După moartea lui Tikil, energia Muntelui Fricii o luă cu totul razna, căci însemna un dezechilibru de puteri, odată ce Titanul Groazei nu mai era. Astfel începură a cădea ploi din belșug, avalanșele de pietre și zăpadă erau la ordinea zilei, ajungând până la poalele muntelui și până și voci începură a fi auzite din adâncuri de parcă monștrii ascunși acolo ar fi fost pe cale să se trezească la viață.

De altfel era doar o chestiune de timp până un alt Titan al Groazei ar fi apărut pe lume, căci așa cum menționase Nathaniel când ajunseră în Pădurea Rophion, nimic pe lumea asta nu-i întâmplător și de dispare un Titan, fiară sau plantă, apare altul în locul lui, căci e vorba de echilibru de puteri fără doar și poate. Puteri care-și făceau de cap până una alta cât nu erau controlate de nimeni. La fel cum Veḷḷamii începură a-și face de cap odată ce Tikil nu mai era.

„Nu pentru multă vreme,” șuierase Maranam printre dinți după ce Veḷḷamii îi atacară pe ai lor pentru prima dată, făcând destule victime printre Fecioarele Uyarvu și chiar și printre Vanamarii lui Ṭirākulā.

Singurii care scăpaseră cu pielea întreagă fură Cărbunarii, Fecioarele Yātrīkar și Vanamarii lui Colte. Aceștia, deși auziră urlete în susul muntelui și înțeleseră că aliații lor erau cei atacați și suferinzi, nu se mișcară din locul lor nici un centimetru. Nici măcar nu răsuflară o vreme în așteptarea atacului și asupra taberei lor, stând lângă acele pietroaie aduse de Cărbunari pe Câmpia Ātma de parcă ar fi vrut să devină una cu ele sau cel puțin să dea această senzație și să fie trecuți cu vederea de dușmani.

Nu la fel gândea și Maranam însă. Acesta, spre deosebire de Vvokkam, care fusese cel ce dădu ordin să nu se miște nimeni din loc pe Câmpia Ātma, le spuse panterelor sale după ce primul atac al Veḷḷamilor fusese oprit, iar ei alungați iar în adâncul pământului, „N-o să fie pentru multă vreme liniște pe această Câmpie! Nu atâta timp cât Veḷḷamii sunt scăpați de sub control.”

„Atunci, ce să facem, stăpâne?” Întrebă Kurūcim, scrâșnind din dinți, în timp ce-și lingea rănile.

„Să atacăm!” Răspunse Maranam cu ură. „Să-i atacăm chiar în bârlogul lor și să-i facem supuși! În caz contrar… îi distrugem!”

„Dar, stăpâne,” se linguși Koṭumai, făcând câțiva pași spre Maranam. „De-i distrugem, avem un aliat în minus.”

„Nu că l-am avea de partea noastră acum,” șuieră Maranam printre dinți. „Sau ce… ți se pare puțin câte victime avem deja în rândul nostru? Soldați bravi, care au căzut înainte de bătălia finală?”

Privind în spatele lui Maranam, acolo unde Fecioarele Uyarvu și Āram își îngrijeau suratele rănite sau le acopereau cu un cearșaf alb pe cele ce nu rezistaseră atacului, Koṭumai nu spuse nimic. Doar un foc straniu licărea în a ei privire, căci prea se simțea cătrănită că a ei imensă putere nu fusese de folos împotriva Veḷḷamilor. La fel se simțea cătrănită și că și ea fusese rănită în acel atac, răni care dureau ca naiba, în special în zona dreaptă a gâtului, acolo unde fusese mușcată de un Veḷḷam și unde locul mușcăturii era invizibil în acele clipe. Durere care-o făcu să-și dorească răzbunare, căci îi spuse cât de curând lui Maranam, privindu-l țintă în ochi, deși mai înainte nu îndrăznise să facă asta nicicând, „Atunci… mă jertfesc eu!”

„Te jertfești?” O întrebă Maranam cu batjocură în glas. „Pentru ce anume?”

„Să-i aduc pe Veḷḷami la picioarele tale, stăpâne. Supuși și nu morți, căci avem nevoie de-a lor putere acum că Tikil nu mai e.”

„Și tu crezi că la asta eu nu m-am gândit?”

„Sunt sigură că da. Dar totuși ceva ce trebuie să lași pe mai târziu acum că pericolul altor atacuri e iminent. Mă refer la oamenii Paṉi Makkaḷ-ului, ajutați de vulpile lui Inmar și de Kaṇṇīrii lui Kkāṟṟu. Singurul dintre vânturi de altfel care poate aduna toate celelalte vânturi sub comanda sa în vreme de război.”

