Trecuse deja mai mult de un deceniu de când Tīrkkatarici și familia lui Kōpcāri ajunseră în satul Rophionilor. Un deceniu lung care ajunse să fie echivalentul eternității în mintea lui Tīrkkatarici. Motivul? Ei bine, fiind un copil bolnăvicios, Tīrkka, cum ajunseră de îi spuneau părinții și ceilalți, era nevoit să-și petreacă multe zile în pat, privind tavanul de lemn al fostei colibe a lui Dike, care, după venirea lor în sat, ajunse să fie a lor. Acolo, pe acel tavan de lemn, copilul vedea infinitatea lumii și a Cosmosului în general. O vedea doar el, cu ochii minții, la fel cum vedea acea superbă pasăre, numită Nēram (timp), fâlfâind leneș din aripi în timp ce plutea pe deasupra pământului, o pasăre cu pene cenușii și ochi albaștri ca cerul senin, căci, în ciuda neclarității ei, Vremea își avea a ei inocență în priviri. Astfel, privind adesea la al Nēramei zbor leneș, Tīrkkatarici înțelese că timpul nu-i egal pentru toți, deși curge în același ritm, iar asta se datora fără doar și poate acelei fecioare Mōrgaṉā de care Rophionii se temeau de moarte.

Din această cauză ajunse Tīrkkatarici s-o considere pe Mōrgaṉā al său dușman de temut. Asta se datora faptului că lui i se părea că doar din cauza ei el era nevoit să-și petreacă zilele în singurătate, în pat, privind la Nēram, în timp ce ceilalți copii-lup se zbenguiau veseli pe câmpiile înflorite ale satului, iar asta pentru copil era egal cu o carceră. La fel ajunse el să se urască pe sine pentru ale sale slăbiciuni și pentru că era bolnăvicios, căci cum era posibil ca un copil ce putea vedea timpul să nu-l poată atinge, fugind după el pe câmpiile înflorite ale satului la fel ca orice copil care aleargă o vară întreagă după fluturi?!

Dar, în ciuda tuturor acestor gânduri și sentimente încontrate față de Timp și față de Mōrgaṉā, copilului nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut decât să viseze la o vreme mai bună. Da, putea doar sta culcat și visa la acele zile când va fi destul de puternic ca să se ridice singur din pat, să alerge și el ca restul copiilor după fluturi, să privească cerul senin dimineața sau stelele sclipind pe el pe timpul nopții, întins fiind pe iarba verde și mătăsoasă în timp ce vântul molcom și plăcut mirositor îi gâdila nările și-l îndemna la visare. Numai că, deși visa el la toate astea, Timpul și Mōrgaṉā păreau să fie împotriva lui, căci ajunse el, pe la vârsta de 13 ani, să aibă din ce în ce mai multe crize ce-l slăbeau de puteri și-l forțau să petreacă și mai multe zile în singurătate decât înainte.

Acele zile însă ajunseră să fie sure și obositoare pentru adolescentul Tīrkka. Ajunseră să fie acele zile asemănătoare cu cele pe care le trăiește un condamnat la moarte înainte de sentință: friguroase și extrem de întunecate. La fel, tot în acele zile, Tīrkka ajunse de își simțea inima bătând nebunește în al lui piept, într-un mod dureros, în timp ce respirația lui șuierătoare semăna tot mai mult și mai mult cu sunetul scos de un șarpe atunci când și-a ales prada. Dar, în ciuda acestor simptome ce-l slăbeau de puteri și-l înrăiau punându-l împotriva lumii întregi, adolescentul simțea că era timpul pentru ceva. Pentru ce anume nu era sigur. Simțea însă, cu sufletul și cu inima, că ceva important pentru el se apropia. Da, ceva extrem de important, căci nu degeaba ajunse el să simtă un puternic nod în stomac, din cele care te fac să te îndoi pân la pământ de durere și îngrijorare. Lui însă acel nod nu-i provoca durere sau neliniște, doar… un fel de încordare, căci ura să aștepte, dar asta părea să se ceară de la el: răbdare și… să aștepte. Și, înțelegând că așteptarea și răbdarea erau inevitabile și absolut necesare, Tīrkkatarici decise să dea timpului timp doar ca să vadă ce-o să se întâmple după asta.

Ca să-i reușească însă avu nevoie de multă voință, avu nevoie de zile lungi de chin lăuntric și lupte cu el însuși, căci chiar dacă era obișnuit cu singurătatea și cu așteptarea, Tīrkkatarici tot nu se putea lăuda ca fiind o ființă răbdătoare. Dar, înțelegând că anume asta avea nevoie timpul de la el, ca să-i arate acea mare comoară pe care o ascundea de el de atâta timp, își spuse că era nevoie de răbdare. Pentru asta începu să mediteze. Începu el să atragă mai multă atenție modului în care respira, ajunse de controlă acel flux al respirației cu puterea minții, închizând ochii și pătrunzând adesea într-o lume ciudată și a naibii de întunecată. Da, pătrundea într-o lume în care nu era pic de lumină, dar care, într-un mod ciudat, nu-l speria pe Tīrkkatarici. Din contră, numai în acea lume ajungea să fie stăpân pe sine, să nu simtă durere în piept și nici în extremități, să nu simtă slăbiciunea curgându-i în oase, ci energia, și la fel, tot în acea lume, ajunse să simtă cum curge Timpul cu adevărat.

