După ce lăsară Muntele Fricii în urma lor, Ahi, Inmar și restul vulpilor roșii deciseră că era timpul pentru un pic de discreție. Dar era un pic dificil de făcut asta datorită faptului că un Mago de tipul lui Ahi nu putea să treacă pe undeva neobservat și asta din cauza faptului că inspira adesea teamă fără să-și dea seama. El însă nicicând nu realizase asta sau cel puțin ignorase acest detaliu și asta din cauza că-i era la îndemână. De data aceea însă, când Alena menționă acest detaliu, el strâmbă din nas, dar nu se răzbună pe ea așa cum îi era felul când cineva spunea ceva rău despre el.

Ba chiar aprobă cuvintele ei când Alena-i spuse că dac-or să meargă cu tot alaiul prin câmp deschis sau în văzul oamenilor o să știe toată lumea de ei. În special cine-s și încotro merg și asta din cauza lui Ahi pe care-l știa toată lumea de Mago rău și extrem de puternic. Iar ce ținea de însoțitoarele lui: ei bine nu era greu de ghicit cine-s în timp ce vulpile lui Inmar nu odată-l ajutară să scape de dușmani sau să-i nimicească pe cei cărora nu-i fură lui Ahi pe plac. De aceea și deciseră că cea mai bună metodă în acel moment ca să treacă neobservați era fără doar și poate să umble doar noaptea, undeva prin desișurile pădurii. Și, de-o fi necesar să treacă prin câmp deschis sau prin satele oamenilor, atunci să fie cât de discreți posibil.

Totodată a lor decizie avea la bază și faptul că nu știau până la urmă în cine să aibă încredere și în cine nu și nu doar ca să nu-i alerteze pe alții. Și, chiar dacă până la urmă n-ar fi fost totuși ciudat ca cei cu puteri magice să fie văzuți printre oameni, căci destui dintre aceștia erau văzuți în ultima vreme pe acolo, era totuși riscant. Mai ales în număr atât de mare, căci purtând pelerine lungi, cu glugile pe cap, și cu ochi negri care privesc pieziș la toți, i-ar fi făcut pe oameni să-i înconjoare pe de departe de parcă ar fi fost aducători de ciumă.

Numai că, în momentul în care treceau deja prin al șaselea sat, când văzu cum oamenii se dădeau din calea lor ca la comandă și-și fereau și capul să nu-i privească în ochi de nu fugeau de mâncau pământul de cum îi vedeau, Ahi înțelese că ceva al dracului de straniu se întâmpla. De aceea strâmbă din nas și-i spuse lui Inmar care era în spatele lui: „nu-mi place mie deloc satul ăsta. De fapt niciunul din satele prin care am trecut în ultimele șase luni de când am părăsit Muntele Fricii. Și… am impresia că se tem de noi, deși mai înainte când am trecut pe aici mă priveau doar pieziș.”

Inmar, deși observase demult același lucru, nu-i vorbise fratelui despre asta. Acum însă, că el menționa acest fapt, decise să fie mai atentă. Ba chiar, la un moment dat, când ajunseră undeva prin centrul satului, văzură cu stupoare că străzile erau complet goale. Doar ici și colo se vedea câte bucată de celofan sau material rupt de vânt de prin vreun cotlon. Și, cum nu era nimeni pe acolo să le strângă, vântul cela se juca liber cu ele pe ulițele satului.

Și, pentru că era mult prea liniște pentru gustul ei, Inmar continua să privească cu atenție în jur, încercând să înțeleagă ce se întâmpla acolo. De aceea-i fu dat să vadă cum o ușă, care fusese crăpată până să se apropie ei de acel loc, se închise brusc de imediat ce ei fură la doar doi pași de intrarea în casa aceea. Dar, de data aceea, nu doar Ahi și Inmar văzură acest lucru ciudat. Ci și Alena, care se uita în partea dreaptă a drumului în timp ce Inmar se uita în stânga. Și Alena tot văzu lucruri stranii: precum ferestre închise peste tot, că nicăieri nu se zărea lumină și doar ici și colo se vedea câte o draperie ușor dată la o parte, căci oamenii erau totuși curioși să vadă cine erau cei ce treceau prin satul lor. În rest: totul era cufundat în beznă.

Numai că se opriră brusc cu toții, de parcă ar fi primit o comandă, când de nicăieri o femeie îmbrăcată complet în negru și c-o broboadă neagră aproape că acoperindu-i fața, fugi prin fața lor să se ascundă de ei, căci o prinseră taman când aducea apă de la fântână. Și, faptul că acea femeie nici măcar nu-i privi, când de obicei numărul impresionat al străinilor i-ar fi alertat pe toți, o făcu pe Keṉṉal să șuiere printre dinți: „numai mie mi se pare satul ăsta blestemat? Ba mai mult: am impresia că suntem urmăriți de pretutindeni, dar nu ved nici țipenie în jur.”

„Asta e din cauza că se tem,” îi răspunse Ahi, privind în jur. Astfel îi fu dat să vadă pași lăsați pe țărna drumului. Mulți pași. Dar ce era straniu la acele urme era faptul că la scurtă vreme după ce Ahi le văzu dispărură asemeni fumului dispersat de vânt. Plus la asta: faptul că nu-și putea folosi puterea minții să vadă ce-i cu stranietatea ceea și mai ales când înțelese că asta se întâmpla de când intraseră în satul cela blestemat, îl făcu pe Ahi să scrâșnească la un moment dat din dinți, strângând și pumnii. După care-i spuse lui Inmar: „fiți cu ochii în patru, soră, căci locul ăsta chiar are ceva diavolesc în el.”

„Crezi că-i același Ian Gyar pe care l-am văzut după lupii lui Colte?”

„Ba nu. Nu cred. Din ce am văzut noi acolo, pe munte, Ian Gyar pare să aibă o răfuială mai veche cu ei. De aceea o să le sufle multă vreme în ceafă. Dar, ce-i mai straniu de atât, e că nu-mi pot folosi deloc puterea minții. De aceea îți spun ție toate astea: poate-ți reușește ție, dacă eu nu pot.”