„Nu chiar toate,” se auzi vocea lui Āram din spatele lui Maranam, care-o privi apoi peste umăr. Āram însă, fără să se sinchisească deloc de privirea lui și de faptul că vorbise neîntrebată când era necesar ca Marele Stăpân să i se adreseze primul, își continuă nestingherită gândul, „Mă refer la Savaṉṉā și Aḻivu, frații săi, dar și dușmanii lui Kkāṟṟu în același timp. Singurii care-s în stare să-l cheme la luptă pe Kkāṟṟu, scoțându-l din al lui bârlog.”

„Eu n-aș paria pe asta,” scrâșni Kurūcim din dinți în timp ce-și mișcă picioarele rănite spre ceilalți. „Spun asta tocmai pentru faptul că știm cu toții că atât Savaṉṉā, cât și Aḻivu au scăpat de sub control și nimeni nicicând n-o să-i facă iarăși supuși. Cel puțin nimeni din noi n-are astfel de putere.”

Āram se încruntă. „Vorbim de Marele Stăpân, de Maranam acum, Kurūcim, cel în fața căruia oricine pe lumea asta trebuie să tremure și să se supună.”

„Nu chiar oricine,” spuse Maranam spre surprinderea tuturor. „Doar… un gând ce-l am, căci nu-s singurul care visează să subjuge lumea și s-o controleze după bunul plac.”

„Atunci, ce-i de făcut, stăpâne? Doar stăm și așteptăm sfârșitul sau luptăm pentru a-l schimba după cum vrei noi?”

Maranam privi pieziș la Koṭumai care spusese aceste cuvinte. Nu era supărat însă, ci gânditor, căci aveau o sămânță de adevăr cuvintele panterei. Da, era dreaptă Koṭumai gândind astfel, căci atunci când are loc schimbul de puteri în lume e absolut necesar să dai dovadă de vitejie și nu de lașitate. Cel puțin nu atâta timp cât mai exista speranță pentru cauza lor. „La fel… Tikil nu-i singurul care a dispărut în acel schimb de puteri pe Munte. Accam Kuṉṟu a dispărut și el, la fel cum a dispărut Anticul Soare Tī. Astfel ne putem considera învingători odată ce ei au pierdut două puteri pe când noi doar una.”

„Eu n-aș fi atât de sigură,” îi întrerupse Āram bucuria Marelui Maranam. „Veḷḷamii ne-au scăpat deja de sub control și e doar o chestiune de timp până și ceilalți își vor cere drepturile, căci avem destule suflete dornice să stea pe tronul lumii, nu doar unul.”

Cuvintele lui Āram, spuse cu duritate, îi atraseră atenția lui Maranam. Ba chiar, nu-și de ce, i se păru că dacă și cineva se va răzvrăti primul vor fi anume Fecioarele Uyarvu, cele forțate de Helyos să-i stea aproape, cel căruia Maranam îi promisese dreptul la a conduce cerul și lumina, căci era absolut sigur că doar astfel Helyos îi va sta alături. Ce nu știa însă Maranam sau părea să ignore deliberat erau adevăratele intenții ale lui Helyos, cel care îi spusese lui Āram atunci când o convinsese să trădeze restul lumii și să-i stea alături, „De Uranus și Cronus cad, următorul stăpân al lumii voi fi eu. Iar tu, Āram, tu îmi vei sta alături.”

„Uiți de Maranam, mărite Helyos,” îi spuse Āram atunci, gânditoare. „El n-o să cedeze la tronul lumii atât de ușor și la fel n-o să fii în stare să-l învingi. Nu atâta timp cât n-ai control asupra restului lumii.”

„Control pe care-l voi avea prin tine.”

„Nu văd cum, dacă sincer.”

„Simplu: fă-i aliați pe cei ce sunt dușmanii „Marelui Stăpân.” Astfel, când va fi momentul, Marele Maranam va cădea, iar noi vom conduce lumea.”

„Ceva ce nu va fi nicicând ușor,” șopti Āram, făcându-i pe ceilalți s-o privească țintă. Ea, surprinzându-le privirile și înțelegând că vorbise mai mult decât ar fi trebuit, tresări dintr-o dată, privindu-i speriată, căci gândise că ei îi citiseră și gândurile și aflaseră astfel de planurile ei și ale lui Helyos.

Se înșela însă Āram, căci, dintr-un motiv anume, pe Câmpia Sorții pe care se aflau în acele clipe nici Maranam și nici slujitoarele lui de suflet nu puteau citi gândurile cuiva. Nu spuseră nimic nimănui însă de teamă să nu fie ei considerați vulnerabili și apoi să se pornească o răscoală. Una pe care Maranam avea de gând s-o împiedice cu orice preț, ucigând idea răzvrătirii din fașă. De asta și-i spuse lui Āram, privind-o țintă în ochi, „Pleci și tu!”

„Încotro?” Se făcu Āram a nu înțelege aluzia.

