„Pe-un picior de plai… pe-o gură de rai…

Se zăresc în cale, lacrimi și ogoare,

Ce mi-au fost dragi, și păduri de fagi,

Unde-am petrecut, timpul mult iubit,

Timpul de poveste, care nu m-ai este…

Și de-o fi să zbor, în lume de dor…

I-au cu mine-un gând, simplu pe pământ…

Să văd pace-n jur…zâmbet și mult spor,

Să văd oameni dragi, iubitori și calzi,

Care ocrotesc, tot ce întâlnesc,

Căci de dragul lor, sunt gata să mor,

Căci de dragul lor, lumea e izvor,

Izvor de poveste și de multă veste…”

  „Apa râului ce curge când lin, când repede la vale, răcorește nu doar pietrele pe deasupra cărora își mișcă șerpuit trupul, ci spune și povestea timpului, păstrată în șoapta vântului, păstrată în haina nopții peste care curge atât de sfânt lumina stelelor răsăritului și apusului de-o potrivă,” murmură Samaya, privind țintă la apele râului ce curgeau șopotind la vale.

  În dreapta ei se afla Nathaniel, care ca și ea era complet cufundat în gânduri, căci acea priveliște de poveste văzută în fața lui nu doar că-l făcea să fie melancolic, dar și trezea în sufletul lui amintiri pe care păruse că le uitase, dar care acum și le aducea aminte atât de viu.

  În special îi veneau în minte fragmente dintr-un moment în care, copil fiind, merse cu tatăl său la râu să prinde pește. Era o zi frumoasă și însorită, cu mult farmec plutind în jur, când cei doi ajunseră pe mal, iar tatăl său lăsă tolba pe pământ și se așeză alături, îndemnându-l și pe el să stea.

  „Dar, tată…,” insistă copilul, dornic să înceapă lucrul cât mai rapid, căci nu degeaba făcură drum lung până acolo și m-ai aveau drum lung de mers înapoi spre tabără. „Nu avem timp de pierdut. Soarele e deja pe cer. Trebuie să prindem cât mai mult pește și să ne întoarcem. Mama și Yellen ne așteaptă.”

  „Prea te grăbești, fiule,” îi spuse bărbatul calm și zâmbitor. „În viață așteptarea îți poate aduce mai multe foloase decât graba. De aceea e bine să ai de prieten natura, să știi ai asculta șoapta și de a-i citi pe buze adevărul.”

  Băiatul se încruntă, căci nu prea înțelegea despre ce vorbește al lui tată. Bărbatul însă râse când zări acea dulce încurcare pe fața fiului. „Adevărul despre care vorbesc se află în a ta inimă, Nathaniel și se numește iubire de aproape. De aceea, chiar și dacă ni-i dat să vânăm ca să trăim, să ucidem pe alții ca să trăim, să luptăm cu înverșunare ca să trăim, totuși nu trebuie să uităm să-l iubim pe cel ce ne este aproape.”

  „Chiar de ne este dușman?”

  „Chiar de ne este dușman, căci și al nostru dușman are pe undeva o mamă, are pe undeva o soră care-l plânge, o iubită care va suspina după el și la fel are și un tată al cărui inimă v-a plânge însângerată în lipsa feciorului.”

  Abia atunci Nathaniel se așeză lângă tatăl său și privi și el la apa râului care sclipea atât de frumos în soarele răsăritului. „Dar, tată… de ce totuși ar trebui să ne gândim la alții, când alții nu se gândesc la noi? Ei doar nu s-au gândit la a noastră mamă, la a noastră soră sau … la restul, atunci când ne-au atacat și au încercat să ne ia ce-i al nostru.”

  Bărbatul iar zâmbi, de data asta însă al său zâmbet era atât de trist, căci pe de-o parte îi plăcea să-și știe fiul înțelept, dar pe de alta îi era atât de trist pe suflet că un copil de 9 ani își punea astfel de întrebări despre viață. „Tată?” îl strigă Nathaniel și bărbatul tresări, trezindu-se din visare.

  „De ce?! … Ei bine, poate că pentru… poate că pentru că nu au avut pe cineva care să-i învețe astfel de cuvinte. Dar totuși, Nathaniel, să nu te lași niciodată influențat de faptul că alții nu au suflet și că nu se gândesc la alții. Să ai tu suflet e important și să te gândești tu la alții măcar, și… ține minte, fiule ale mele cuvinte: nicicând nu trece nepăsător pe lângă un cerșetor - de ai fie și doar un codru de pâine în traistă, dă-i și lui jumate, de vei vedea un copil zgribulit sau plângând, pune-i a ta haină pe umeri și alină-i durerea, iar de vei fi vreodată obligat să iei viața cuiva să nu uiți niciodată să-i închizi ochii, căci nu-i păcat mai mare pe lume decât acela când ai uitat de omenie.”

