„E sub apă și e frig. Nu simt nimic în jurul meu: doar apăsarea ucigătoare a întunericului și a vidului. Și cad… tot mai jos și mai jos și mai jos, până voi ajunge în cele din urmă la fundul pământului și probabil acolo și mă voi evapora,” erau cuvintele ce se formau în mintea Samayei în timp ce se scufunda tot mai mult în acele ape reci. Și deși acele cuvinte i se păreau ei având sens, totuși tânăra se simțea de parcă ar fi fost controlată de ura cuiva. Nu știa însă cine anume o urmărea în acel întuneric din apă. Chiar și așa simțea că nu-i singură acolo, căci îi putea auzea chiar și respirația, precum îi putea simți privirea ațintită asupra ei. Dar de asemenea simțea că acela nu era un prieten s-o ajute, ci un dușman ce-avea se pare un singur scop în minte: să termine cu viața ei.

Anume din această cauză Samaya deschise brusc ochii deși până atunci îi ținuse închiși: din cauza că simțise dintr-o dată nevoia să trăiască. Și, când deschise gura să strige după ajutor, auzi doar „Hup! Aaa! Hee…!” nimic mai mult. Simțea însă că-i lipsea aerul, deși gura ei se închidea și se deschidea în mod repetat. Acea apăsare însă se datora și faptului că în loc de viață în corpul ei intra moartea sub formă de apă, cea care-i pătrundea până-n plămâni, blocând ale ei căi respiratorii și făcând-o să plângă în cele din urmă.

Ochii ei se umplură de lacrimi însă nu doar din cauza fricii că nu va mai vedea nicicând soarele, dar și pentru că se simțea atât de singură acolo, sub apă. Tocmai de aceea și-și simți globul ocular pulsând dureros în lupta cu lacrimile. Și asta o făcea să nu poată vedea nimic, deși tare ar mai fi vrut să poată vedea prin apă în acele clipe și să-l vadă anume pe al ei frate venind s-o ajute. Ba chiar, ca să se asigure că a ei dorință nu-i în van, strigă în capul ei: „Fenrir, frățioare, te rog ajută-mă! Ajută-mă!”

El însă nu era acolo. La fel nu primi niciun mesaj de la el, nici chiar telepatic, deși ea își concentra urechea minții să audă ceva, fie și cel mai mic zgomot. Era liniște în schimb. Atât de liniște că se înfioră, căci… își simțea sfârșitul atât de aproape, ceva ce-o făcea să se simtă complet lipsită de speranță.

„Poate totuși nu-i totul chiar deziluzie și teamă, nu crezi?!” Auzi ea în capul ei. Era însă un răspuns al cuiva necunoscut, un răspuns dat ei de-o voce pe care n-o știa. De aceea și se întoarse spre dreapta, spre locul de unde i se păruse ei că auzise vocea. Și în sfârșit putu vedea prin acea pânză neagră a apei… o văzu pe Eris înotând spre ea.

Asta o făcu pe tânăra lupoaică să simtă că-i îngheață sângele în vene, de teamă, și tocmai de aceea ochii ei arătau asemeni celor ai unei statui vii care priveau cu groază în depărtare: la acel foc ce se apropia de ea. Samaya însă nu putea înțelege cum putea focul arde sub ape. Doar într-un târziu, când acel punct roșu se apropie și mai mult de ea înțelese: „Magie Neagră sub ape!” Și avea dreptate, căci la început văzu acel foc ca două puncte roșii de lumină abia sesizabile. În cele din urmă se conturară în fața ei ca acei imenși ochi de foc pe care-i văzuse adesea în capul ei pe când era doar o copilă care nu putea vorbi. Și tocmai de aceea crezuse la început că cel care-i vorbea era anume Haosul și nu diavolul.

Și acesta îi spuse: „în sfârșit ne întâlnim față în față, copilă a lui Dike,” iar vocea aceea ciudată i se păru neînțeleasă tinerei, care vedea clar acei ochi strălucind abia sesizabil. Apoi îi văzu conturându-se tot mai mult și mai mult, devenind acei ochi imenși de foc, cei ai Haosului. Și abia după asta vocea mai spuse: „Și ne vedem acum pentru că e timpul, Samaya. E timpul să ne unim forțele și să facem această lume să se cutremure în fața noastră. E timpul ca această lume, întreaga lume de altfel, să se teamă de noi, să îngenuncheze și să ceară îndurare, căci anume noi suntem puterea, conducătorii acestei lumi, pe când ei, toți restul, sunt doar niște păpuși manipulabile în mâinile noastre.”

Dar chiar dacă aceste cuvinte păreau atât de convingătoare, Samaya nu se lăsă înșelată și asta din cauza că simțea pulsații stranii pe piele, venind dinspre acea ființă ce-i vorbea, pulsații care-i erau transmise de apă. Și, chiar dacă își dorea să-i vorbească acelei persoane ce-i spusese astfel de vorbe, căci i se părea totuși că-i acela care-i vorbise cât fusese doar un pui, tânăra decise să aștepte, iar ceea ce-o convinse într-un final să nu spună nimic fu anume tremurul simțit în acea voce, ceva ce ea nicicând nu simțise în vocea Haosului cât el îi vorbise în capul ei. Și, simțind o putere imensă în al ei suflet, Samaya deschise iar ochii, după ce-i închise ca să-și aducă aminte acele dăți când părintele Haos îi vorbise, și apoi privi fără teamă în față, la acei ochi de foc ce păreau s-o înghită curând. Abia după asta liniștea se înscăună în acel loc și până și apa păru să-și fi oprit cursul, iar întunericul deveni și mai dens ca înainte.