„În inima Kaṟkaḷ Pēy-ului. O vei ajuta pe Koṭumai să câștige bătălia împotriva Veḷḷamilor și să-i subjuge, aducându-i iar alături de noi în Marele Război.”

„Ceva greu de înfăptuit, după cum am mai zis.”

„Dar totuși nu ceva imposibil,” spuse Maranam cu hâtrenie. „Sau… te opui ideii de-a pleca pentru că ai un alt gând cumva? Unul… măreț?”

Āram îl privi speriată. „Știe,” gândi ea. „Despre planul meu de-ai sta alături la porunca lui Helyos. Dar… cum a putut afla, căci… mi s-a părut că nu mi-a citit gândurile?”

„Doar tatonează terenul să fie sigur că nu-i trădat,” auzi ea vocea lui Helyos din înalturi. „Ceva de care trebuie să ne asigurăm că nu află.”

„E de la sine înțeles, dar nu văd cum,” îi răspunse Āram cu vocea minții.

„Simplu: fă-i pe plac acum! Urmează pantera ceea în inima Kaṟkaḷ Pēy-ului. Vei merge însă acolo urmând un alt plan: cel de ai aduce pe Veḷḷami în luptă de partea noastră, deși inițial va trebui să te supui lui Koṭumai.”

„Nimic greu. S-o înșel mă refer. Doar că nu-s sigură că ne va reuși mai apoi să-i câștigăm pe Veḷḷami de partea noastră.”

„Atunci îi vom distruge așa cum ne-am propus, căci de cineva-i dușman și nu vrea să se supună ucide-l: înainte să facă asta el.”

Încetând să mai audă vocea lui Helyos, Āram își plecă nițel capul în fața lui Maranam, șoptind mai apoi, „Ascult și mă supun, stăpâne.” După care, întorcându-le celorlalți spatele, Āram se îndreptă spre celelalte Fecioare Uyarvu să le vestească că va lipsi o vreme.

„Crezi că pune ceva la cale?” Își întrebă Koṭumai surata, încă cu ochii pe Āram.

„Cel mai probabil că da, căci simt o aură neagră în jurul ei. Dar ce anume îmi dă senzația asta nu pot înțelege defel.”

„O să aflăm atunci,” răspunse Koṭumai sigură pe sine. „În adâncurile pământului de n-a vrut să-și dea arama pe față pe suprafața lui. Acolo însă nu-i garantează nimeni scăparea, căci acolo e tărâmul nostru și nicidecum al ei.”

„Nu fi atât de sigură pe sine, Koṭumai, căci Fecioarele Uyarvu ascund taine de care noi habar n-avem. La fel pot avea aliați pe cei ce sunt împotriva noastră azi.”

„Te referi la Oamenii Gheții?”

„Nu doar la ei, căci… să nu uităm că mulți sunt încă nu de partea noastră. Acum… pleacă, Koṭumai, e timpul! Dar ține minte un lucru înainte de-a intra în inima Kaṟkaḷ Pēy-ului: ferește-te ca de drac de Grota lui Tetapas, cel care mereu ne-a fost dușman și cel care mereu a râvnit la ale noastre suflete.”

„Cele care-l pot ajuta să deschidă porțile Regatului lui Maranam,” șopti Koṭumai, cutremurându-se.

„Și nici nu știi cât adevăr este în ale tale cuvinte, sora mea. De asta nicicând nu te lăsa găsită de Tetapas. Și, de vei fi nevoită vreodată să dai ochii cu el, nu-l privi nicicând în ochi și nici nu te aventura în a lui grotă sau acolo îți va fi pe veci mormântul.”

Koṭumai, cutremurându-se încă după ce înțelese acest adevăr, închise ochii pentru câteva clipe. Se simțea derutată și înspăimântată, căci despre Tetapas auzise adesea vorbindu-se cât fuseseră în regatul subteran. Auzise povestea transformării lui în șarpe și auzise la fel și despre Koṭi, Ulciorul de Foc al Sorții în care, de-ar fi nimerit vreodată al ei suflet, ar fi însemnat pe veci sfârșitul erei lor și chiar al lui Maranam.

***

Ploaia se întețise extrem de mult după ce Āram și Koṭumai începură a coborî zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului, îndreptându-se spre fosta grotă a Cărbunarilor, acolo unde se găsea a doua poartă spre regatul ascuns al lui Tikil. O poartă despre care aflară după ce trecură mai întâi pe la Câmpia Ātma, întrebându-l pe Vvokkam cum anume pot ajunge ele pe tărâmul Veḷḷamilor.

„Doar prin acea grotă,” le răspunse Vvokkam sigur pe sine, „căci doar acolo se găsește calea de acces spre lumea Veḷḷamilor.”

„Știam că-s două porți spre regatul lui Tikil,” spuse Koṭumai, încruntându-se. „Tu însă susții că ar fi doar una.”

