenebre, „Crezi c-ar trebui să-l anunțăm pe Maestrul Dike despre vizita lor?”

„Ba nu,” răspunse Vāḻkkai sigură pe sine. „N-o să-i anunțăm. Ba chiar o să-i ajutăm pe cei doi să pună mâna pe Palantir.”

„Motivul?”

„Doar astfel ne asigurăm că planul nostru va funcționa, Patavi, iar iubita noastră casă va avea în sfârșit șansa să renască la viață.” După care, dispărând brusc de lângă ea, Vāḻkkai o făcu pe Patavi să se încrunte, căci chiar nu înțelegea ea planul stăpânei ei. Dar, cum n-avea dreptul să se îndoiască de dreptatea gândurilor lui Vāḻkkai, nu-i rămase decât s-o urmeze pe aceasta din urmă, căci era sigură că Viața va avea nevoie de-al ei ajutor ca să-i ajute pe Tenebre și Pakai să pună mâna pe Palantir.

***

„Nemirā și Iruḷ au atacat din vest, străbunico!” Îi spuse Zeal lui Inlan Diar după ce ea, Eṉōl și Kirivas se întoarseră din Zona Nordică a Paṉi Makkaḷ-ului. „Ceva ce-mi dă de știre că Maranam și ai lui vor avea de furcă, cel puțin o vreme.”

„Asta însă nu ne dă nouă siguranța războiului, scumpo!” Răspunse regina, cu voce tremurândă. „E posibil ca Maranam să le poată învinge cu ușurință, iar după asta să atace și Paṉi Makkaḷ-ul.”

„Eu sunt de altă părere însă,” interveni Kirivas, făcând-o pe Inlan Diar să-l privească atent. La fel făcură și Zeal și comandantul. „Mă refer la faptul că Maranam nu-i capabil să le învingă. Cel puțin nu atât de ușor. De-ar fi fost în stare atunci ne-ar fi atacat singur nu căutând aliați.”

„Kirivas are dreptate, Regina mea,” spuse Eṉōl, sigur pe sine. „E ceva de care toți ai noștri vorbesc, că războiul ăsta n-o să fie unul fulger, ci de durată, care nu doar c-o să ne slăbească fizic și emoțional, ci o să ia destule vieți dintre noi. Nemaivorbind de pierderile materiale pe care o să le suferim.”

„Pierderile materiale mă preocupă pe mine cel mai puțin acum, Eṉōl, căci orice poți atinge se poate reface. Mai puțin omul și ființele vii. Asta e ce-mi face mie inima să sângereze: faptul că nu știm încă cum să-i apărăm pe ai noștri, căci da, i-am trimis noi în inima pământului, acolo unde credem că-s în siguranță, dar nu ne asigură că vor fi bine de Maranam câștigă acest război. Cel puțin nu-s sigură că vor fi bine de cade Bariera de protecție.”

„Atunci, eu zic să facem ceva și să-i ajutăm pe cei ce sunt încă în afara Barierei,” propuse Kirivas.

„Precum?” Se interesă Zeal, neîncrezătoare.

„Precum a le arăta că suntem acolo, cu ei, prințesă. De asta zic să ne despărțim taberele în patru și să fim cu ochii pe dușmani.”

„De ce anume în patru, dacă sunt doar trei zonele din care ne încercuesc dușmanii?”

„Uiți de zona nordică, scumpo!” Îi spuse Inlan Diar strănepoatei. „Zona prin care putem fi atacați de nu ne asigurăm că-i și acel loc păzit bine.”

„Atunci, mă voi ocupa eu de păzit acea zonă!”

„Ba nu, comandante,” se opuse Kirivas. „Lăsați-i zona ceea lui Kkāṟṟu. Nu singur, desigur, ci cu vulpile lui Inmar. Eu și parte din vânturi ne vom ocupa de zona vestică, unde Maranam și Fecioarele Uyarvu sunt ținuți pe loc de Nemirā și Iruḷ, în timp ce de Zona Estică se va ocupa Karayel cu vânturile mai mici. Tu între timp, comandante, ocupă-te de Zona Sudică, acolo unde se află Cărbunarii, Fecioarele Yātrīkar și Vanamarii lui Colte. Zona ceea mi se pare mie cea mai vulnerabilă.”

„De ce crezi că anume zona sudică e cea mai vulnerabilă, Kirivas? Mie mi se pare anume zona vestică, unde se află Maranam.”

„Ba nu, Eṉōl! Kirivas are dreptate acum, căci spre deosebire de Maranam, care vrea controlul lumii, dar încă nu știe cum să-l obțină, Cărbunarii și Vvokkam au țel bine prestabilit, pe care vor încerca să-l atingă cu orice preț.”

„Căderea Paṉi Makkaḷ-ului!”

„Așa e, scumpo! De cade Paṉi Makkaḷ-ul, Vvokkam e liber, căci va fi în sfârșit eliberat de promisiunea dată lui Tikil, când acesta din urmă l-a înzestrat cu putere. De asta și va lupta cu și mai multă îndârjire să ne răpună, căci lupta pentru libertatea unuia e un imbold mult mai puternic decât simpla dorință pentru putere.”