Inmar nu mai spuse nimic. Doar dădu din cap că înțelese și închise ochii ca să-i fie mai ușor să facă contact cu ochiul ei interior. Dar, după mai multe încercări eșuate, îi spuse fratelui ei: „nici eu nu pot, Ahi. Se pare că ceva ne blochează. Cel mai probabil din cauza acestui loc.”

„E sigur din cauza acestui loc. Pare controlat de cineva cu puteri extrem de mari. Dar nu-mi pot da seama defel cine să fie. Totuși: mai devreme sau mai târziu o să aflăm noi. Așa că, pe moment, să ne căutăm de drum.”

Numai că mult nu le fu dat să aștepte ca să vadă ce era cu stranietatea locurilor, căci, la următoarea răscruce de drumuri, când vrură să facă la stânga ca să se îndrepte spre marginea satului și apoi din nou spre pădure, grupul lui Ahi fu forțat să se oprească. Și nu putură ei înainta din cauza a mai multor bărbați, toți înarmați până-n dinți cu bâte, furci și topoare, care le baraseră calea și-i priveau nu doar straniu, cumva cu superioritate, dar și mai rânjeau la străini.

Dar, chiar dacă nu-i plăcu lui Ahi modul în care era privit de acei muritori de rând cum îi numea el adesea pe oameni, decise să stea calm. Ba chiar stătu locului și când unul din ei, ce părea a fi „șeful” bandei, scuipă nu departe de picioarele Magului și apoi îi spuse cu dispreț: „nu ce, tatai? Încotro?” Apoi tipul își aținti privirea asupra „damelor” din spatele Magului, curios să vadă ce-i cu adunătura ceea de femei ciudate din spatele „străinului.”

Ahi însă, deși era furios pe îndrăzneala tipului, decise că nu era momentul să-și bată capul și cu el. Doar își scoase gluga de pe cap și făcu un pas spre grup decis să rezolve acea problemă cu calm. Astfel, după ce se opri, privi iar la tipi și le spuse cât se poate de liniștit: „spre pădure. Pe aici doar am trecut ca să schimbăm direcția.”

„Direcția?” Îi spuse același îndrăzneț în batjocură. „Pentru asta ar fi trebuit să folosești o mătură. Din cele zburătoare. La sigur ai fi ajuns mai repede.”

Mago însă surâse. „Pentru asta ar fi trebuit să fiu vrăjitoare.”

„Și nu ești?” Continuă să-l provoace „șeful.” Ba mai mult începu a râde ca bezmeticul, iar cei ce-l însoțeau făcură la fel. Numai că râsul lor era parcă forțat, cumva ca să-i forțeze pe străini să acționeze și să-și folosească puterile.

Dar, deși făcură ei asta cât se poate de discret, Ahi înțelese șmecheria. De aceeași le transmise celorlalte vulpi: „niciuna să nu facă nimic. Ăștia-s controlați de cineva anume și au un singur scop: să ne facă să ne ieșim din fire și apoi să poată folosi asta împotriva noastră.” Iar vulpile, care-și pregăteau în acel moment, pe ascuns, bilele de foc să-i învețe minte pe acei îndrăzneți, se calmară. Și, cât de curând, părură a fi statui vii. Abia după aceea Ahi privi iar în ochii îndrăznețului și a însoțitorilor lui, rând pe rând, și le spuse: „desigur că nu. Eu sunt Mago Pietrelor Negre. Numele meu e Ahi. Și vin de pe Muntele Fricii. Ce ține de însoțitoarele mele - ele sunt vulpile roșii ale lui Inmar. Sunt sigur că ați auzit de ele.”

Numai că, în timp ce privea la mutra fiecăruia din cei din fața lui, Ahi văzu cu stupoare că niciunul din ei nu privi în altă parte așa cum se întâmpla de obicei. Din contră: fiecare bărbat îl privi chiar în ochi. Și… o făcu fără teamă. Asta deja nu-i era pe plac. Fu însă nevoit să lase acele gânduri pentru mai târziu, când „șeful” făcu câțiva pași spre el. Și, în timp ce-și muta bâta de pe un umăr pe altul, tot scuipând în stânga și-n dreapta, îi spuse cu ironie: „iaca, tataie, țin să te dezamăgesc, căci… n-am avut noi „onoarea” să auzit de tine sau de… puicuțele tale.”

La auzul cuvântului „puicuță,” Inmar făcu un pas în față cu gând să-i întoarcă individului fălcile pe dos. Stătu însă locului când Ahi se întoarse doar pe jumătate spre ea și apoi îi spuse: „stai locului, Inmar. Știi prea bine că n-am venit aici cu gând rău.” Apoi se întoarse spre individ și-i spuse: „după cum am zis suntem doar în trecere. Așa că… ți-aș fi recunoscător dacă ne-ai lăsa să trecem.”

Cuvintele lui însă îi făcură pe indivizi iar să râdă. Ba chiar făceau glume deocheate la adresa lor cum că nu degeaba se grăbește spre pădure cu așa alai de „puicuțe” după el. Asta deja fu ceva care-l făcu pe Ahi să vrea să le sucească gâtul la fiecare dintre netoți. Dar… stătu totuși calm.

„Șefului” însă păru să nu-i placă calmitatea Magului. De aceea, mai dând doi pași spre el și micșorând distanța dintre ei, în timp ce-l privea pe Ahi din cap până-n picioare, cu superioritate, îi șuieră printre dinți: „și noi ți-am fi recunoscători, tataie, de nu ne-ai comanda ce trebuie de făcut pe teritoriul nostru. Așa că, dacă vrei să treci, mai întâi plătește tribut. Abia după asta ne-om gândi noi dacă meriți să treceți sau nu.”

La auzul cuvântului „tribut,” ceea ce nimeni nicicând nu îndrăznise să-i ceară, Ahi strâmbă din nas. Dar, știind că alt mod să treacă pe acolo n-aveau, căci dintr-un motiv anume teleportarea spre Pădurea Rophion era imposibilă tuturor celor cu puteri magice, decise ca totuși să încerce să se târguiască cu idiotul din fața lui, căruia în mod normal i-ar fi trăsnit două în moalele capului de s-ar fi temut mai apoi de el chiar și de l-ar fi văzut pe lumea ailaltă. De aceea și-i spuse privindu-l iar în ochi: „și totuși, fiule, care ziceai că ți-i numele?”

