La început se auzi doar liniștea în imensa grotă ce servea drept casă lui Ahi, pe Muntele Fricii. La fel era calm și nici șuieratul vântului nu se auzea măcar la intrarea în grotă, de parcă acea liniște și lumina oarbă a nopții, străpunsă doar de câteva torțe aprinse și prinse de pereții muntelui, ar fi încercat să prelungească zarea și să facă și mai periculos și mai abrupt și așa îngustul spațiu dintre peretele grotei și cel al abisului ce se căsca înfricoșător la câțiva zeci de metri în față.

  Apoi se auzi un ușor bolmojit, de parcă cineva ar fi uitat întru totul cuvintele, dar avea o imensă dorință în suflet de a spune celorlalți ce simte și, însoțind acele cuvinte rostite aiurea și neînțelese, o ceață densă ce cuprinse întregul crater al prăpastiei din față se ridică la început încet spre suprafața pământului, ca atunci când mai rămaseră doar vreo 10-15 metri să răbufnească brusc de parcă ar fi fost un gheizer și astfel să cuprindă întregul munte într-o umedă și albă îmbrățișare, vrând parcă să-i dea alinare.

  Și se scurseră astfel minute bune, timp în care ceața se perinda pe deasupra pământului de parcă ar fi fost norii pe cer grăbindu-se undeva și fiind alungați din urmă de șfichiul ascuțit al biciului vântului. Și, de parcă însăși vraja cuvintelor l-ar fi chemat acolo, începu să bată un vânt rece, dispersând ceața lăptoasă pe alocuri doar și trupul Anayei se văzu destul de bine, de la spate, în timp ce vârful picioarelor ei stătea chiar pe marginea prăpastiei.

  Avea ochii închiși, mâinile întinse lateral, iar fața ei era atât de albă de parcă dată cu var și la fel coloră ceața și al ei păr într-un alb nea.

  Apoi vântul se m-ai ogoi, iar asta se văzu în mișcarea ușoară a părului Anayei care flutura pe lângă corp, în timp ce ea-și continuă vraja, iar când deschise ai ei ochi, negri ca abisul în fața căruia se închina, ceața din fața ei se despică de parcă un cuțit cât toate zilele ar fi tăiat-o. Apoi se auzi cum ceva crapă asurzitor și locul despicat ușor la început se întinse tot mai mult și mai mult în zare în timp ce pânza albă a ceții crăpa tot mai mult și mai mult, iar când crăpătura se sătură în sfârșit să asurzească valea, la capătul ei se zări un imens teren, fără pic de viață pe el, uscat și crăpat pretutindeni, căci ploile pe acolo nu se abăteau deloc, de parcă s-ar fi temut.

  Peste tot unde-ți arunca-i ochii pe acel loc nu se vedea nici urmă de suflet, iar pământul roșu-cărămiziu începu să fie bătut de vânturile năprasnice care-și făceau de cap prin acele ținuturi, considerate fiind Poarta Lumii de Apoi.

  Și acel vânt, măturând totul în cale și ridicând praful roșu în sus, formând cu el o ceață densă, de foc, era cel de care se temeau chiar și titanii și pe care Boor îl numise odată Kkāṟṟu sau Vântul Pustiurilor.

  „Și iată că ne vedem în sfârșit față în față, Kkāṟṟu,” murmură încet Anaya, privind țintă spre acele locuri, dar drept răspuns auzi doar un râs pițigăiat și batjocoritor, venind din acea ceață. „Da, știu, ți-i parșiv pe suflet să-mi vezi chipul încă odată, dar vei fi nevoit, căci de mult te caut,” mai spuse bătrâna și, după ce începu să absoarbă ceața lăptoasă din jurul ei, se mișcă parcă prin aer, tot mai mult și mai mult, spre acel tărâm al groazei văzut în fața ei.

  „Fii binevenită pe Tărâmul Morții!” îi spuse Anayei vocea unui bărbat, când ale ei tălpi călcară totuși pe acel pământ roșu, dar nu era nici urmă de bunătate în acea voce bărbătească. Din contră era aspră, tunătoare, cu multe vibrații răutăcioase simțite în ea și, de asemenea, se putea înțelege din modul în care rostise acele cuvinte că era cât se poate de capabil să rupă pe cineva în bucăți doar de dragul distracției.