La început simți curgerea timpului ca pe un fâlfâit din aripi. Simți cum cercuri-cercuri de energie rotesc în jurul lui. Le simți stând cu ochii închiși, în mijlocul acelui neant lipsit de lumină, căci doar astfel i se părea lui că-i capabil să se conecteze cu energia. Apoi, când se simți mai întremat, Tīrkkatarici ajunse de simțea energia lumii ca fiind valurile înspumate ale mării înainte și după furtună, cele care se lovesc vertiginos de stânci, stropind în jur cu picături de viață și de energie. Dar, în ciuda a tot ceea ce simțea, Tīrkkatarici înțelese că nu era de ajuns și că era necesar de făcut și altceva decât doar să stea în mijlocul întunericului și să simtă energia sub formă de cercuri sau valuri. De aceea deschise ochii în acea lume, deși se temea extrem de mult.

Nu văzu nimic la început în acea lume: doar întunericul și-o mare de liniște. La fel nu mai simțea nimic în jurul lui odată ce deschise ochii. În sinea lui simțea însă că-i doar o iluzie și că Soarta și Timpul îl pun la încercare să vadă de-i puternic sau e doar un „îndrăzneț” ajuns din întâmplare într-o lume nouă, imaginară, din plictiseală doar. De aceea își spuse că era absolut necesar să găsească calea să simtă iar acea energie, de data asta cu ochii deschiși. Numai că, după multe zile de încercare, așa și nu-i reuși. Astfel, eșuând mereu în ale sale încercări, Tīrkkatarici ajunse să simtă și ce-i disperarea. Din această cauză se tot foia în al său pat rece, în ciuda focului zdravăn aprins de-ai săi părinți în mica vatră din mijlocul camerei.

Până într-o zi când simți că făcea ceva greșit și că anume din această cauză și nu-i reușea nimic. Era în jur de 13 ianuarie când simți el asta, la jumătatea iernii când energia vântului și-a pământului se simțeau atât de puternic în jurul lui chiar și fiind în lumea reală. La fel o simțea în focul din vatră, cel care își frământa flăcările albastre-roșcate înălțându-le mult în aer sau coborându-le până la scântei de cenușă arzândă, a căror căldură se simțea atât de plăcut din vatră. Și, simțind toate acestea, Tīrkkatarici își spuse, „Cred că e timpul!”

„Pentru ce?” Îl întrebă a sa surioară mai mică, pe nume Lalli. După care, punând această întrebare, mica Lalli, care avea patru anișori la acea vreme, își aținti ai ei mici ochi negri, de șoarece curios, în cei cenușii, acoperiți de o peliță albă, ai băiatului, așteptând răspunsul.

Tīrkkatarici însă nu era gata să-i dea acel răspuns din simplul motiv că nu-l știa nici el. De aceea doar privi în ochii surioarei lui, cea rumenă în obrăjori de la atâta alergat prin zăpadă, căci tocmai se întorsese în casă când îl auzise pe el spunând acele cuvinte, și-i spuse, „Timpul pentru somn și visare.” După care, jucându-se cu ai ei cârlionți blonzi, ce-i ajungeau fetei până la umeri, băiatul surâse, dându-i astfel de înțeles că totul era bine și că doar voia să fie singur.

Copila surâse și ea, așa cum îi era felul, căci era o fire veselă și zglobie. De lăsat singur așa și nu-l lăsă însă. Doar se culcă alături de el și privi și ea la tavanul de lemn ce sclipea ciudat sub lumina slabă a scânteilor din vatră. După care, respirând în ritmul suflului fratelui ei, Lalli spuse, „Și totuși, Tīrkka, ce tot vezi tu la tavanul ăsta de-l tot privești zile întregi?”

Tīrkkatarici surâse. „Lumea și Cosmosul,” spuse el într-o doară.

Fetița se încruntă și-l privi. „Dar dacă să fim acum serioși?” Îl întrebă ea, încruntându-se.

„Sunt cât se poate de serios,” îi răspunse Tīrkkatarici, privind tavanul. „Într-adevăr văd acolo Cosmosul. La fel văd Lumea și Timpul, Lalli. Chiar îi pot vedea.”

Lalli însă nu-l crezu. Din această cauză și ale ei rare sprâncene blonde se încovoiară sub forma semnelor de întrebare, la fel cum ale ei buze se strâmbară într-un fel de rânjet ciudat, spunându-i fratelui, „Și totuși cred eu că-ți pierzi mințile în ultima vreme.”

„De crezi asta?” O întrebă al ei frate, surâzând.

„Pentru că… numai gândește-te un pic la asta: dacă ai fi tu în locul meu, ai crede tu că văd Cosmosul holbându-mă la un tavan de lemn?”

„De ce și nu? În mintea copiilor orice e posibil.”

„Tu însă nu ești un copil,” șuieră fata printre dinți. „Demult de altfel.”

