Pașii grei ai lui Hiamstar lasă urme abia vizibile pe mult prea bătătoritul sol al pădurii Mortor, pe drumul ce duce spre Sud, spre acea veche și de temut vale, cunoscută și ocolită de toate ființele vii - de Valea Plângerii, în timp ce vechiul Spirit al Pădurilor se mișcă încet, cumpătat, cu grijă printre copacii seculari adormiți de vreme și de puteri magice, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să-i trezească.

  Dar mulți dintre acei copaci nu se m-ai trezeau deja: erau și ei la fel de obosiți precum era soarta să facă față răului, să lupte contra propriei nimicnicii și a impotenței în fața spiritelor care le măcinaseră existența și le întrerupseră destinele.

  „E atât de liniște aici,” murmură Baradar, încă stând cocoțat pe umărul bătrânului copac, în dulcea legănare cauzată de mișcarea lungilor sale mâini de lemn.

  „Așa e,” răspunse abia auzit Hiamstar și un oftat greoi îi ieși din piept. „Și era atâta veselie pe aici odată. Erau atâtea păsări ce cântau melodios în lina lor plutire prin aer; era inocența frunzelor noi abia ieșite din găoacea crengilor și bucurându-se de soare; precum era și frumusețea întregii păduri - cu ai ei lupi veșnic înfometați, dar care nu răneau fără pricină; cu ale lor veverițe harnice, sărind veșnic pe crenguțe și, de scăpau ele vreo alună din lăbuțe, aceasta se rostogolea atât de stângaci și vioi în același timp pe al nostru bătrân trunchi, iar până să ajungă jos ne tăvăleam sărmanii de noi de râs, căci acele atingeri ne gâdilau atât de mult. Apoi era iarba - de un verde pur, de un verde al umbrei, care se legăna ușor, bine protejată de coroanele noastre imense și astfel ferite de soare, dar totuși unduite de un vânticel slobod, scăpat de vreunul mai tânăr din noi care nu știuse să fie hâtru în fața vântului. Însă…”

  „… mie cel mai mult mi-a plăcut muzica acestei păduri, Hiamstar. Mi-au plăcut corurile formate din nenumărate păsări, cântând pe diverse voci, care se forțau în fel și chip să aibă întâietate în fața soarelui, a cerului, a pământului și care astăzi nu m-ai sunt se pare.

  „Oh, și câtă dreptate ai, minikine,” spuse Baradar cu al său glas gros, de barosan, de parcă ar fi făcut și el cândva parte din acel cor despre care vorbise Baradar. „Dar să știi că acele melodii le m-ai auzim uneori: când cerul de deasupra noastră e senin, când vântul abia adie pe alături, răcorindu-ne rănile și, ce-i mai important - când scăpăm de puterea propriului blestem.”

  Ultimul cuvânt Hiamstar îl rosti apăsat și parcă pe silabe, căci ar fi vrut el să pună în acel cuvânt toată povara care-l apăsase pe suflet în acele lungi milenii de existență în umbră, în timp ce pașii săi ajunseră în sfârșit la marginea pădurii, la marginea aceea sudică ce dădea spre Valea Plângerii, cu ale ei întinsuri pustiite și parcă și ele fuseseră bătute de soartă.

  Se opri Hiamstar la doar câțiva pași de primul rând de copaci, pe un mic delușor de pe care se putea vedea Valea atât de bine, dar ceea ce-i uimi pe amândoi fu să vadă un orizont roșu deasupra văii, cu toate că era abia dimineață. „Oh, și iarăși Bocetele-și fac de cap,” murmură Hiamstar întristat.

  „Așa e,” consimți și Baradar. „Nu le place niciodată când pierd vreo bătălie în fața cuiva. E modul lor de a-și plânge durerea, în timp ce-și oblojesc rănile.”

  O tânguială încărcată de durere se auzi deodată dea lungul văii, făcându-i pe Hiamstar și Baradar să tresară și să-și întoarcă capetele spre stânga, spre locul pe deasupra căruia curgeau în unde de umbră curenții de aer și nu era vorba de o iluzie a naturii acolo: era puterea Bocetelor, a sufletelor lor cătrănite ce goneau de lângă ele alte suflete - cele ale soldaților căzuți în luptă, căci deși ele iubeau să-și întregească rândurile cu suflete nevinovate, de data asta, când pierduseră, preferaseră să lupte cu ele chiar și după moarte, arătându-și astfel parcă nemulțumirea.