  Anaya zâmbi șiret, privind țintă spre acel nor dens de ceață roșie din fața ei. „Așa o fi, dar… nu prea văd eu să fii ospitalier la ale tale. Altfel, te-ai fi arătat mie, măcar și de dragul de a mă înspăimânta.”

  Un alt râs ascuțit se auzi străbătând zarea. „Dacă zici și-ți poftește inima,” spuse Kkāṟṟu și ceața începu să vibreze puternic. După câteva clipe de așteptare, trupul imens al lui Kkāṟṟu se văzu apropiindu-se prin ceață: era la fel de înalt precum erau uriașii lui Shiman, cu tălpi late care lăsau urme adânci în praful zării și la fel de late-i erau și palmele care se bălăbăneau pe lângă trup, în timp ce mâinile lui imense se mișcau rapid, ajutându-l să se deplaseze în față. Apoi erau ai lui ochi: de un roșu aprins, de parcă focul veșnic ar fi ars în ei, iar acea vâlvătaie din ei putea ameți pe oricine i-ar fi privit țintă minute în șir.

  Arăta la chip ca orice om normal, numai că în proporții mai mari, conforme trupului său. Chel însă-i era capul, iar urechile mari și deformate la pâlnie arătau de parcă ar fi fost mușcate încontinuu de colții cuiva sau de un bici ce tăia ca lama cuțitelor în carne vie, dar… nu era nici urmă de rană proaspătă pe ele.

  În mâna dreaptă se vedea un mare bici din piele neagră cu care Kkāṟṟu obișnuia să gonească ai să-i cerberi de foc care și aduceau de fapt prăpădul vânturilor în acele ținuturi.

  Fiind la doar câțiva metri de Anaya, Kkāṟṟu se opri și, aplecându-se ușor de spate, se uită atent la ea, rânjind. „Nu…cum e să-mi vezi chipul?”

  „Ca și cum am nimerit în iad și m-am întâlnit cu însăși Maranam. Dar… să zicem că tu măcar ai un vino-ncoace. Oricum… nu era un compliment, dacă ceva.”

  „Atunci? Cu ce ocazie pe la noi și… de ce a-i vrut să mă vezi cu atâta urgență?”

  Anaya luă o mină serioasă, privind calmă spre Kkāṟṟu, fără teamă sau emoții de vreun anumit fel. Abia după secunde bune de analizat a lui față, Anaya murmură: „Maranam. Când se vor deschide acele porți eliberându-l pe pământ?”

  Kkāṟṟu tuși ușor și-și drese glasul. După care se îndreptă de șale și privi zarea roșie din spatele Anayei. Pe fața lui însă se citea îngrijorarea, căci și el, ca și ceilalți titani, nu-și doreau de fel ca acele porți să fie deschise, dar la fel de bine știa că nu-i stă în fire să se împotrivească sorții. „Kkāṟṟu?” îl strigă bătrâna, dar răspuns nu primi pentru alte câteva minute.

  „Nu știu, bătrână vrăjitoare a vulpilor lui Inmar. Și probabil nimeni nu știe timpul exact. Însă… va fi curând, căci… îi simt respirația rece ca gheața suflându-mi în spate și nopțile aud acel zgomot asurzitor de copite, lovind cu putere podeaua lumii de dincolo. Însă… nu pot face nimic să împiedic asta. Și tu știi la fel de bine ca mine că-s neputincios în fața ei, la fel ca orișicare altă ființă de pe pământ sau din Cosmos.”

  „Știu… de aceea și te-am chemat. Să-ți propun un pact.”

   „Pact? Ce fel de pact?” murmură Kkāṟṟu încurcat și privi țintă la bătrâna vulpe care luă brusc acea formă roșcată și păși spre el.

  „Să ne unim în această luptă, Kkāṟṟu: oameni, titani, magi, vânturi și alte vietăți ce nu vor să slujească pe veci morții.”

  „Dar ceea ce propui e un imposibil, Anaya. Cum poate vântul și apa să stea alături în luptă?” rosti Kkāṟṟu cu voce tunătoare și se întoarse încet spre dreapta, petrecând cu ochii vulpea care trecu pe lângă el și se avântă tot mai mult și mai mult în norul gros de ceață roșie din spatele lui.