„Am zis eu asta?” Spuse îndrăznețul tot un rânjet. Numai că, observând că culoarea ochilor lui Ahi se schimbase, devenind de un negru al cărbunelui umed, își șterse rânjetul de pe față, înțelegând că deja mersese prea departe cu nebunia lui. Dar chiar și așa părea să nu fie gata să cedeze. De aceea, după ce se sprijini în bâtă, privi iar la Ahi și-i spuse: „Haru mi se zice. Sau Zi. Și… nici nu ți-s fiu, da nici frate. Așa că folosește cuvintele cu cap, tataie, de nu vrei să rămâi fără limbă.” Apoi, pe neprins de veste, individul aruncă bâta spre Ahi cu gând să-l lovească peste glezne.

Ahi însă, de parcă ar fi simțit ce voia Haru să facă, sări brusc în aer, iar bâta trecu pe sub el. Dar nu le atinse nici pe vulpi, căci acelea, văzând că Ahi fusese atacat, își scoaseră din mâneci sferele de foc pe care le formaseră deja, iar acelea, de parcă ar fi format un lanț, își conectară forțele și barară orice obiect zburător aruncat spre ele.

De aceea și se traseră curajoșii cu bâtele un pic în spate, văzând bâta ceea, pe care Haru o aruncase, plutind la doar câțiva centimetri de picioarele lui Inmar. Și aveau de ce să se teamă, căci Inmar, fără să se aplece, făcu bâta ceea să se ridice în aer, după care o apucă strâns în mână, dându-le astfel atacatorilor de înțeles c-o sfecliseră și al naibii de tare. Dar mai mult decât atât erau de speriat acele sfere de foc care căpătară dintr-o dată culoarea vulcanului viu, numai ce a erupt la suprafață.

Chiar și așa vulpile nu folosiră acele sfere, auzind ordinul lui Ahi: „stați cuminți! Și… țineți minte că suntem într-un sat de oameni până la urmă, un loc pe care o singură sferă de-a voastră-l poate șterge de pe fața pământului. Plus la asta: nu cred că-i necesar să facem victime nevinovate pentru câțiva proști care se cred puternici.” Și ultima parte Ahi o șuieră printre dinți, privind furios la acei indivizi din fața lui, vreo 20 la număr de altfel.

Haru însă, neplăcându-i îndrăzneala lui Ahi, apucă dintr-o dată bâta celui din stânga lui și, nici una, nici două se înfipse spre Ahi cu gând să-l bată. Ba chiar striga ca apucatul: „iaca boșorog. Unu-i zice să plece capul, da el mai are și îndrăzneala să…” Îngenunche însă cât de curând, când se simți de parcă i se tăiaseră picioarele. De aceea începu să se vaiete. Și chiar aruncă și bâta din mână pe care o simți dintr-o dată atât de fierbinte de parcă ar fi scos-o numai ce din apă clocotită.

Chiar și așa tipul părea că-și pierduse frica, căci de imediat ce Ahi, care-l controlase până atunci, îl lăsă în pace, tipul sări în sus cu gând să-l învețe pe acela minte. Se opri însă locului când auzi strigătul cuiva: „te-ai oprit locului, Haru! Acum!” De aceea și Ahi și Inmar se întoarseră și priviră spre cel nou sosit.

La vederea acelui bătrân de vreo șaizeci de ani care părea să fie conducătorul idioților din fața lui, Ahi lăsă să-i scape printre dinți: „nu pot să cred ce idiot văd acum.”

„Iar ce nu pot eu să cred e că tu ai o conștiință!” Nu se lăsă bătrânul intimidat. Ba chiar continuă să se apropie tot mai mult și mai mult de ceilalți. Astfel, când el se opri nu departe de Ahi, vulpile roșii putură vedea că avea plete lungi, sure, ce-i ajungeau până la umeri și ochi spălăciți ce păreau să fi fost maroniu-deschis odată. Fața totuși o avea extrem de albă, alungită, cu pomeți proeminenți datorită faptului că era extrem de slăbănog și din aceeași cauză avea și barba extrem de ascuțită. Și, la vârful acelei bărbii, se vedeau câteva șomoioage de păr sur, împletite într-o singură cosiță, ce amintea mult de altfel de barba unui țap.

Probabil de asta și pufni Inmar în râs. Se calmă însă repede ea și asta din cauza că-l văzu pe acel moșneag, ce n-avea mai mult de 1.6 înălțime, privid-o cu reproș. Și, în timp ce-o privea țintă pe ea, cumva încruntându-și sprâncenele sure și stufoase, moșneagul își tot netezea materialul halatului lung pe care-l purta, un halat în carouri, cu linii negre transversale și orizontale, formând un fel de triunghiuri violet în mijloc după ce se intersectară. Apoi, de parcă l-ar fi deranjat, moșneagul își atinse gulerul negru și-l lărgi un pic simțind o ciudată strânsoare la beregată.

Astfel, când el lărgi un pic gulerul hainei de deasupra, care, după cum am mai spus, arăta ca un halat, ceilalți putură vedea că purta sub el haine țărănești. La fel de simpli îi erau și pantalonii și încălțările. Dar, cum părea că iubește să nu fie ca ceilalți, puse acelor opinci țărănești câteva accesorii. În evidență îi ieșeau însă ciocul coroiat, ce amintea de cel de cioară, de la călcâi, și vârful mult prea ascuțit al opincilor.

Și, de parcă s-ar fi mândrit cu ale lui încălțări, bătrânul ridică un pic poalele halatului său ca să fie văzute de toată lumea. Numai că nu reuși el să impresioneze pe nimeni. În special nu-l impresionă pe Ahi, care-i spuse într-un final cu oarecare batjocură în glas: „trebuia să-mi dat seama din start că erai tu prin preajmă, Pakai, căci numai tu ești capabil de-a semăna vrajbă printre oameni pașnici. Dar… iaca nu pot înțelege de ce anume în acest sat.”

„Pentru că așa am vrut eu,” îi răspunse moșneagul arțăgos. „Și… ce mă miră pe mine… e că poți fi atât de curios.”

„Doar… curtoazie?!” Îi spuse Ahi ironic. „Și… nu te flata prea mult, moșnege, căci nu-mi ești deloc pe plac. De altfel știu prea bine ce-ți poate pielea. Chiar și așa uitasem de-ale tale vechi metehne de-a te înhăita cu astfel de minți de găină pe care se pare că-i mai și controlezi de altfel.”