„Aaa, nu? Atunci, de nu-s un copil, ce-s eu?” Și Tīrkkatarici privi iar în ochii negri, de șoarece curios, ai surioarei.

„Doar… fratele mai mare,” răspunse Lalli, încurcată de data asta. „Căci… nu pot fi copii frații mai mari. Ei doar… știu mai multe, au trăit mai mult, de aia și nu pot fi copii la fel ca și mine.”

Tīrkkatarici surâse iar, „Să știi că acum te înșeli, Lalli. A fi copil n-are nimic de-a face cu vârsta.”

„Nu? Atunci… ce-i un copil?”

„Hm… un copil e cel care poate să viseze mereu. Cred eu,” bâigui adolescentul, închizând pentru câteva clipe ochii. „La fel e copil cel ce simte inocența lumii, ce aude fâlfâitul din aripi a păsării Nēram și la fel cel ce simte mirosul ploii chiar și atunci când lacrimile reci și inocente ale cerului n-au atins încă pământul. Și… mai cred eu, că-i copil acel ce poate fi veșnic copil în suflet, chiar dacă al său trup demult nu mai arată astfel.” Lalli îl privi confuză. „Ce?” Întrebă băiatul, văzând încurcarea de pe fața ei.

„Doar…,” murmură copila abia auzit. „Mă întrebam ce-i pasărea ceea.”

„Nēram?”

„Aga. N-am auzit nicicând de ea, deși tu mereu pomenești acest nume.”

„E pentru că eu i-am dat acest nume,” îi spuse băiatul melancolic. „Nēram-timp. Asta înseamnă. Și-i o pasăre cum nu există alta pe lume, Lalli. Are pene sure, strălucitoare. Are o coadă lungă cu pene aproape negrii și la fel ai ei ochi albaștri amintesc de inocență și viață. La fel cântul ei, cel ce-mi încântă urechile ori de câte ori o aud cântând în a mea minte, îmi dă șansa să înțeleg mai bine această lume. În același timp, văzând-o zburând în înalturi, îmi dau seama că nu-s chiar atât de pricăjit și singur pe lume. Ea-i tot singură. Nēram mă refer, căci nu poate fi altfel: Timpul e singur, la fel și al nostru suflet, cel ce-și caută mereu perechea, tânjind după cineva alături, fără să fim nicicând conștienți că nu poate fi astfel niciodată.”

„De ce? Oare nu pot fi suflete-pereche pe lumea asta?”

„Ba sigur că pot, Lalli. Există suflete-pereche. Numai că ele sunt atât de puține la număr și la fel sunt și ele singure, căci… deși au fost predestinate să fie legate pe veci de un alt suflet, atât de puține dintre ele își găsesc jumătatea. Restul… doar hoinăresc prin lume în căutarea jumătății, fără să știe că de fapt caută singurătatea.”

„Cum rămâne cu pasărea Nēram, Tīrkka? Ea tot își caută jumătatea?”

„Ba nu, Lalli! Nēram nu are un suflet-pereche, căci așa ia fost scris: să colinde nelimitatul Cosmos și acest pământ pe veci, să se rotească în înalturi cântându-și singurătatea, să controleze curgerea existenței noastre purtându-i fluxul pe aripi, iar cântul ei, cel ce doar o inimă pură îl poate auzi, să fie de fapt acea tânjeală pe care noi o purtăm mereu cu noi: dorul de-a exista mereu.”

„Atunci? Cum poți tu să înțelegi toate astea? Și mai ales… cum poți tu s-o vezi pe Nēram?”

„Doar… o pot vedea și-atât. Nu cred că există o explicație pentru asta.”

„Ba eu cred că există o explicație, căci… nu poate fi altfel. Pentru tot ce întâlnim în lumea asta există o explicație: ca de exemplu de ce este rouă dimineața pe frunze sau de ce soarele trebuie să plece la culcare la asfințit. Prin urmare trebuie să fie o explicație și pentru faptul că tu vezi acea pasăre Nēram.”

„Ce dacă nu există explicație pentru asta, Lalli? Ce dacă pur și simplu o văd pentru că așa îmi doresc eu?”

„Imposibil.”

„De ce?”

„Pentru că astfel n-ar mai exista logica. La fel tot ce știm despre lume va fi dat peste cap, căci… dacă nu există logică nu există nici lume. La fel nu ai fi existat și tu dacă nu aveai un rost pe lume. Și… cred că e la fel și cu Nēram: tu o vezi pentru că ea are un mesaj să-ți transmită.”

„Crezi tu?”

„Sunt sigură, căci… numai gândește-te la asta: tu o vezi doar atunci când ești singur, nu-i așa?”

„Așa e.”

„Asta e pentru că și acea pasăre Nēram e tot singură. Și, după cum ai spus și singur, sufletele-pereche mereu se caută unul pe altul fără să se găsească. La fel se întâmplă și cu tine și cu acea Nēram: deși tu o vezi, n-o poți atinge și nici să-i fii alături. La fel ea nu poate ajunge lângă tine, ci doar să-ți plutească prin fața ochilor, îndemnându-te la visare. În același timp, chiar dacă nu puteți fi unul lângă altul, tot puteți fi împreună: cu gândul și simțindu-vă unul pe altul. Prin urmare iaca și explicația pentru că o vezi: trebuia să fie astfel ca să nu te simți nicicând atât de singur. Nu crezi?”