Pleoapele Samayei însă se mișcau încă - încet, încet - acoperind și descoperind albul globului ocular, permițând apei din jur să-l spele până la strălucire. Astfel albul cela, în contrast cu negru retinei, începu să scadă în timp ce retina se mărea tot mai mult și nu se opri din crescut decât atunci când un fel de poartă secretă a sufletului Samayei se văzu deschizându-se în ei. Și, când acea ușă se deschise complet, Stăpânul Ulciorului Destinelor, Jar, se văzu stând pe pragul acelei uși.

Acel Jar însă, deși era născut din sufletul Samayei, arăta total diferit de ea. La fel nu arăta deloc speriat, căci, deși părea că Jar și Samaya sunt unul, ei nu împărtășeau de fapt aceleași temeri, iar singura care se luptase atunci cu proprii demoni în acea apă rece fusese anume Samaya. În același timp Jar era total opusul ei: puternic, încrezut în sine, un adevărat stăpân al unei puteri supranaturale, un Spirit ce impunea frică și respect celor din jur, tocmai prin faptul că era o ființă Androgină, creat din Animus și Anima în mod egal.

Al lui veșmânt era de asemenea alb, ca și al lui păr lung și drept. Apoi fire de aur îi înfrumusețau acea robă ce-o purta pe umeri, având cusute pe materialul ei formele stelelor și a soarelui, precum și diverse schițe ale Universului și chiar ochii lui Haos. Iar acele cusături pe pânza fină erau făcute cu măiestrie, de mâna pricepută a însuși Cosmosului, a celui care-i dăduse viață lui Jar tocmai în acel veșmânt ce simboliza a lui putere și arăta întregii lumi că e unul dintre gardienii Universului.

Ochii lui însă aminteau de ochii Samayei, fiind la fel de negri și sclipind și în ei bunătatea, iar asta se văzu atât de clar în clipa în care Jar se apropie de acea masivă ușă de lemn, iar după ce se opri lângă prag privi cu atenție la acei ochi de foc ce încercaseră s-o înșele pe tânăra lupoaică. Și Jar zâmbi, văzând cine de fapt se ascundea în spatele acelor ochi falși ai Haosului - însăși Eris. Tocmai de aceea ochii săi începură să transmită o ciudată energie spre ape, ce le coloră cât de curând în nuanța flăcărilor, iar ochii lui căpătară și ei aceeași roșietică nuanță.

Și, în reflecția flăcărilor din ape, se contură trupul lui Eris, chiar dacă la început imaginea aceea fu neclară. A ei voce însă se auzi destul de clar spunându-i în batjocură Spiritului: „ah, Jar, aici îmi erai! Ascunzându-te, iar eu te-am căutat ca proasta peste tot. Fără rezultat însă, căci n-am putut da nicăieri de tine.”

Vocea ei prefăcută însă nu-l înșelă pe Jar, care surâse și, privind-o, îi spuse cu un oarecare reproș în glas: „Eris! Ce surpriză… neplăcută! Dar totuși mi-i clar acum de ce s-a întâmplat ce i s-a întâmplat acestei copile: a fost din cauza că erai tu prin preajmă, ținându-te de rele și ținând totodată și sărmana Înțelepciune departe de tine. Dar… jocul s-a terminat!” Și, pocnind din degete, alungă imaginea falsă a acelor ochi de foc și trupul lui Eris fu văzut în toată splendoarea.

Cu acea imagine însă se schimbară și apele, colorându-se în roșul flăcărilor pe care-l împrumutară de la Eris. Și, curând, în locul apei întunecate și reci, se văzu o imensă perdea de foc dansând în jurul ei. Acel dans însă o făcu și mai frumoasă, o adevărată Regină a Focului și nu demonul în care se transforma Mannar ori de câte ori ea-l controla, luându-i practic mințile. Astfel Eris fu văzută ca o femeie normală, cu păr lung de un roșu întunecat, cu ochi negri și piele măslinie. Rochia în schimb îi era roșie ca aceeași apă care o înconjura, cu dragoni de foc cu margine aurită, maestru cusuți de aceeași mână pricepută a Cosmosului care croise și veșmântul lui Jar. Singura diferență între cele două veșminte consta însă în faptul că dacă cel al lui Jar îi aparținuse doar lui, Eris primise a ei rochie în dar de la Genea în ziua când ea se născuse, ca mărturie a gradului de rudenie dintre ele.

Chiar și așa, cu toată frumusețea acelei rochii și a chipului lui Eris văzut în acele ape, natura ei o trăda, arătând întregii lumi că se supunea răului și-l supunea. Ce-o trăda? Ale ei unghii lungi și negre, ce se loveau una de alta, scoțând un sunet infernal, tot mai aproape și mai aproape auzit de acea masivă ușă de lemn.

Numai că nu conta cât de mulți pași făcea Eris spre acea ușă, căci aceeași distanță rămânea între ea și Jar. Și chiar era ciudat, pentru că nici Jar și nici ușa nu se mișcaseră din locul lor. De asta și strigă Eris înnebunită când în sfârșit înțelese că n-o să ajungă nicicând lângă Spirit:

„Ți-a spus cineva, vreodată, cât de enervant poți fi?” Jar însă ascultă în tăcere ale ei cuvinte și zâmbi, ceva ce-o scoase pe Eris cu adevărat din sărite, care scrâșni apoi printre dinți: „tu și ale tale trucuri ieftine. Mereu păstrezi tăcerea când sunt necesare cuvintele. De ce? De ce nu pot să am o discuție normală și cu tine ca și cu restul?”

