În timp ce înaintau prin Pădurea Succubi, îndepărtându-se de locurile ce fuseseră odată casă ghoul-ilor, Gaea continuă să privească țintă spatele Kalimērei, care era la doar câțiva metri distanță de ea, pășind alături de Zorrota care decise să-i fie mereu alături și să împiedice un eventual atac din partea lui Izkina sau a celorlalți ghouli care ar fi putut râvni la postul de lider sau să răzbune moartea lui Tomai.

  „Ce fel de ființă ești tu, Kalimērā?” își spuse Gaea în sinea ei, privind spatele drept al femeii, care deși-și ucisese cu mâna ei propriul soț cu doar scurt timp în urmă, reușise totuși să se mențină calmă și nu scoase nici măcar un suspin sau vărsase o lacrimă pentru cel trecut în neființă.

  „N-ai plâns nici măcar atunci când Lodur l-a transformat în cenușă pe cel pierit de mâna ta, n-ai scos nici măcar un bocet din al tău piept, și nici măcar mâna nu ți-a tremurat să apuci cu putere acel mâner al sabiei și să transformi apărarea în atac.”

  De parcă ar fi citit gândurile titanidei, Kalimērā se uită în urmă și privi țintă în ochii Gaeiei. Titanida însă nu-și feri privirea, ci citi adânc în ochii tinerei femei, care-și atingea pântecul rotunjit, dând alinare pruncului ei, cu aceeași mână cu care curmase o viață.

  Și în acea privire Gaea văzu iarăși copila de demult, cea aflată în tabăra Siar-ului, stând lângă foc alături de Karina și alte tinere, într-una dintre nopțile calde de vară, în timp ce fetele râdeau fericite, cântau, iar mâinile lor împleteau Prinzătoare de Vise.

  Iar ochii copilei străluceau de fericire în timp ce aceleași flăcări ale Hestiei, ce le încălzeau sufletele, se oglindeau pe neagra oglindă a privirii inocente a copilei.

  „O altfel de privire aveai atunci, tu, suflet prigonit,” murmură Gaea, de-l făcu pe Island, ce pășea alături de ea s-o privească uimit. Și Island o prinse apoi pe titanidă de mână, întrebând-o din privire despre ce vorbea. Titanida doar clătină ușor din cap, dând de înțeles că nu avea de gând să vorbească despre asta. Apoi, îi desprinse mâna lui Island de pe a ei încheietură și-și continuă în tăcere drumul, în timp ce în fața ochilor vedea aceeași copilă părăsind tabăra Siar-ului în aceeași noapte când făcuseră Prinzătoarele de Vise, când toată lumea adormise, căci în timp ce copila era adormită, strângând al ei obiect magic la piept, de ea se apropie o altă copilă și-i șopti s-o urmeze, căci avea ceva interesant să-i arate.

  Deși acea copilă era o străină neamului Siar-ului, cealaltă o urmă și cele două se afundară tot mai mult și mai mult în pădure, dar numai Gaea văzu cine de fapt se apropiase de copilă: Parca, sub forma ei de copilă.

  Apoi, Gaea o văzu pe acea copilă a Siar-ilor plângând neconsolată în timp ce înaintea prin Pădurea Rocu, dar nu spre tabără, ci în sens opus ei. Și, când sleită de puteri se așeză în cele din urmă lângă trunchiul unui copac și-și șterse ochii de lacrimi, îi fu dat să vadă o mică veveriță roșcată ce-o chema după ea. Astfel uitase copila de a ei tristețe și, în timp ce urma mica veveriță, al ei glas cristalin se auzea pretutindeni: „Ratatosk, așteaptă-mă! Unde te grăbești? Așteaptă-mă și pe mine!”

  „Așa e, Gaea!” auzi glasul lui Lodur, vorbindu-i telepatic. „Cel care-a trimis-o pe Parca acolo a fost însăși Viața și Yggdrasil și, cu ajutorul lui Ratatosk, ei au salvat acel suflet nevinovat de otrava Yātrīkar-ilor.”

  „Dar… ce s-a întâmplat până la urmă cu ea? Unde-a ajuns acel neprihănit copil?”

  „În același sat de oameni unde-a renăscut pe urmă în trupul Kalimērei, căci al ei destin a fost să dea naștere unui nou ghoul, numai că aceștia vor servi binelui de data asta.”

  „Să nu ne pripim cu ghicitul,” interveni Dike telepatic în a lor discuție. „Chiar dacă Tomai nu m-ai este, au rămas totuși ceilalți ghouli care încă tânjesc după jertfe,” m-ai spuse Dike și, cu mâinile cruciș pe piept, trecu pe lângă Lodur și Gaea îndreptându-se în grabă spre fruntea grupului, care se apropia cu repeziciune de marginile pădurii, neștiind ce-i poate aștepta acolo de fapt.