  „Crezi c-ar trebui să intervenim?” întrebă Hiamstar cu jumătate de glas, în timp ce privi spre Baradar doar cu colțul ochiului.

  „Știi că mi-ar plăcea, dar… n-avem noi puterea asta.”

  „Eh, așa e. Ai dreptate, minikine, ca întotdeauna. Dar de fiecare dată când văd astfel de prigoniri, sufletul începe să mă doară și iară-și îmi amintesc de a noastră tristă soartă,” și melancolia puse iarăși stăpânire pe Hiamstar.

  Baradar preferă să păstreze tăcerea o vreme, vrând parcă să-i dea vreme copacului să-și vină în fire. Apoi spuse: „ții minte, Hiamstar, despre ce am vorbit noi ultima dată când ne-am întâlnit, acum 7 mii de ani?”

  „Ooo, dacă nu mă înșală mintea…,” murmură Hiamstar tărăgănat, în timp ce ochii săi se îngustară de parcă s-ar fi forțat să întoarcă timpul sau cel puțin roata minții și să-și amintească ce-și vorbiră cei doi cu mii și mii de ani în urmă. „Aaa, stai, parcă-mi amintesc. Ți-am spus atunci povestea Prințesei Curse se pare.”

  „Așa e. A prințesei Curse și a titanului Island, cel care de altfel se află acum în această pădure.”

  „Așa să fie?!” murmură Hiamstar cu uimire. „Așa o fi, de zici, dar… să fiu sincer nu l-am recunoscut sau … poate nu l-am cunoscut niciodată?!” și Hiamstar căzu pe gânduri.

  „Atunci mi-ai vorbit de blestem, Hiamstar și că fiecare răspunde pentru el în felul său. Dar… nu mi-ai spus niciodată despre cum a plătit Pădurea Mortor pentru cele întâmplate.”

  „Oh, Pădurea Mortor… a mea dulce Pădure,” iar glasul gros al lui Hiamstar se rostogoli dea lungul văii, de parcă ar fi vrut ca toată lumea să știe a pădurii tristă poveste. „Noi am plătit prin a deveni umbre,” accentuă copacul fiecare cuvânt. „Am devenit fantome în propriul univers pe care l-am iubit atât de mult odată. Am fost condamnați să hoinărim în neștire vechiul nostru plai și să retrăim la nesfârșit ultimele noastre clipe înainte de marele prăpăd,” și ochii lui Hiamstar deveniră deodată de o nuanță verde-închis, aproape întunecată, mărindu-se în volum și lăsând să treacă timpul prin ei, întorcându-se înapoi și înapoi, în timp ce roata vremii se rotea c-o viteză nemaipomenită, de parcă ar fi fost nerăbdătoare să m-ai vadă odată acele timpuri.

***

  Cercuri mici de raze de lumină se văzură la început plutind pe deasupra pădurii. Apoi, găsind o breșă printre crengile copacilor seculari, acele cercuri pătrunseră printre ele, iar pe la jumătatea drumului deveniră mai mari în volum, unduise vesel printre copaci, pe deasupra tufișurilor și a ierburilor și făcând verdele închis al mușchilor de pe trunchiuri să pară mai viu ca niciodată.

  Apoi se auzi ciripitul melodios al unei privighetori, trezind parcă la viață natura și, curând, după acel prim strigăt de viață, se auziră altele și altele, formând un cor divin de glasuri și note muzicale.

  Și era atâta încântare în jur, ascultând acea dulce melodie, că până și crengile copacilor fremătau ușor, vrând parcă să transmită plăcere prin acea mișcare a sufletului lor, dansând astfel și ele laolaltă cu razele de lumină care continuau să plutească pe deasupra lor.

  Deodată însă ciripitul păsărilor fu ușor deranjat de mormăitul înfundat al unui urs, ce le făcu să tacă pentru câteva clipe, ca mai apoi să înceapă să cânte mai tare, de parcă ar fi vrut să astupe sunetul ciudat care le deranjase reprezentația.