„Pentru că cuvintele nu-s pentru a le folosi pentru ființe inutile,” spuse Jar calm.

„Inutile? Asta a fost despre mine acum? Despre mine, cea considerată Stăpâna Universului?”

„Desigur,” răspunse Jar și mai calm decât înainte, împreunându-și mâinile într-așa fel încât degetele i se împletiră între ele. „Și, dacă nu mă crezi, privește în spate și-ai să înțelegi adevărul cuvintelor mele,” și ochii lui Jar priviră pe lângă Eris, undeva mult în spatele ei.

Ea însă ezită să privească într-acolo. Privi însă în ochii lui Jar și anume siguranța acelei priviri și calmitatea lui de invidiat o făcură să privească și ea într-acolo în cele din urmă. Astfel văzu aceeași imagine văzută de Jar: un imens ulcior ce se rotea încet în acea apă. Și era cu adevărat impresionant acel Ulcior, căci avea imaginea lumii pictată pe el: continentele și apele planetei deopotrivă. Apoi, la baza mânerului, se vedeau desenate două stele: în partea de sus, complet scăldată de lumină și înconjurat de o puzderie de mici stele luminoase se vedea Aeonul în timp ce în partea de jos, total cufundat în întuneric era văzut anume Māṉsṭar Kēlaksi.

Și, în timp ce ochii lui Eris analizară fiecare detaliu, nici ea și nici Jar nu spuseră nimic. Dar, când ochii ei se ațintiră asupra stelei Māṉsṭar Kēlaksi și părea să nu fie capabilă să-și ia ochii de la ea, Jar spuse cu voce gravă: „știi simnificația acestui ulcior, Eris, nu-i așa?”

Ea însă nu-i răspunse dintr-o dată. Doar își întoarse capul din nou spre el și, tremurând ușor din cauza frici și-a furiei totodată, șuieră printre dinți: „Themis!”

„Așa e. Acest Ulcior e anume forma materială a lui Themis. Cel puțin era la începuturile acestei lumi, atunci când era pace în univers, când răul nu fusese născut încă, când Genea încă nu-l adormise pe Yggdrasil. Dar când ea a făcut asta a încălcat legile Universului, iar odată cu războiul dintre tine și părintele Haos, Themis s-a despărțit în alte mici ulcioare, care s-au împrăștiat apoi prin tot Universul, ascunzându-se și nu va mai fi probabil nicicând completă. Poate doar atunci când Themis va renaște din oameni.”

„Themis va renaște din oameni? Vrei să spui că întreaga putere a Balanței Themis va aparține cândva oamenilor?” Întrebă Eris extrem de uimită. Spiritul însă doar o privi în ochi, zâmbind cu viclenie.

„Cine știe?! Poate că da, poate că nu. Dar ceea ce-ți pot spune cu siguranță e că eu am deja o formă umană și asta înseamnă că nu vei controla nicicând lumea!”

Fu rândul lui Eris să zâmbească cu viclenie: „ești sigur? Ei bine acest „niciodată” e doar o formă de-a te exprima, căci îți reamintesc că a ta formă umană e moartă deja. De nu mă crezi, privește-o: n-a rămas strop de viață în ea.”

Privind spre Samaya, Jar văzu că într-adevăr ea nu dădea semne de viață. Din contră părea să nu se opună deloc acelui curent care-o trăgea tot mai adânc și mai adânc în acele ape. Și, chiar dacă ochii Samayei erau deschiși și viața nu sclipea în ei, Jar surâse, zâmbet pe care Eris nu-l observă fiind prea ocupată să râdă ca o nebună gândind că era lui Jar se terminase, că totul se terminase pentru Samaya și că cât de curând și ultima picătură de energie vie va părăsi al ei trup, iar ea, Eris, va avea în sfârșit șansa să pună mâna pe a lor imensă putere. Plus la asta Eris nu doar acel zâmbet al lui Jar nu-l observă, ci și faptul că el o privea pe Samaya cu bunătate, ca un tată ce-și privește fiica sau ca un frate ce-și iubește sora.

„Asta-i ceea ce tu crezi, Eris, căci a ta minte e limitată aici. Dar ai uitat ceva: că inima oamenilor e instabilă și dacă ceva a fost oprit din prostie, poate renaște c-un sărut, c-o atingere, c-un singur gând bun, ceva ce tu nicicând nu vei cunoaște. Dar va veni totuși vremea când vei înțelege ce înseamnă puterea dragostei, devotamentul și atunci vei fi cu adevărat învinsă.”

Jar îi întoarse apoi spatele lui Eris, lăsând-o răcnind, neplăcut surprinsă de acea situație. Ea însă nu era cu adevărat în acele ape, ci în îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi, așezată pe nisipul încins și mișcându-se îndurerată, simțind cum acel nisip fierbinte îi ardea pielea, cum cătușele de la mâini și picioare îi strângeau cu putere încheieturile când ea trăgea de lanțuri ca să poată ajunge la Jar și la acele porți masive de lemn auriu ce puteau fi găsite doar la Intrarea în Aeon - locul în care Eris visa să ajungă, dar unde nu putu ajunge într-un final.