Tīrkkatarici tăcu și privi iar tavanul. Se simțea încurcat, căci pe deoparte înțelegea ce voia să-i spună a lui surioară, dar pe de alta nu putea crede asta. Era prea simplu, prea ușor de înțeles. În același timp… era ireal, căci cum era posibil ca el să fie jumătatea Timpului? Nu, așa ceva nu putea fi. Doar… în mintea inocentă a lui Lalli al ei frate putea fi sufletul-pereche al păsării Nēram, nu și în realitate. Dar… ce dacă el se înșela? Ce dacă era real și logic așa cum îi spusese a sa surioară și doar el se încăpățâna să nu creadă asta? Ori poate…

Tresări în clipa în care o simți pe Lalli foindu-se alături. De aceea o privi îndelung și o văzu trăgându-se mai aproape de el, oarecum zgribulită, căci, în ciuda hainelor groase pe care le purta și a focului ce aproape se stinsese în vatră, dar care încă încălzea a lor mică cameră, Lalli părea înfrigurată. Și, după cum orice suflet zgribulit caută căldură alături de un alt suflet viu, se trase și copila spre al ei frate, căci doar simțindu-l alături putea simți și căldura vieții. Apoi, după ce-și culcă capul pe brațul lui slăbănog, cel pe care el îl scoase de sub pătură ca să i-l ofere ca pernă, așa cum făcea de fiecare dată când surioara lui se culca alături de el ca să-i spună povești, Lalli privi iar tavanul și-i spuse, „Aș vrea s-o văd și eu.”

„Pe Nēram?”

„Aha. Numai că, oricât n-am încercat eu s-o văd, așa și nu mi-a reușit. Văd doar tavanul de lemn și nimic mai mult. Probabil e din cauza că doar ție ți-e dat s-o vezi.”

Tīrkkatarici surâse. „Eu cred că dacă îți pui în gând asta o poți vedea și tu.”

„Și totuși nu pot,” spuse copila cu tristețe în glas de data asta. „Pot însă să-mi imaginez de-mi povestești tu despre ea. Da, așa va fi mai bine. Voi putea și eu s-o văd de-mi povestești tu despre ea.”

„Nu va fi la fel, Lalli, căci o s-o vezi astfel prin ochii mei și nu cred că-i corect astfel. Trebuie tu s-o vezi: cu inima și nu cu mintea,” răspunse băiatul aproape în șoaptă, privind țintă tavanul, care, în fața ochilor lui, nu era doar pătrat și din lemn, ci arăta precum Cosmosul nelimitat, cu sclipiri de stele.

This story has been unlawfully obtained without the author's consent. Report any appearances on Amazon.

Privind la același tavan, Lalli îl vedea diferit. Acel tavan pentru ea era asemeni unui câmp de flori multicolore și parfumate, din cele pe deasupra cărora zboară fluturii albi ai inocenței. Și, cu acea imagine în fața ochilor, Lalli zâmbi și-i spuse, „Tu… încearcă! Să-mi povestești despre Nēram mă refer, iar eu o să încerc s-o văd cu ochii tăi, căci nu cred că arată ea diferit chiar dac-o văd și alții.” Apoi, surâzând iar, în timp ce se vedea pe sine alergând după fluturi multicolori pe acel câmp înflorit, ascultă povestea fratelui ei drag, cel ce-i povestea despre acea tainică pasăre pe nume Nēram ce zbura în neanturi.

***

După lunga discuție pe care o avuse cu Lalli și mai ales după îndelungile ore în care îi povestise despre aventurile păsării-timp, Tīrkkatarici adormi. Ajunse astfel în magica lume a păsării Nēram, cea în care ajungea adesea în timpul meditațiilor, acea lume unde era întuneric peste tot și unde simțea pulsațiile vieții și ale energiei sub formă de cercuri în jurul lui sau valuri ce-i scăldau picioarele goale c-o plăcută senzație de împlinire. Ajuns acolo însă își dădu seama că era o lume diferită de cum o știa el. Era o lume scăldată de-o stranie lumină, una Cosmică și că la fel, pretutindeni în jurul lui, străluceau stelele, de diferite mărimi și nuanțe de galben-auriu. La fel, în aceeași lume, ajunse să simtă energia diferit: n-o mai simțea pe piele ca mai înainte, ci direct în inimă, de parcă energia vieții sale și a Cosmosului întreg erau astfel conectate. Astfel, simțind această schimbare, Tīrkkatarici se încruntă nițel și, privind în jur, se întrebă, „Ce să fie toate astea? Și mai ales… de ce s-a schimbat această lume?”

N-avu cine să-i dea un răspuns, căci era singur acolo. Da, ajunsese singur, deși adormise alături de Lalli. Dar, deși era singur acolo, încă își simțea surioara alături și la fel auzea și ale ei cuvinte încă răsunându-i în urechi, „Și… cred că e la fel și cu Nēram: tu o vezi pentru că ea are un mesaj să-ți transmită.”