„N-am spus eu asta,” o întrerupse Vvokkam brusc, șuierând cuvintele printre dinți, căci se simțea nedreptățit de panteră, care-i părea că-i vorbește cumva de sus. „Am spus că-i doar o poartă spre regatul Veḷḷamilor, care-i total diferit de lumea lui Tikil.”

„Diferit de lumea lui Tikil? La ce anume te referi acum, Vvokkam? Că nu Tikil a condus Veḷḷamii încă de la începuturi?” Se interesă conducătoarea Fecioarelor Uyarvu.

„Așa e,” spuse Cărbunarul privind adânc în ochii lui Āram. „Primul stăpân al Veḷḷamilor n-a fost Titanul Groazei, ci…”

„…Tetapas!” Mârâi Koṭumai printre dinți. Vvokkam dădu din cap că da, că pantera avea dreptate. „Ceva de necrezut totuși, căci, din câte știu, șarpele Tetapas e după altceva și nu după putere.”

„Asta și-i este de fapt șiretlicul,” spuse Vvokkam, zâmbind complice. „Să-i facă pe toți să creadă că-i dezinteresat de-un lucru, când e de fapt anume după el.”

„Tronul lumii!”

„La fel ca restul, Āram, căci și noi, ca și Tetapas, conștient sau nu suntem anume după asta: după puterea supremă.”

„Tronul lui Themis!”

„Mai bine zis puterea ei, dar totuși ai dreptate susținând asta, Āram: Themis e tronul lumii de fapt, puterea supremă, cea care ne-a controlat milenii de-a rândul, dar pe care visăm toți s-o controlăm într-un final. Chiar dacă știm cu toții că n-avem sorți de izbândă luptând împotriva ei.”

„Atunci, de n-o putem învinge pe Themis, crezi că ar fi mai bine s-o avem măcar de partea noastră în luptă?”

„Ceva imposibil,” răspunse Koṭumai în locul lui Vvokkam. „Și asta pentru că Themis nicicând n-o să fie de partea cuiva. E o Balanță până la urmă. Una formată din Umbră și Lumină. O Balanță care va fi mereu de partea ambelor părți într-un război: Răul și Binele.”

Aducându-și aminte de acea conversație scurtă cu Vvokkam, Āram se încruntă nițel. După care privi spre pantera care cobora panta abruptă la doar câțiva pași în fața ei. Și, tot privind-o, Āram își dădu seama că Koṭumai părea îngrijorată, chiar dacă nu înțelegea de ce, căci, din câte știa Āram, panterele lui Maranam nu se temuseră nicicând de nimeni până atunci.

Unauthorized use: this story is on Amazon without permission from the author. Report any sightings.

„Un gând greșit,” spuse dintr-o dată pantera, făcând-o pe Āram să se cutremure, căci înțelese în sfârșit că Koṭumai îi putea auzi deja gândurile odată ce nu mai erau pe Câmpia Sorții. Ceva de care trebuia să aibă grijă - ce gândea - de nu voia să se dea de gol și să reveleze dușmanului planul de luptă al lui Helyos. „Și iar greșit gândești acum,” spuse Koṭumai cu încredere, oprindu-se locului și privind peste umăr la Fecioara Uyarvu, ce era deja oprită la câțiva pași de ea. „Că-ți sunt dușman mă refer.”

„Nu-mi ești nici prieten. Să spunem lucrurilor pe nume totuși.”

„Un gând drept de data asta: nu-ți sunt prietenă și nici nu-ți voi fi nicicând.”

„Din cauza lui Maranam?”

„Ba nu. Stăpânul Maranam n-are nicio legătură acum,” răspunse pantera, întorcându-i spatele lui Āram și continuându-și drumul. Astfel și Āram se văzu forțată s-o urmeze.

„Atunci, de nu-i din cauza lui Maranam, de ce faci asta? Mă refer la de ce ești aici, luptând de partea lui, când pari a fi de altă părere în astă luptă?”

„Pentru că am jurat să fac asta. Odată, demult.”

„Ai jurat? Cuiva anume?”

„Mie,” șopti Koṭumai, cutremurându-se și ea așa cum făcuse Fecioara Uyarvu. „Da, mi-am jurat mie cândva să fiu credincioasă doar unui stăpân. Atunci când am fost pe cale să-mi găsesc sfârșitul am jurat.”

„Straniu totuși, căci, din câte am aflat de la alții, tu și Kurūcim mereu i-ați fost credincioase lui Maranam. De altfel am crezut că anume el și va creat.”

Koṭumai zâmbi, transformându-se brusc în fecioară și luând-o astfel prin surprindere pe Āram. Făcu asta pantera pentru a se proteja pe sine, căci panta era mult prea alunecoasă și mult prea îngustă. Ar fi putut-o trece și în trupul de panteră, dar… consideră totuși mai prudent s-o facă sub forma fecioarei, căci se putea camufla astfel într-o zonă dușmană, cea a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Apoi, când uimirea de pe chipul lui Āram trecu în nedumerire, Koṭumai spuse, „Și iar greșești acum, Āram: că panterele negre ale Lumii de Dincolo au fost create anume de Maranam.”

