„Karina, trebuie să mă ajuți cu asta, chiar dacă e greu,” murmură Gaea în timp ce stătea deasupra lui Yellen, care continua captivă în pânza de gelatină a Bestlei, privind-o pe titanidă cu ură. „Luptă! Întoarce-te pe calea Vieții și uită a doua ta Moarte!” m-ai spuse Gaea, atingând fără teamă obrazul drept al lui Yellen, făcând-o pe aceasta să se transforme pentru câteva secunde doar în Karina de altă dată.

  „Asta nu poate fi!” murmură înfrigurat Dike, lăsându-și brațele libere, deși mai înainte de asta le ținea cruciș pe piept. „Ce fel de vrăjitorie m-ai e și asta, Gaea? Cum poate fi acest copil Karina?”

  „Karina? Care Karină?” se întrebară toți, în special Oamenii Siar-ului, privindu-i îngrijorați.

  Singurul care-și păstră calmul fu Nathaniel, care fu și cel ce spuse în cele din urmă: „Karina a fost una dintre fecioarele Siar-ului transformată în Yātrīkar!” iar ale lui cuvinte îi uimiră pe toți.

  Auzind astfel de cuvinte din gura tânărului, Gaea se întoarse încet spre el, scrutându-l cu privirea și încercând să-i pătrundă adânc în suflet. Astfel, titanida nici nu observă când se transformă, inconștient, în aceeași bătrână ce se arătase cu mulți ani în urmă lui Karlleikans și lui Upprisin.

  „Oh, Gaea!” murmură Bestla ca fermecată, arătând-o cu degetul pe Titanidă. O lovitură peste mână, primită de la Samaya, o făcu însă să-și retragă brațul.

  „Cum de știi tu numele ăsta, băiete?” întrebă Gaea cu jumătate de voce, tot privind în ochii lui Nathaniel, care nu se temu deloc nici de-a ei privire insistentă, nici de înfățișarea neobișnuită a Titanidei. „Citesc în ochii tăi o primă viață! Asta înseamnă că n-ai trăit în acele vremuri pentru ca soarta să-ți reveleze astfel de lucruri.”

  „Și ai dreptate, Mamă Pământ. Nu-mi amintesc asta din proprie experiență.”

  „Atunci?” accentuă Gaea întrebarea, făcând atmosfera din jur, și așa tensionată, să se simtă încă și mai apăsătoare.

  „Bătrânul Solan! El mi-a spus despre asta, dar… nu știu de unde a aflat el despre asta și nici n-am întrebat să fiu sincer. Doar mi-a spus despre asta înainte să ne despărțim în Pădurea lui Tenebre.”

  „Atunci, trebuie să-l văd pe acel bătrân!” strigă Gaea. „Mai repede! Duce-ți-mă la el!” insistă bătrâna titanidă.

  „Asta va fi cam greu, chiar dacă nu imposibil,” se auzi glasul lui Island și Gaea-l căută imediat cu privirea. Îl văzu stând între Sephir și Fenrir, chiar în spatele lor, și privind în pământ de parcă s-ar fi simțit vinovat. „Acel bătrân nu m-ai e pe acest pământ.”

  „Nu m-ai e?” „Bătrânul Solan ne-a părăsit?” „Ce s-a întâmplat?” se auziră murmurările Oamenilor Siar-ului, triști și speriați în același timp, aflând despre dispariția bătrânului.

  „Viață pentru viață!” murmură abia auzit Gaea, după ce Island îndrăzni și-o privi în ochi.

  „Așa e! Solan a făcut schimb de suflete cu Gosmel, jertfindu-se pentru a-i prelungi viața unuia dintre copiii ce-a mers cu noi în Ținuturile Gheții!”

  „La naiba cu toți Samargo și cu tot!” strigă iarăși Gaea, scrâșnind din dinți, și-și reluă forma de mai înainte, ca mai apoi să se schimbe înapoi în bătrână, doar pentru câteva secunde, și iarăși în tânără fecioară.