  „Dike are dreptate, Lodur! Și eu cred că ghoulii vor m-ai lupta pe două fronturi mult timp de-acum în colo, căci a lor natură demonică nu le permite să devină de-odată buni,” adăugă Island.

  „Nu și dacă sunt născuți din oameni,” spuse Gaea, „iar cum Tomai nu m-ai e, iar a sa putere a fost transmisă copilului din pântecele Kalimērei, reîncarnarea celor răi a fost întreruptă și, să nu uităm și de dragostea de mamă: ea poate face minuni în educația copiilor.” Apoi Gaea se îndepărtă de cei doi titani cu gând să se apropie de Kalimērā și să citească în ochii ei ce s-a întâmplat cu ea după ce a părăsit Pădurea Rocu.

***

  Mult în spatele grupului ghoul-ilor și a titanilor mergeau umăr la umăr Izkina și Sephir, căci după ce Tomai dispăru precum cenușă arzând zburată de vânt, al său suflet cătrănit se m-ai liniști puțin, înțelegând că deși se încheiase o etapă a vieții lor, m-ai erau încă multe de trăit de ghouli până să ajungă la sfârșitul vieții lor.

  „Ceea ce mi-ai arătat la marginea pădurii nu a fost real, nu-i așa?” îi spuse el Sephirei în cele din urmă.

  „Ba a fost, numai că… am grăbit un pic lucrurile.”

  „Le-ai grăbit? În ce fel?” întrebă ghoul-ul încurcat, oprindu-se în loc și forțând-o și pe Sephir să se oprească, după ce-o apucă de mână.

  Sephir însă nu se temu de el și-l privi în ochi: „Yātrīkar erau cele care trebuiau să termine cu a voastră existență și s-ar fi întâmplat asta în această pădure, peste aproximativ 10 zile, după ce ar fi trecut pe aici, întorcându-se de pe Muntele Fricii.”

  „Dar… nu înțeleg de ce, căci Tomai anume cu ele a și făcut pactul.”

  „Ba nu. Tomai a făcut pactul cu Moirae, așa cum s-a întâmplat și acum 600 de ani, când din Fecioarele Siar-ului au fost născute Yātrīkar.”

  „Născute? Din oameni?”

  „Așa e și anume puterea lui Tomai va trădat atunci, căci, adormindu-vă trupurile în această pădure de umbre, el a putut-o transmite lui Moirae sub formă de lance de foc, putere folosită mai apoi de Parca pentru a intra în Pădurea Rocu și a înșela Fecioarele Siar-ului. Dar… acceptând acel pact, Tomai va condamnat pe toți la pierzanie.”

  „Și totuși suntem pierduți,” șuieră Izkina printre dinți. „Cu moartea lui Tomai, ghoulii…”

  „Au o nouă șansă la supraviețuire, căci… născuți din oameni, ai voștri copii vor fi departe de influența lui Moirae, care și-au încălcat cuvântul încă de la început. De asta v-ați ucis cu propriile mâini femeile tribului vostru și v-ați condamnat la un ciclu infinit de reîncarnare. Numai că, vezi tu, toate au un sfârșit pe lumea asta, la fel cum au și-un început.”

  „Nu înțeleg unde bați,” spuse trist Izkina.

  „Mă refer la oboseala sufletului, la pustiul care deja a început să pună stăpânire pe voi, căci luându-i darul de drept, de a-și urma al său ciclu firesc, el a optat pentru autodistrugere și de aceea Moirae au avut gândul să termine cu a voastră existență.”

  „Dar e o tâmpenie ce spui. Cum poate sufletul care nu-i decât materie să decidă așa ceva și încă și să influențeze soarta cuiva?”

  „Și… cum explici atunci faptul că Tomai a fost ucis atât de ușor de o femeie, în ciuda faptului că deținea o imensă putere și ar fi putut preveni atât de ușor acel atac al Kalimērei?”

  „Coincidență?!”

  „Ba nu! Dragoste!”

  Izkina surâse: „Iubire? A unui ghoul pentru o femeie?”

  „Ba nu. Tomai n-a iubit-o nicicând pe Kalimērā, la fel cum ea n-a avut sentimente pentru el. Numai că, atunci când cei doi s-au unit în căsnicie, fie ea și forțată, sufletul lui Tomai s-a iubit din nou pe sine și de asta a făcut tot posibilul să renască sub un alt aspect, cel al copilului Kalimērei, chiar dacă asta însemna să uite tot ce-a trăit în trupul lui Tomai. Oricum, n-am de gând să te conving de nimic. Doar am menționat ce gândesc, la fel cum cred că ești singurul capabil să-ți alegi propria soartă.” Apoi Sephir își continuă drumul, lăsându-l pe Izkina în același loc, privind tâmp la un punct orb pe care se vedea și trupul lui transformat în cenușă arzândă, după ce căzuse pe câmpul de luptă.