„Atunci, regina mea, cred că cineva ar trebui să se ocupe de Palat. Îl trimit acolo pe Strebasus și parte din legiuni.”

„Eu între timp mă ocup ca nimeni nicicând să nu treacă de Porțile Secrete ale Muntelui Fricii.” Toți o priviră pe Zeal, confuzi. „Porțile care pot duce spre Izvorul Sfânt al puterii, mă refer. Cele la care i-am promis străbunicului Accam Kuṉṟu că nimeni nu va ajunge nicicând. Nimeni din dușmani mă refer, o promisiune pe care am de gând s-o țin cu orice preț.”

Inlan Diar își simți inima sângerând după cuvintele lui Zeal. Îi sângera inima parte pentru că o durea încă enorm pierderea scumpului ei tată Accam Kuṉṟu, iar parte pentru că înțelegea că Zeal se îndrepta cu pași repezi spre moarte. Acea moarte pe care ea o văzuse demult, în viziunea Anayei, o moarte pe care sperase s-o poată împiedica cumva, dar totuși un destin care i se părea că-i scăpa în acele clipe din mâini, iar asta îi făcea inima cu adevărat să sângereze. Cum nu de altfel când Zeal fusese pentru ea Universul?! La fel erau și Bestla și Sephir. Pentru Zeal însă nutrea o iubire aparte, chiar dacă n-o putea înțelege. Putea doar bănui, că era pentru că Zeal, la fel ca și ea și Accam Kuṉṟu, ajunseră să dețină puterea Izvorului Sfânt. Totuși era asta doar o bănuială, una despre care nu vorbise nicicând cu nimeni.

Într-un final, cu ochii în lacrimi, căci putea doar accepta decizia Sorții în acele clipe, fără să se opună ei, Inlan Diar își privi strănepoata, dând din cap că da, că era de acord cu planul ei. După care, odihnindu-și ambele palme pe umerii lui Zeal, îi surâse: trist surâse Inlan Diar, cu toată durerea din suflet. Apoi, oftând încet, le întoarse spatele celorlalți, pornind spre palat, cu pași hârșâiți, cu pași obosiți, asemeni sufletului ei, care tânjea atât de mult după liniște și iubire în acele clipe, după pacea pe care i se părea că nicicând n-o s-o mai strângă la piept, asemeni unei păsări măiestre.

„Ce-i cu ea?” Se întrebă Zeal, privind îndelung în urma străbunicii. „De parcă și-ar fi luat rămas bun. Oare… știe ea ceva ce noi nu știm?” Privind la Kirivas și Eṉōl îi văzu ridicând din umeri, semn că habar n-aveau, căci chiar dacă ea nu pusese acele întrebări în voce, cei doi păreau ai citi în suflet lui Zeal, o îndemănânare pe care-o deprinseră în acele clipe de grea cumpănă, când erau atât de puțin necesare cuvintele, dar atât de important ajutorul și susținerea unuia, ceea ce ei aveau din plin de împărțit cu cei din jur.

***

„E perfect!” Mârâi Calmac printre dinți, netezind cu mâneca suprafața lucioasă a Palantirului, căci, chiar dacă acesta din urmă nu era activat, tot mai păstra în sine strălucirea propriei puteri. „Ceva la care am visat mereu, dar nicicând n-am sperat să am,” șuieră de data asta ghoulul printre dinți, strângând într-un final Palantirul la piept.

Privi însă speriat în jur când auzi o mișcare pe undeva prin preajmă. Nimeni nu era însă acolo, lângă granița estică a Regatului lupilor magici unde fugi să se ascundă după ce puse mâna pe Palantir. Un loc pe care-l alese special, căci era unul înconjurat de arbuști, copaci seculari groși și de diverse buruieni prin care și-ar fi putut pierde urma în caz de nevoie. Dar, deși stătea ascuns în acel loc de zile bune deja, așa și n-avu nevoie să se ascundă, căci… nu-l căută totuși nimeni.

„Straniu asta,” își spuse el dintr-o dată, privind cu ochi tulburi împrejurimile. „Nimeni nu-l caută, deși-i atât de prețios. Sau… nu i-au observat lipsa oare?”

Punând aceste întrebări, Calmac scutura întruna din cap, părând complet căzut în mrejele puterii Palantirului. Nici nu putea fi diferit de altfel, căci Palantirul era binecunoscut pentru a sa capacitate de-ai scoate pe unii din minți, în special pe cei care nu erau capabili să-i controleze puterea. Astfel, furând putere de la cei care credeau că-l „controlează,” Palantirul și-o întregea pe a sa, profitând din plin de siguranța ce i-o dădeau noii „stăpâni,” care-l considerau a lor comoară de preț, căci, crezând asta, erau mai mult decât în stare să ucidă pentru a-l păstra.

