„Azi e atât de frumos,” se gândi Samaya în timp ce privea sculptura maestru gravată de crengile copacilor pe ale lor coroane seculare. Această minune o vedea de fapt pentru prima oară, căci era prima dată când îndrăznise să intre în partea sudică a pădurii și astfel îi fu dat să vadă cu câtă dibăcie natura împletește a ei haină în jur. „Nu înțeleg de ce tata nu ne-a permis niciodată să vedem această splendoare,” se gândi fata, complet cufundată în visare, în timp ce se afunda încet, dar la pas sigur, spre inima pădurii.

  Cu fiecare pas pe care-l dădea în față, Samaya vedea cum pădurea se cufunda din ce în ce mai mult în umbră și cum razele soarelui dispar încet din fața ochilor ei. Apoi brusc pădurea fu cufundată complet în ciudata îmbrățișare a nopții. „Aaa, unde a dispărut lumina?” Se gândi Samaya, privind mirată în jur și ceva în interior îi șopti să se teamă, iar al ei corp se cutremură ușor, căci îi erau necunoscute acele locuri și totodată natura deveni sălbatică și de temut pentru ea, căci în locul frumoșilor copaci seculari, se ridicau în fața ei uriași cu trup de lemn, în jurul cărora sălbăticia era la ea acasă.

  Și în același timp totul în jur o pândea, de parcă însăși ochii diavolului s-ar fi deschis pretutindeni și doar așteptau momentul potrivit pentru a o ataca. De aceea Samaya făcu doi pași în spate, privind speriată în jur. „Natura se mișcă,” gândi ea și așa era, căci totul în jur - pe copaci, printre crengile lor, pe trunchiurile lor, sub mușchiul verde și sub rădăcinile aeriene ale copacilor seculari șerpuiau liane de un verde întunecat de parcă ar fi fost șerpi târându-se pe pământul rece.

  Curând după aceasta, un suspin puternic se auzi în jur de parcă ar fi venit chiar din adâncul pământului și natura din jurul fetei fu învăluită de o ceață alb-surie. În ochii fetei însă ceața era ceva nemaivăzut până atunci, ceva diabolic, căci ea mereu trăise acolo unde e soare și unde e natura prietenoasă, dar aici întreaga natură purta haine dușmănoase.

  Într-un final strigă, în capul ei: „mamă,” în clipa în care simți cu întreaga ființă cum două aripi mari, lovindu-se una de alta, se ridicară deasupra pădurii. De aceea Samaya privi în sus.

  Ceea ce văzu însă era ceva mistic: o pasăre imensă și neagră, cu aripi mari și negre ce se ridica încet în aer din inima pământului. Dar fata nu putea vedea gaura din care imensa pasăre ieșise. Pământul în jur avea forma sa normală, dar pasărea nu fusese mai înainte deasupra pământului, ci se ridicase de undeva de sub pământ până ce ajunse să plutească pe deasupra pădurii și cu toate că Samaya se născuse și crescuse în acea pădure, ea nu știa numele acelei păsări ciudate.

  Apoi doi ochi mari și rotunzi se văzură din verdele desiș al copacilor. Erau prea mari să fie ochii unei veverițe, dar chiar și așa Samaya simți curiozitatea stăpânind-o așa că fata făcu câțiva pași în față, apropiindu-se de copac. Chiar lângă trunchiul copacului, Samaya se opri și privi în sus, dar nu putu vedea cine era intrusul, așa că decise să se urce în copac.

  „Nu cred că vrei să dai ochii cu acel monstru,” auzi Samaya o voce vorbindu-i și ea se întoarse și privi în spate.

  „O oglindă?” Gândi ea, căci se văzu pe sine stând în spatele său. Dar acolo nu era nicio oglindă și a ei reflecție era diferită. Era roșcată și cu ochi vicleni, ceva ce nimeni niciodată nu văzuse la adevărata Samaya.„Probabil e doar imaginația mea,” își spuse copila, încă privind țintă la cea din fața ei, în timp ce cele două pășeau una spre cealaltă. La doar doi pași una de alta însă fetele se opriră și priviră cu șiretenie în ochii celeilalte.