  Și, în ritmul muzicii de sus, se văzu ieșind dintr-un tufiș crescut chiar în mijlocul cărării înguste, ce urca în sus pe pantă și ducea spre micul pârâiaș auzit curgând în depărtare, un mare urs brun.

  La început ursului i se păru stranie acea liniște din jur, împletită cumva cu melodia din înalturi și de aceea se opri, se ridică apoi pe picioarele din spate, în timp ce-și atingea ușurel de pântece labele din față și adulmecă zarea. Nimic însă nu se simți în jur, ca și cum parfumul s-ar fi încăpățânat să iasă din flori, vântul s-ar fi oprit deodată și nici chiar aerul extrem de curat al pădurii n-ar m-ai fi fost cel de odinioară. Apoi ursul scoase un strigăt puternic din al lui piept, dar nu-i răspunse nimeni așa că m-ai lăsă să–i m-ai scape încă unul - așa, ca să fie cu pereche.

  Dar… ursul nu era singur. După el, făcându-și drum prin același tufiș, se apropiară de el doi ursuleți de vreo câteva luni care nu se dezlipeau de a lor mamă și… cel ce păru a fi un urs singuratic la început, rezultă a fi o ursoaică - o mamă iubitoare și extrem de protectoare cu ai săi pui. Și, după ce-i văzu alături de ea, zbenguindu-se în timp ce se împingeau unul în altul, ursoaica se lăsă pe cele patru labe și porni mai departe, tot întorcând capul în stânga și-n dreapta, asigurându-se astfel că nu-i pândește niciun pericol.

  Ursuleții se m-ai hârjoniră pentru câteva clipe lângă tufiș. După care, văzând că mama lor se îndepărtase destul de mult printre copaci, se grăbiră s-o ajungă din urmă.

  În urma lor, din același tufiș se arătă capul unei vulpi, ce păruse că stătuse acolo tot timpul, spionând hârjoneala ursuleților și îngrijorarea ursoaicei. Însă era doar o iluzie a pădurii, căci pe acolo treceau de obicei, zilnic, majoritatea viețuitoarelor pădurii ca să se adape la pârâu.

  Vulpea însă nu se oprise în loc să adulmece zarea așa cum făcuse lupoaica, ci se uită pe alături să vadă de nu găsește ceva gustos de înfulecat. Dar, spre nenorocul ei, iepurașii gustoși și tot restul „gustărilor” ei obișnuite, se ascunseră prin vizuini, simțindu-i prezența. Așa că, în cele din urmă, mărita vulpe se văzu nevoită să se lase păgubașă și s-o ia și ea pe urma ursoaicei, ca măcar cu apă dulce de izvor să se adape, de nu avuse noroc să-și lingă buzele după luarea unui festin delicios.

  Curând după aceea, ieșiră din scorburi și micile vietăți. La început se arătă căpșorul unei mici veverițe ce-și ducea traiul sus, mai spre vârful unui înalt copac rotat. Ca mai apoi, din mica lui vizuină săpată la doar câțiva pași de copacul veveriței, să se arate capul unui alb iepuraș fricos. Acesta își iți la început doar nasul mic, negru și umed, după care apăru vârful urechilor lungi, ai săi ochi lucioși, de un suriu deschis, ca mai apoi să i se vadă și codița mică și pufoasă în timp ce el o luă în salturi zglobii spre mica poiană ce se afla nu departe de acel loc.

  Dar… nici veverița și nici iepurașul nu erau singuri acolo: de printre frunze se ițeau mici căpșoare de păsări, ca la sol, printre ierburi și alte buruieni, să se miște când rapid, când greoi, restul gângăniilor și tot soiul de bosoi, viermi și mici păianjeni ce-și lăsară abandonată casa pentru scurtă vreme, iar acum se grăbeau să vadă de nu le căzuse nimic în plasă.

  A lor mișcare haotică, precum și spionarea făcută de păsări de printre copaci, dădea un farmec aparte pădurii, creând totodată în jurul ei o tainică chemare a naturii, căci cu toată sălbăticia din acele locuri, ce era veche de milenii, pădurea avea totuși și orânduiala ei, un ritual necunoscut multora, dar atât de bine simțit și respectat de toate viețuitoarele pădurii.