***

  „Înapoi!” dădu ordinul Boor aproape în șoaptă văzând cum norii negri de pe cer începură a se grămădi și forma un fel de scară spre pământ, de parcă acei nori n-ar fi fost decât saci cu grâne clădiți unul peste altul, numai că în sens invers.

  „Ce-i asta?” întrebă Āṇmai tot în șoaptă în timp ce era în dreapta lui Boor și-și duse încet mâna spre mânerul sabiei ce-o avea la cingătoare. „E acel Maranam?”

  „Nu pare! Mai degrabă un acolit de-al său. Cine însă: o să aflăm curând,” răspunse Boor, scoțând sabia din teacă. „Și… amintește-mi data viitoare să nu m-ai cobesc, căci se pare că am avut gând rău în minte când am zis că asta o să fie o noapte lungă,” adăugă Boor, rânjind nemulțumit.

  Āṇmai zâmbi însă, căci acel gând al lui Boor nu era decât un fel de scuză pentru copii, căci zeul nu era din cei ce credeau în basme cu zâne, da mai ales să creadă în superstiții.

  „Am spus ceva comic?” se interesă Boor încurcat și o mică crestătură apăru între sprâncene când se încruntă.

  „Nimic. Doar un gând ce-mi trecu prin minte. Nimic important,” se grăbi Āṇmai să răspundă, dar nu pentru a calma spiritele, ci pentru că nu era momentul de dat explicații lungi. „Se începe!” spuse oșteanul, scoțând și el sabia din teacă, când văzu cum scara aceea de nori burduhoși, ce pornea din cer și cobora spre pământ, începu deodată să scapere, tăiată adânc de săgețile de foc ale fulgerelor. Apoi, pretutindeni, pe trupurile acelor nori vinețiu spre negru, ce păreau că-s formați din fum dens adunat în pâlcuri, se văzură ochi ca cel văzut de Mayar adesea în lumea ei interioară: ochiul minții ei. Numai că acești ochii erau totuși diferiți de al ei, căci în locul galbenului și al verdelui se vedea negrul abisal din mijlocul lor, cu o imensă flacără reflectată pe a lor invizibilă retină, iar ceea ce trebuia să fie globul ocular era colorat în roșu sângeriu, ceea ce făcea să pară un imens zig-zag, dacă cuiva i-ar fi trecut prin cap să folosească retinele acelor ochi drept puncte de contur.

  „Parca!” șuieră deodată Boor printre dinți, zărind reflecția titanidei sorții în sclipirea fulgerelor. „Cum de nu m-am gândit la asta mai înainte. Era de așteptat s-o văd aici, mai ales știind a ei predilecție pentru iubitorii de sânge numiți ghouli.”

  Cuvintele zeului stârniră însă râsul isteric al Parcăi, care făcea împrejurimile să răsune puternic. Apoi, al ei trup se văzu apropiindu-se de Boor și de restul în timp ce ea pășea încet printr-un portal apărut de nicăieri în acea scară de nori. „Interesante preferințe ai, mărite Boor,” îi spuse Parca cu ironie. „Ca să fiu sinceră nu mă așteptam la o astfel de grandioasă primire: cu surlițe și trâmbițe,” adăugă ea și iarăși râse, căci, văzând fețele speriate ale oștenilor, înțelese că era o bătălie lejeră pentru ea.

  Numai că, surpriză: Boor zâmbi larg, privind la a ei fericire, iar acel zâmbet o făcu pe Parca alertă, neînțelegând ce se întâmpla.

  „Surpriză zici?!” spuse Boor. „Cu surle și trâmbițe?! Ei bine, n-am de ce să neg că anume la asta și m-am gândit când am auzit de venirea unui oaspete important pe aceste meleaguri. Numai că, scuzată să ne fie primirea, va fi fără pâine și sare, căci fiind departe de casă n-am avut cuptor cu lemne pentru a o coace.”

  „Ce pui la cale?” întrebă Parca, sfredelindu-l pe zeu cu privirea și chinuindu-se să-i citească gândurile.

  „O să vezi!” spuse Boor și-și întoarse fața spre ai săi soldați, vorbindu-le cu blândețe, chiar dacă le dăduse o poruncă: „vă puteți relaxa! Nu-i cine știe ce importantă vizita!” și, de parcă ar fi fost păpuși pe un gigant ecran, ostașii lui Boor își reluară a lor înfățișare normală, serioasă, cu priviri dure de soldați trecuți prin multe lupte, căci look-ul lor speriat de mai înainte nu fusese decât o tactică propusă de Āṇmai pentru a-i băga în încurcătură pe cei ce-i vor ataca.