  „Gaea, controlează-te!” îi ordonă Lodur, dar o făcu doar să-l privească furioasă. Lui Lodur însă puțin îi păsă de-a ei supărare, știind prea bine că schimbarea ei era una inofensivă doar în condiții normale de viață, departe de ochii lumii. Acolo însă, în Pădurea Spânului, n-ar fi făcut decât să-i alerteze pe dușmani. „Știi prea bine unde suntem, Gaea și ce ni se poate întâmpla dacă nu te controlezi!”

  „Mda! Știu eu!” murmură Gaea nemulțumită, căci deși era în trupul tinerei Gaea, totuși se comporta ca o bătrână ursuză și țâfnoasă. „Fie! O să-mi scot eu pârleala cu Samargo altă dată!” spuse ea, de parcă ar fi avut încotro. „Acum însă trebuie să alungăm blestemul Yātrīkar din trupul acestei tinere. Altfel, vom pierde acest copil în favoarea răului.”

  „De alungat blestemul? Din câte știu odată transformată o fecioară în Yātrīkar nu m-ai poate fi salvată. Plus la asta, din ce-am văzut noi și Bestla în reflecții, sufletul lui Yellen e o Yātrīkar, iar asta face să fie imună la tot felul vrăji,” spuse Samaya.

  „Aici te înșeli draga mea, mică lupoaică, căci o Yātrīkar nu poate fi eliberată de blestem doar dacă trupul pe care-l posedă e complet lipsit de suflet. În cazul acestui copil însă avem șansa, căci… în ea sălășluiește sufletul Karinei.”

  Auzind vocea Gaeiei, Nathaniel se cutremură din cap până-n picioare, de parcă zeci sau sute de furnici i-ar fi alergat prin tot corpul.

  „Și totuși, Gaea, o să ai nevoie de cea care te-a ajutat să schimbi ițele sorții și să-i înșeli pe Yātrīkar, ca mai apoi Karina să-i ia locul uneia dintre ele și astfel să fure Ochiul Diavolului,” spuse Sephir, zâmbind, iar Gaea-o străfulgeră cu privirea.

  „Crezi că nu știu de asta?”

  „Țâfnoasă ca întotdeauna,” clătină Dike din cap cu reproș. „Sephir doar ți-a sugerat o idee. N-o lua în nume de rău și nici nu te răzbuna pe alții pentru a ta proastă dispoziție.”

  „Bine că le știi tu pe toate!” mormăi Gaea furioasă și-i întoarse spatele Titanului, îndreptându-se spre marginile pădurii, căci ritualul pe care ea avea de gând să-l facă trebuia înfăptuit în câmp deschis și nicidecum în pădure unde-ar fi putut pune natura în pericol. „Urmați-mă, dar nu cu toții!” îi șuieră titanida printre dinți lui Lodur când ajunse în dreptul lui, „și nu uitați să aduceți și copila cu voi. Altfel vă transform pe voi în Yātrīkar,” și se îndepărtă în grabă de acele locuri, căci era nevoie să facă mai întâi pregătirile necesare.

  În urma ei, Samaya și Bestla merseră să-l ajute pe Nathaniel s-o ridice pe Yellen de jos și, deoarece tânăra se opunea să meargă pe propriile picioare, dar mai era și împiedicată din cauza plasei, tânărul o aburcă în cele din urmă pe umăr și porni pe urmele Gaeiei, urmat în de aproape de cele două tinere. Apoi, Dike, Lodur, Island, Boor, și restul începură unul câte unul a merge și ei în aceeași direcție.

  Sephir îl prinse deodată pe Fenrir de braț, forțându-l să se oprească, căci o făcea pe supăratul și nici n-o salutase atunci când se revăzuseră, iar acea supărare a tânărului se datora faptului că Sephir plecase de lângă el, urmându-și tatăl, fără măcar să-l anunțe. „Chiar n-o să spui nimic?” îl întrebă ea.

  „Și… ce ar trebui să spun: felicitări că te-ai întors întreagă?”

  „Nu. Că ți-a fost dor.”

  „Și… de mi-a fost dor, schimbă asta ceva? Oricum vei pleca la fel ca și data trecută așa cum a-i m-ai făcut-o de altfel: fără să mă anunți,” și dădu să-i întoarcă iarăși spatele, dar tânăra-l apucă strâns de braț, forțându-l să stea locului.