Numai că înțelese că a-i numi pe Haru și oamenii lui „minți de găină” fusese o idee proastă, căci aceea înșfăcară iar bâtele de coadă și erau gata să se năpustească iar asupra lui. Și nu doar ei păreau să-și fi ieșit din minți, ci și vulpile, care strânseră cu putere ale lor sfere în mâini, iar când slăbiră strânsoarea acele sfere crescuseră mult. Ba mai mult: mâinile vulpilor se acoperiră de blană roșcată și chiar și unghiile le crescuseră mult, semn că erau mai mult decât pregătite să jupoaie pe cineva de viu.

Probabil de aceea și strigă Pakai nervos într-un final: „ajunge!” și asta din cauza că știa el că n-aveau destulă putere să facă față și vulpilor lui Inmar.

Dar acel strigăt fu pentru Ahi un semnal că bătrânul dădea îndărăt. De aceea îi și spuse în batjocură: „și din câte văd ești la fel de laș ca întotdeauna când vine vorba să-i înfrunți pe cei cu puteri magice. Dar trebuie să recunosc că ești totuși curajos cu muritorii de rând pe care-i faci să tremure de frică doar văzându-te.”

Cuvintele lui Ahi însă-l înfuriară pe Pakai, care-i șuieră în cele din urmă: „la fel de nepoliticos precum ai fost mereu, nepoate.”

Dar… privi cât de curând spre vulpi și apoi spre oamenii lui Haru când văzu că aceea-l priveau cruciți, căci era chiar straniu s-audă că bătrânul și acel Mago straniu erau rude. Ahi însă, deloc impresionat, rânji. Apoi spuse: „nu, da, uitasem că am și astfel de rude, chiar dacă nu de sânge. Ceea ce-i păcat, căci de-am fi avut și legătură de sânge la sigur am fi făcut lucruri mărețe împreună.”

Astfel reuși să-i capteze atenția lui Pakai, care, deși-l privea pieziș, întrebă totuși: „Precum?” Și, din tonul vocii, se văzu clar că era extrem de curios.

„Să sucim gâtul cuiva?” Îi spuse Ahi ironic.

De aceea și mai dădu Pakai un pas spre el. Apoi, fiind la doar un pas de Ahi, îl privi cu atenție în ochi și întrebă: „al cui de se poate de știut?”

Deloc deranjat să-l vadă pe acel bătrân suflându-i practic în față, Ahi-l privi și el pe Pakai în ochi și-i șuieră apoi printre dinți: „nici pe al tău nu m-aș da în lături. Dar totuși: mă referisem la cel ce m-a călcat pe coadă când a luat ceva ce era al meu.”

„Aaa,” spuse Pakai de parcă ar fi avut o reverie. „Te referi la vulpea cea roșcată furată de Soartă de la tine. A ta fiică de altfel.”

„Văd că veștile pe aici circulă mai repede ca aerul,” îi mârâi Ahi la ureche moșneagului, aplecându-se puțin spre el. „Și… se poate de știut cine ți-a spus de Mayar și când?”

Pakai însă, surâzând, căci își dădu seama că avea un oarecare avantaj în fața lui Ahi, îi spuse încrezător: „să zicem doar c-am auzit niște vești. Nu demult.”

„Eu am întrebat de la cine, bătrâne. Și, de mi-ai răspunde la întrebare, ți-aș fi recunoscător, căci…,” dar, surprinzând cu coada ochiului mișcare la colțul străzii, privi într-acolo. De văzut văzu însă doar o bucată dintr-o robă neagră, purtată de cel sau cea care se ascunse. Chiar și așa Ahi înțelese cine era, căci șuieră într-un final printre dinți, abia auzit: „ah, Tenebre! Ah, mamă, nicicând nu te înveți minte. Mereu te aliezi cu niște…” Tăcu însă dându-și seama că dacă-i dă de înțeles lui Pakai că-și dăduse seama că Tenebre era prin preajmă l-ar fi făcut pe acela să nu-i spună totuși de ale sale planuri, căci Ahi era sigur că nu degeaba derbedeii lui Haru-i opriseră să treacă prin sat - Pakai voia ceva de la el.

Iar Pakai, de parcă i-ar fi citit gândurile, îi spuse într-un final cu glas lingușitor: „și ai dreptate. Am nevoie de tine. Să mă ajuți cu ceva.”

This content has been unlawfully taken from Royal Road; report any instances of this story if found elsewhere.

De aceea și se întoarse Ahi cu totul spre el, lăsând nespionat colțul străzii, unde știa că Tenebre încă e. Apoi, privind atent în ochii spălăciți ai moșneagului, întrebă: „să te ajut? Cu ce anume?”

„Cu nimic greu de altfel. Doar… să deschid o poartă!” După care fu rândul moșneagului să-și fixeze privirea aproape oarbă în acea de cărbune a lui Ahi. Numai că, simțind că amețește privind în acei ochi negri, Pakai se dădu un pas îndărăt, închizând ochii. Apoi șuieră printre dinți: „tu și blestemata ta de Barieră. Nicicând nu lași pe nimeni să treacă de ea.”

„De ce aș face-o?” Îi răspunse Ahi surâzând. „Nu am de ce să-ți fac astfel de favoruri. Ca nimănui de altfel, căci până acum nimeni n-a reușit să treacă de ea.”

Ahi însă mințea, căci lui Mayar îi reușise asta - să treacă de Barieră. Desigur, doar odată și asta din pură întâmplare, dar îi reușise. Se întâmplase asta în timp ce încerca s-o învețe să nu lase pe nimeni să treacă prin Bariera ei Taṭai și cum se poate de intrat în mintea celor mai puternici folosindu-te de slăbiciunile lor. Și, atunci, fără să-și dea seama, formase o breșă pe Barieră doar ca să-i arate un exemplu fetei. Mayar însă profită de asta. Și, după ce intră în mintea lui, învăță să folosească magia focului, o artă pe care Inmar o învățase înghițind o sferă de foc care-o cam arse pe beregată atunci. Apoi Mayar începu să-i umble prin minte, scotocindu-i prin amintiri. Dar, cum se plictisea repede, îl lăsă pe Ahi în pace și-și văzu de treabă. Nu la fel se întâmplă însă cu Ahi: acela, văzând că cineva totuși trecu de Bariera lui, se concentră pe asta și creă o altă Taṭai mult mai puternică decât prima și pe asta la sigur nimeni n-o putea înfrânge. Merită însă efortul celor câteva luni de muncă, căci după asta Ahi se considera de neînvins.