  „Pentru toate e nevoie de sacrificiu,” se auzi vocea Anayei, dar al ei trup nu se vedea, fiind acoperit complet de norul de praf și ceață.

  Kkāṟṟu oftă. Apoi trase adânc aer în piept și porni în urma vulpii, fără a rosti un cuvânt măcar. Dar, cu fiecare pas pe care-l dădea, zarea din fața lui devenea tot mai clară și mai clară, revelând de-o parte și de alta a drumului pe care el călca cerberii fioroși care-i serveau de însoțitori și slujitori.

  Ale cerberilor boturi căscate revelau dinți ascuțiți din care se prelingea ușor saliva, în timp ce ochii lor de foc scăpărau năprasnic în zarea acelei lumi de foc. Dar…niciunul nu făcu niciun pas spre al lor stăpân și nici nu se mișcă de fel, de parcă ar fi fost statui. Însă erau vii, căci se auzea mârâitul ieșind din al lor gâtlej, precum se auzea și respirația lor șuierătoare.

  „Calm, băieți, calm!” le spuse Kkāṟṟu împăciuitor. „E aici cu voia mea. Vă puteți retrage!” dădu Kkāṟṟu ordinul, pe un ton jos și cerberii plecară ușor capetele la început, ca mai apoi să se retragă în spate, tot mai mult și mai mult, până ale lor trupuri fură învăluite în misterul de foc al acelor ținuturi.

  Privind în față spre ceața care se dădea la o parte din calea lui, Kkāṟṟu o văzu pe Anaya stând așezată pe coadă, la marginea unei imense prăpăstii și privind în față, la ceva nevăzut. Apoi, după minute bune de stat așa, fiecare din cei doi privind la a lor țintă, Kkāṟṟu se apropie de Anaya și privi în aceeași direcție ca și ea, dar nu văzu nimic altceva decât flăcările imense care mâncau vidul abisului ce se căsca în fața lor, iar pe deasupra flăcărilor pluteau nori denși de fum negru-cenușiu.

  „E acolo!” murmură Anaya în cele din urmă.

   „Cine?” întrebă Kkāṟṟu în șoaptă și privi uimit spre ea.

  „Trimisul lui Maranam pe pământ și cel care va lupta cel mai mult pe lumea asta pentru a deschide acele porți.”

  Kkāṟṟu însă nu spuse nimic, căci se simțea încurcat și… pentru prima dată nu m-ai era sigur de nimic. Apoi, decise să facă puțină lumină: suflă mai întâi puternic aer fierbinte din a lui gură… aer care străbătu zarea din fața lui cu puterea gândului, dar nimic nu se întâmplă până când Kkāṟṟu nu apucă strâns coada biciului și nu lovi de șase ori cu al lui vârf ascuțit pământul din dreapta lui. Abia atunci aerul din față se limpezi și ei abia putură zări în depărtare ceva negru și imens conturându-se.

  Arăta de parcă era un mal abrupt de pământ: al unui munte sau al unei alte prăpăstii, însă după forma mult prea dreaptă, verticală și oarecum netedă se putea ușor de înțeles că era mai mult decât un perete construit de fenomene naturale. Apoi, când aerul deveni mai rar, se văzu că în fața lor, pe km întregi, se întindea un imens zid negru, clădit din cărămizi mari, perfect tăiate în piatră, iar la fiecare câteva sute de metri se vedeau coloane imense, ridicându-se până la cer.

  „Tărâmul Lumii de dincolo se află în spatele acelui zid,” murmură Kkāṟṟu și, pentru prima dată în viața lui, se înfioră.

  „Așa e, Kkāṟṟu. Așa e. Și deși n-am văzut nicicând ce se află dincolo de acel zid, nici nu-s tentată să aflu ce e, chiar de nu-s decât o fantomă și fantomelor li-i dat să colinde oriunde-și doresc.”

  „Vrei să spui că niciuna dintre fantome n-a trecut de acel prag?” întrebă Kkāṟṟu mirat și văzu cu uimire cum Anaya clătina ușor din cap că nu.

  „Cel puțin niciuna dintre cele cu care mi-a fost dat să schimb o vorbă. Însă… toate până la urmă mi-au spus că nu-s dornice să treacă dincolo și să afle secretul ascuns de milenii chiar și titanilor. Dar… se pare că ne va fi dat tuturor să-l înfruntăm… cel puțin pe al lui stăpân, iar pentru asta va trebui să-i spunem mulțumesc lui Eris și haitei ei de nebuni.”