  „Îmi pare rău!” murmură ea în cele din urmă, plecându-și privirea, deși Fenrir o privea insistent. „Dacă ți-aș fi spus nu mi-ai fi permis să merg acolo, dar acolo era nevoie de mine.”

  „Și eu aveam nevoie de tine, Sephir! Aveam măcar nevoie să știu că ești bine, dar nu mi-ai trimis nici măcar un gând bun.”

  „Am transmis: Samayei.”

  „Dar nu mie, Sephir. Nu mie,” și se desprinse în cele din urmă din prinsoarea ei și se îndepărtă de ea, lăsând-o singură cu a ei tristețe. După câțiva pași se întoarse însă și, prinzând-o de mână, o trase după el, căci deși n-o iertase încă, totuși îi era soție și-o iubea, iar Sephir pentru el era ființa scumpă ce nu putea fi lăsată în urmă.

***

  „Cât de repede se lasă noaptea!” murmură Bestla, privind la norii negri ce se adunau iarăși grămadă pe cer, în timp ce ea, Samaya, și restul se aflau la marginea pădurii.

  „Mila lui Maranam!” șuieră Gaea printre dinți trecând printre Bestla și Samaya, forțându-le să se îndepărteze pentru scurtă vreme. Apoi, Gaea se îndepărtă cam vreo două sute de metri de marginea pădurii și, după ce-și prinse fustele rochiei, de la jumătatea lungimii lor, în cingătoare pentru a-și lăsa picioarele goale libere, făcu să apară în mâna ei două paloșe pe care, după ce luă mai întâi o poziție de atac, începu a le mișca ritmic, dar precis pe deasupra capului, iar picioarele ei începură a se mișca în ritmurile de dans al unui antic ritual, deși muzică în jur nu se auzea.

  „Cum face de se mișcă atât de precis?” o întrebă o femeie pe cealaltă.

  „Asta e pentru că numai Titanida poate auzi muzica sacră a pământului,” dar se înșelase, căci la scurt timp, după ce Gaea lovi de trei ori un paloș de un altul, în jur se auzi o stranie muzică de bucium, asemeni celui auzit pentru chemarea la luptă.

  „Nu poate fi!” murmură Fenrir. „Tineimu?”

  „Exact!” îi răspunse Sephir care-i stătea alături. „De fapt le-am văzut deja aseară în acțiune, când Parca a decis să-și arate încă odată nebunia și ne-a atacat.”

  Fenrir își privi îndelung soția, așteptând un răspuns mai detaliat. Ea însă îl apucă cu ambele mâini de braț și-și culcă capul pe umărul lui, dându-i de înțeles că n-aveau de ce se teme.

  „Tineimu!” strigă deodată Hestia, apărând de nicăieri chiar în fața Gaeiei, care-și continua ritmicul dans, iar al ei strigăt le aduse cu el și pe celelalte războinice ale focului ce înconjurară câmpia. „Pe poziții!” și în mâna ei apărură de asemenea paloșe, la fel cum apărură și în mâinile Fecioarelor Tineimu, numai că mânerele celor deținute de Hestia și de Tineimu aveau un alt tip de gravură: inspirat din dansul flăcărilor, arderea lemnelor în focurile ei și imagini din luptele în care ele participară.

  Apoi, în timp ce Tineimu și Hestia mișcau ritmic paloșele în mâini, făcând să se miște ritmic și al lor mijloc, de care erau atârnate podoabe lungi ce se mișcau provocator și-ți făceau și ochii să se miște ritmic privindu-le, Hestia strigă: „Atac!” și Tineimu loviră brusc aerul din fața lor, iar asta o forță pe Yellen să scoată un strigăt înfundat și să îngenuncheze, deși era ținută strâns de brațe de către Nathaniel și Mago, pentru a o împiedica să încerce să se elibereze.

  Apoi, de parcă cele două ar fi fost conectate, Gaea se opri chiar în fața Hestiei și-o privi în ochi pe aceasta.

  „E timpul?!” întrebă Hestia cu vocea minții.

  „Da, soră! E timpul să plătim pentru ale noastre păcate!”