Al ei chin se termină însă în clipa când acea Eris din ape văzu cum brațele puternice ale unui bărbat îmbrățișară trupul Samayei. Văzu apoi și cum acel bărbat privi în ochii tinerei, care continuau deschiși în acele clipe, dar Samaya părea fără viață. Chiar și așa, tânărul acela o strânse cumva la piept și, cu mișcări precise, se îndreptă spre lumea de afară, cea în care era viață din belșug și cea pe care Eris visa s-o distrugă.

Anume această imagine, a celor doi tineri îndreptându-se spre suprafața apei, o vedea Eris în acele clipe. Dar nu acea Eris din Māṉsṭar Kēlaksi, ci cea din ape, care privea în sus, dar nu făcea nimic ca să-i împiedice să plece de acolo. Și nu făcea nimic tocmai pentru faptul că n-avea ea puterea să lupte împotriva acelei uniuni dintre sufletul unui bărbat ce încerca să-l salveze pe cel al unei femei total necunoscute lui, dar totuși uniți fiind cumva de soartă.

Și, în clipa în care cei doi nu mai fură văzuți în apă, dispăru și imaginea lui Eris. La fel dispăru și culoarea ceea roșietică a adâncurilor, redându-le acel negru al umbrelor, acel întuneric în care unul dispare complet de-i lăsat singur.

***

„Ceva mă gâdilă,” gândi Samaya, simțind o ciudată căldură pe buze. Apoi simți o dulce presiune și cum ceva cald și umed îi atinse buzele. Dar deși nu înțelegea ce era ceea ce simțea îi plăcu totuși sentimentul pe care acea atingere i-l trezea în suflet și de aceea surâse, în sinea ei. „Probabil e un cerb,” își mai spuse ea când își aduse aminte că, odată, pe când era mică și când abia își recăpătase forma umană mersese la Râul Apelor de Aur și, fără să-și dea seama, adormise atunci pe malul râului. A fost atunci când a fost trezită de sărutul unui cerb ce se apropiase de ea, crezând că-i un spirit al apelor, căci cerbii din Pădurea Rophion erau atrași anume de Spiritele de Apă, fiind cumva fermecați de ele.

Numai că, amintindu-și de sărutul cerbului și comparându-l cu ce simțea ea în acele clipe își dădu seama că erau două sentimente diferite. De ce? Pentru că acela pe care-l simțea în acel moment era de lungă durată, mai cald și mai plăcut la atingere, nu atât de umed și… buzele ce-o sărutau n-aveau puf, iar din câte își aducea ea aminte cerbi fără puf pe buze nu existau și… deschizând brusc ochii văzu chipul unui tânăr, ce avea ochii închiși și care își cobora fața spre ea, oarecum cu buzele țuguiate.

„Asta ce dracu mai e?” Își spuse tânăra, uimită și speriată în același timp. Și, până tânărul să-și dea seama că ea-și venise deja în fire, Samaya-l lovi cu piciorul în piept ca să-l îndepărteze de ea, iar din cauza forței folosite de dânsa sărmanul tânăr se duse de-a berbeleacul.

Oprindu-se din mișcare, în poziție totuși așezată, tânărul surâse straniu: fusese luat prin surprindere și la astfel de surprize nu se așteptase. Apoi, încă stând așezat, întoarse capul spre Samaya și-o văzu deja în picioare, în poziție de atac, în timp ce-l privea țintă. Și, văzându-l privind-o insistent și cu un ciudat rânjet pe față, tânăra îl întrebă: „cine ești?”

„Un prost!” Îi răspunse el fără să stea prea mult pe gânduri. După care, cu mișcări lente, se ridică și el în picioare. Astfel Samaya văzu că era un bărbat la vreo 25 de ani, înalt, cam 1.8 metri înălțime, trup atletic, păr blond până la umeri, prins cu un fel de clamă la spate și ochi albaștri. Avea pe el totuși haine simple, deși părea a fi de viță nobilă și de asemenea tânăra văzu că n-are arme.

Royal Road is the home of this novel. Visit there to read the original and support the author.

Fără să se piardă cu firea, auzindu-l numindu-se „prost,” Samaya luă o poziție mai sigură pe picioare, în caz c-o atacă să poată riposta și apoi, sigură pe sine, spuse: „e de la sine înțeles că ești prost. Dar întrebarea era totuși alta: care ți-i numele și de ce-ai îndrăznit să mă săruți?”

Auzind întrebarea ei, sărmanul tânăr făcu ochi mari, holbându-se crucit la ea. Apoi, bâlbâindu-se, spuse: „să te sărut? Eu? Ți-ai pierdut mințile acuma? Care sărut? Nu încercam decât să te salvez.”

Samaya râse. „Să mă salvezi? De cine? De tine?” Spuse ea ironică.

Tânărul scutură însă din cap cu reproș. „De la înec încercam să te salvez, căci când te-am scos din apă practic nu respirai. De asta și eram atât de aproape de tine: încercam să te fac să respiri din nou. Atâta tot.”

„Să mă salvezi? Cu buzele?” Nu se lăsă Samaya, încruntându-se ușor. „Și de când mă rog salvezi pe cineva atingându-i buzele? Doar dacă vrei să-l omori de-un…,” tăcu însă tânăra brusc, înțelegând că vorbise mai mult decât trebuie și că poate că era patetică în acele clipe. De asta și privi în altă parte, simțindu-se încurcată. Râsul tânărului însă, din toată inima de altfel și care răsună atât de curat și sincer, o făcu să-l privească din nou, încurcată: „am spus cumva ceva comic?”