  „Nu… da, interesante vremuri trăim,” murmură Kkāṟṟu, scărpinându-se în cap, iar pe fața lui se citi încurcarea.

  „Aștept răspuns de la tine, mărite vânt Kkāṟṟu, căci deși ești tu de temut pentru oameni și pentru titani a ta inimă totuși nu tânjește după lumea lui Maranam. Așa că… fii înțelept și luptă de partea noastră ori totul va fi distrus în jur. Chiar și al tău tărâm,” și vulpea se ridică de jos, îi întoarse spatele și porni pe drumul înapoi spre a ei lume. După câțiva metri de mers, vulpea luă iarăși trupul Anayei care fu rapid ascuns de norul roșu de praf cețos.

  Kkāṟṟu își întoarse apoi capul spre zidul lui Maranam și privi țintă la figura mică și neagră ce se contura pe celălalt mal, dar… oricât nu s-ar fi străduit să vadă cine e acela… găsi imposibil de aflat.

***

  Răcnetul lui Ahi străpunse liniștea grotei sale și a sa nebunie aruncă de perete tot ce întâlni în cale: cărți vechi, papirusuri, statuete, felurite Palantire, sticluțe cu diverse licori în ele și toate până la una se făcură praf și pulbere în contact cu pământul.

  Speriată de acel strigăt, Inmar dădu buzna în încăpere și privi cu uimire la acel dezastru lăsat în urmă de-al ei frate. „Ahi!” murmură Inmar speriată. „Ce se întâmplă?”

  „Blestemați să fie toți cei ce și-au dorit vreodată de la viață mai mult decât au putut avea, căci pentru ale lor scopuri sunt gata să distrugă sufletele celor cărora le-au dat un rost în această lume,” și un alt val al nebuniei sale se răspândi în jur: flăcări care aprinseră mici focuri pretutindeni.

  „Nimic nu câștigi cu vărsarea nebuniei pe lucruri fără valoare,” se auzi vocea Anayei care pătrunse și ea în cameră, privind țintă spre Ahi care-o privea înnebunit, căci bătrâna vulpe îndrăznise să-i încalce porunca și intrase în al lui sacru sanctuar.

Unauthorized usage: this tale is on Amazon without the author's consent. Report any sightings.

  Surprinzându-i privirea, Anaya surâse. „Nu-i timp pentru orgolii, mărite Mago. E timpul să luăm decizii importante și să-i salvăm pe ai noștri.”

  „Să-i salvăm pe ai noștri? Te referi la Mayar?” întrebă Inmar și bătrâna dădu din cap că da.

  „Vrei să spui că ai găsit răspunsul la cum s-o aducem înapoi în lumea celor vii?” mârâi Ahi cuvintele. „Răspunsuri pe care eu nu le-am găsit nicăieri printre înscrisurile mele, pe care le strâng de sute de ani?”

  „La ce servesc înscrisurile, dacă lipsește experiența?” murmură Anaya calm. „Acum avem nevoie să acționăm, nu să căutăm soluții în cărți și licori magice. Pentru asta… am mers de l-am întâlnit pe Kkāṟṟu.”

  Inmar se cutremură, căci deși nu-l întâlnise niciodată aflase de la alții cât de crâncen poate fi stăpânul Vânturilor Pustiurilor. Ahi însă stătu calm și privi cu interes la bătrâna vulpe. „Continuă!” spuse el în cele din urmă.

  „Împreună cu Kkāṟṟu am văzut acel imens perete de cărămidă neagră ce desparte lumea noastră de cea de dincolo și… acolo, pe celălalt mal, se afla un suflet întunecat, pândind a noastră lume.

  „Mayar?” întrebă Inmar în șoaptă.

  „Un mesager!” veni răspunsul lui Ahi.

  „Așa e și, deși nu i-am văzut fața, sunt sigură că are de-a face cu ai tăi părinți, Ahi și cu… cea numită Eris. Ei vor lupta de partea lui Maranam în marea luptă ce vine. De aceea noi trebuie să ne alăturăm Rophionilor și oamenilor de vrem să supraviețuim. Același pact i l-am propus și lui Kkāṟṟu.”