  Un strigăt însă străbătu liniștea feerică a pădurii și întrerupse deodată frumoasa melodie a muzicanților ascunși printre frunze. Apoi fâlfâitul aproape neauzit al aripilor unei mari bufnițe cu coarne făcu să se miște crengile copacilor, când aceasta luă aceeași cale urmată de iepuraș, urmărindu-l din înalturi.

  Dar, când să se arunce asupra nevinovatei prăzi, pe care o râvnise atât de mult și vulpea, bufna îngheță pentru câteva clipe în aer, îndreptându-și privirea spre nord, acolo de unde se vedea apropiindu-se cu repeziciune de acele locuri un imens nor negru de fum.

  Bufna, simțind pericolul, scoase iarăși un strigăt puternic din al ei gâtlej, parcă anunțând restul viețuitoarelor de pericolul iminent care se apropia, și al ei strigăt de avertizare fu imediat recepționat: iepurașul o luă la fugă înapoi, pe același drum pe care și fugise până atunci; păsările din copaci începură să se agite și să țipe vertiginos; șerpii, șopârlele și tot restul animalelor mici și mari își făcură apariția din ale lor vizuini și bârloguri și toate până la ultima, adunate la un loc și uitând de a lor rivalitate, priviră îngrijorate în zare, la focul ce se vedea mâncând lemnul copacilor seculari și amenințând astfel să distrugă și casele lor, precum punând în pericol și a lor existență.

  Plecându-se până la pământ și luptând cu flăcările care-i mistuiau, copacii scoteau strigăte asurzitoare din ale lor gâtlejuri de lemn, de parcă ar fi cerut ajutor și salvare de la restul, dar anunțându-i și pe ceilalți despre moartea iminentă care se apropia de acele locuri. Dar… după cum nimeni nu poate face nimic în fața focului și a apei, la fel nu se putea apăra nici pădurea, care fu cât de curând cuprinsă de flăcările, care mâncau flămânde din ale lor trupuri, făcându-i să se vaiete cu ale lor neogoite gemete, dar… vai, acolo nu era nimeni să-i ajute.

This tale has been unlawfully lifted without the author's consent. Report any appearances on Amazon.

  Focul, în goana lui nebună spre sud, făcu victime multiple: veverițele pieriră în ale lor scorburi, nevrând să-și părăsească puii abia născuți; insectele n-avură nici ele nicio șansă, căci ducându-și în majoritatea cazurilor traiul printre crengile copacilor și pe ale lor trunchiuri, împărtășiră aceeași soartă cu ei; la fel se întâmplă și cu iepurașii, cu vulpile, cu lupii, cu mare parte dintre urșii care se aflau în acele clipe de prăpăd chiar în inima pădurii și căzură și ei răpuși după ce flăcările se înfruptaseră din a lor blană, pârjolind-o, sleindu-i de puteri și făcându-i să cedeze în fața morții în cele din urmă.

  Numai puțini se salvară din acel infern, dar mulți dintre ei purtau răni adânci pe piele, urmele acelui război cu focul prin care le fu dat să treacă. Și… după ce se văzură la adăpost, ajunși pe întinsa câmpie de pe lângă Pădure, se opriră pentru mult timp și priviră îndelung spre Pădurea care continua să ardă și se urniră din ale locuri abia când totul fu făcut scrum și doar câteva scântei luminoase se m-ai vedeau zvâcnind în aer, deasupra a ceea ce fusese odată Pădurea Mortor.

***

  „A fost greu atunci,” spuse deodată Hiamstar, întrerupând liniștea care se așternuse în jur, în timp ce el decise să-i însoțească pe Dike și pe restul și astfel să le arate cea mai sigură cale de ieșire din acea pădure. „Și probabil ne m-ai e greu și astăzi, căci deși ne-a fost dat să trecem prin acel mare măcel al limbilor de foc, numite flăcări, mulți dintre noi continuă să creadă că m-ai suntem vii și de asta uneori m-ai văd oamenii splendoarea Pădurii Mortor de altă dată.”

  „Și totuși, Hiamstar, viața continuă. În locul acelei păduri de odinioară va crește o altă falnică pădure, odată ce acest loc va fi curățat de blestem. Astfel pământul va respira din nou după multă vreme, primind în sânul lui o nouă ghindă ce ascunde în sine sămânța vieții.”