„Așa să fie oare?” Se întrebă băiatul, gânditor. „Să aibă dreptate Lalli și Timpul are un mesaj să-mi transmită și din cauza asta tot o văd eu pe Nēram plutind prin fața ochilor mei? Atunci, de-i asta adevărat, cum să-mi dau eu seama că e anume așa?” Dar, deși își puse aceste întrebări, n-auzi iar niciun răspuns. Din această cauză și se întristă, simțind că iar eșuase. Și, simțind dezamăgirea în suflet, își spuse că era probabil timpul să renunțe la acea idee și să se întoarcă în lumea reală, acolo unde trebuia să-și trăiască viața ca o ființă plăpândă și neajutorată, una destinată să-și ducă traiul în singurătate și liniște profundă.

Numai că, întorcându-i spatele celei mai strălucitoare stele, cea pe care n-o cunoștea, cu gând să se trezească astfel din vis, Tīrkkatarici simți o stranie chemare. Din această cauză se opri și privi în jur. Nu văzu nimic straniu acolo sau diferit de cum îl văzuse de îndată ce ajunse acolo. Chiar și așa se simțea straniu și la fel simțea și ceva ciudat înăuntrul său: era un fel de chemare pe care n-o înțelegea, a cuiva pe care probabil nu-l văzuse nicicând. Astfel, simțind că era timpul să se lasă pradă energiei acelui loc și să nu se mai împotrivească sau să se lupte cu el însuși ca să înțeleagă de ce se întâmplau toate astea cu el, Tīrkkatarici închise ochii și așteptă.

Îi fu dat să aștepte minute în șir până răsuflarea nu-i deveni înceată de tot, până bătăile inimii abia-abia se mai simțeau în al lui piept și la fel simți că sângele îi curgea prin vene cu viteza melcului. Abia atunci, simțind nevoia, trase adânc aerul Cosmic în piept, umplând de altfel până la refuz coșul pieptului cu energie, după care, eliberând–o din plămâni, se simți liber și… se lăsă să cadă pe spate. Dar, deși crezuse el că va cădea într-o prăpastie fără fund făcând asta, Tīrkkatarici simți doar că plutește. De aceea deschise ochii și privi cerul Cosmosului: cel creat din sclipiri de stele și corpuri cerești, acele corpuri ce pluteau prin fața ochilor lui, bucurându-i sufletul și făcându-l să se simtă atât de viu. La fel se simțea împlinit și atât de liniștit, simțea o pace pe care n-o simțise nicicând și la fel se simți ocrotit și parcă purtat în brațe. Astfel, înțelegând toate astea, se miră enorm, deschizând larg ochii și parcă încrutându-se nițel în timp ce încerca să înțeleagă toate astea. Ceva ce nu-i reuși totuși, căci a sa minte și ale sale cunoștințe erau prea limitate ca să înțeleagă măreția lumii și puterea Cosmosului.

Nu înțelese însă nimic doar până în clipa în care auzi atât de clar strigătul păsării Nēram, cel pe care îl auzise de atâtea ori în urechi în timp ce privea tavanul casei lor, dar care răsunase atât de viu în acele clipe, chiar sub el. La fel simți clar și faptul că nu plutea el în neant, ci era culcat pe spatele cuiva. În același timp auzi clar și fâlfâitul unor aripi mari și puternice, întinse larg de-o parte și de alta a lui. Astfel, înțelegând toate astea, Tīrkkatarici privi mai întâi în stânga lui, acolo unde văzu nelimitatul Cosmos și o mare aripă acoperită de pene sure. Apoi, privind în dreapta, văzu același lucru. Din această cauză și făcu iar ochi mari, extrem de uimit să înțeleagă că plutea de fapt pe aripile păsării care îi răpise demult inima și după care el tânjise de-atâtea ori: Pasărea-. Și, tot datorită acelei uimiri simțite în coșul pieptului, Tīrkkatarici murmură abia auzit, „Nu poate fi!”

Se miră însă și mai mult, auzind un răspuns la acel gând, un răspuns ce plutea în jur, dar a cărui cuvinte el le auzea clar, „Ba-i posibil, Tīrkkatarici, căci e timpul!”

„Timpul pentru ce?” Întrebă băiatul.

„Să dăm libertate Timpului și energiei să curgă după cum le e voia. În același timp e momentul să-ți redăm și ție libertatea, căci prea mult ai fost prins în lanțuri și ținut în loc, când sunt atât de multe de făcut.”

„De făcut? Ce anume?” Întrebă iar băiatul și mai mirat decât înainte.

„O să vezi. Doar… trebuie să deschizi larg ochii și să privești în jur, conectându-ți energia vieții cu cea a Vremii,” auzi el răspunsul păsării.