  „Șiretlic deci?!” spuse Parca cu ironie. „Atunci permite-mi să folosesc și eu unul!” adăugă ea și, când pocni din degete, sute de Parca ieșiră prin același Portal ca și ea și se aliniară în spatele titanidei ca o adevărată semeață și de temut armată.

  Numai că această turnură de situație păru să nu fi uimit pe nimeni, căci niciun mușchi nu se clătină pe fața soldaților sau a lui Boor.

  „Numai atâtea sunteți?!” spuse Boor în batjocoră când Portalul se închise brusc, semn că copiile Parcăi se terminaseră.

  „Nu-s destule?” îi răspunse titanida cu aceeași batjocoră în glas. „În caz de nu-i clar, o singură Parca face cât zece,” iar drept răspuns, Boor se strâmbă comic, semn că… nu prea era convins.

  „Le-om vedea în acțiune cât sunt de vrednice,” adăugă Boor, făcând să m-ai apară o sabie în cealaltă mână și apucă strâns ale lor mânere, rotindu-le ușor prin aer și luă imediat poziția de atac.

  Dar… Parca nu se grăbea să atace de parcă ar fi așteptat pe cineva, în timp ce a ei privire se îndrepta spre pădure, chiar și dacă încerca ea să facă asta pe nevăzute, extrem de discret.

  Ochiul ager al lui Āṇmai surprinse însă a ei privire piezișă pe după umărul soldaților și-și întoarse și el capul într-acolo. „Așteaptă titanii!” șopti el, iar Boor schiță un zâmbet ironic pe a lui față.

  „N-are decât! Astfel ne dă șansa să avem spatele apărat!” și Boor își reluă poziția dreaptă, de așteptare.

  Numai că mișcarea zeului nu fu una inteligentă sau calculată, căci privirea Parcăi fusese doar un șiretlic și, dintr-o smucitură în față a brațelor, Parca aruncă, spre Boor și restul, un imens fum gros ca cel ce formase portalul de nori. Cu toate acestea, fumul cela nu răni pe nimeni, căci Boor, ținându-l pe Imagus în mână, formă un mic vârtej, care începu a roti fumul în formă de pâlnie, ca mai apoi să se transforme într-un mic uragan, pe care suflul lui Imagus îl goni în depărtare, măturând tot ce întâlnea în cale: ierburi, frunze uscate, crenguțe rupte de pe copaci și duse departe de pădure pe câmpie.

  „Ah, uitasem se pare cu cine am de-a face!” șuieră Parca printre dinți, mișcându-și capul dintr-o parte într-alta. „Nu-i nimic! Cer iertare: greșeala mea!” și în mâinile tuturor copiilor ei apărură lănci asemănătoare celor folosite de Tomai în lupta cu Dike, iar cele câteva sute de Parca luară poziție de atac, mișcându-se într-un singur ritm.

  Boor însă strâmbă din nas, văzând acea mișcare, căci ce ura Boor cel mai mult era să lupte contra falsurilor. Așa că, fără să m-ai aștepte „joaca” Parcăi, Boor ridică mâna stângă în sus, iar ultimul rând de oșteni își pregătiră arcurile și săgețile, țintind în sus.

  „Atac?” se interesă în glumă Parca, văzând mișcarea zeului. „M-aș fi așteptat la apărare. Dar… fie pe-a ta!” și ea fu prima care porni în fugă spre armata zeului vânturilor, urmată în de-aproape de ale ei luptătoare.

  „Atac!” strigă Āṇmai, când văzu pumnul strâns al lui Boor, semn că era timpul, și-o ploaie de săgeți trecu pe de-asupra ostașilor, având drept țintă armata Parcăi.

  Când săgețile intrară în trupul câtorva dintre luptătoare, acelea se transformară de imediat în fum, iar după câteva secunde își reluară forma normală, apărând de data asta în mijlocul ostașilor care se văzură forțați să se apere cu săbiile.

  Dar… oricât de mult nu mușcau săbiile din acele trupuri de fum, luptătoarele titanidei sorții păreau a fi nu doar nemuritoare, ci chiar începură a se înmulți cu repeziciune, amenințând să-i întreacă numeric pe ostași.

  „Atenți la lovituri! Nu pierdem ritmul! Atacați!” tot striga Āṇmai, încurajându-și tovarășii și apărându-se pe sine, într-o luptă aprigă cu acele ființe ciudate, pe care nu le m-ai întâlniseră nicicând mai înainte și habar n-aveau cum le puteau învinge.

The narrative has been illicitly obtained; should you discover it on Amazon, report the violation.