  „Eh, titane Dike, aș vrea eu să fie astfel, dar … nu mă pot minți și nici nu pot minți pe alții, căci de ne-a fost dat să trecem prin ce-am trecut, ca mai apoi să petrecem alte milenii în lumea dintre umbră și lumină, fără a vedea clar lumina soarelui, mă îndoiesc că va m-ai exista vreodată pe aceste întinsuri viața.”

  „De ce crezi asta, Hiamstar? Viața e imprevizibilă și te poate surprinde când te aștepți cel mai puțin,” spuse Himera.

  „Așa o fi, dar … cu cât ești mai bătrân, cu atât crezi mai puțin în basme, în miracole și în … destine.”

  Sephir zâmbi, amintindu-și pentru o clipă doar lupta ei cu Ian Gyar și că mai apoi i-a fost dat și ei să vadă cum arată pe dinăuntru lumea Umbrelor.

  De parcă i-ar fi citit gândurile, Hiamstar își întoarse capul spre ea și-o privi cu bunătatea unui bunic ce nu și-a văzut de mult nepoții, de care i-a fost atât de dor. „M-ai sunt din cei ce-au văzut această lume în care noi trăim,” murmură copacul.

  „Așa e și… pot spune fără rețineri că e total diferită de ceea ce așteptăm noi să fie după moarte, căci aceasta e lumea plină de frici și pericole de care ne-am ferit o viață,” spuse Sephir, fără să-l privească.

  „Dar totuși… ai reușit să revii la lumină și să te alături unui suflet ce a trecut și el odată pe același drum, găsind calea spre un loc luminat și plin de dragoste cum e a ta inimă,” spuse Hiamstar fără a-și lua ochii de la ea, iar asta-i miră pe mulți din cei ce-i însoțeau, dar… îl făcură pe Dike să fie mai gânditor ca niciodată.

  „Te supără ceva?” întrebă Gaea în șoaptă, după ce grăbi pasul, trecând de Hiamstar și Sephir care-și continuau a lor discuție despre viață, și se apropie de el.

  Dike, fără a se uita spre titanidă, ci undeva în depărtarea spre care se îndreptau, dădu ușor din cap: „da, așa e și se numește asta dragoste de părinte.”

  „Fenrir!” murmură Gaea.

  „Da. Anume la el și mă gândeam, căci acea imagine ce am văzut-o nu demult reflectată în flăcări, nu-mi dă pace și gata.”

  „Și totuși… chiar de a avut cândva o altă soartă, acum e bine și oarecum în siguranță, chiar și dacă cu Maranam la libertate nu m-ai e siguranță pe pământ de altfel.”

  „Pe mine ce mă neliniștește e Parca și motivele pentru care ea a unit destinul lui Fenrir de cel al Sephirei, când sunt sigur că la început drumurilor celor doi erau complet paralele și nu se intersectau deloc.”

  Gaea zâmbi. „Știi?! Aceeași întrebare și-a pus-o și Tenebre.”

  „Tenebre?” întrebă Dike mirat, ațintindu-și privirea asupra titanidei. „De când știe Tenebre despre asta și… nu-mi spune că a avut partea ei de implicare în planul Parcăi.”

  „Nu. N-are nicio legătură. Dacă și dacă Tenebre a aflat despre Sephir și Fenrir e că a văzut odată, pe când încerca să treacă de lacul Licuricilor și să spioneze Poporul Siar-ului, momentul căsătoriei celor doi. Însă… nu știe mai mult decât atât. Cel puțin asta cred.”

  „Parca aici are mai mare influență decât voi credeți,” adăugă Lodur, alăturându-se celor doi titani, în timp ce se sprijinea ușor în capătul de sus al lui Alabar, de parcă și-ar fi odihnit palma pe micul trup al lui Bayer. Dar ceea ce părea doar o acțiune fără sens era de fapt menită să estompeze lumina lui Bayer și astfel să nu facă să sufere și mai mult copacii și viețuitoarele, dându-le speranță la o nouă viață, așa cum obișnuia de obicei să trezească lumina stelei în sufletele oamenilor speranța ori de câte ori era văzută de aceștia. „Nu mi se pare întâmplător că Tenebre se afla la lac în acel moment în care Sephir s-a decis să-și unească destinul cu Fenrir. Aici la sigur e mâna Parcăi.”