„Atunci, de nu-i așa, cine va creat pe voi?”

„Iruṇṭa.” Āram se cutremură iar. Nu și Koṭumai, care-și continuă liniștită gândul după ce-i întoarse spatele Fecioarei și-și continuă drumul. „Lumea îl mai știe azi drept Tartos sau Anticul Titan al Beznei. Cel care se mai spune c-ar fi creat lumea cu ajutorul lui Haos, al Vieții, Sorții și altor forțe necunoscute nouă. Un Titan care a fost dat uitării odată ce pământul a fost acoperit de Frumos, Veselie și Viață.”

„Dat uitării, dar nu dispărut.”

„Așa e, Āram: Tartos n-a fost nicicând dispărut. Doar… ascuns, în măruntaiele Lumii de Dincolo, pe Pământurile Narakam-ului sau al Tartarului.”

„Dar… de ce stă ascuns anume acolo Iruṇṭa? Și mai ales de ce i-a permis anume lui Maranam să conducă acele pământuri în locul lui?”

„Pentru că n-a avut de ales dacă sincer. Mai bine zis pentru că a fost trădat de ai lui: cei în care credea cel mai mult, ale sale fiice.”

Spunând asta, Koṭumai zâmbi complice, apoi tăcu. Ar fi putut spune mai multe și revela întregii lumi marele secret al dispariției lui Tartos, aducând lumină într-o lume a întunericului. Preferă însă să treacă totul sub tăcere, căci o măcina pe dinăuntru vina. Se simțea de parcă ar fi fost clădită nu din piatră tare pe dinăuntru, ci sfărâmicioasă, care, udată din belșug de lacrimile regretului și-a vinei, se surpa încet, dar sigur. Și era doar o chestiune de timp până întregul castel de nisip cu numele de Koṭumai s-ar fi surpat. Dar… era totuși un secret bine ascuns lumii, la fel precum rămânea ascuns locul în care Tartos fusese închis pe veci de Maranam, fără nicio șansă să vadă mai apoi lumina.

***

Stând pe stânca nordică, de unde se vedea ca în palmă Kaṟkaḷ Pēy-ului, Zeal privea atentă la cele două siluete ce coborau încet panta abruptă îndreptându-se spre un singur loc: fosta grotă a Cărbunarilor sau regatul Kari Makkaḷ-ului. „Locul de unde nu se vor întoarce nicicând,” șuieră Zeal dintr-o dată printre dinți, făcând să-i apară vestitul gât de cobră în spate. „Și locul care sper că le va fi pe veci mormântul.”

„Au totuși o șansă să scape,” îi spuse Eṉōl, care-i stătea alături. „De altfel cred că vor scăpa după asta, căci Maranam nu-i prost și n-ar fi trimis două dintre aliatele sale de nădejde într-un loc al pierzaniei.”

„Sunt de acord cu comandantul Eṉōl,” spuse și Nemirā, care se afla în dreapta lui Zeal, iar în dreapta Nemirei se afla Kirivas. „Ar trebui să nu ne subestimăm dușmanul. Cel puțin nu până nu-i aflăm slăbiciunile și secretele.”

„Ceva simplu de aflat de vom fi în stare să-i dezbinăm.”

„Nu văd cum, Kirivas,” spuse Eṉōl, gânditor. „Avem un dușman puternic. Trebuie să recunoaștem asta. De altfel suntem forțați să recunoaștem asta odată ce-am ajuns aici pe ascuns, ca să nu fim văzuți de cei de pe Câmpia Sorții, care ne-ar fi putut nimici în secunde.”

„Un lucru de care mă îndoiesc.” Toți o priviră pe Nemirā, confuzi. Ea însă, privind în față, la cele două siluete care se îndepărtau tot mai mult și mai mult, își continuă gândul. „Mă refer la faptul că n-au să ne atace. Nu până nu se asigură că toți aliații lor sunt de partea lor și nu împotriva lor așa cum sunt acum Veḷḷamii.”

„Monștri care ne-au făcut atâta rău și nouă și pe care cred eu c-ar fi o idee să-i atragem de partea noastră,” spuse Zeal. Kirivas și Eṉōl scuturară vehement din cap că nu. Privindu-i încurcată, la fel cum făcu și Nemirā, Zeal întrebă, „De ce nu când ne poate fi salvarea?”

„Sau sfârșitul,” îi răspunse Kirivas cu încredere. „Și știi de ce? Pentru că Veḷḷamii nu ascultă de nimeni, prințesă Zeal. Nici chiar de ei înșiși. Astfel va fi al naibii de greu de controlat.”