  Singurii care nu luptau însă erau Boor și Parca, care stăteau la doar câțiva metri unul de altul, privindu-se cu ură, în timp ce lupta din jurul lor devenea tot mai aprigă cu fiecare suflare de vânt a lui Imagus.

***

  „Shhh!” strigă deodată Izkina, ridicând brațul drept în sus și dând ordin celorlalți să se oprească.

  Ghoulii, simțind miros de sânge pretutindeni, începură a adulmeca zarea și-aș freca mâinile de plăcere, în timp ce priveau în toate părțile să zărească sursa de hrană. Dar… în jur era numai iarbă verde, arbuști, și copaci cufundați în umbră.

  „Ce se întâmplă?” îl întrebă Kalimērā pe Zorrota, privind și ea în jur, dar deși nu se temea de acele zgomote ciudate auzite pretutindeni, totuși nu știa cum să reacționeze: nici pentru a se apăra pe sine, nici pentru a-i apăra pe ceilalți.

  Zorrota însă nu-i răspunse, ci, încrucișându-și mâinile pe piept, cu pumnii strânși, închise ochii și-și trimise ochiul minții până la marginea pădurii, dar imaginea de gol se întoarse rapid la el, iar asta-l uimi nespus, căci nicicând mai înainte nu i se întâmplase asta.

  „Efectul lui Tomai!” îl lămuri Sephir, trecând pe lângă el și îndepărtându-se în grabă spre Dike care se oprise la câțiva zeci de metri în fața lor, împreună cu Island, Lodur, și Gaea.

  „Efectul lui Tomai? Asta ce naiba m-ai e?” se întrebă Zorrota confuz.

  „Înseamnă că mort căpitanul, s-a terminat războiul,” mârâi Izkina, ajungându-l din urmă pe Zorrota.

  Acesta din urmă însă-i aruncă o privire de ură camaradului său, arătându-i totodată și colții ascuțiți, semn că l-ar fi încântat să guste din a lui beregată. Numai că cei doi se văzură nevoiți să termine a lor stupidă ceartă, zărind privirea Kalimērei ațintită asupra lor. Așa că se dădură fiecare câțiva pași în spate, scrâșnind din dinți și înghițindu-și ura, păstrând-o pentru „mai pe urmă,” căci fiecare era sigur c-o să fie un „pe urmă” pentru a se răfui cu celălalt.

  „Parca a atacat!” le spuse Dike titanilor, când Sephir fu la doar un pas de ei. „Numai că de data asta e ceva ciudat la ea.”

  „Ciudat? În ce fel?” se interesă Island.

  „Yātrīkar!” îi răspunse Gaea, după ce ea se întoarse din a ei scurtă teleportare până la marginea pădurii și văzu lupta dintre armata lui Boor și a Parcăi, și pe cei doi stând în centrul luptei aprige și privindu-se ca șoarecele și pisica. „Armata Parcăi e formată din fantome, dar de unde le-a scos de data asta… nu pot spune. Numai că: ele nu par a fi totuși după noi sau pentru a îngenunchea Oamenii Gheții. Caută altceva!”

  „Altceva?” se interesă Dike confuz. „Cum ar fi?”

  „Să transforme alte Fecioare în Yātrīkar,” interveni Lodur, rostind calm fiecare cuvânt.

  „Numai că Parca se pare că n-a calculat bine asupra cui a sărit în cârcă,” spuse și Sephir. „Aici nu-i nicio fecioară căruia să-i alunge sufletul pentru a-i lua trupul.”

  „Ești sigură?” o întrebă Gaea, privind-o țintă-n ochi, iar după câteva secunde, Sephir se întoarse și privi spre Kalimērā și celelalte femei.”

  „Pruncii!” murmură Sephir și, fără să vrea, se cutremură.

  „Așa e! Pentru a-și desăvârși creația, Parca are nevoie de trupuri din carne și oase, iar cel mai potrivit pentru asta este trupul unui copil neprihănit,” spuse Gaea.

  „Iar pentru asta au nevoie anume de copiii ghoul-ilor, căci ei poartă în a lor sânge parte din puterea vestitului neam de atacatori, cei mai de temut de pe aceste meleaguri,” murmură Lodur.

  „Să încerce numai,” șuieră Zorrota printre dinți, strângând pumnii și vrând să pornească spre marginea pădurii. Se opri însă-n loc, când simți mâna Kalimērei apucându-l de braț.

  „Așteaptă, Zorrota! Nu-i chiar atât de simplu!” îi spuse femeia. „Chiar și dacă mi-ar plăcea să întorc timpul și să nu am de-a face cu voi, sunt totuși mamă acum și trebuie să mă gândesc la al meu copil, chiar și dacă nu-mi face plăcere să știu din al cui trup se va naște.”