Stolen content warning: this tale belongs on Royal Road. Report any occurrences elsewhere.

  După aceea, Gaea scoase de la brâu lupa cunoscută drept Ochiul Diavolului și, după ce-o aruncă în sus, sări și ea și lovi în același timp cu ambele paloșe, în cruciș, asupra ochiului.

  Ceva magic se întâmplă după aceea: de parcă o putere nevăzută l-ar fi ținut în aer, „Ochiul” începu a pluti chiar de asupra focului Hestiei, luminând straniu împrejurimile cu diverse culori de parcă ar fi fost curcubeul sub formă de strune muzicale. Apoi, când strunele începură a se mișca ritmic, de parcă degete invizibile ar fi trecut peste ele, se auzi un fel de muzică shamanică, iar tobe apărură și în mâinile mai multor Tineimu care începură a le bate cu mâinile goale așa cum fac triburile africane.

  Celelalte Tineimu, care rămaseră fără tobe, își continuară dansul cu paloșele, căci ale lor mișcări, conectate cu cele ale Gaeiei și Hestiei, erau menite să purifice sufletele de păcate sau blesteme, iar în acel moment era timpul ca Yellen să scape de blestemul Yātrīkar, sufletul Karinei să fie eliberat din acel trup și viața să-și ia cât de cât făgașul normal fără terțe influențe.

  Fiind prea concentrați pe ritualul Gaeiei, nimeni nu observă de fapt cum de ei se apropie o ființă scundă de statură, cu capul chel și fără pic de păr pe față, având sprâncenele și genele total albe. Numai ochii săi negri, pătrunzători, trădau o forță ciudată în acea ființă: o forță necurată. Dar… dispăru acel Spân precum apăruse, căci nu era momentul pentru a se arăta în toată splendoarea lui și nici nu venise el acolo ca să întrerupă ritualul: el doar trecuse pe acolo - în „inspecție.”

  „Namakku mēlē irukkum maṟṟum tīmaiyiliruntu nam'maik kākkum corkkam, maṟṟum nīṅkaḷ eppōtum naṉmaikkāka pōrāṭum nītiyuḷḷa āṉmākkaḷ, inta appāvi āṉmā amaiti peṟa utavuṅkaḷ, ēṉeṉṟāl, pala kaṣṭaṅkaḷiṉ mūlam avar vāḻnāḷ muḻuvatum kaṭantu cella avarukku vaḻaṅkappaṭṭatu, iṟutiyāka ēyōṉiṉ kaikaḷil amaitiyaiyum nim'matiyaiyum kāṇa vēṇṭiya nēram itu. (Tamil)

  „Ceruri care sunteți deasupra noastră și ne protejați de rele și voi suflete neprihănite care ați luptat mereu de partea binelui, ajutați și acest suflet nevinovat să-și găsească liniștea, căci prin destule încercări grele i-a fost dat să treacă dea lungul vieții și e timpul să găsească în sfârșit pacea și alinarea în brațele Aeon-ului,” murmură în cele din urmă Gaea, cu capul plecat, iar când își ridică din nou privirea și se uită țintă la lupa care plutea deasupra ei și-a Hestiei, între cele două Titanide începu să plutească o mică sferă: jumătate din aceasta era în flăcări, cealaltă era formată din apă, iar la baza sferei se vedea destul de clar pământul, în timp ce în interiorul sferei se vedeau cu ochiul liber curenții de aer mișcându-se în spirală.

  „Cele patru elemente ale lumii: apă, foc, aer și pământ,” murmură Arion, de parcă ar fi vrut să explice și celorlalți ce însemna de fapt ritualul Gaeiei. „Anume elementele sfinte ce-au constituit al nostru scump pământ, acum zeci de mii de ani în urmă, sunt și singurele în stare să purifice un suflet, alungând din el blestemul care-l subjugă.”

  „Dar, Arion, cum rămâne cu sacrificiul?” întrebă în șoaptă Bestla, de parcă s-ar fi temut să nu întrerupă magia.

  „Acel sacrificiu a fost făcut se pare de mult,” auziră ei glasul lui Boor în spatele lor și tinerii se uitară spre zeul care nu-și lua ochii de la Gaea și de la mișcările ei în combinație cu cele a Hestiei.