  „Și totuși, de ce e atât de importat să închidem ochii celor care nu m-ai sunt printre noi?” întrebă copilul curios.

  „Pentru că așa le dăm șansa să-și uite durerea și să înceapă un nou drum. Să se odihnească, Nathaniel, căci atunci când sufletul îți e odihnit și calm nu dorește distrugere, iar de spiritele ce ne părăsesc sunt și ele liniștite, atunci nu-și vor dori nicicând să facă altora rău.”

  Alături unul de celălalt, tatăl și fiul privesc în depărtare la primele raze de soare care încălzesc atât de frumos natura din jur, dând lumii o nouă șansă și fericirii o nouă oportunitate la viață.

  Nathaniel însă tresări, cu acea imagine sfântă păstrată în inimă, zărind privirea Samayei ațintită asupra apei, de parcă ar fi urmărit ceva. Așa că privi și el în aceeași direcție și văzu un pește-sabie, plutind lin în derivă. Asta o făcu pe Samaya să rânjească plăcut și se transformă brusc în lupoaică, pășind încet spre apă, căci chiar de se temea de obicei de ape, totuși gândul la a savura un pește proaspăt gătit nu era o idee chiar proastă. Totuși se opri când Nathaniel îi păși în față.

  „Ce?” întrebă ea, văzându-l încrucișându-și brațele pe piept și privind țintă la ea.

  „Ai de gând astfel să intri în apă?”

  „Da. Să spunem că-s vânător mai bun în pielea lupului, decât fiind eu însumi. Așa că…”

  „Ieși!” îi comandă bărbatul.

  „Unde?”

  „Din pielea lupului și o să vezi ce-nseamnă cu adevărat plăcerea vânătorii,” m-ai spuse Nathaniel și, zâmbind, îi întoarse spatele și porni spre pădurea care se afla la doar câțiva pași de mal.

  Samaya își reluă forma umană și privi încurcată în urma lui, întrebându-se ce pune el la cale. Mult nu-i fu dat să aștepte însă și-l văzu pe Nathaniel ieșind din pădure și aducând cu el două crengi drepte, groase cam de vreo 8 centimetri în diametru și lungi cam de 1.5 metri.

  Apoi, bărbatul se așeză direct pe mal, scoase un mic cuțitaș de la brâu și începu să curețe lemnul, făcându-l lin la atingere, ca mai apoi să-l ascută bine la unul dintre vârfuri. Acest fapt o miră mult pe Samaya și se apropie de el, curioasă să vadă ce urma.

  Când m-ai avea doar vreo doi pași de el, Samaya prinse din zbor unul dintre bețele pregătite de Nathaniel care, zărind-o venind, îl aruncă spre ea, vrând astfel să și testeze reflexul fetei. Apoi își continuă lucrul la cel de-al doilea băț, căruia trebuia doar să-i ascută vârful.

  „Ce-i asta?” întrebă mirată Samaya, privind curioasă bățul din mâna ei.

  „Harpon. Unul primitiv, dar încă al naibii de folositor,” spuse el zâmbind și, după ce termină să-și ascultă a sa unealtă, se ridică în picioare, își suflecă pantalonii până mai sus de genunchi, după ce mai întâi rămase cu tălpile goale și porni spre râu.

  Samaya-i urmă exemplul, însă doar la a-și scoate încălțările și la a-l urma spre râu, căci purtând o rochie lungă până la jumătatea pulpelor, îi dădea libertatea de mișcare și astfel putea intra fără teamă în apă.

  Râul în acel loc nu era adânc, ajungând doar un pic mai sus de genunchi, iar a sa apă cristalină permitea să fie văzut fundul albiei sale și tot ceea ce se afla sub ape. Însă nu se zărea niciun pește prin preajmă.

  „Cred că…” spuse Samaya, dar tăcu brusc, văzându-l pe Nathaniel ducându-și un deget la gură și dându-i de înțeles să păstreze tăcerea. Curând, când în jur nu se m-ai auzea decât șopotul apei, Samaya văzu mulți pești-sabie înotând în derivă și apropiindu-se de ei. Așa că zâmbi, ridică o mână în sus, apucând bine harponul și pregătindu-se astfel de atac așa cum îl văzu ea pe Nathaniel că făcea. Și așteptară. Era un fel de luptă contra-cronometru cu propria răbdare, căci deși ambii vedeau cât de repede înoată peștii, totuși trebuiau să aștepte ca aceștia să ajungă foarte aproape de ei și astfel să fie siguri că nu dau greș.