  „Nu m-ar mira, dacă sincer. Dar totuși nu văd sensul acestei mișcări riscante, căci știind prea bine de ura lui Tenebre față de oamenii dragi ai lui Inlan Diar n-ar fi făcut decât s-o ațâțe mai mult și într-un final să-i atace,” șopti Gaea gânditoare.

  „Mărul Discordiei sub forma urii,” spuse Lodur, iar asta-i făcu pe Dike și Gaea să se oprească-n loc, privindu-l mirați.

  „Așa e. Ceea ce cred e exact la ceea ce vă gândiți voi: sufletul Parcăi e deja împărțit în două și ea nu le m-ai poate controla pe niciuna dintre ele. Una din ele a căutat să aducă lumină în acest război și de asta i-a dat medalionul în formă de fecioară lui Fenrir, asigurând astfel uniunea lui cu Sephir, care nu doar că-i dă putere să lupte și să caute mereu să triumfe, dar și o să fie mereu de partea lui; pe când partea întunecată a titanidei Sorții caută a noastră dezbinare. De aceea a trimis-o acolo pe Tenebre: s-o forțeze cumva pe Sephir să renunțe. Însă planurile i-au fost dejucate de însăși puterea întunecată pe care conta, căci puterea lui Island, alăturată celei a lui Dike, a vrăjit iedera ce trăiește în acele ape și care până la urmă a încercat să scape de Tenebre și de planul Parcăi în același timp.”

  „Iar noi am ajuns aici,” spuse Dike cu fermitate. „Ne era dat să trecem prin Valea Plângerii și prin Pădurea Mortor. Parca a căutat a noastră moarte.”

  „Așa e, însă a obținut exact contrariul, căci am devenit mai uniți ca niciodată și totodată vom face o faptă bună, ajutând aceste triste suflete să pornească în sfârșit pe calea spre Aeon.”

  Lodur se întoarse și privi în urmă, la copacii ce se plecau ușor în urma lor. Ca mai apoi, după ce trecea de ei și ultimul suflet viu, să se facă scrum, iar a lor cenușă arzândă era împrăștiată de o boare nevăzută de vânt. Dar nu se m-ai auzea acolo niciun vaiet, niciun plânset, precum nu m-ai era zbucium în sufletul pădurii. Era doar o liniște apăsătoare, o liniște monumentală, ca cea simțită adesea înaintea marilor furtuni.

  Când să treacă și de ultimul rând de copaci ce străjuiau partea Nordică a Pădurii, Hiamstar se opri și, zâmbind trist, spuse: „până aici a dus al nostru drum, băiete. Acum e rândul vostru să luptați pentru pace.” După care Hiamstar își duse al lui braț de lemn spre al său umăr, îi permise lui Baradar să urce în a sa palmă și ulterior îl lăsă pe pământ, închinându-se ușor în fața tuturor.

  Apoi, Hiamstar se ridică și privi falnic spre soare, zâmbind din tot sufletul. După care închise ochii și avu și el aceeași soartă ca restul viețuitoarelor și a copacilor: trupul i se transformă în cenușă, plutind ușor în depărtare pe aripi de vânt.

  „S-a încheiat destinul unei legende a Pădurilor,” murmură Baradar trist.

  Sephir, care stătea în stânga lui, își puse a ei mână pe capul minikin-ului, mângâindu-i ușor părul și încercând să-i dea astfel măcar puțină alinare.

   Fără să m-ai spună nimic, când și ultima sclipire de cenușă arzândă din aer dispăru, iar locul fostei Păduri Mortor, ce trăise milenii asemeni unui Păduri Fantomă, fu luat de o vastă câmpie înverzită, minikin-ul se întoarse cu spatele la acel loc, căci prea-l durea inima să-l privească, realizând că acela fusese ultimul moment când îi fu dat să vadă acele locuri dragi și cel mai important, când m-ai auzise, fie și pentru scurtă vreme, vocea a lui Hiamstar, atât de dragă inimii lui - cel care-i fusese profesor, cel care-l iubise asemeni unui părinte și cel care-și luase rămas bun de la minikin asemeni unui bun prieten, dându-i un sfat bun la sfârșit de drum, ca mai apoi să pornească el însuși pe un alt drum - cel spre necunoscut.