Astfel, înțelegând în sfârșit mesajul vremii, Tīrkkatarici se ridică pe spatele acelei mari păsări sure, stând parcă călare pe un cal, și privi în jur. Văzu astfel Cosmosul într-un mod diferit de cum îl văzuse de îndată ce ajunse acolo. Văzu astfel că lumina stelelor ardea mai puternic și simți și mai intens energia lumii. O simți precum valuri-valuri înspumate, dar nu pe piele, ci direct în suflet. La fel simți cum acea energie îi curgea vertiginos prin vene, făcându-l să se simtă ciudat și oarecum amețit, să simtă că era prea mult pentru el, acel trup plăpând ce-și petrecuse mare parte din viață în așternut, nefiind capabil să se țină pe propriile picioare și care văzuse lumea exterioară doar pentru scurtă vreme, purtat în spate de al său părinte atunci când copilul vruse să vadă cum arăta totuși lumea de afară, cea despre care doar auzise de la ale lui surioare, dar pe care singur n-o putuse vedea.

În acele clipe însă, stând pe spatele păsării Nēram, Tīrkkatarici se simți în stare nu doar să vadă lumea, ci s-o cucerească cu a sa putere. Simți că era deja în stare să lupte pentru a ei siguranță, chiar dacă mai înainte doar visase la asta. La fel simți că se putea controla pe sine și că va putea în sfârșit să vadă cum arată pământul văzut de pe propriile picioare și nu din spatele cuiva. De aceea și privi în jos, dornic să vadă tot ce se putea de văzut cu proprii ochi.

Jos, sub ei, văzu însă ceva straniu. Văzu întunericul fără sclipiri de stele și pe acel întuneric, care părea o mare tablă neagră pe care erau desenate cu cretă roșie, de foc, văzu șase cercuri. Acele cercuri nu erau desenate de neant însă, ci de puterea păsării pe a cărui spate se afla el. Da, anume puterea lor, cea care se unise în sfârșit, ajunse să picteze pe cerul cosmic cele șase Cercuri ale Destinului, acele cercuri ce erau egale atât ca diametru, cât și ca hașurare. Și, văzându-le, chiar în fața ochilor și mai ales simțind energia ce pulsa dinspre ele, Tīrkkatarici se simți împlinit, așa cum nu fusese nicicând. De aceea zâmbi și spuse, „Și totuși ele există. Eu însă credeam că-s doar în mintea mea, că-s productul imaginației mele, așa cum am crezut că ești tu, Nēram! Ele însă există!” După care, fericit, surâse, privind la cum a sa piele, ce până atunci fusese vineție, căpătă o culoare roz, culoarea trupului sănătos și a sângelui ce circulă nebunește prin vene.

***

Era într-o duminică dimineață când Tīrkkatarici reuși în sfârșit să deseneze primul Inel al Sorții. Îl desenă pe pânza transparentă a aerului din fața sa în clipa în care prima rază de soare apăru pe cerul senin al dimineții. Și, exact după ce contură acea perfectă linie rotundă și roșie în aer, un sunet plăcut de clopoței se auzi în jur, pe câmpul înflorit de lângă satul Rophionilor. Mai exact, acel sunet plăcut se auzi nu doar pe câmpul aflat în dreapta satului, ci chiar și în sat, de parcă ar fi fost frânturi de melodie transformate în păsări, cele care-și întinseră larg aripile în lături și se lăsară pradă melancoliei și dulcelui sărut al dimineții.

Apoi, după ce acel clinchet de clopoței se auzi mai puternic, vibrând parcă aerul dimineții, Rophionii ieșiră cu mic cu mare din case și, la pas grăbit, se îndreptară spre câmpia din dreapta satului. Motivul? Ei bine, erau curioși cu toții să vadă ce miracol apăruse acolo, căci acel sunet de clopoței era cu adevărat divin. La fel era și aerul: se simțea plăcut în nări, la fel de plăcut ca acele vibrații de energie simțite pe piele. Și, în timp ce se îndreptau spre locul în care se afla Tīrkkatarici, Rophionii continuară să privească în sus, la acea superbă pasăre albastră, aproape transparentă, ce apăru acolo de nicăieri.

Acea pasăre era nimeni alta decât Nēram. Da, acea pasăre, pe care adolescentul Tīrkka o crezuse doar un product al imaginației sale, era reală. Diferența dintre cea văzută adesea pe acel tavan de lemn și cea care zbura în acele clipe deasupra satului Rophionilor și deasupra câmpiei consta doar în culoarea penelor, căci cea imaginară avea pene sure în timp ce cea apărută după desenarea Primului Inel al Sorții avea culoare albastră - asemeni purității sufletului și-a infinitului. Astfel, cu acea pasăre măiastră zburând în fața ochilor lor, Rophionii ajunseră în cele din urmă pe câmpia de lângă sat.

Ajunși acolo însă se opriră locului și priviră în zare. Priviră extrem de uimiți la acel dans lent, al creației, pe care adolescentul Tīrkkatarici părea să-l danseze în acele clipe. El însă nu dansa, ci doar se mișca lent, dar precis, desenând cu mâinile diverse simboluri pe pânza aerului dimineții. Astfel, când își termină el acea mișcare, ce păru la început haotică, în mijlocul acelui prim Inel al Sorții apăru linia curbată a Infinitului, apoi apărură acel cerc negru în dreapta-jos și alb în partea stângă-sus. După care, umil, Tīrkkatarici se plecă în fața acelui Inel, șoptind, „A fost totuși posibil!” Apoi, încă aplecat de șale, surâse, căci era cu adevărat fericit. Se simțea împlinit chiar, deși simțise adesea necesitatea să renunțe. De ce? Pentru că, în cei patru ani de când se putuse ridica din pat și merge singur, de când începuse să creeze acele Inele ale Sorții, întâmpinase multe greutăți și multe eșecuri. Dar, fiind o fire încăpățânată, Tīrkkatarici își spuse, „Nu-i încă momentul,” când simțea că iaca-iaca cedează. Apoi își mai spunea, „De renunț eu, atunci cine va duce la îndeplinire această misiune divină?” ori de câte ori simțea că nu era pregătit pentru acel destin măreț pe care-l visase adesea. Astfel, parte datorită încăpățânării sale și parte datorită norocului, căci nicidecum nu credea Tīrkkatarici în talent sau menire, ajunse el să creeze acea mare minune a Rophionilor: Primul Inel al Sorții.