Străinul, încă ținându-se de burtă în timp ce râdea, căci scena i se păruse cu adevărat amuzantă, o privi. Apoi, domolindu-și un pic acel cal nărăvaș numit râs ce-i ieșea din piept, făcu câțiva pași spre Samaya. Tânăra făcu același număr de pași, dar în spate, continuând să-l privească țintă, întrebându-se ce punea acela la cale. Tresări însă și se opri în clipa în care călcâiul ei drept atinse apa. De asta și privi în urmă, oarecum îngrozită, căci îi fusese de-ajuns experiența cu apa pe ziua aceea și chiar n-avea nici cea mai mică dorință să mai înfrunte încă odată monștrii râului. Și simțea Samaya asta nu pentru că-i era frică de râu, căci știa să înoate, numai că, fiind o lupoaică, apa nu-i era totuși prieten.

Chiar și așa, cu toată teama din suflet, luă iar o poziție de atac când văzu că tânărul continua să înainteze spre ea. Și, îngustându-și un pic ochii, cum făcea ori de câte ori se pregătea de luptă, fata gândi: „de mai face fie și-un pas mai mult, îl pocnesc direct în nas. Doar odată, dar la sigur o să fie de ajuns, căci…,” privi însă țintă la tânăr când acesta se opri locului și-o întrebă:

„Și-acuma, ce crezi că faci? Nu-mi spune că iarăși ai crezut că vreau să te sărut și de asta te pregătești de război,” și iar râse.

De data asta râsul lui o dezarmă cumva pe Samaya care începu să se bâlbâie: „desigur că nu. Eu doar…,” și, cât de curând, luă o poziție stând normală. „Doar practicam. Verificam reflexiile de-s în regulă. Și… nu mi-ai spus totuși cine ești.”

„Ți-am spus doar… un prost, și să mergem până n-ai înghețat de tot.” După care-i întoarse spatele și se îndreptă spre pădure.

Samaya însă nu-l urmă imediat. Ea mai stătu locului timp de câteva clipe, încercând să înțeleagă totuși ce fel de loc era acela în care ajunse. Văzând însă că tânărul dispăruse deja în pădure și mai ales simțind o stranie senzație de teamă rămânând acolo singură, Samaya o luă la picior după tânăr și, cât de curând, se afundă și ea în pădure.

***

Partea de pădure dinspre râu nu era înghețată chiar și în acea perioadă a anului, de început de martie. Chiar și așa se simțea destul de rece în jur, deși se simțea viață în acea pădure, un lucru rar întâlnit în Regatul Gheții și mai ales în partea aceea unde Tenebre își avea de altfel cea mai mare influență asupra naturii, făcând-o să fie mai tot timpul rece, umedă și întunecată.

Tocmai de asta și privea Samaya atent în jur în timp ce înaintau prin pădure. Dar, oricât nu se uita ea atent la arbuști și copaci, i se păreau normali, iar respirația naturii din jur era și ea calmă și se vedea asta din tremurul ușor al frunzelor dansate de rafalele vântului abia simțit. Și totuși era și din cauza culorii frunzelor de un verde deschis spre întunecat și a formei lor micuțe, dar totuși des întâlnite în pădurile din jurul Regatului lui Inlan Diar.

Și, văzând că singură n-o să înțeleagă unde se aflau, Samaya privi spatele tânărului care se afla la câțiva pași în fața ei și-l întrebă: „ce fel de pădure e asta?”

„I se spune Pădurea lui Tenebre,” răspunse tânărul fără s-o privească sau să se oprească.

„Pădurea lui Tenebre?” Întrebă Samaya, confuză. „Dar… cine-i Tenebre? N-am auzit nicicând vorbindu-se despre ea.”

Abia atunci tânărul se opri locului și-o privi insistent. Chiar și așa, neînțelegând totuși de ce cineva care părea să trăiască în acele locuri nu știa istoria acelor locuri, băiatul n-o întrebă pe Samaya de ce nu știe, ci-i spuse: „Tenebre e mama lui Ahi și a lui Mannar. Sau cel puțin asta spun cei care-i știu povestea sau au întâlnit-o vreodată. Eu… doar atâta știu, căci nici n-am văzut-o nicicând și nici nu vreau s-o știu de altfel, căci mi-i destul să simt prezența ei în aceste locuri.”

Răspunsul lui o făcu pe Samaya să se simtă și mai încurcată ca mai înainte. „Dar… cum de știi că anume influența ei se simte în jur? O poți vedea cumva?”

Tânărul surâse auzind acea întrebare. După care-i întoarse iar spatele și-și continuă drumul, urmat îndeaproape de Samaya. După care el spuse: „s-o simt? N-am cum, căci oamenii n-au o astfel de putere, magică mă refer. Noi însă simțim lucruri bazându-ne pe instinct. De altfel îl preferăm, la fel cum credem că poveștile despre puteri imense și magie nu-s pentru noi, ci pentru alții, care au timp pentru astfel de prostii. Noi mai bine de concentrăm pe altceva mai important decât asta.”

Samaya se încruntă: „magia nu-i o prostie să știi.”

„Dacă tu zici,” spuse el zâmbind. Apoi, privind pentru câteva secunde în urmă și văzând că Samaya-l urma, deși era oarecum supărată pe el și de asemenea simțea că nu-l înțelege, tânărul făcu dreapta pe o altă potecă, care ducea spre partea mai întunecată a pădurii.