  „Dar, tată, dacă sacrificiul a fost făcut de mult, de ce a menționat Gaea faptul că ea și Hestia trebuie să plătească pentru ale lor păcate?” întrebă Sephir.

  „Vom afla, fiica mea. Tu oricum parte din istorie o știi: cea cu transformarea Karinei în Yātrīkar.”

  „Povestea Fecioarelor Siar-ului din Pădurea Rocu?” se interesă Mago.

  „Ba nu. Aceea e o istorie mult mai antică decât cele întâmplate cu Karina după aceea. Dar, chiar dacă au ajuns la urechile mele zvonuri despre cele întâmplate apoi, sute de ani după aceea, în Pădurea Rocu, nu pot să spun cu mâna pe inimă că cunosc acea poveste. De aceea e mai bine să așteptăm ca Gaea și Hestia să fie cele care ne vor revela asta.”

  Tinerii nu m-ai spuseră nimic, ci-și întoarseră din nou privirile către Gaea și Hestia și se uimiră cu toți s-o vadă pe Yellen mergând direct spre cele două titanide, fără plasa Bestlei care-o ținuse captivă până atunci. Dar, de parcă s-ar fi temut ca acel blestem să nu pună mai apoi stăpânire pe ei, toți până la unul tăcură și se mulțumiră doar cu privitul.

  Ajunsă lângă Hestia și Gaea, Yellen se poziționă între cele două titanide care continuau față în față, dar fata nu se interpuse între ele, ci doar se opri în lateralul lor. Apoi, fără să vrea, controlată de-o ciudată forță, Yellen întinse mâna și-atinse acea sferă ce plutea în fața ochilor celor două titanide, iar secunde după aceea, de parcă Yellen și sfera s-ar fi interconectat, fata căpătă brusc chipul Karinei, cel de pe timpurile când era încă fecioară, și la fel dispăru și strașnica ei privire de Yātrīkar.”

  „De mult nu ne-am văzut, Mamă Pământ!” rosti Karina, privind la titanidă, dar cuvintele rostite de ea fură auzite doar de Hestia și Gaea.

  „Așa e, fiica mea!” rosti Gaea, plecându-și ușor capul. „Îmi pare rău că a durat atâta să te scot din acel iad.”

  „Nu-i nimic, Mamă Pământ! Dacă al meu sacrificiu a servit pentru a-mi proteja poporul, atunci a meritat și durerea și închisoarea în care-am fost până acum.”

  „Desigur că a meritat, Karina,” interveni Hestia, „altfel nu am fi recurs la acel gest extrem acum câteva zeci de ani în urmă. Acum însă e timpul să înmânăm acest obiect unei alte stăpâne, iar tu să te întorci la locul tău de drept, de așteptare, la Poarta Purgatoriului. Oricum, sperăm să nu fie chiar atât de mult de așteptat după asta până să aveți dreptul de a trece de acele Porți și de a vă căpăta odihna veșnică, binemeritată.”

  „Atâta timp cât poporul meu e bine, nu-mi pasă cât vom m-ai aștepta, Hestia. Doar… ei să fie în siguranță.”

  Karina surâse amarnic spunând asta, de parcă o mare durere i-ar fi apăsat coșul pieptului. Apoi, se închină ușor în fața celor două titanide și, când atinse din nou sfera, dispăru precum scântei de cenușă în aer, în timp ce Yellen ajunse să plutească orizontal chiar deasupra ochiului acela controlat de puterea celor două titanide.

  Fără să vrea, de parcă și-ar fi amintit ceva ce văzuse demult, Samaya făcu un pas în față, neținând cont că Nathaniel îi atinse brațul s-o oprească. Tot cu ochii pe lupa ce plutea deasupra lui Yellen, Samaya murmură de-i uimi pe toți: „Ochiul Diavolului e primul element ce trebuie găsit pentru a sfârși domnia lui Maranam?”

  Fenrir veni în stânga ei, privind-o țintă: „despre ce vorbești, Samaya?” întrebă el mirat.