„Lui Tikil i-a reușit însă,” spuse Nemirā cu încredere. „Ne poate reuși și nouă de ne propunem asta.”

„Ba nu, pentru că noi n-avem ceea ce-a avut Tikil,” interveni Eṉōl în discuție. „La răutate mă refer. La fel nu deținem Magie Neagră.”

„Ceva ce s-ar putea obține totuși, cu puțin efort.”

„Atunci, prințesă, va trebui să te declarăm pierdută, căci de urmașul lui Accam Kuṉṟu va folosi vreodată Magia Neagră, atunci nici noi nu vom mai putea conta pe el pe veci.” Zeal îl privi pe Kirivas și mai confuză decât înainte, căci chiar nu înțelegea la ce anume se referise el. Doar când Kirivas spuse, „E vorba de Tetapas,” înțelese în sfârșit adevărul.

„Că de cel ce deține Puterea Izvorului Sfânt permite răului să-i intre în oase fie și pentru scurtă vreme, atunci Caktiyiṉ Ātāram-ul va curge pe veci spre Infern și nu spre Pământ, binecuvântând lumea ca și până acum.” Kirivas dădu din cap că da.

Priviră însă cu toții la Nemirā când ea spuse cu mare încredere, „Un Izvor care poate lupta de partea noastră de ne propunem asta.”

„Nu văd cum, Nemirā,” șopti Zeal. „Izvorul Sfânt îmi controlează puterea, e drept asta, dar nu-l pot eu controla pe el. Cel puțin nu încă.”

„Nu conștient. Inconștient însă sunt sigură că da, căci, de n-ar fi fost asta, pantera Accam Kuṉṟu nu te-ar fi ales pe veci a lui urmașă.”

„Și totuși nu înțeleg unde bați, Nemirā,” interveni Kirivas în discuția fetelor, oarecum supărat.

„Simplu,” îi răspunse Titanida, zâmbindu-i. „Făcând același lucru ca și armata lui Maranam: dând o lovitură armatei lui prin a scoate din joc două arme ascuțite precum par a fi cele două siluete. Cum vă întrebați probabil?” Cei trei dădură din cap că da. „Folosindu-l pe cel de care ne temem împotriva lor: pe șarpele Tetapas.”

„Probabil a căpiat,” își spuse dintr-o dată Eṉōl. Înghiți însă brusc în sec când își dădu seama că nu gândise acele cuvinte, ci le spusese cu voce tare. Dar, privind cu ochii larg deschiși la Nemirā, așteptând să fie transformat în cine știe ce târâtoare pentru astfel de vorbe îndrăznețe, o văzu zâmbind. Ceva ce-i atrase numaidecât atenția, șoptind mai apoi, „Nu poate fi: vrei să-l atragi pe Tetapas în cursă, folosind un chip asemănător lui?” Nemirā dădu din cap că da. „Dar e nebunie,” se opuse comandantul. „Prințesa Zeal nu se poate expune. La fel nu poate coborî nicicând în zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Ar fi sinucidere curată și…”

„Cine-a spus că va fi Zeal cea care-l va scoate pe Tetapas din al său bârlog? O poate face oricine având chipul lui Zeal.”

„O idee bună, dar totuși riscantă, odată ce nu avem puterea să schimbăm chipul cuiva cu cel al lui Zeal.”

„Ba se poate,” șopti Zeal gânditoare. „Cel ce deține puterea Caktiyiṉ Ātāram-ului are capacitatea de-a înșela Soarta și de-a crea chipuri după bunul plac.”

„Iar eu am deja candidatul perfect pentru asta,” spuse Nemirā toată un zâmbet. „Pentru asta va trebui să ne întoarcem în tabără. Nu în orice tabără, ci în cea a Fiarelor, locul perfect pentru înșelat.” Spunând asta, Nemirā o prinse de mână pe Zeal, iar Zeal pe comandant. Și, folosindu-și puterea, Nemirā îi făcu să dispară de acolo asemeni vântului, la fel cum dispăru și Kirivas, căci devenise și el curios să afle ce se va alege de planul Nemirei într-un final.

***

„Ce propui tu e să folosim un șarpe pentru a înșela un altul?” Întrebă Kkāṟṟu, încruntându-se. Stătea vântul în mijlocul celor din tabără, care, auzind de planul Nemirei, se adunară cu mic cu mare în locul în care ea și cei trei ce-o însoțiră spre zona nordică a Regatului Gheții apărură nu demult. „Și nu un șarpe oarecare, ci unul cu trup de vânt.” Nemirā dădu din cap că da. „Și, cum facem asta?”

„Simplu: am nevoie de Karayel doar și de Zeal. De restul ne ocupăm noi.”