Anume în acele clipe începu Samaya să simtă ceva straniu în jur. Privind copacii însă îi văzu asemeni celor văzuți mai devreme. Numai că aceștia erau oarecum cufundați în umbră și ceva straniu i se părea că-i urmărește, mai ales din acele tufișuri care deveneau tot mai dese cu fiecare pas dat în față. De asta și se opri tânăra locului și-și aținti privirea spre unul dintre arbuști, acolo unde i se păruse că văzuse ochii unei fiare sălbatice sclipind în întuneric. Dar, când închise ochii și încercă să vadă ce se ascundea în spatele acelui tufiș, cu ochiul minții, înțelese cu stupoare că nu i se primea.

Dintr-o dată, când mâna străinului îi atinse umărul drept, Samaya-l apucă de braț și vru să-l arunce peste umăr, așa cum o învățase Fenrir să se apere. Numai că, surpriză, nu putu nici măcar să-l urnească din loc. Doar simți pieptul lui atingându-i spatele și când ea se mai forță odată să vadă de poate i se primește totuși să-l răstoarne cu cracii în sus, văzu cu stupoare că se lupta de fapt c-o stâncă. De asta și întoarse ochii spre el și rânji, chipurile: „fără supărare. Doar că nu iubesc să fiu atinsă fără voie. Să zicem că-i ceva nu pe placul meu.”

Și, de parcă i-ar fi citit gândurile, tânărul îi spuse în timp ce zâmbea: „nici mie nu-mi place să fiu atins fără voie. Azi totuși ai făcut asta de două ori: prima dată la râu, când m-ai lovit cu piciorul în pântece și acum a doua oară când ai încercat să-mi frângi oasele. Și să știi că nu-s din cei care trec astfel de lucruri cu vederea. Așa că de nu vrei să vezi de ce-s în stare atunci când îs provocat…,” și tânărul își țuguie buzele, tachinând-o cu un sărut.

De asta și-i dădu Samaya drumul cât de curând și se trase câțiva pași de lângă el, astupându-și buzele cu ambele palme. Văzându-l râzând însă, se încruntă iar, căci nu-i plăcea ei că tânărul își bătuse joc de ea. De asta și-i spuse bosumflată: „doar încercam să mă apăr. Nu văd să fie nimic rău în asta.”

„Și ai dreptate: nu-i rău să te aperi. Dar totuși ar trebui să faci diferența dintre prieteni și dușmani și nu să rupi oasele tuturor. Și… apropo, sunt Nathaniel. Iar această parte a pădurii e una care are propria magie. De aceea nu-ți poți folosi trucurile aici. Precum cel de a-ți folosi mintea să vezi lucruri ascunse.” După care îi întoarse spatele și-și văzu de drum.

Samaya strâmbă din nas, căci nu prea-i plăcu ei tonul pe care bărbatul îl folosise și mai ales că știa cumva despre a ei magie. De aceea și întrebă în timp ce-l urma: „și… pot să știu cum de ți-ai dat seama că dețin putere magică?”

Fără s-o privească, tânărul îi răspunse: „o astfel de întrebare ar trebui să i-o pui lupului din tine și nu mie. L-am văzut de trei ori azi, în apă, când încercam să te salvez.”

Încruntându-se, Samaya încercă să-și amintească ceva din ceea ce se întâmplase sub apă, dar nu putu nicidecum. Apoi, văzând că-i imposibil să-și amintească ceva și mai ales văzându-l pe Nathaniel dispărând după un tufiș mai înalt, se grăbi să-l ajungă din urmă. Continuă însă să-l tachineze: „ce mă miră pe mine nu-i că l-ai văzut, ci că ești viu. De ce? Pentru că nimeni din cei care-au dat vreodată ochii cu el n-au rămas vii să povestească și altora.”

Pe Nathaniel replica ei îl făcu să zâmbească. Și, fără s-o privească, îi spuse: „minți, căci cel pe care l-am văzut eu era al naibii de speriat și arăta mai degrabă ca un cățeluș plouat ce cerșea îndurare decât a lup feroce.”

Samaya-și arătă colții, chiar dacă el nu i-i văzu, fiind cu spatele la ea. „Să știi că n-a sunat bine deloc. Și lupul cela-i adevărat și nu fricos, căci…,” se opri însă locului și-l privi mirată, văzându-l venind brusc spre ea și părând cumva supărat.

Ba chiar tânărul îi și spuse când ajunse lângă ea: „să nu strigi atâta n-ai vrea?” După care privi îngrijorat în jur, lucru observat și de Samaya.

„Se întâmplă ceva?” Întrebă ea cu jumătate de glas, privind în jur. Dintr-o dată însă se sperie când Nathaniel îi acoperi gura cu palma. De asta începu ea să se zbată ca să scape de el, mai ales că îl văzu trăgând-o spre tufișuri.

Se calmă doar când erau deja la adăpostul unui copac secular, cu un trunchi extrem de gros, și când el îi făcu semn să tacă. După care-i dădu drumul și-i făcu semn să privească spre drumul pe care fuseseră până atunci, mai ales spre locul înspre care se îndreptau ei.