  Samaya-și întoarse privirea spre el și-l privi buimacă: „visul! Cel în care Upprisin mi-a apărut în el! Acum două seri: în acel vis ea mi-a arătat asta, dar… n-am crezut-o.”

  „Despre ce anume? Și… ce ți-a arătat?” întrebă Dike, apropiindu-se de ai săi copii.

  „O lupă, o cheie și o mică sferă cu chipul meu și-al lui Mayar, reflectat pe ea. Acestea sunt cele trei elemente pe care nu am reușit să le deslușesc când m-am uitat în Fântâna Adevărului când părintele Haos m-a însoțit acolo, în Deșertul Uitării.”

  „Dar… cum îi posibil ca Yellen să dețină Ochiul Diavolului și nu tu, Samaya?” întrebă Bestla.

  „Pentru că cele trei elemente care vor deschide Poarta Aeon-ului nu pot fi deținute de aceeași persoană,” le spuse Lodur, de-i făcu pe toți să-l privească uluiți. „Yellen e prima care a găsit elementul Morții sau mai bine zis Ochiul Diavolului a găsit-o pe ea. Rămân acum să fie găsite celelalte două elemente. Dar… dacă noi am găsit Ochiul Diavolului, care ar fi trebuit să fie deținut de un adept al răului, atunci e posibil ca ceilalți să dea de urma unui element ce ar fi trebuit să ne aparțină: cheia sau sfera și astfel să întoarcă Balanța Vremii pe dos. De aceea, trebuie să ne grăbim și cum va crăpa mâine de ziuă să pornim de îndată către Pădurea Rophion. Nu m-ai e timp de pierdut, Dike. E timpul să înfruntăm al nostru destin, odată și pentru totdeauna.”

***

  „Te grăbești undeva, mărite Spân?” spuse în batjocoră Parca cea rea, apărând de nicăieri înaintea Spânului.

  Acesta nu se sperie și nici nu se trase înapoi, căci nu era prima dată când dădea ochii cu titanida sorții. Totuși ceva-i atrase atenția și privi în stânga și-o văzu pe Mayar, sprijinindu-se de trunchiul unui copac, căci rana care era încă proaspătă o sleise de puteri și-o făcea să arate atât de palidă.

  „Un mort în lumea celor vii,” spuse Spânul aproape în șoaptă, privind în urmă și aducându-și minte că zărise același chip, pe cel al Samayei, când îi vizitase pe nevăzute pe Dike și ai lui, ce încă se aflau la marginea pădurii.

  „Nimeni nu-i mort încă în aceste locuri, Spâne, dar… cu puțin noroc și cu ajutorul tău putem adeveri aceste cuvinte,” rosti Parca cu șiretenie.

  „Și… ce câștig eu din asta?”

  „N-o să-ți pierzi capul?!” spuse Mayar, scrâșnind din dinți și-l scoase pe Eftin Daudann de la cingătoare, pornind spre Spân.

  Acesta nu se trase înapoi nici de data asta, ci privi țintă spre mâna în care Mayar avea pumnalul. „Atent la armele pe care le folosești, copie a lupoaicei,” îi spuse Spânul și-o privi țintă-n ochi. Apoi, după câteva secunde de privit unul la altul, Mayar se clătină pe picioare și-și atinse rana de la umăr, dar totuși reuși să se mențină pe poziții. „N-o spun cu gând rău, ci doar constatez fapte.”

  „Mai nou a-i dat în patima ghicitului?” îl tachină Parca. „Mai bine ți-ai îndeplini rolul pe care-l a-i pe lume, om fără noroc ce ești, căci pentru asta ai fost creat, datorită bunătății mele: să semeni neîncredere între cei printre care te afli, să-i pui la încercare, să-i subjugi și să-i faci să-și piardă voința și să facă tot ceea ce-ți dorești tu.”

  Spânul zâmbi: „îmi știu eu prea bine rolul, da iaca nu pot înțelege ce căutați voi să obțineți, profitând de pe urma darului meu.”

  „Ochiul Diavolului!” spuse Mayar cu hotărâre, luându-i-o Parcăi pe dinainte, care strâmbă în cele din urmă din nas.