  „Anaya, ești nebună? Ce fel de pact vrei tu să… nu știi că Ahi… frate nu trebuie să… nu te înfuria că…” se tot bâlbâi Inmar înspăimântată, așteptându-se la orice reacție violentă din partea fratelui. Dar Ahi era extrem de calm. Mult prea calm după părea Anayei însăși, care stătea în același loc, nu departe de intrare, și-l privea calmă și țintă.

  „Frate?!”

  Abia acum Ahi privi spre Inmar care tremura de altfel ca varga, dar ai lui ochi nu reflectară furie, ci nori de gânduri abătuți asupra sa. „Ce propui, Anaya?” întrebă el în cele din urmă. „Cum putem s-o scoatem pe Mayar de acolo, totuși?”

  „La fel cum ai aflat de-al ei mare secret, în urmă cu 13 ani, când ai pătruns în a ei lume. E timpul să rupem acele pânze de păianjen, iar contra la așa ceva poate lupta doar dragostea de mamă. Așa că… îți cer doar să ai încredere în mine și… să mă urmezi,” spuse Anaya cu voce calmă și părăsi încăperea.

  Inmar stătu ca înțepenită, locului, privind țintă spre Ahi care nu se urni și el din loc. Abia după ce Ahi părăsi încăperea în urma Anayei, Inmar își permise luxul să respire cu tot pieptul și să-i urmeze.

***

  „Mayar! Mayar, tu-mi auzi șoapta?” se auzi vocea Morenei plutind ușor în întreaga pădure și pătrunzând apoi în scorbura în care Mayar continua să se ascundă, stând cu genunchii strânși la gură și tremurând ca varga, în timp ce ochii ei spălăciți și lipsiți de lumină priveau țintă la petele negre de pe lama pumnalului aruncat pe podeaua de lemn.

  „Haide, copila mea! Ascultă-mi vocea și arată-te!” șopti iarăși vocea femeii care răsuna atât de dulce în liniștea pădurii, de până și copacii lipsiți de viață începură să freamăte și, pe scoarța lor, apărură ochi care priveau curioși lumea din jur.

  Apoi urmă iarăși liniștea abisală, de până și mișcarea ușoară a pânzelor de păianjen încremeni, iar însăși păianjenii negri care se zăreau pe alocuri, prinși de lipiciul propriei case, stătură înțepeniți de parcă atinși de-o vrajă.

  Când tot acest farmec sălbatic nu păru nimic altceva decât o imagine pictată pe un imens tablou, un Portal Magic, negru se deschise la câțiva zeci de metri în fața scorburii și, prin el, intrară în acea lume Ahi, bătrâna Anaya și Morena.

  „Fiți cu ochii în patru!” le șopti Ahi celor două femei. „Deși pare liniștit și că niciun pericol nu pândește în jur, nu putem fi siguri de asta, căci niciunul din noi nu știe de ce poate fi capabilă Mayar, mai ales sub influența pumnalului.”

  „N-ai încredere nici măcar în propria fiică,” murmură Morena cu dojană și-și scoase petica de pânză neagră ce-i acoperise ochii, căci deși Ahi era puternic, îi putea trece pe muritori în alte lumi doar acoperindu-le ochii. „Unde-i?” întrebă Morena preocupată și privi în jur, dar se miră și mai mult să vadă o altă tânără în acea lume.

  Văzând mirarea de pe fața Morenei, Ahi privi în aceeași direcție ca și ea și-o văzu pe Anaya cea tânără apărând de după același copac în scorbura căruia se ascundea Mayar. Acum însă Anaya n-arăta deloc speriată. Ba din contra, păși încrezătoare spre cei trei.

  Ajunsă la doar câțiva pași de ei, privi cu atenție fețele fiecăruia din ei, iar ochii tinerei se opriră în sfârșit asupra ochilor bătrânei care, la fel ca și ea, o privea cu interes, dar nu-și putea aduce aminte de unde-o cunoaște.

  „Cine sunteți?” murmură tânăra Anaya.