  Unul câte unul: Dike, Lodur, Gaea, Island, Sephir și restul porniră în urma minikin-ului, păstrând liniștea, de parcă ar fi adus un omagiu acelei Pădurii ce nu m-ai exista deja.

  Dar nu toată lumea-l urmă în cele din urmă pe Baradar. Himera și ale ei luptătoare se opriră în același loc în care pierise Hiamstar, căci și al lor drum se încheia acolo și, odată ce Dike și ai săi erau scăpați de pericol, ele trebuiau să se întoarcă în Valea Plângerii și să păzească sufletele vii de Bocete.

  „Ești sigură că nu vrei să ne însoțești?” îi șopti Boor soției, mângâindu-i obrazul, în timp ce ea-și culcă al ei cap pe a sa palmă și închise ochii, simțindu-se atât de iubită de el, fie și pentru scurtă vreme.

  Fără să deschidă ochii, Himera spuse: „sunt sigură, Boor și de o fi să ne m-ai vedem vreodată în altă viață, atunci vom avea mai mult timp pentru noi. Acum însă prioritățile noastre sunt altele și se pare că la fel sunt diferite și drumurile pe care trebuie să mergem noi: unul spre Nord și altul spre Sud; unul spre viață și altul spre moarte, având totuși speranța în suflet că nu-i acesta sfârșitul, ci doar începutul.”

  „Atunci vom face ca al nostru vis să fie realitate și, când totul va fi sfârșit, când totul va fi doar un vis urât uitat de lume, mă voi întoarce aici și voi petrece un lung timp cu tine.”

  Himera zâmbi: Boor niciodată nu spunea cuvinte deșarte și de el promisese să se întoarcă odată la ea și să-i fie alături, fie și măcar pentru o vreme, ea știa că așa va fi. De aceea, se ridică pe vârful degetelor și-i dădu un sărut pe buze. După care-și desprinse a ei mână din a lui, lăsându-l să plece și Boor trebui s-o facă, căci ceilalți erau deja mult în fața lui și el trebuia să se grăbească puțin ca să-i ajungă.

  Rămasă în același loc în care-și luase rămas bun de la el, Himera privi îndelung în spatele lui, până Boor și restul se pierdură în zare. Anume atunci, când rămase complet singură, căci și ale ei luptătoare se îndepărtară de ea, știind că acolo n-o paște niciun pericol, o rafală de vânt rebel îi desfăcu șalul de pe cap și-l duse pe aripile răzlețe ale curenților de aer, departe-departe în zare, făcându-l să pară o pasăre măiastră multicoloră ce se lăsase pradă visării, plutind în ritmul respirației pământului însuși.

  Cu fața dezgolită, pe care se vedeau urmele trecutei sale suferințe, Himera zâmbi iarăși, în timp ce vântul continuă să-și facă de cap cu al ei păr. Apoi, în colțul ochilor apărură lacrimi, pe care Himera le lăsă să cadă liber pe ai ei obraji, căci ele reprezentau tristețea simțită de al ei suflet pentru Pădurea Mortor care nu m-ai era, dar pe care o cunoscuse atât de bine și, totodată, văzând plecând de lângă ea cele două mari iubiri ale ei: soțul și fiica, pe care-i petrecea acum în lacrimi… la război.

  De parcă ar fi lăsat-o în urmă, ca un personaj de poveste ce-și terminase al său rol, șalul Himerei continuă să plutească în zare, dus repede pe aripile vântului, până-l ajunse din urmă pe Boor și doar după ce ajunse deasupra lui, zeul văzu șalul și zâmbi, simțind parcă că m-ai există speranță pe pământ. După care-și întinse mâna spre șal și-l prinse în a sa palmă. Apoi, inspiră îndelung parfumul de dor a acelei păsări măiestre fără viață, iar pentru a-i fi mereu alături, zeul înfășură șalul de încheietura mâinii drepte, luând astfel cu el puterea unei mari iubiri.