  „Cel care-a salvat de blestemul Yātrīkar-ilor fecioara luată de la ușa Purgatoriului și care a înșelat Soarta?” spuse el în batjocoră.

  „Pui cumva sare pe rană?” îi șuieră Parca printre dinți.

  „De ce și nu, dacă-mi pot permite?!”

  „Atunci, de nu vrei să rămâi și fără cap, la fel cum ai rămas fără păr și musteți, părând o ființă de nimic, pală și mereu bolnăvicioasă, îți sugerez să-mi întorci favoarea, ori… de data asta chiar o să-ți stea capul unde-ți stau picioarele, Spâne! Ai timp până mâine în zori!” îi șuieră Parca printre dinți și dispăru brusc, urmată de Mayar, căci de când Mayar se transformase, devenind o umbră a titanidei Sorții, era forțată să fie în permanență lângă a ei stăpână, controlată de o stranie și de necontrolat forță.

  „Nu că n-a știut să păzească ce era al lor, dar mai și comandă,” șuieră Spânul, scrâșnind din dinți, și privind cu ură spre locul unde mai înainte stătuseră Parca și Mayar. Dar, după doar doi pași dați înainte, cu gând să plece de acolo, în fața ochilor văzu o imagine a îndepărtatului trecut: o prăpastie cu margini sfărmicioase de lut, el abia ținându-se cu o singură mână de marginea de pământ ce se sfărma cu repeziciune amenințând să-l arunce cu totul în acea prăpastie, căci se putea ține doar cu mâna dreaptă, în timp ce cealaltă o avea ruptă. Apoi, văzu mâna Parcăi întinsă spre el și ulterior pe sine, implorând, chiar dacă nu auzi ce spusese el atunci. „Blestemată să fii, Soartă! Mereu apari și-ți ceri partea când nu-i timpul potrivit. Dar… las că găsesc eu ac și de cojocul tău și atunci o să vezi ce-i poate pielea Spânului,” sâsâi el cuvintele și, fără prea mare tragere de inimă, se întoarse spre locul de la marginea pădurii unde-i lăsase pe cei ce priveau ritualul.

***

  Spectacol de lumini se vedea pe tot întinsul Câmpiei Spânului, căci pe atunci doar puține câmpii aveau nume propriu, în timp ce celelalte erau forțate să „împrumute” numele râurilor, munților sau pădurilor prin preajma cărora se aflau.

  Numai că acum era liniște și în locul muzicii ritmice, ritualice, se auzea doar o feerică muzică de nai și muzicuță, cântată de fecioarele Tineimu, căci ele erau de asemenea meșterițe în arta cântatului, nu doar a cea a focului. Astfel, în timp ce cântau, Tineimu ședeau așezate turcește pe același rug din care-și formau trupurile.

  „Sărmanul copil, a adormit liniștit în cele din urmă,” murmură Gaea, mângâind părul lui Yellen, care dormea cu capul pe genunchii ei, în timp ce Titanida ședea pe pământ, alături de focul Hestiei. Titanida focului nu cânta însă, ci privea cu milă la Yellen, binecuvântând-o parcă.

  „Era și timpul să aibă parte de somn, soră! Destul am chinuit-o noi cu al nostru plan.”

  „Dar… încă nu-s atât de sigură că întorcându-i obiectul pe care-l deținea de drept nu am pus-o în și mai mare pericol,” spuse Gaea, atingând pentru o clipă doar lupa pe care Yellen o strângea cu putere la piept: atinsă de mâna titanidei, lupa trimise o rază de lumină albastră în jur, o lumină asemănătoare celei reflectate de Ionas când se aflau dușmani prin preajmă.

  De altfel, în clipa când raza lupei se proiectă în sus, Ionas străluci în aceeași culoare, dar… fiind în teacă, nu se văzu decât o mică fâșie albastră la baza mânerului.