  „Dar tu?” îi răspunse cu o altă întrebare Ahi, căci deși el o ajutase pe bătrâna Anaya să supraviețuiască cu mulți ani în urmă el părea că uitase cum arătase acea bătrână în tinerețe. Deodată însă tresări, amintindu-și momentul în care oamenii scoaseră trupul Anayei din ape și el îi zărise chipul. De aceea privi spre bătrână, temându-se că ea-și va aminti a ei viață anterioară, dar se temea degeaba, căci cele două părți ale sufletului Anayei își puteau uni amintirile doar în fața Purgatoriului, dar ei erau atât de departe de acel loc. „Gardianul!” murmură iarăși Ahi și tânăra dădu din cap.

  „Așa e. Cel eliberat de blestemul unui Mago rău e sortit să aibă în grijă un suflet hăituit de un alt Mago, iar acest suflet e acel copil care se ascunde în acea scorbură.”

  „Mago? Vrei să spui că Mayar va fi cândva un Mago rău?” murmură Morena înspăimântată.

  „Ea mereu a fost un Mago, însă faptul că împarte același chip cu copila Rophionilor nu-i permite să-și folosească la maxim puterile, precum nu și le poate folosi cealaltă. Ele sunt ca cele două fețe ale unei monede: când una este luminată, cealaltă se ascunde în umbră și viceversa. Doar împreună își pot folosi la maxim puterile și… nimeni nu știe de ce vor fi capabile să săvârșească împreună,” răspunse Anaya cea tânără.

  „Pactul! Cel pe care l-ai propus lui Kkāṟṟu,” șopti Ahi și privi spre bătrâna care zâmbea, dar al ei zâmbet nu era nici de satisfacție și nici răutăcios. Era pur și simplu zâmbetul unei ființe care a înțeles în cele din urmă că lumea asta are atâtea poteci ascunse și că n-a fost nicicând capabilă să le cunoască pe toate. „Deci, e adevărat? Doar pactul cu Rophionii ne poate salva pe toți!”

  „Așa e, Ahi. Într-un război de supraviețuire unul trebuie să-și înghită mândria, să-și calce pe inimă și să lupte chiar și de partea dușmanului, dacă într-adevăr vrea să m-ai vadă soarele unei zile de mâine,” șopti bătrâna.

  „Mă îndoiesc însă că ei vor accepta,” răspunse Ahi pe un ton sarcastic.

  „Vor accepta, căci de asta depinde soarta lumii întregi,” murmură Morena încrezătoare. „Tu n-ai de unde ști, Ahi, căci mereu ai fost atacatorul și nu cel ce lupta pentru apărare, însă oamenii fac orice pentru supraviețuire… uneori-și vând sufletul chiar și diavolului pentru a obține asta. Însă… să nu uităm de ce suntem aici totuși. Trebuie mai întâi s-o scoatem pe Mayar de aici, pe urmă ne vom gândi la restul.”

  „Femeia are dreptate,” spuse tânăra Anaya, zâmbind.

  „Uitați însă de schimbul de vieți,” spuse bătrâna. „Când în joc e pumnalul Eftir Daudann, mereu e vorba de schimb de vieți. Pentru a o scoate pe Mayar de aici, un alt suflet va trebui să rămână închis în a ei lume.”

  „De trebuie, voi rămâne eu, căci fiindu-i mamă…”

  „Nu, Morena. Tocmai pentru că ești mamă tu trebuie să—i fii alături fetei. Pentru asta mă voi sacrifica eu. Oricum, am experiență în a fi captivă, căci atât de mult am fost închisă în bârlogul regelui Coallar că nici nu mă m-ai tem să mă închid într-o altă lume,” șopti tânăra Anaya.

  „Uiți însă că această lume e diferită de cea de afară,” îi spuse bătrâna. „Aceasta e o lume mâncată de frici, o lume în care temerile i-au forme din cele mai hidoase. Ești sigură că vei face față?”

  „Da. Sunt sigură, căci de nu va face cineva acest sacrificiu, atunci nu va m-ai exista o lume afară la care să ne întoarcem. Mai bine aici, știind că afară e bine, decât afară știind că totul se va sfârși” și tânăra se dădu din calea Morenei, care se apropie în cele din urmă de scorbură.

  Privind spre bătrână, tânăra Anaya-i zâmbi. „Fie așa cum ți-ai dorit,” murmură bătrâna. „Oricum ne vom întâlni cândva cu toții la Poarta Purgatoriului, atunci când totul se va sfârși” și ambele-și înclinară ușor capul, salutându-se.