Samaya, neînțelegând prea bine ce se întâmpla, dar totuși cumva curioasă, căci văzu preocupare în ochii tânărului, privi spre locul arătat de el. Astfel îi fu dat să vadă un grup de tinere femei, 12 la număr și îmbrăcate toate în mantii negre și având glugile pe cap, înaintând la pas lent, dar sigur, direct spre locul în care erau ei. De asemenea Samaya văzu că erau toate extrem de tinere, undeva în jur de 20 de ani, având toate același păr lung și negru, piele extrem de albă, aproape lividă, iar ochii lor arătau de parcă n-ar fi avut pic de viață în ei.

Anume ai lor ochi stranii îi atraseră atenția Samayei. De aceea și-și dori ea să-i vadă mai bine. Pentru asta trebuia să se teleporteze în fața acelor fecioare și să le analizeze, iar ca să facă asta închise ochii. Și, spre surprinderea ei, putu învinge magia naturii și se teleporta într-un fel de lume crepusculară nu departe de acele tinere care continuau să înainteze spre ea. Astfel, privind cu atenție ai lor ochi, ce aveau o pieliță alb-roșietică acoperindu-le retina, Samaya se cutremură, căci chiar dacă acele Fecioare păreau oarbe ele continuau să înainteze ca orice om cu vedere normală, drept și fără să se poticnească de nimic.

Și, văzând asta, Samayei îi trecu prin cap să întrebe: „cine-s ele?” Numai că a ei șoaptă fu auzită și acele tinere, ca la comandă, se opriră și priviră cu atenție în jur. De asta Nathaniel o înșfăcă pe Samaya de mână, cea care stătea lângă el, și-o trase mai la adăpost, forțând-o pe cea din lumea crepusculară să dispară din locul ei.

Numai că, deși se ascundeau și simțeau ambii teamă, Samaya era și curioasă să vadă totuși ce se întâmplă. De aceea și atinse pieptul lui Nathaniel pe neașteptate, luându-l pe acesta prin surprindere. Apoi își atinse pieptul cu cealaltă mână și, cât ai clipi, ambii se transformară în licurici. Deja în pielea licuricilor, Samaya-i făcu semn să urce în sus și să se ascundă printre crengile copacilor, iar tânărul, deși încă uimit să se vadă o astfel de creatură magică, o ascultă pe Samaya și o urmă de se puseră la adăpostul frunzișului gros al acelui copac. Chiar și așa priviră cu atenție la acele Fecioare Demonice care priveau atent zarea încercând să găsească intrusul a cărui șoaptă numai ce o auziseră.

De văzut nu văzură ele însă pe nimeni, deși licuricii le vedeau bine. De aceea și deciseră Fecioarele să-și scoată glugile de pe cap: ca să le fie mai ușor să vadă și să audă ceva în jur. Astfel fu cum cei doi licurici văzură că acele Fecioare arătau ca tot omul normal. Până la un moment dat, când, folosindu-și puterea interioară, Fecioarele își transformară urechile într-un fel de urechi de liliac care atrăgeau aerul spre ele sub formă de con al cărui vârf ascuțit era îndreptat spre intrarea în urechi. Partea largă a conului însă, care semăna oarecum și cu pâlnia unui gramofon, „aspiră” spre ea aerul din jur ca să capteze astfel sunetele naturii.

De aceea, temându-se că acel „aspirator” improvizat ar fi putut capta până și cel mai neînsemnat sunet, Samaya și Nathaniel încetară chiar să respire, așteptând cu sufletul la gură ce se va întâmpla. Dar, cât de curând, se lăsă o liniște extrem de ciudată în jur, ceva ce tânărul nicicând nu auzise până atunci, mai ales în partea ceea de pădure care era atât de aproape de râurile Tenebre și Maranam. Și, tot din această cauză, că era mirat de ce se întâmpla, tânărul privi în jur încercând să înțeleagă ce fel de fenomen straniu era totuși acela. Tresări însă când auzi natura din jurul lor șoptind într-o limbă stranie, iar cel care începu primul să șoptească fu anume copacul printre frunzele căruia stăteau ascunși cei doi licurici. Copacul însă nu începu șoapta ca să atragă atenția Fecioarelor asupra sa, ci să dea semnalul celorlalți copaci să facă același lucru și să le depisteze pe Fecioarele Demonice într-un final. Și, ca să se asigure că nimeni altcineva nu va suferi din cauza lor, natura „jertfi” un șoarece.

De fapt Samaya fu prima care îl observă pe micul șoricel scoțându-și năsucul din gaură, deși stătuse bine ascuns până atunci. Apoi, ieșind la suprafață, șoricelul privi aiurit în jur, încercând să înțeleagă încotro s-o ia. Privi într-un final în sus, când auzi strigătul unei bufnițe ce se aruncă dintr-o dată asupra lui, prinzându-l în ghearele ei puternice.

Ceea ce fu însă și mai ciudat decât asta fu faptul că în clipa în care șoricelul fu prins de bufniță, scoase un chițăit surd, ceva atât de asemănător vocii Samayei când ea întrebase atunci cine-s acele Fecioare. De asta și se priviseră licuricii, extrem de mirați. Dar, când șoaptele copacilor se întețiră, licuricii priviră iar la Fecioare și surprinseră ochii lor ațintiți asupra bufniței care zbura prin aer și nu-și luară ochii de la ea decât atunci când pasărea se așeză pe-o creangă după ce mai înainte de asta prinsese șoarecele în cioc, dându-i de înțeles că n-are scăpare.