  „Kalimērā are dreptate,” interveni Lodur. „Parca trebuie învinsă înainte de a pune mâna pe aceste tinere și a le forța să le urmeze, căci de pun mâna și pe puterea ghoul-ilor vom fi iarăși în minus.”

  „Atunci dați-ne voie să le arătăm de ce-s în stare vestiții ghouli,” interveni și Izkina, arătându-și colții.

  „Mai bine le lăsăm în urmă,” spuse Gaea sigură pe sine, luându-i pe toți prin surprindere.

  „Să le lăsăm în urmă? Ce mama naibii îndrugi?” strigă Izkina. „Sunt femeile și copiii noștri! Trupurile noastre! Cum să le lăsăm în urmă?”

  „Atunci preferi să pierzi totul fără posibilitatea de-a lupta împotriva lui Maranam și-a Parcăi?” îi spuse Gaea cu asprime, privindu-l țintă. „Oricum, chiar și dacă le lăsăm în urmă, n-or să fie neprotejate, căci… vom folosi același truc pe care l-am folosit pentru a-l închide pe Mannar și-al feri de ochii lumii.”

  „Magia neagră în Pădurea Succubi ne va distruge pe toți!” spuse Island cu teamă. „Să nu uităm că această Pădure a fost totuși cândva creată de suflurile lumii de dincolo, sub puterea lui Savaṉṉā. Acest vânt…”

  „…e cel mai de temut dintre toate cele trei vânturi necontrolate de Boor sau Sephir. Dar… Gaea are dreptate: o celulă asemănătoare celei în care e închis Mannar va fi cea mai potrivită și le va păzi ca să nu cadă victime ambiției fără margini a Parcăi,” spuse Lodur.

  „Dar, frate, dacă nu folosiți magia neagră, atunci cum ve-ți crea un alt Māṉsṭar Kēlaksi aici, pe pământ?”

  „Folosindu-l pe Ionas, Dike!” îi răspunse Lodur. „Shiman nu degeaba ți-a înmânat această sabie: a fost la îndemnul Hestiei care a prevăzut se pare acest moment, căci una dintre funcțiile lui Ionas, pe lângă cea de-ați sluji ție, este cea de-a păzi sufletele neprihănite dorite de Maranam. Așa că e de-ajuns să ne unim puterile cu cea a lui Ionas pentru a săvârși acea celulă.”

  „Numai că uitați un lucru,” interveni Kalimērā. „În acea celulă vor muri de foame, căci, fiind închise, n-o să aibă șansa să se hrănească și…,” tăcu însă, văzând-o pe Sephir zâmbind.

  „Din contră: n-o să simtă foame acolo, înăuntrul acelei celule a lui Ionas, căci cine se află în interiorul bulei acestei săbii magice nu simte trecerea timpului, nu simte foame sau sete, la fel cum nu simte frică. Prin urmare, toate vor fi în siguranță, ascunse chiar în inima Pădurii Succubi.”

  „Nu-i timp de pierdut!” spuse Gaea cu asprime. „Boor și restul au nevoie de ajutorul vostru, Dike și, curând, un alt aliat de nădejde vi se va alătura în luptă pentru a face față nebuniei Parcăi. Între timp, eu, Lodur, Ionas, și Sephir vom desăvârși ce am plănuit și ne vom alătura vouă în luptă de va fi încă nevoie.”

  „Dar, Gaea, uiți că fără Ionas Dike poate fi vulnerabil,” interveni Island.

  „Nu și dacă-l are pe Kuasa cu el,” și, zicând aceasta, Gaea-și scoase sabia de la cingătoare și-o aruncă către Dike care-o prinse din zbor. Apoi Dike-l lăsă liber pe Ionas, care pluti lin spre Gaea, iar el fu primul care porni spre Câmpia Succubi de unde se auzeau zgomote strașnice de luptă.

  Island îl urmă îndeaproape pe titan, iar după Island porni Izkina și restul ghoul-ilor.

  „Să mergem, stăpână Kalimērā!” îi spuse Zorrota femeii, care privea țintă spre ale ei camarade de suferință, ce-o priveau speriate, căci nu știau nici ce se întâmplă, nici de ce erau lăsate în urmă.

  Totuși Kalimērā se îndepărtă, când auzi vocea Gaeiei șoptindu-i la ureche, deși Titanida nu-și folosise buzele pentru a vorbi. „E timpul să te întorci la ai tăi, copilă! Vremurile de pribegie s-au încheiat, iar pentru soarta acestor suflete nu te teme, căci vor în siguranță.”