Royal Road is the home of this novel. Visit there to read the original and support the author.

  „E ciudat,” își spuseră ele, mirate să vadă că seamănă atât de mult și de parcă s-ar fi întrebat din priviri „cine ești?”

  Adevărata Samaya-și întinse brațul intenționând să-și atingă sosia. „Dacă o ating, atunci va dispărea,” se gândi ea. „E ca și cum aș atinge suprafața apei când mă oglindesc în ea și care, atinsă de al meu deget, aleargă în cercuri, alungându-mi chipul de pe ea.”

  „În ce lume ai trăit până acum?” O întrebă cealaltă copilă și în glasul ei se simți batjocora. „Cu siguranță ești proastă dacă crezi că-s doar o reflecție.”

  Cuvintele de batjocoră ale intrusei o înnebuniră însă pe Samaya, care începu să urle la ea, arătându-și colții umani. „Tu ești proasta,” îi strigă Samaya în al ei gând. „Și te voi învăța să nu insulți pe alții atunci când îi vezi. Chiar dacă nu ești decât iluzia mea, n-ai niciun drept să mă subestimezi.”

  Aceasta o făcu pe Samaya cea roșcată să râdă, căci inocența celeilalte era ceva ce o provoca, trezind în ea răul adormit pe care-l purta în a ei inimă și acel rău îi spunea să-și ucidă rivala. „Încearcă, dacă poți,” o provocă vulpea pe Samaya în timp ce pășea spre ea și-o făcea să se dea în spate așa cum merg racii.

  „Ești reală,” murmură în cele din urmă Samaya. „Dar… cine ești și de ce arăți exact ca mine?” Întrebă micuța lupoaică.

  „Deoarece eu sunt,” îi răspunse vulpea. „Și pentru că urăsc falsurile, trebuie să te distrug, căci nu pot exista două eu în această lume, iar dintre noi două cea care trebuie să dispară ești tu,” șuieră cealaltă Samaya printre dinți, arătându-și colții. Dar reacția Samayei o făcu să sară în spate.

  Adevărata Samaya, schimbându-și brusc înfățișarea în lup, păși spre vulpe, forțând-o la fel să se transforme. Astfel doi pui: unul de lup și altul de vulpe, stăteau față în față cu gândul să se distrugă una pe cealaltă. Asta era ceva nemaivăzut până atunci. Ca o oglindă cu două fețe care stătea în mijlocul poienei reflectând pe ambele suprafețe imaginea copacilor, dar de fiecare dată când ceva se reflecta în acea oglindă se vedea total diferit.

  Puiul de lup și cel de vulpe începură apoi să se miște în cerc, pândind oportunitatea de a vedea căderea celuilalt. Dar nu poate fi nicio greșeală atunci când ești față în față cu tine însuți. Dar totuși se punea întrebarea dacă un fals putea câștiga în fața autenticului și în acel moment niciuna dintre cele două Samaya nu-și mai dădea seama care din ele e reală, căci era un fel de joc între ele în timp ce se mișcau în jur, de parcă ziua ar fi încercat să imite noaptea sau umbra ar fi încercat să ia locul luminii: un imposibil.

  „Nu ai răspuns cine ești și de ce mă urmărești,” o întrebă Samaya pe vulpe.

  „În afară de faptul că ești proastă, mai ești și oarbă,” îi răspunse cealaltă Samaya. „Sunt Samaya, vulpea roșie din tribul lui Inmar și din câte văd tu ești o Rophion.” Și vulpea râse din nou.

  „Mi-ai copiat nu doar fața, dar mi-ai furat și numele,” spuse Samaya furioasă. „Aceasta e profanare deja. E ceva ce nu faci nici măcar dușmanului. Iar pentru asta trebuiești pedepsită.”

  Un fulger de ură străbătu aerul între cele două în timp ce ambele fete se priveau furioase. Apoi se auzi un urlet ieșind din gâtlejul micii lupoaice, în timp ce mica vulpe râdea ironic. Și, într-o clipă, cele două-și arătară una alteia colții, ca într-o secundă să muște adânc din grumazul celeilalte.