De fapt prima dată când el le vorbise Rophionilor despre acele inele, aceștia îl crezuseră nebun. Unii chiar râseră de el, spunând că-s doar invenții. Alții însă tăcură, căzând pe gânduri, căci, deși li se părea o idee bună aceea de a crea șase Inele ale Sorții pentru protecția satului lor și a lumii întregi, niciunul din ei nu știa cum ar putea înfăptui acest lucru. De aceea și preferară să-și dea un lung răgaz de gândire, dând astfel timp și celorlalți să asimileze acea idee.

Rophionii însă, mare parte din ei sceptici la acea vreme, așa și nu crezură că-i posibil de înfăptuit acel vis. De aceea și-și văzură de treburi, zâmbind adesea pe sub mustăți sau în sinea lor când cineva ajungea să pomenească de Inelele Sorții. În rest… preferară să nu facă nimic, căci erau siguri că-i doar o pierdere de timp aceasta de-a înfăptui un vis imposibil.

Acel vis nu era imposibil pentru Tīrkkatarici. De fapt nu era un vis pentru el, ci o misiune. De aceea și-și spuse el după acea întâlnire a bătrânilor satului când a lui idee fusese luată în derâdere, „O să demonstrez tuturor că-s greșiți și că acele Inele ale Sorții chiar există și pot face minuni! Neapărat o să le demonstrez tuturor asta!” Numai că își spuse el asta în gând, convins fiind să nu-și mai rușineze părinții, care și așa stătură cu capul plecat cât avuse loc Consiliul. Ce nu știa însă Tīrkkatarici era că ai lui părinți stătură cu capul plecat nu pentru că s-ar fi rușinat de „nebunia” feciorului, ci pentru că așa considerau ei drept: să-și arate recunoștința față de cei ce-i primiseră printre ei și-i acceptară ca parte a neamului lor fără să ceară prea multe explicații sau să le pună sub semnul întrebării intențiile, așa cum se obișnuia să se facă de obicei cu străinii. De aceea și preferară ei să tacă, chiar dacă știau că-s drepți. Astfel, arătându-și respectul și „umilința,” puteau să înțeleagă mai bine lumea în care trăiau. Cel puțin asta credeau ei.

Nu la fel se întâmplă însă cu Dike. Acesta, aflând despre gândul băiatului, la multe zile după Consiliul Bătrânilor, când se întoarse din a sa lungă călătorie, se prezentă în casa părinților lui Tīrkkatarici. Acolo însă îl găsi doar pe băiat, stând culcat ca de obicei și privind tavanul, căci restul plecaseră în pădure după lemne, iar el, neputându-se încă mișca la acea vreme, singurul lucru pe care-l putea face era să mediteze. Astfel avea șansa să pună la punct al său plan măreț, de-a crea acele șase Inele ale Sorții, și, când va fi în stare, să-l ducă la bun sfârșit. Numai că zilele treceau, dar minunea așa și nu se înfăptuia: el continua să nu se poată ridica din așternut. Ba chiar începuse să se simtă și mai slăbit după visul cela cu el pe spatele păsării Nēram, iar asta îi dădea adesea de înțeles că poate totuși Rophionii aveau dreptate și era al său vis un imposibil.

„Imposibil!” Îi spuse și Dike atunci când, așezat fiind lângă băiat, direct pe podea, Tīrkkatarici îi spuse că poate era timpul să renunțe la a sa idee. De ce spuse Dike asta, mai bine zis de ce strigă Dike „Imposibil!” fu pentru că el știa ceea ce nu știau ceilalți: Titanul știa nu doar despre Puterea Oracolului, dar și despre menirea acelor Șase Inele ale Sorții. De aceea și-i spuse el mai apoi băiatului, „Tu doar trebuie să crezi în asta, Tīrkka! De-o să crezi cu adevărat că e posibil de dus la bun sfârșit acest plan, atunci la sigur o să fie posibil!”

„Dar… cum de făcut asta, Maestre Dike? Eu nici măcar nu mă pot ridica din pat. Ba chiar simt că pierd lupta cu această viață. Atât de slăbit mă simt.”

„Ce dacă asta nu-i decât un șiretlic al Sorții?” Îl întrebă Titanul.

„La ce vă referiți acum, Maestre?”