Plus la asta, pe lângă fortificarea noii Bariere Taṭai, Ahi se dedică și creării unui efect invers. Astfel, când cineva încerca să-i intre pe ascuns în minte, simțea acea amețeală pe care o simțise și Pakai. Și, din această cauză, nu doar că Bariera lor avea de suferit, dar nu se puteau controla pe sine. De aceea și se transformă Pakai cât de curând în ceea ce era cu adevărat - un șacal.

Văzându-l atât de pricăjit, căci chiar arăta ramolit șacalul cela, când odată fusese un exemplar mândru, Ahi râse: „acum chiar că dăm cărțile pe față, Pakai!” Și, ca să-i facă aceluia în ciudă, formă un cub de zahăr în mână și începu a-l „momi” de parcă ar fi chemat la el un mânz sau un ied la joacă.

Pakai însă nu gustă deloc gluma. Chiar și așa lăsă răzbunarea pentru mai târziu. Și, trecând pe lângă Ahi, îi șuieră printre dinți: „urmează-mă! O să-ți arăt ceva cu adevărat impresionat. Dar… doar tu. Așa că… lasă-ți câinii aici!” După care rânji, privind la Inmar și la vulpi.

Inmar însă, auzindu-l numind-o „câine,” vru să arunce sfera ei spre șacal ca să-i ardă blana, căci acea „insultă” îi aduse aminte de lupii pe care-i ura ea cel mai mult - Rophionii. Și i-ar fi reușit ei la sigur să-l pârpălească pe Pakai la foc mic de n-ar fi fost Ahi care se întoarse brusc spre ea și apucă sfera ceea din zbor. Apoi îi spuse telepatic: „stai cuminte, Inmar, căci nu-i momentul pentru astfel de acțiuni riscante. Nu acum când Tenebre-i prin preajmă.” De aceea și privi Inmar în jur încercând să vadă unde era mama lui Ahi. Dar, nevăzând pe nimeni, privi crucită la Ahi. Acela însă, calm, în timp ce privea atent jocul sferei de foc, îi spuse fără s-o privească: „e inutil să privești în jur, căci s-a ascuns deja. Chiar și așa consider că apariția lui Pakai aici e folositoare. Măcar astfel putem afla ce pun ăștia doi la cale, căci nu cred că mama e aici fără un motiv anume. De aceea, cât eu îl urmez pe Pakai, voi îndreptați-vă spre pădure și așteptați-mă acolo. Dar, de apune soarele și eu nu vin, întoarceți-vă pe munte, Inmar. Puteți chiar să folosiți teleportarea, căci din câte îmi dau seama doar drumul spre regatul lui Dike e închis teleportării nu și invers.”

„Cum rămâne însă cu Pădurea Rophion, frate? Dacă ne întoarcem atunci n-o s-o putem găsi pe Mayar. Și… cum rămâne cu tine? De noi plecăm cine te scapă de Pakai?”

Ahi însă zâmbi. Apoi, strecurându-și în mânecă sfera ceea de foc, îi spuse lui Inmar, privind-o țintă în ochi: „mă descurc eu cu Pakai. Indiferent de ce n-o face. Voi însă trebuie să mă ascultați pe mine și să nu vă aventurați spre regatul Rophionilor singure. E periculos.”

„E mai periculos pentru tine, Ahi. Să nu uităm că Tenebre e și ea prin preajmă. Și, dacă-i într-adevăr în cârdășie cu acest Pakai…”

„N-o să se întâmple totuși nimic, căci… mama n-o să-mi facă rău.”

„Permite-mi să fiu de altă părere. Să nu uităm că nu doar odată n-a făcut nimic când te-ai luptat cu Mannar. Eu însă…”

„Înțeleg prea bine la ce te referi, Inmar. Dar chiar și așa: crede-mă, nu-s orb și știu ce-i poate pielea mămucăi mele, căci chiar de nu m-a iubit nicicând, nu-mi dorește moartea. Tot ce poate întreprinde e să încerce cumva să mă oprească din drumul meu spre Mayar. De aceea și spun: de nu revin până se lasă noaptea, întoarce-ți-vă de imediat pe munte și puneți-vă la adăpost, iar cel mai sigur loc va fi fără doar și poate regatul lui Inlan Diar.”

„Ai căpiat?” Îi strigă Inmar. „Cum să-mi ceri asta, frate? A cere ajutorul acelei vipere pentru mine înseamnă…”

„Să supraviețuiți, Inmar, căci fără mine și Mayar sunteți expuse. Da, nu neg că sunteți puternice. Chiar și așa voi nu sunteți pregătite să faceți față lupilor Vanamar sau Yātrīkarelor. Și… ar mai fi o variantă să fiți protejate: Rophionii. Numai că nu pot risca atâta timp cât știu că Maranam e pe aproape, căci nu degeaba le-a trimis pe acele Fecioare în vechiul nostru sat de pe munte: voiau să vă ucidă, Inmar. De aceea ascultă-mă și fă ce-ți spun.”

Inmar însă părea să n-audă nimic din ce spunea el. Pentru ea conta mai mult că Ahi încerca s-o forțeze să ceară ajutorul dușmanilor. De aceea și tremura toată. Totuși, când Alena îi atinse umărul drept, Inmar o privi și-o ascultă cu atenție, căci știa că și ea, ca și Anaya, e înzestrată cu înțelepciune. Și avea dreptate, căci Alena îi spuse: „Mago Ahi are dreptate, Inmar. Singura noastră șansă de supraviețuire, singure, e pe munte. De aceea, Mago Ahi, nu vă faceți griji că vom face așa cum a-ți poruncit.”

„Atunci e bine!” Le răspunse Ahi tot telepatic, așa cum vorbiră ei toți până atunci. După care, punându-și gluga pe cap, se îndreptă spre Pakai care-l aștepta lângă un Portal c-o formă ciudată: ca un fel de triunghi isoscel inversat.