  Apoi cele două priviră spre scorbură, în fața căreia Morena era așezată, sprijinindu-și spatele de copac și șoptind:

  „Știi, când am aflat despre a ta venire, am fost tristă la început, căci nu eram sigură că-ți pot da o viață mai bună decât cea pe care-am avut-o eu. Dar, chiar și așa, mi-am spus că tu pentru mine vei fi raiul,” și Morena zâmbi, în timp ce se uita la bolta rotată și bogată în crengi uscate ale acelei păduri. „Apoi, când am simțit prima ta zvâcnire în interiorul meu, mi-am zis - ah, cât de binecuvântată e viața și cât de puternică e dorința acestui suflet de a trăi de a străbătut lumi și idealuri pentru a ajunge din îndepărtatul Aeon pe pământ, și m-a găsit anume pe mine pentru a-i fi mamă.”

  Aceste cuvinte o făcură pe Mayar să se oprească din tremurat și nu era doar din cauza magiei cuvintelor, ci se datora mai mult faptului că simțea dulcea vibrație a dragostei materne în vocea Morenei. Dar totuși, nu se hotărî să se încreadă orbește și să iasă de acolo. Ba din contră: strânse mai cu putere genunchii la gură, încolăcindu-și brațele în jurul lor, punându-le una peste alta precum o cruce peste picioare, iar bărbia și-o sprijini la început pe genunchi, ca mai apoi să-și ascundă întreaga față în spațiul micuț dintre ei. Cu toate acestea însă se calmase și o ciudată liniște puse stăpânire pe ea, de parcă ar fi așteptat acele șoapte o viață întreagă.

  „Și totuși, Mayar, oricât de mult nu ne-am dori să trăim, cu simpla dorință nu reușim. E nevoie să m-ai punem și de la noi, să luptăm pentru asta și să ne înfruntăm propriile temeri.”

  „Pentru asta e nevoie să nu fii singur,” auzi Morena glasul lui Mayar și-și ciuli urechile, privind cu coada ochiului la ceea ce se întâmpla în scorbură, dar nimic nu se schimbase acolo: Mayar stătea în aceeași poziție.

  „Și… pe cine ai vrea tu alături?”

  „Nu știu. Poate… nu știu.”

  „De ce?”

  „Pentru că n-am fost nicicând sigură de nimic. Mereu au decis alții pentru mine. Chiar și faptul dacă mă voi naște sau nu.”

  Morena tresări. „De te vei naște? De ce crezi asta?”

  „Pentru că am văzut. Momentul cum am apărut pe lume și… ce a fost mai înainte de asta.”

  Fu rândul lui Ahi să tresară. „Știe despre noaptea mea cu Morena?” se întrebă el. „Dar… cum e posibil?”

  De parcă i-ar fi citit gândurile, Mayar îi răspunse lui Ahi. „Am pătruns în lumea ta, mamă. Am mers pe drumul gândurilor tale ascunse și… am văzut ale tale amintiri, iar ghid mi-a fost parfumul de cedru.”

  „Parfumul de cedru?” întrebă Morena mirată.

  „Mmm, pentru că parfumul de cedru miroase ca mama,” și fata strânse și mai tare brațele pe lângă trup. „Știi… mereu am simțit că îmi amintesc de ceva special, dar niciodată n-am știut că anume parfumul de cedru îmi aducea aminte de tine.”

  „Ai știut atunci. Cine sunt eu. Din momentul în care ne-am văzut în Poiana Ahilar-ului,” murmură femeia.

   „Mmm. Am știut.”

  „Și… de ce n-ai spus nimic atunci?”

  „Pentru că… m-am temut că astfel te voi pierde din nou. Că vei fugi aflând ce sunt în realitate și că… nu te voi m-ai vedea nicicând.”

  Ochii Morenei se umplură de lacrimi, dar ea și le șterse rapid, căci nu era nici locul, nici momentul potrivit pentru a deveni sentimentală.

  „Acum înțelegi ce i-ai luat acestui copil?” îl întrebă bătrâna Anaya pe Ahi, în șoaptă.

  „Eu n-am știut că-i în viață. Mie mi-au spus că au murit. Cu mulți ani în urmă.”

  Anaya surâse. „Ai știut doar ce ai vrut să vezi, bătrâne Mago, căci de a-i fi vrut cu adevărat să știi de a lor soartă, le-ai fi căutat până-n pânzele albe.”