Exact la fel de nebun arăta și Calmac în acele clipe. Ochii i se roteau straniu în cap la fel cum îi luceau sălbatic, căci nu mai pusese fârâmitură în gură de zile bune deja, iar asta îl slăbise enorm pe dinăuntru. Chiar și așa nu simțea foamea și nici frigul, căci captivitatea Palantirului îl făcea să nu simtă aceste nevoi fizice. Tot ce simțea el era o dorință nebună, incontrolabilă, de-a se ascunde într-un loc anume unde să nu fie găsit nicicând. Unde anume însă… nu știa, căci, deși colindase Tabăra Rophionilor zile bune după ce ajunseră acolo, așa și nu găsise un loc perfect de ascunzătoare, un locșor unde și-ar fi atras victimele și le-ar fi făcut să-și piardă urma, căci tot era mai dulce cărnița de Rophion fraged în locul celei de iepure. Dar, deși visase să guste măcar din cărnița de om, căci erau destui prin acele locuri, așa și n-avuse plăcerea. Motivul? Stăteau cu ochii pe el.

„De parcă ceva mai bun decât să-mi sufle mie în ceafă n-au ce face,” șuieră ghoulul printre dinți, aducându-și aminte de asta. „Îmi pot purta și singur de grijă dacă ceva. Și de grija altora tot… N-au ei însă încredere în mine și pace, căci… ah, ce nervi am numai când mă gândesc la asta, căci al meu… al meu… prețios dar, dar divin, e tot ce-mi trebuie acuma,” trecu el în delir de la un subiect la altul, mângâind iar suprafața lucioasă a Palantirului, care nu-i permitea și pace să uite de el, nu pentru multă vreme.

Calmac însă nu realiza asta. Nu-și dădea seama nici de schimbările bruște de comportament și nici de faptul că ajunse captiv, deși se credea stăpân. Doar… se bucura din plin de senzația intensă din piept pe care o avea ori de câte ori vedea sclipirea ciudat de neagră a Palantirului, o senzație care-l făcea să se creadă stăpân pe întreaga lume, arătându-i permanent în fața ochilor un tron.

Nu era un tron ca oricare cel pe care îl vedea Calmac. Ce vedea ghoulul era un tron din ape negre undeva în adâncurile pământului. Ce fel de tron? Nici măcar el nu știa. Chiar și așa simțea că-i al lui, că trebuie să-l aibă cu orice preț, la fel cum ținea morțiș să păstreze acel Palantir doar pentru el, pe veci de-ar fi fost posibil. Numai că…

…frica începu să-l roadă dintr-o dată pe dinăuntru. Frica că „O să mi-l ia,” cum se surprindea adesea murmurând cu voce tremurândă și ochii scăldați în lacrimi, ochi injectați cu sânge, din cauza foamei și-a nesomnului, ochii nebuniei. „Dar totuși ceva ce ei n-o să aibă nicicând. Nu trebuie să aibă. N-o să le dau eu voie să-l aibă: tronul lumii și pe al meu… Prețios!” Apoi, ca un copil ce-a primit jucăria favorită, Calmac îl strânse la piept, lipindu-și obrazul de el și începând a cânta o melodie de leagăn, căci acel „Prețios” era al lui copil în acele clipe.

„Calmac, tu m-auzi?” Auzi ghoulul o șoaptă din depărtare. Asta-l făcu să tresară la început, apoi să privească speriat în jur, căci vocea ceea melodioasă era ceva necunoscut lui, iar asta îl altera. Nu spuse însă nimic, nici după ce vocea îi spuse iar, „Sunt aici. Chiar în fața ta. Nu mă vezi?” Ghoulul scutură vehement din cap că nu, iar vocea se puse tristă, „Ce păcat, căci… eu te văd și mi-i atât de dor de tine.”

„Dor?” Șopti Calmac încurcat. „De mine?” Sclipi uimirea în ochii lui.

„Așa e, căci… asta ți-ai dorit mereu, Calmac, nu? Iubirea și să fiu aici!”

„Poate că și da, dar… nu înțeleg cine ești!”

„Eu? Puterea!” Îi răspunse viclean de data asta vocea. „Cea care se află ascunsă în această pădure. Cea pe care acești ticăloși de lupi magici au întemnițat-o aici, ținând-o atât de departe de tine. Tu însă, doar tu, Calmac, ai în mâini cheia de-a deschide lacăta captivității mele și de a-mi permite să-ți stau alături. Pentru asta însă va trebui să vii aici!”

Calmac se încruntă de data asta, strângând mai cu putere Palantirul la piept. „Să vin? Unde?”

„Aici,” șopti prelung acea voce de femeie. „Doar urmează-mă și vei înțelege curând unde anume e ascunsă puterea în această pădure. Urmează dulcea melodie a vocii mele, Calmac și-o să ai la picioare lumea…”

Șiretenia acelei voci reuși să-i înmoaie inima lui Calmac. Și, călcându-și pe suflet în timp ce încă strângea la piept al său Palantir, ghoulul se ridică de jos și, trecând prin spărtura ceea din zidul Taberei Rophionilor, o spărtură care nicicând nu fusese acolo, dar care apăruse pentru Calmac, ghoulul se pierdu pe veci în pădure…