  Totuși, cu cât se îndepărtau de acel loc, trasă de mână fiind de Zorrota, Kalimērā continuă să privească în urmă și văzu cum Gaea, Lodur, și Sephir se poziționară în trei puncte cheie, de parcă ar fi fost vârfurile unui triunghi isoscel, în timp ce Ionas plutea vertical în mijlocul femeilor ghoul-ilor, care se poziționară într-un cerc, la îndemnul Gaeiei. Și m-ai văzu Kalimērā cum din mâinile celor doi titani și ale lui Sephir ieșeau proiecțiile luminoase ale unei celule, formată din trei părți, iar puterea albastră a lui Ionas le uni în cele din urmă într-un tot întreg.

***

  C-o lovitură precisă a mânii, în timp ce cealaltă strângea mânerul celei de-a doua săbii ce-o ținea la spate, Boor reuși să se protejeze de atacul neașteptat al Parcăi, care nu folosi doar 1 lance de foc, ci 3. Totuși, deși le aruncă cât colo lovindu-le cu sabia, Boor nu reușise să distrugă lăncile, iar acestea, controlate de puterea Parcăi, zvâcniră în sus, de la pământ, și se aliniară între el și Titanidă, cu vârfurile ațintite asupra pieptului lui.

  „Acum e mai bine,” spuse Parca, rânjind viclean. Dar, când împinse brusc mâinile în față, ca să trimită săgețile spre Boor și acestea să treacă prin al lui trup sau măcar să-l rănească, văzu cu stupoare cum încrucișarea celor două săbii ținute de zeu în fața lăncilor le forță să stea locului. „Ce drăcovenie m-ai e și asta?” strigă Titanida înfuriată, răcnet care de altfel făcu să țiuie urechile nu doar a soldaților, sensibili la sunete, ci și chiar al copiilor ei care se opriră pentru câteva clipe din luptă. „Ceva necurat e la mijloc!” mârâi titanida, privind cu atenție în jur. Apoi, de parcă i-ar fi mirosit a ars, începu a adulmeca zările, dar… un pumn primit în față o făcu să se dea de-a berbeleacul, oprindu-se apoi în patru labe. „Hestia!” spuse ea, scrâșnind din dinți și privind cu ură în față.

  Dar la început văzu doar cum se contură un pumn de foc în fața ei, ca mai apoi să se vadă un imens rug sub acel pumn ce părea că plutește în aer, și abia după aceea Parca văzu trupul titanidei focului conturat din flăcări: „bună lovitură!” se lăudă Hestia pe sine, admirându-și pumnul strâns, iar asta-l făcu pe Boor să zâmbească și să se relaxeze puțin. „Ce crezi nepoate? M-ai am încă destulă forță pentru luptă, nu-i așa? Chiar și după milenii de ars în flăcări încă pot întoarce cuiva fălcile pe dos dintr-o singură mișcare!” și Hestia zâmbi atât de frumos, cu ale ei buze roșii ca focul.

  „Glumeață ca întotdeauna!” murmură Boor, zâmbind și el, dar mâna sa stângă zvâcni brusc în stânga, apucând de gât una dintre copiile Parcăi care se apropiase prea mult de el. „Nu ți-a spus nimeni că-ți pute gura?” îi șuieră zeul printre dinți. „Mergi întâi și-ți spală dinți!” și, dintr-o singură mișcare, făcu acel trup să se transforme în fum, după ce-i sucise nițel gâtul.

  Curând însă trei Parca apărură nu departe de el din fumul celei învinse de zeu. „Ah, Parca, nu te înveți niciodată minte!” șuieră Boor furios printre dinți și apucă strâns mânerele săbiilor, gata de atac.

  Dar se opri brusc, auzind un ciudat vuiet în jur, de parcă ar fi ars întreaga lume și nu doar focul de sub tălpile Hestiei, iar când privi spre ea o văzu atât de senină, suflând aer cald peste flăcările pumnului ei, întețindu-le mișcarea.

  „Aaaa,” strigă Parca cu ură aruncându-se asupra Hestiei, dar a ei nechibzuită mișcare o făcu pe Hestia să se miște spre ea năprasnic, cu tot cu rugul de sub picioarele ei, căci după ce fusese blestemată, Hestia nu putea păși cu piciorul gol pe pământ, ci doar pe locuri ce ardeau în flăcări. Dar ea-și folosi chibzuit a ei imensă putere și, în timp, învăță să lupte chiar și cărând după ea acel rug din care-și forma trupul.

  Astfel, ajunse față în față, Hestia și Parca se apucară cu ambele mâini de gât, strângând cu putere și împingându-se una în cealaltă, încercând s-o îngenuncheze pe rivală, s-o distrugă. Numai că atunci când luptă două puteri egale nu-i loc de compromis.

  Curând însă Boor fu nevoit să-și mute privirea de la cele două titanide încleștate în luptă, când auzi peste tot în jurul lui lemne trosnind, de parcă bușteni imenși ar fi prins viață în dulcea îmbrățișare a focului și, pretutindeni, pe întreaga Câmpie Succubi se văzură sute de mici ruguri asemănătoare celui din care apăruse Hestia.