Inlan Diar o privi confuză pe Nemirā, căci deși Eṉōl îi explicase în detaliu planul tot nu-i era ei nu-și de ce pe plac. Apoi, înțelegând că oricum altă soluție n-aveau ca să dea măcar o lovitură sigură armatei lui Maranam, întrebă, „De ce anume Karayel trebuie să participe la misiunea asta? Din câte mi-ai spus ai nevoie de-un vânt. Deci poate fi oricare.”

„Ba nu,” răspunse Kirivas în locul Nemirei. „Trebuie să fie anume Karayel, căci nu degeaba a fost numit Traista Goală a Muntelui Fricii: are capacitatea de a absorbi putere fără să-l rănească pe cel ce-l controlează. Nu același lucru se va întâmpla cu restul vânturilor, care nu-și pot controla pe deplin năravul.”

„Dacă e să punem problema astfel, atunci ai dreptate, Kirivas. Totuși, uiți un lucru: Karayel are suflet fierbinte. La fel de la el va adia cu foc, iar Tetapas, care nu-i prost deloc, își va da seama că-l vrem înșelat.”

„Nu și dacă mă ocup eu de asta,” auziră ei glasul lui Inmar în spatele lor. Privind într-acolo, o văzură apropiindu-se de ei împreună cu Alena și Keṉṉal. „Nu singură, ci cu aceste două surate ale mele, care, controlând Inelul Puterii vulpilor roșii, îl putem face pe Tetapas să creadă că are vedenii sau că se simte adiere fierbinte de la Zeal pentru că ea acum deține puterea lui Accam Kuṉṟu.”

„Pentru asta însă va trebui să fim aproape de Karayel și aproape de grota lui Tetapas desigur. Dar, ca să nu dăm de bănuit, trebuie să avem un plan bine pus la punct și un singur gând în mine,” adăugă Keṉṉal.

„Aici e simplu,” șopti Zeal. „Ce poate fi mai credibil decât siguranța Stăpânului Izvorului Sfânt? Și, cum s-a aflat de voi probabil că aveați în a voastră putere controlul Inelului Sorții, n-o să fie deloc straniu că-i stați alături prințesei Gheții.”

„Mai rămâne însă un detaliu,” interveni regina. „Āram și Koṭumai vor fi prin preajmă, iar ele nu-s genul pe care să le înșeli atât de ușor.”

„Nu și de mă ocup eu de ele,” îi spuse Zeal străbunicii.

„Pentru asta va trebui să cobori și tu panta Kaṟkaḷ Pēy-ului, scumpo. Ceva ce n-o să accept nicicând.”

Zeal zâmbi însă. „Eu n-am spus c-o să cobor aceeași pantă ca și ele, străbunico. Doar am spus că le voi pune bețe în roate să nu-și dea seama de înșelăciunea pe care noi vrem să i-o facem lui Tetapas. Și, cea mai bună tactică ca să înșeli două cobre ca ele e să folosești tot cobre. Doar că reale.”

„O mișcare inteligentă,” spuse și Kkāṟṟu, încrucișându-și brațele pe piept. „Dar, ca să fie una sigură totuși, zic să ne asigurăm spatele și să-i ținem ocupați pe cei ce le pot veni în ajutor celor două.”

„Maranam și Fecioarele Uyarvu.”

„Așa e, Eṉōl. Pentru asta va trebui să pornim atacul vânturilor mult mai devreme decât am plănuit.”

„Nu și dacă folosim un truc al înșelăciunii,” spuse Eṉōl, făcându-i pe restul să-l privească mirați. „Doar aveți încredere în mine. De restul mă ocup eu.” După care, cu pași grăbiți, se îndepărtă de ei, îndreptându-se spre Est acolo unde se afla Strebasus cu parte din armată.

Privind chiorâș în urma lui, Kkāṟṟu strâmbă din nas. „Ce totuși pune ăsta la cale?” Se întrebă el într-un final.

„Nimic bun la sigur. Pentru Maranam desigur, dar atât de folositor pentru noi,” îi luă Zeal apărarea comandantului. După care, dând ordinul ca toată lumea să se pregătească și să fie cât de curând pe poziții, se îndreptă și ea spre Palat împreună cu Inlan Diar pentru a pune la punct ultimele detalii înainte să pună în aplicare acel mare plan, unul sigur așa cum credea ea, dar totuși unul care implica o mulțime de riscuri cum era sigură Inlan Diar. Chiar și așa, decise să-și susțină strănepoata, căci era necesar pe moment să-i fie aproape… cât mai aproape posibil.

***

„Nu ți se pare ciudat locul ăsta?” Întrebă dintr-o dată Āram, privind speriată în jur. Se aflau deja la jumătatea pantei spre zona Kari Makkaḷ-ului, când ploaia ce turnase până atunci cu găleata se opri brusc, iar vântul se înteți în jur. La fel se simțea ciudată și vibrația aerului pe piele, în timp ce norii negri, încă încărcați până la refuz cu ploaie, se alergau unul pe altul pe cer.