Dar nu doar șoarecele înțelese că n-are scăpare, ci și Fecioarele că-și pierduseră timpul degeaba. De aceea spuse cea ce părea să le fie lider: „să mergem! Nu-i nimeni aici!” După care cele 12 își continuară drumul, punându-și mai întâi glugile pe cap.

Licuricii coborâră însă pe pământ și-și reluară forma obișnuită doar după ce Fecioarele Demonice erau deja departe de acel loc și nu-i mai puteau simți sau auzi. Apoi Samaya îl privi speriată pe tânăr, de parcă l-ar fi întrebat din priviri ce fusese ceea ce tocmai văzuseră. Iar tânărul îi răspunse numaidecât:

„Sunt Fecioarele Yātrīkar, cele pe care le-ai văzut. Doar o parte dintre ele de altfel, căci sunt mult mai multe decât 12. Și… au fost cândva tinere Fecioare ale Poporului Siarilor, cel blestemat de a lor prințesă, cei care și-au pierdut case și oameni dragi. De aceea aceste Fecioare arată azi astfel: pentru că au depus un jurământ atunci când au decis să se răzbune.”

„Un jurământ? Ce fel de jurământ?”

„Că se vor supune mereu Magiei Negre. De fapt ele-s supuse celor trei Moirae din ziua când le-au întâlnit în Pădurea Rocu, unde Poporul Siarilor se ascunsese de urgie. Și deși-i doar o legendă care circulă printre noi, bătrânii spun că atunci cele trei urzitoare s-au arătat Fecioarelor sub forma a trei bătrâne care le-au înșelat să bea dintr-o poțiune magică, promițându-le să le ajute să se răzbune, iar ele au acceptat. De aceea și s-au transformat în ceea ce-ai văzut. Și, chiar de au viață veșnică ele nu-s fericite, la fel cum nici nu pot trăi și nici muri.”

„Chiar și așa par să aibă o misiune de îndeplinit. Ce-i ceea ce caută?”

„Dacă sincer nu știu. Nu ne-am dat încă seama, căci în mod normal încercăm să nu dăm ochii cu ele, în special tinerele fete, căci cele care le întâlnesc pe Yātrīkar devin și ele tot Yātrīkar.”

„Vrei să spui că dacă o fecioară întâlnește o Yātrīkar, ia aceeași formă?”

„E ceea ce-am auzit din bătrâni. Noi nu am văzut asta niciodată, dar credem că e așa.”

„De aceea mai forțat să mă ascund,” murmură Samaya confuză, privind în spatele Fecioarelor Yātrīkar. Ele însă nu se mai zăreau deja. Tresări însă și-l privi țintă pe Nathaniel, când acesta o întrebă:

„Ești din neamul Rophionilor, nu-i așa?” Ea însă nu-i răspunse. „Da, e așa. Văd asta în ochii tăi ce n-au pic de rău în ei. Și… acești ochi sunt asemănători celor ce m-au salvat cândva.”

„Te-a salvat? Un Rophion?”

„Da, așa e. Cel care m-a salvat a fost Dike. Regele Lupilor Rophion, și asta s-a întâmplat în ziua când m-am întâlnit într-o zi cu Fecioarele Yātrīkar în Pădure. Eram cu familia mea atunci, iar Dike ne-a salvat înconjurându-ne cu un fel de bulă magică, doar pentru a ne apăra de Yātrīkar și Moirae care ne căutau atunci să ne omoare pe toți. Bărbații mă refer, căci de fetele le întâlneau erau duse undeva și nu le mai vedeam nicicând.”

Samaya însă părea să fi auzit doar o parte din ceea ce-i spusese tânărul. De aceea și murmură confuză: „O bulă magică?! L-ai văzut și tu pe Ionas?” Și ea-și atinse pumnalul pe care-l purta la brâu. „Da, așa e,” îi spuse ea tânărului care nu înțelese la ce se referise ea. „N-a fost tata cel care va salvat, ci Ionas, căci acea sabie e anume Lama Justiției și, de simte răul pe aproape, îi protejează pe inocenți cu acea faimoasă bulă. De fapt am văzut-o și eu. O singură dată doar pe când eram doar un pui. S-a întâmplat în poiana lui Mannar într-o noapte când tata ne-a lăsat singuri lângă focul Atar. A fost atunci când Atar și Ionas au proiectat bula ca să ne salveze, pe mine și pe al meu frate geamăn, pe Fenrir. Dar… nici până azi nu știu cine ne-a salvat atunci de moarte, pe care-o simt de fapt încă suflându-mi în ceafă.”

„Și-o vei simți se pare din ce în ce mai aproape de acum încolo, căci lumea se pregătește de un război. De-un măcel care se pare că ne va implica pe toți.”

Aceste cuvinte îi făcură pe cei doi tineri să se privească preocupați. De aceea niciunul din ei nu observă acea undă roz care-i înconjurase, o undă proiectată de pumnalul de la brâul Samayei, cel care fusese de fapt și cel care-i ajutase să se transforme în licurici, învingând magia neagră a acelei păduri, ceva ce-a convins apoi natura să-i ajute șoptind acele ciudate cuvinte antice și jertfind apoi acel șoarece doar ca să-i salveze pe restul. Și mai era ceva ciudat la acel pumnal: o ață roșie ieși cât de curând de el și după ce avu cam jumătate de metru lungime unul din capetele ei se înfășură în jurul degetului inelar al Samayei, iar celălalt capăt în jurul degetului inelar al lui Nathaniel, chiar dacă niciunul din ei nu fu conștient de acea vrajă.