Rămase singure însă, Inmar și vulpile înțeleseră totuși că n-o să fie lăsate în pace, când îi văzură pe Haru și pe ceilalți 19 derbedei rânjind în timp ce le priveau. Ba chiar Haru și spuse: „și acum c-am rămas singuri, ce ziceți de niște distracție? Împreună desigur.”

Alena însă, văzând foamea din a lor privire în timp ce se uitau la ele de parcă ar fi văzut doar niște Fecioare proaste, lăsate singure de acel Mago care se „hârjonea cu ele când se plictisea,” rânji și ea. Apoi, devenind dintr-o dată extrem de cochetă, îi spuse lui Haru: „de ce și nu?” Și ca să fie jocul mai interesant, își deschise un pic roba în dreptul sânilor plini, lăsându-i pe jumătate la iveală. Iar „proștii” căzură în capcană, căci atunci când michiduță-și vâră coada, femeia reușește în toate.

Și, văzând îndrăzneala suratei ei mai tinere, Keṉṉal surâse dulce și făcu și ea același lucru ca și Alena. Astfel, imediat ce-și dădu roba într-o parte, la fel ca și celelalte vulpi de altfel care le înțeleseră trucul, trandafiri roz îmbobociră în fața ochilor bărbaților. Apoi când Haru le făcu semn să-i urmeze, ele se „supuseră” cuminți. Dar, în timp ce se îndreptau spre marginea pădurii, Keṉṉal murmură: „și desigur c-o să vă bucurați de multe lucruri astăzi dragii mei. O să fie cu adevărat incendiar.”

De altfel așa și-a fost, căci imediat ce ajunseră pe câmpul dintre sat și pădure, Haru și ceilalți se treziră brusc din somn. Numai că, privind în jur, nu văzură nici urmă de vulpi. Doar câte o minge din cele de foc formate de ele se vedea pe fiecare palmă a lor. De aceea și-o luaseră la fugă ca apucații spre micul pârâu ce trecea prin pădure, cu gând să stingă focul acelor mingi pe care nu le puteau arunca sau scăpa din mâini. Numai că departe n-ajunseră ei, căci, la cam 200 de metri de fugă, săriră unul câte unul în aer, de parcă ar fi fost artificii.

De aceea și spuse Keṉṉal veselă când îi văzu pe toți la pământ: „am zis eu doar c-o să fie incendiar.” Și celelalte vulpi, care erau cu ea la marginea pădurii, râseră.

Doar Inmar părea extrem de serioasă în timp ce privea spre acel loc care încă fumega: „așa se întâmplă mereu când dorești ce-i al altuia. Mai ales când vezi într-o femeie doar un obiect pentru distracții.”

„De altfel, Inmar, să nu uităm totuși că acel Pakai îi controla cumva. E posibil să nu fi gândit ei limpede când…”

„Ba gândeau cât se poate de limpede,” șuieră Inmar printre dinți. „Am văzut asta în ochii lor când îl provocau pe Ahi. Și, cum nu permit nimănui să-și bată joc de noi sau de al meu frate, au și pierit așa cum ne place nouă - de foc.”

„Și ai dreptate, Inmar, căci cei ce se încred în michiduță pot să-și spele păcatele doar prin foc. Plus la asta: dacă și-a văzut cineva ce s-a întâmplat cu ei o să fie în folosul nostru. Cel puțin o să știe că „a te juca cu focul” nu-s vorbe goale până la urmă.” Spuse Alena cu șiretenie.

„Cred și eu,” spuse Keṉṉal și iar toate vulpile râseră.

Numai lui Inmar nu-i era a râde, căci era cu adevărat preocupată: pentru Mayar pe care-o știa undeva în Pădurea Rophion la cheremul Parcăi și pentru Ahi pe care-l știa tot în pericol. Dar, cum trecuseră deja șase luni fără să știe de Mayar pentru ea era mult mai îngrijorată, căci Ahi avea dreptate când spunea că el era în stare să se descurce și singur cu Tenebre și acel Pakai. Prin urmare nu le rămânea decât să aștepte până la apus. Și, de printr-un miracol Ahi nu se întorcea, trebuiau totuși să se îndrepte iar spre Munte, chiar dacă asta era ceva ce nu-i era pe plac.

Chiar și așa aveau toți dreptate când spuneau că singura scăpare a vulpilor roșii era Tărâmul Gheții. Până la a lua acea decizie definitivă însă mai era timp. De aceea se uita îngrijorată la soare pe care-l ruga în capul ei: „nu te grăbi azi, Helyos. Te rog nu grăbi deloc carul soarelui ca să mergi la culcare. Astfel ne ajuți și pe noi să nu luăm decizii care ne pot schimba Soarta.”

***

Trecând prin ciudatul Portal al lui Pakai, Ahi privi cu atenție în jur. Dar nu văzu decât un fel de cameră rotundă, destul de largă de altfel, care avea 13 uși de lemn. Și anume acele uși de lemn, cu ciudate gravuri pe ele care lui i se păreau necunoscute, îl făcu într-un final să întrebe: „și totuși, Pakai, ce loc e ăsta?”

Tresări însă auzind vocea lui Pakai chiar în urechea lui stângă: „i se spune Karuvil.”

„Karuvil? Cel care stă la ușa Purgatoriului?” Întrebă Ahi încurcat, în timp ce-l privea pe Pakai cu atenție, căci acela începu să se învârtă pe lângă el.

„Nu… nu chiar,” răspunse Pakai, oprindu-se brusc în fața lui. „Doar ceva asemănător aceluia. Unul de partea noastră, a răului, căci acest Karuvil e special. Și anume datorită lui vom câștiga noi acest război. Și… ne va proteja de asemenea de va fi nevoie.”

„Sau vei da bir cu fugiții așa cum ai făcut mereu,” îi spuse Ahi în batjocură. După care începu a se plimba prin cameră, analizând cu mare atenție acele uși. Astfel văzu că nu doar că fiecare din ele avea simboluri diferite gravate pe ele, dar și o nuanță diferită a lemnului. „Și menirea acestui loc care e?”