  „Tineimu!” (luptătoarele focului) murmură Āṇmai înfrigurat, văzând cum din acele ruguri se conturează trupurile luptătoarelor Hestiei, care stăteau toate cu ochii închiși în acel moment, așteptând să fie desăvârșite de flăcări.

  „Toți la adăpost!” strigă deodată Boor, înțelegând planul Hestiei. „Spre marginea pădurii! Acum!” și fu primul care se retrase din luptă fugind cu spatele spre pădure pentru a nu fi atacați de luptătoarele Parcăi.

  Dar, chiar dacă ele se luară după Oamenii Gheții cu gând să termine cele începute, copiile Parcăi nu-i ajunseră din urmă pe soldații lui Boor, căci de dădeau numai un pas în față, apăreau în fața lor tot mai multe și mai multe ruguri și, cât de curând, se văzură încercuite, într-o capcană de ruguri ce formau un labirint asemeni celui construit de arhitectul cretan Dedal și în care trăia legendarul Minotaurus.

  „Strașnică priveliște,” șuieră un ghoul, văzând acea imagine apocaliptică a sute de Parca încolțite de pretutindeni de Tineimu.

  Dar, o lovitură puternică peste față-l aruncă cât colo de se duse de-a berbeleacul și, când ghoul-ul privi furios spre cel ce-l lovise, îl văzu pe Island arătându-i pumnul, semn că acesta se apropiase prea mult de Titan, suflându-i cu a lui puturoasă respirație chiar în față. Însă, deși tare-ar m-ai fi vrut să scarpine spatele Titanului și să-l învețe minte pentru acea palmă, ghoul-ul se văzu nevoit să se lase păgubaș, când Izkina apăru de nicăieri în fața lui, pocnind puternic din degete, semn că cel scărmănat putea fi el de nu se astâmpără.

  Dar totuși, ghoul-ul avusese dreptate: priveliștea Câmpiei Succubi era cu adevărat impresionantă, dacă nu terifică, căci Tineimu și copiile Parcăi, încleștate în luptă, păreau creaturi mitice cioplite în fum și flăcări, în timp ce se loveau cu sulițe, săbii, și alte diverse obiecte ciudate apărute de nicăieri în ale lor mâini, dar și folosindu-se unele dintre ele de brațele goale în lupta contra vrăjmașelor. Însă… lupta nu se încheie nici în clipa în care Lodur, Gaea, și Sephir se alăturară celorlalți: din contra - părea că de abia se începe, în timp ce întreaga câmpie ardea în flăcări și se acoperea de fum negru și gros al copiilor Parcăi, ce căzuseră victime furiei focului Luptătoarelor Tineimu.

***

  Zorii zilei începură să se ivească pe bolta cerului, care continua totuși acoperită de nori negri, făcând dimineața să pară de fapt un imens apus.

  Dar acea senzație de ciudat era și mai mult accentuată de fumul negru și gros ce continua să se împrăștie pretutindeni, mânat din urmă de vânturile controlate de Boor și Sephir care recurseră în cele din urmă la folosirea lor pentru a da naturii șansa să respire măcar puțin aer proaspăt.

  Anume un suflu ușor de vânt dispersă fumul, revelând pe rând chipurile Titanilor, cu Dike și Lodur în față, cu Sephir și Island pășind alături de Kalimērā, Zorrota, și Āṇmai, și cu restul ghoul-ilor conduși de Izkina pășind în spatele grupului, iar trupurile lor, ce apăreau și dispăreau în acel imens nor de fum, îi făcea să pară creaturi ciudate, venite din Lumea de Dincolo.

  Rămasă pe acel câmp de luptă unde-o învinseră în cele din urmă pe Parca și armata ei de luptătoare false, Hestia zâmbi, privind cu atenție spre cei ce se îndepărtau de acea câmpie a durerii, iar ale ei buze murmurară în șoaptă: „vor fi și alte timpuri pentru întâlnire, frații mei! Războiul ăsta nu-i pe terminate, nici chiar început, iar ajutorul meu va fi mereu binevenit, precum va fi și ajutorul luptătoarelor mele Tineimu, născute din a mea suflare pentru apărarea acestui pământ. Aveți grijă de voi! Aveți grijă de Viață!”

  După aceasta, Hestia suflă puțin aer cald în față și trupul ei se întoarse în flăcări, așa cum apăruse, și la fel făcură și ale ei luptătoare, care dispărură una câte una, lăsând pe acea imensă câmpie o mulțime de ruguri arzânde drept mărturie a luptei recent încheiate, dar și ca simbol de strajă al acelor pământuri, dând de știre răului că pe acolo loc de trecut nu e, precum nu-s nici sorți de izbândă.