  Dike și ai lui erau strânși în grup, așezați și ei pe pământ, după ce ținură sfat și deciseră că mai bine să petreacă noaptea în câmp deschis, protejați fiind de Hestia și Tineimu, decât în Pădure, unde trăia Spânul. Singurul însă care știa că acel spân e încă real și nu doar o istorie era Lodur. El însă decise să nu reveleze pe moment acest fapt pentru a nu-i preocupa și mai mult pe ceilalți, ci doar le sugeră celorlalți să rămână în locul unde se ținuse ritualul, căci fiind eliberată o vrajă anume acolo, acel loc era protejat de influențe negative timp de trei zile. De aceea, pe moment, erau cu toții în siguranță.

  „Ce se întâmplă?” îl întrebă Island pe Dike, în șoaptă, văzând fâșia albastră a luminii lui Ionas.

  „Să fiu sincer: nu știu prea bine, dar cred că are de-a face cu acea lumină proiectată de Ochiul Diavolului,” și cei doi Titani își întoarseră privirea într-acolo.

  „Probabil ai dreptate. Însă pare totuși ciudat acest loc și mai ciudată mi se pare propunerea titanului Lodur de-a rămâne în câmp deschis și nu protejați de desișurile pădurii,” spuse Island.

  „Și… de ce ți se pare ciudată a mea propunere?” întrebă Lodur, luându-l pe Island prin surprindere, care, văzându-se descoperit, deși crezuse că abia murmurase acele cuvinte, tresări și privi țintă la Lodur.

  Dar Island își reveni rapid din „spaimă” și zâmbi nevinovat, privindu-l pe Lodur: „fără supărare! Îmi spuneam doar părerea.”

  „Părere pe care de altfel o respect și, după cum am m-ai spus: nu am forțat pe nimeni să rămână în câmp deschis. Doar am sugerat că cred că e mai sigur așa. Tu însă îți poți încerca norocul pe propria piele, avântându-te în acea pădure pe timp de noapte.”

  Dar cel care tresări în cele din urmă, fu Lodur, când capul lui Fenrir îi apăru peste umăr și doi ochi șireți, de lup, îl sfredeliră: „ce tot pui la cale, unchiule Lodur? Prea mi se pare suspectă a ta ciudată atitudine și nici să nu-ți treacă prin cap să spui că doar mi se năzare, căci nasul meu simte prea bine că nu-i așa.”

  Lodur doar strâmbă din nas, simțindu-se descoperit. Însă… se salvă până la urmă de interogatoriul gemenilor, când Gaea începu a vorbi, căci și Samaya apăruse deodată lângă Lodur, simțind ceva suspect punându-se la cale, iar de-ar fi fost liniște, gemenii ar fi reușit fără doar și poate să-și descoasă unchiul și ar fi aflat nu doar despre ale sale păcate, ci și despre Spânul a cărui istorie Lodur încerca din răsputeri s-o ascundă.

***

  Glasul melodios al Gaeiei, ce se decise în cele din urmă să povestească și celorlalți ciudata istorie a Karinei și transformarea ei în Yātrīkar, răsuna atât de plăcut dea lungul acelei câmpii a Spânului, acompaniată fiind de muzica Fecioarelor Tineimu și de însăși slaba prezență a vânturilor lui Boor, care începură a sufla abia-abia simțit, răcorind puțin aria, căci flăcările rugurilor Tineimu făceau să se simtă pretutindeni o boare precum o magmă, deși ele se străduiau din răsputeri să nu facă atât de simțită a lor prezență.

  Deodată însă cerul scăpără numai într-un singur loc, iar când Sephir privi în sus, văzu norul drag al inimii ei. „Palar,” murmură ea și-și culcă capul pe genunchii soțului, continuând să-l privească pe Palar, care continua să scapere ușurel, luminând zarea și făcându-și simțită prezența.

  Apoi Sephir închise ochii, simțind acea plăcută adiere de vânt gâdilindu-i nările și sărutându-i obrajii, în timp ce mâna lui Fenrir mângâia atât de gingaș al ei păr. Astfel, însoțită de glasul dulce al Gaeiei, Sephir se întoarse în timp, pe când era încă o copiliță, căci deși ea apăruse pe acest pământ cu multe sute de ani în urmă, totuși atinse maturitatea, dintr-un motiv necunoscut ei, anume în urmă cu 50 de ani, exact timpul când Hestia și Gaea luară decizia de-a o schimba pe Karina în Yātrīkar și de a-și asigura izbânda.