„Ciudat? În ce sens?” Întrebă Koṭumai, privind și ea în jur.

„Nu știu cum să explic,” șopti de data asta conducătoarea Uyarvu, ațintindu-și privirea în sus, pe rocile Kaṟkaḷ Pēy-ului. „De parcă cineva ne-ar pândi de acolo.”

Privind și ea în sus, dar nevăzând pe nimeni, Koṭumai se încruntă. Apoi, privind nemulțumită la Āram, despre care ajunse să gândească că nu gândea limpede, îi spuse, „Vezi lucruri stranii acolo unde nu-s, Fecioară Uyarvu. Ceva ce n-ar fi trebuit să vezi de altfel odată ce ai petrecut multă vreme în aceste locuri.”

„Aici te înșeli, Koṭumai. Fecioarele Uyarvu nicicând n-au coborât în zona Kaṟkaḷ Pēy-ului.

„Și miracolul ăsta?” Întrebă pantera cu vădită batjocură în glas.

„Doar… nu-i locul din care să ne luăm puterea,” răspunse Āram speriată, privind iar în jur. Ceva îi atrăgea atenția spre zona de sus a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Simțea mișcarea cuiva în acele locuri, dar nu putea înțelege defel cine să le fi pândit din acele locuri. Nu, era imposibil să fie cineva străin acolo, când anume Fecioarele Uyarvu și Maranam păzeau Câmpia Sorții. „Sau…?! Nu, nu poate fi!” Murmură Āram îngrozită. „Să fie doar un mit?”

„Ce anume?” Se interesă Koṭumai, privind în aceeași direcție.

„Kaṟkaḷ Pēy-ul. Sau mai bine zis monstrul din interiorul acestui munte, care s-a trezit la viață odată ce Accam Kuṉṟu nu mai e.”

„Te referi la Puterea Întunecată a Muntelui Fricii?” Āram dădu mașinal din cap că da. „Nu era o legendă doar? Puterea Neagră a muntelui?”

Āram înghiți de data asta în sec, șoptind iar, terifiată. „Nimic nu-i o legendă pe acest munte, Koṭumai. La fel cum nu-i întâmplător tot ce vezi în jur, căci, la fel cum mi-ai spus tu legenda lui Tartos și că anume el a creat Tartarul, la fel se spune că Accam Kuṉṟu a creat acest munte. Nu singur, ci împreună cu Payam.”

„Fricile?”

„Așa e. Titanidele ce s-au pierdut cândva pe-un vârf de munte.”

Șoapta îngrozită a Fecioarei Uyarvu o făcu pe Koṭumai să simtă mâncărimi pe piele. Simți chiar o boare rece pătrunzându-i în oase, căci se lăsase a naibii de rece în zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Și nu doar boarea de aer rece sufla în jur, ci și pietrele începură a se mișca pe lângă ele, de parcă un Titan din adâncuri s-ar fi trezit la viață, mișcându-se greoi pe ale lui picioroange și îndreptându-se anume spre exterior.

Dintr-o dată însă, când croncănit de cioară se auzi din înalturi, atât Koṭumai, cât și Āram își luară privirea de la pietrele ce dansau în jurul lor și priviră în sus. În loc de-o cioară doar văzură mult mai multe. Stoluri negre de fapt ce adumbreau zarea, părând a fi, pentru secunde doar, o hoardă de dușmani ce-au dat năvală într-un sat de oameni buni.

Croncănitul asurzitor al păsărilor o făcu pe Koṭumai să se încrunte. Nu la asta se așteptase ea când se oferise să ajungă în zona Kaṟkaḷ Pēy-ului. Ce sperase ea era să găsească un teritoriu prielnic lor, odată ce forțele din acea zonă erau de partea lor, de partea Armatei Răului. Se înșelase se pare, căci Muntele Fricii avea secrete ascunse, adânc în pământ. „Secrete care par gata să ucidă,” murmură dintr-o dată Koṭumai, înfrigurându-se.

Surprinzând mișcare în stânga însă, privi cu coada ochiului într-acolo, la pământul care părea să tremure asemeni boabelor de fasole pe-o pânză bătută intens cu măciuca. În aceeași direcție privi și Āram. Ea însă, spre deosebire de panteră, auzea și sunete venind dintr-acolo. Nu înțelese la început însă ce fel de sunete. I se păreau doar cunoscute, deși erau încă neînțelese. Doar când auzi clar sâsâit de șarpe, tresări iar și-i strigă lui Koṭumai, „Atent! Șerpii atacă!”

„Șerpii?” Întrebă Koṭumai, extrem de mirată. „Despre ce mama naibii vorbești?” Privind în spate însă abia avu timp să se ferească în lături, iar limba bifurcată a unei imense cobre maro trecu prin dreapta gâtlejului ei, lăsând totuși o urmă adâncă pe piele, pictată cu sânge…