„La nimic ieșit din comun. Mă refer eu la faptul că Sorții nu-i convine ca acele șase Inele ale ei să fie create. De aceea și încearcă și ea, măcar cum poate, să-ți pună bețe în roate. Ție, celui care ar trebui să creeze acele șase Inele.”

„De ce?” Întrebă băiatul extrem de uimit și încurcat în același timp. „Din câte știu acele Inele ar servi și Sorții.”

„Nu doar ei, ci și Rophionilor. La fel ar servi și întregii lumi, căci, protejată de puterea Inelelor Destinului, Lumea ar fi cumva în afara influenței directe a Sorții și a Titanidei ei. Astfel, neavând control deplin asupra Universului și-a lumii noastre, Soarta însăși e vulnerabilă. De aceea și încearcă să împiedice acele Inele Perfecte să fie construite anume în această lume.”

„Atunci? Ce-ar trebui să facem, Maestre Dike? Să luptăm contra ei nu cred că-i o idee bună. Dar nici nu suntem noi destul de puternici ca să luptăm cu Soarta. La fel nu cred că-i bine să renunțăm la această idee, căci de existența celor Șase Inele depinde și Soarta noastră.”

„Și ai perfectă dreptate, Tīrkka! De aceea, ca să avem succes deplin, eu zic să-i dăm Sorții bătăi de cap. Cum? Simplu: jucând murdar așa cum joacă ea.”

„Jucând murdar? Asta cum?”

„Doar…,” zâmbi maestrul complice, „bătând-o cu propriile arme.” După care, încă surâzând, Dike își scoase a sa brasletă din mărgele negre, cioplite în lemn tare, și-o puse pe mâna stângă a băiatului.

Tīrkkatarici, extrem de uimit de comportamentul Titanului, dar și de acel cadou măreț primit, privi îndelung la brățara din mărgele de lemn. Apoi privi el la Dike, care la fel îl privea, doar că senin, convins parcă de al lor succes. Nu la fel părea să gândească băiatul însă, căci acesta îl întrebă pe Dike cât de curând, „Și asta? Ce-i asta?”

„Un Talisman. Unul destul de puternic încât să lupte împotriva Sorții. I se spune Alabar.”

„Poarta Galaxiilor?”

„Nu chiar. Doar… parte din ea, să zicem.” După care, ridicându-se în picioare, Dike îl privi pe băiat și spuse, „De altfel această brățară nu-i una obișnuită. Are puteri impresionante, necunoscute chiar și mie. De aceea, de-o să crezi cu adevărat în a ei putere și-n al ei măreț ajutor, atunci la sigur vei reuși în tot ce ți-ai propus.” Apoi, zâmbind fericit, Dike părăsi casa lui Kōpcāri.

În urma lui adolescentul Tīrkkatarici privi multă vreme. De altfel privi până când ai săi părinți se întoarseră acasă și-l găsiră stând pe șezute, când mai înainte lui îi era destul de greu să se ridice de unul singur. În acele clipe însă băiatul stătea pe șezute, fără sprijin la spate de altfel și privind țintă la ușă. Ba chiar părea gânditor și încurcat. De aceea și-l întrebă mai apoi a sa mamă, după ce ea și Kōpcāri schimbară mai întâi priviri, „Se întâmplă ceva, Tīrkka?”

Băiatul, complet cufundat în gânduri, murmură doar, „Un joc murdar al Sorții. Asta e ce se întâmplă.” Un răspuns care îi făcu pe ai săi părinți să se simtă și mai încurcați ca înainte. Numai că, obișnuiți ei deja cu a lui stranietate, deciseră să-l lase în pace, căci și-o veni și singur în fire. Apoi, cum încă mai erau atâtea de făcut, se întoarseră la treburile lor, căci nu avea cine să le facă în locul lor.

Lăsat singur după acea zi, Tīrkkatarici începu să mediteze, privind îndelung la acea brățară Alabar primită în dar de la Dike. Ba chiar o strângea cu putere în mâini, murmurând întruna, „De vreau o să-mi reușească! De o să cred cu adevărat atunci o să pot face și imposibilul! Trebuie de altfel! Trebuie!” Și chiar îi reuși, căci, pe la începutul primăverii, când toată familia sa se afla în mica ogradă din spatele colibei lor, săpând pământul pentru a cultiva legume pentru hrana lor zilnică, rămaseră cu toții cu gura căscată văzându-l pe Tīrkkatarici apărând în ogradă. Mergea singur, la pas lent și surâdea larg, extrem de mulțumit de a sa reușită, chiar dacă se mai clătina el pe ale sale picioare slăbănoage. Asta însă nu conta pentru el: tot ce conta era că-i reușise minunea - de a se ridica din pat mai întâi, de unul singur, și mai apoi de-a merge fără ajutorul cuiva. Asta era ceea ce numea el miracol. La fel crezură în acel miracol și ai lui părinți, căci de cum își putură veni în fire, după amorțeala uimirii, căci nu fu deloc ceva neimportant să-și vadă feciorul mergând pe propriile picioare, alergară spre el și-l îmbrățișară strâns cu toții, lăudându-l pentru al său curaj, ceva ce-l umplu pe Tīrkka până la refuz pe dinăuntru, dându-i încredere pentru ceea ce avea să vină mai apoi.