De răspuns însă îi răspunse Tenebre: „să creeze iluzia, ce altceva?!” Dar asta nu-l miră deloc pe Ahi, căci, cât trecură prin tunelul cela dintre Portalul de pe pământ și cel care-i aduse în acea cameră ciudată, îi simți prezența. Și avu dreptate, căci anume Tenebre-i urmă în acea lume.

Astfel, întorcându-se spre stânga, Ahi o văzu lângă Pakai. Și, deși văzu o stranie licărire în ochii ei, de parcă n-ar fi fost ea, decise că poate-i totuși din cauza acelui loc. De aceea și nu se alertă, ci doar întrebă: „la ce fel de iluzie te referi, mamă? Și… nu crezi că-i prea târziu pentru iluzii totuși?”

„De ce să fie prea târziu?” Îi răspunse Tenebre zâmbind, făcând câțiva pași spre el. „Niciodată de altfel nu-i târziu, dacă ai un scop bine definit spre care să tinzi.”

„Iar scopul tău e fără doar și poate eliberarea lui Mannar, nu?” Întrebă Ahi, făcând câțiva pași prin încăpere.

„Așa și e, căci… e a mea capodoperă până la urmă.”

De asta și se încruntă Ahi, auzind-o vorbind astfel. Apoi, scrâșnind din dinți, în timp ce se îndrepta spre ea, îi spuse: „cum rămâne cu mine, mamă? Chiar nu pot fi eu capodopera ta? Cel care mereu ți-a fost alături de altfel.”

„Nu… ești și tu. Într-un fel,” răspunse Tenebre oarecum indiferentă. „Doar că… să spunem că în Mannar am mai multă încredere. Așa că ți-ai face și ție un bine de ai înțelege lucrul acesta. Și… nu-mi place deloc dezamăgirea din ochii tăi, Ahi,” îi spuse ea cu glas mieros de data asta, atingându-i obrazul stâng.

Ahi însă, înfuriat, văzând că încă odată era dat la o parte de propria mamă, o înșfăcă de mână. Și, după ce-i îndepărtă palma de fața lui, îi șuieră lui Tenebre printre dinți: „ai face tu un bine lumii de ți-ai păstra fățărnicia doar pentru tine. Și… această iubire maternală falsă pe care-o arăți acum… n-o irosi, căci… cine știe?! Poate și-o să ai nevoie de ea când se întoarce Mannar.”

Titanida însă surâse: „falsă? De ce să fie falsă iubirea unei mame? Până la urmă și tu-mi ești fiu ca și Mannar.”

„Un fiu pe care nu-l iubești. De ce? Măcar de data asta spune-mi pentru ce-l iubești atâta pe al meu frate și nu-mi poți da și mie măcar a zecea parte din iubirea ta pentru el.”

Abia atunci Tenebre se uită iar atent în ochii lui. Și, pe un ton sigur, îi spuse: „pentru că el are ceea ce-mi trebuie mie. Tu însă nu. Și nicicând n-o să ai de altfel.” După care se apropie de ușa din fața ei și-i atinse cu gingășie uzoarele, ceva ce aminteau de altfel mult de reprezentarea Lumii de Dincolo.

Dar nu faptul că Tenebre se apropie de acea ușă îl făcu pe Ahi s-o privească cu atenție, ci ale ei cuvinte. De aceea și murmură într-un final gânditor: „are ceva ce-ți trebuie ție. Lasă-mă să ghicesc: ceva care să te urce pe tronul lumii?”

„De ce și nu?!” Răspunse ea râzând ca o nebună. „Și, ca întotdeauna, nu te înșeli. Și-i chiar păcat că nu tu ești cel care îmi trebuiești. Altfel am fi făcut echipă bună.”

„Ceva de care mă înșel de altfel, căci de-ar fi fost așa m-ai fi folosit și pe mine așa cum îl folosești pe Mannar acum,” spuse Ahi dezgustat. „Chiar și așa nu înțeleg de ce? Doar susții că îl iubești, nu?”

„Și ai dreptate, fiule, îl iubesc enorm. E al meu ideal. Doar că… pentru succes e normal să jertfești. Și, până la urmă, pentru asta v-am adus pe lume, nu? Să mă ajutați să-mi ating ale mele idealuri.”

„Iar ca să fii sigură de reușită, ai ales nebunia. Și s-o eliberezi pe Eris din a ei închisoare.”

„De ce și nu?! Nu văd nimic rău în a-mi elibera mama.”

„Uitând totuși că ești și tu mamă,” îi strigă Ahi cu reproș. „Uitând că o mamă își apără întâi proprii copii, apoi pe alții. Tu însă mereu ai făcut invers. La fel ca și tata care nu-i decât fum și scrum acoperit de pietre acum, căci a lui grotă…”

„A sărit pur și simplu în aer,” strigă Tenebre fericită. Ba chiar și ochii ei străluceau în nuanța nebuniei, semn că demult nu mai gândea normal.

Numai că asta-i atrase atenția lui Ahi, căci deși mereu știuse că a lui mamă fusese nebună și că acționase nesăbuit, de data aceea acționa totuși exagerat. De aceea și privi spre șacalul Pakai. Și-l văzu astfel pe acela trecând prin fața acelui șir de uși, frecându-și corpul de fiecare dintre ele, și căscând dulce. Doar că căscatul cela lui Ahi i se păru straniu, mai ales când îl văzu bombănind ceva ce părea să fie o vrajă. De aceea și privi într-un final la Tenebre care stătea în fața aceleiași uși ca mai înainte atingându-i ca o smintită uzoarele.

Chiar și așa Ahi nu era sigur de era Pakai de vină pentru nebunia lui Tenebre. Decise totuși să verifice de era adevărat ce gândea sau nu. Și pentru asta formă un cuțit în mâna dreaptă, pe ascuns, pe care-l aruncă într-un final înspre Pakai. Acela însă dispăru înainte să fie atins de cuțit. Dar era sigur Ahi că acela nu plecase din acel loc, ci doar se ascunse. Era totuși straniu unde anume se ascunse el. Până la un moment dat când observă că Tenebre căsca în acel moment la fel de ciudat precum o făcuse Pakai mai înainte.

De aceea și-o privi el cu atenție, murmurând încurcat: „voi… sunteți unul acum?”