  Simți Ahi reproș în cuvintele bătrânei, dar nu spuse nimic, căci le meritase. Și, chiar de în astfel de cazuri, l-ar fi pedepsit aspru pe cel ce îndrăznise să-i citească morală, uneori făcându-l să plătească chiar cu viața, Ahi nu făcu nimic, căci știa și el că nu era timpul de nebunii fără sens.

„Dormi, dormi, somn ușor, dragul mamei puișor.

Că mama va fi cu tine, și la rău, dar și la bine.

De vei fi copil cuminte, mama-ți va spune cuvinte,

De povești ademenitoare… și de lumi cu mult soare… ”

  Mayar surâse. „Cel puțin asta-mi amintesc din ceea ce-mi cântai cândva, copil fiind și când încă nu știam cum se simte parfumul răului, parfumul sângelui, și gustul amar al înfrângerii.”

  „De ce să trăiești doar cu amintirile, când poți avea viața din nou în mâini?” întrebă Morena și fata-și ridică brusc privirea și se uită țintă spre ieșirea din scorbură, dar putu vedea doar umărul Morenei, care continua așezată lângă copac. Apoi, minute bune, nimic nu se auzi, dar respirația calmă a mamei și faptul că al ei parfum îi pătrundea adânc în suflet, o făcură pe Mayar să se urnească din loc.

  La început ezită și-și luă doar mâinile de pe genunchi. Apoi se așeză în patru labe și merse încet spre ieșire. Însă se opri chiar în prag și privi înfricoșată în jur, dar acum totul i se părea doar un tablou rupt dintr-un basm de coșmar, pe care-l visase vreodată. „Ce-i asta?” întrebă Mayar în cele din urmă.

  „Lumea ta. Cea pe care-ai construit-o din triste amintiri,” șopti Morena, fără s-o privească.

  „Dar… de ce sunteți voi aici? Și… cum a-ți găsit-o?” și-și întoarse fata capul spre mama ei, privind-o mirată.

  Morena-i zâmbi blajin. Apoi îi atinse fetei pieptul cu palma, în dreptul inimii, și șopti: „tu ne-ai chemat. Nu simți asta în bătăile inimii tale? Ele bat asemeni unui copil înspăimântat care strigă cu întreaga ființă după a lui mamă, căci numai în preajma ei poate fi calm și fericit.”

  „Dar… eu nu simt nimic.”

  „Cel ce nu simte nimic este al tău intelect. În schimb simte a ta inimă, al tău suflet și fiecare por al trupului tău obosit. Vino aici și așază-ți capul în a mea poală! Odihnește-te puțin și lasă-te pradă visării de copil și nu cea dictată de mintea ta mult prea însetată de câștig în lupta vieții. Astfel vei vedea ce-nseamnă cu adevărat să trăiești viața.”

  Mayar ezită câteva clipe de să asculte sau nu îndemnul mamei ei. În cele din urmă se trase mai aproape de ea, își culcă capul în a ei poală, se culcuși mai aproape de-al ei trup, închise ochii și se lăsă pradă visării, simțind atât de plăcut mângâierile mâinii Morenei pe al ei cap și degetele mamei ce-i răsfirau încet părul.

  Curând Mayar adormi, în dulcea legănare a liniștii copilului găsită doar la pieptul mamei. Și… ambele dispărură brusc în momentul în care lama pumnalului uitat în scorbură lumină roșu și dispăru și el odată cu ele.

  „Ți-am spus că dragostea de mamă poate face minuni, Ahi, dar niciodată nu m-ai crezut. Acum însă sper că ai înțeles asta,” îi șopti bătrâna, făcându-l pe Ahi să surâdă amar.

  „Să mergem și noi!” spuse el, pe un ton poruncitor și fu primul care trecu prin Portal.

  Bătrâna Anaya făcu câțiva pași, urmându-l. Însă se opri înainte să treacă și ea prin portal și privi în urmă: tânăra Anaya stătea în scorbură, în același loc în care stătuse Mayar, dar arăta atât de calmă, atât de împăcată cu a ei soartă: „e ușor când trăiești fricile altora, dar atât de greu când trebuie să faci față celor proprii,” murmură bătrâna și trecu în cele din urmă prin portal, care se închise în urma ei, producând o lumină orbitoare în jur în momentul în care dispăru.