Tenebre însă, dezmorțindu-și corpul, căscă iar și spuse: „cine știe?! Poate că da, poate că nu. Sau poate-i doar o fantezie ce-o ai în timp ce dormi?!”

„Dorm?” Întrebă Ahi și mai confuz ca mai înainte. „Ba-s treaz eu și…,” o lovitură după ceafă însă îl lăsă inconștient.

De aceea și surâse Tenebre ca o dementă murmurând: „ba dormi tu. Văd eu asta cu ochii mei.” După care, trosnindu-și dintr-o dată gâtul, Pakai fu aruncat din corpul Titanidei.

Și, după ce încetă să se mai rostogolească pe podeaua ceea până ajunse la picioarele cuiva care stătea lângă Ahi, sprijinindu-se în bâta cu care-l lăsase inconștient pe Mag, Pakai bombăni: „și totuși urăsc eu jocul ăsta copilăresc de-a v-ați ascunselea.” După care, punându-se în genunchi, se închină în fața celui cu bâta: „chiar și așa, sunt mândru să te slujesc, stăpâne.”

Cel cu bâta însă tăcu. Doar îl împunse ușor pe Ahi în spate să vadă de mișcă. Dar, văzând că acela-i ca lemnul, aruncă bâta lângă el. După care se apropie de Tenebre care privea țintă în față, dar părea doar o statuie vie. Apoi, oglindindu-și chipul în ochii lui Tenebre, Maranam murmură: „și totuși uneori joaca e veselă. Nu crezi, Pakai?”

„Desigur, stăpâne,” bolmoji Pakai, târându-se în genunchi până aproape de Maranam. „Doar că… cred că putem face lucruri mai mărețe dacă ne-am concentra pe ce facem. Plus la asta: nu înțeleg totuși pentru ce am adus-o noi pe Tenebre aici. La fel ca și pe Ahi.” Își plecă capul însă văzând mutra acră a lui Maranam care-l privi furios.

„Și tu, așa cum a spus și Ahi, nicicând nu gândești,” îi șuieră Maranam printre dinți. „La fel n-ai învățat că întrebările aici le pun eu, iar tu doar răspunzi,” răcni el într-un final.

„Desigur, stăpâne, desigur,” bolmoji Pakai, închinându-se până la podea. Chiar și așa, în clipa în care Maranam îi întoarse spatele și continua s-o analizeze pe Tenebre de parcă ar fi găsit cine știe ce comoară, Pakai îi arătă colții.

Și avea de ce să fie supărat Pakai pe Maranam, căci acela nu doar că-i folosea puterea după cum îi trecea prin minte, dar și trupul, căci nu el fusese cel ce-o căutase pe Tenebre în pădurea ei ca s-o convingă să se alieze ca să învingă, ci Maranam. Dar, când nu putuse Maranam s-o convingă pe Tenebre cu binișorul, căci era ea de partea lui Eris cu trup și suflet, îi controlă astfel voința. Astfel reuși s-o atragă în satul condus de Pakai unde-i tot spălă mințile ca s-o convingă să fie de partea lui. Numai că, văzând că odată lăsată de capul ei, Tenebre încerca să scape și mai ales prevăzând momentul când Ahi și vulpile aveau să treacă prin satul cela, decise s-o folosească ca să-l slăbească pe Ahi și să-l poată controla măcar pe acela. Și-i reuși, căci Ahi, care văzu încă odată că nu-i iubit de mamă, era vulnerabil. De aceea și nu simți el pericolul apropiindu-se și fusese lăsat apoi inconștient de-o simplă bâtă.

Pakai însă tresări și lăsă amintirile pentru mai târziu, când îl auzi pe Maranam, care era în fața aceleiași uși lângă care stătuse Tenebre mai înainte, spunând: „și totuși e ciudat să văd locul ăsta.”

„De ce, Stăpâne?” Întrebă șacalul cu glas lingușitor. După care, la pas lent, se apropie de Maranam.

Acela însă, fără să-l privească fie și pentru o clipă, spuse: „pentru că n-am crezut nicicând că-s în stare să fac acest loc să fie real.”

„Te referi la copia Purgatoriului?” Întrebă Pakai oarecum confuz.

„Așa și e, căci acest loc e perfect pentru a plasa Balanțele după ce vor fi restaurate. Astfel, când toate 13 vor fi controlate de mine, voi fi fără doar și poate unicul Stăpân al întregului Univers.”

Pakai însă strâmbă din nas iar auzindu-l pe Maranam vorbind astfel. Se linguși însă iar când acela-l privi: „și, stăpâne, la sigur îți va reuși. De aceea și nu te-am trădat nicicând, fiind mai mult decât convins de-a ta reușită. La fel cum ți-am îndeplinit fiecare poruncă fără să crâcnesc măcar.”

„Știu, Pakai, știu! Și chiar ai făcut o treabă bună!” Spuse Maranam, mângâind capul șacalului. Iar acela, simțindu-se în sfârșit apreciat, rânji de mare plăcere. „Iar acum că am văzut locul ăsta cu ochii mei, zic că-i timpul să ne apucăm și de treabă!”

„Desigur, Stăpâne! Să ne apucăm!” Și Pakai se grăbi spre Portalul care se deschise nu departe de Ahi. Se opri însă brusc și privi crucit la Maranam, murmurând apoi: „Și… ce-i acum de făcut, Stăpâne?”

Asta însă-l înfurie pe Maranam care strigă: „nici chiar la atâta nu te duce capul, Pakai? Nu ești decât un inutil.” După care dispăru la fel de brusc precum apăruse.

Pakai însă, neprimind răspuns la a sa întrebare, se așeză pe podea. Apoi, reluându-și forma umană, în timp ce stătea culcat pe-o parte și cu capul sprijinit de mână, privi la Tenebre care stătea încă ca o statuie și-o întrebă: „și totuși, ce trebuia să facem noi acolo?!” Răspuns însă nu primi. De aceea și strâmbă din nas și bombăni: „la sigur n-a spus el niciodată ce-i de făcut. Sunt sigur de asta. Sau… poate nu?!” Și, culcându-se pe burtă, cu bărbia sprijinită de podul palmelor pe care le pusese una peste alta, Pakai privi la fața adormită a lui Ahi. După care, oftând, închise ochii și dispăru și el de acolo.