  Primul care atacă fu Nathaniel, însă al său harpon nimeri pe alături, iar peștele îi arătă în cele din urmă coada, făcându-l să strâmbe din nas, iar asta o făcu pe Samaya să râdă ușor. Tăcu însă, văzându-l pe Nathaniel privind bosumflat spre ea, semn că-i lezase orgoliul. Samaya însă era o fire luptătoare și rareori se lăsa mai prejos decât cineva. De aceea, nici de data asta nu acționă altfel, căci al ei instinct de vânător, chiar dacă nu ucise niciodată, se trezise totuși în adâncul ei, iar când Samaya aruncă harponul reuși să-l înfigă într-un pește destul de mărișor pe care-l și scoase imediat la suprafața apei.

  „Norocul începătorului,” murmură îmbufnat Nathaniel și scoase al său harpon din ape. Dar nici a doua și nici a treia încercare nu se încunună cu succes, pe când ei îi reușea prea bine această nouă îndeletnicire.

  De fapt, Nathaniel era un bun vânător și nu doar o dată prinse pește în acest mod. În acea zi însă se simțea stângaci, se simțea novice lângă ea și nu înțelegea de ce, căci ar fi vrut să-i arate că merită să se bazeze pe el, că-i capabil să hrănească o familie, să susțină o casă. Acum însă zădărnicise totul din proprie prostie și iară-și strâmbă din nas.

  O ușoară bătaie pe umăr îl făcu să tresară și, privind în spate, o văzu pe Samaya privindu-l cu ochi radianți și zâmbind, arătându-i ce-i zece pești înfipți în al ei harpon. „Haide, nu te m-ai preface că nu știi ce faci,” îi spuse fata pe un ton jucăuș. „Dacă ai decis să-mi dai șansa să câștig doar pentru că-s fată, atunci te înșeli amarnic, căci ador să câștig prin luptă cinstită.”

  „E asta o provocare?” întrebă Nathaniel, înveselindu-se, căci și el, ca și Samaya, adora provocările.

  „De ce și nu?! Mi-ar plăcea să te bat cu propriile arme,” spuse fata veselă și porni spre mal, să scoată peștii din harpon și să-l pregătească pentru micul turnir cu Nathaniel.

  Mare-i fu mirarea fetei însă, zărindu-i pe mal pe Arion, Fenrir, Bestla și Sephir care-i priviră se pare în tot acest timp, întrebându-se ce au de gând. Prinsă cu mâța-n sac, Samaya clipi des din gene și vru să treacă pe alături. Fenrir însă făcu un pas înlături și-i tăie calea, rânjindu-i fericit. „Provocare, zici, huh? Interesant cum se termină provocarea asta,” și ochii lui sclipiră oarecum sălbatic, căci deși-și iubea sora la nebunie și-i dorea doar fericirea, în inima sa totuși m-ai exista gelozia… cea de frate, care era gata să rupă pe oricine în bucăți doar pentru a-și proteja sora, văzând în orice bărbat care se apropia de ea un rival.

  „Lasă prostiile,” îi spuse Samaya, mârâit și trecu în cele din urmă pe lângă el, punând peștele în sacul adus de Arion, căci ei veniseră pentru asta: să prindă pește pe care să-l pregătească pentru drum, căci Oamenii Siarul-ui și cei ai lui Dike, deciseră să facă popas peste noapte în acea parte a pădurii, pe lângă care curgea și râul.

You might be reading a pirated copy. Look for the official release to support the author.

  Cei patru veniseră însă cu mâinile goale. De aceea șiretlicul lui Nathaniel li se păru o idee a naibii bună. Deciseră însă să aștepte puțin, căci acel joc nevinovat pe care Nathaniel și Samaya-l jucau în apă era a naibii de curios și trebuiau neapărat să vadă cu ce se termină.

  „Să mergem după lemne,” îi spuse Arion lui Fenrir, bătându-l ușor pe umăr și trezindu-l din a sa dulce gelozie, căci tot privea țintă când spre Samaya, când spre Nathaniel care continua în apă, căci știa el prea bine că acei doi puneau ceva la cale.

  Deși nu prea-i ardea inima să-l urmeze pe Arion și să piardă detalii din ceea ce v-a urma, Fenrir se văzu nevoit să facă asta, mai ales după ce o mică piatră albă-l lovi în umăr, iar când se întoarse și privi supărat spre cel care aruncase își văzu soția străfulgerându-l cu privirea, căci de ea nu-și putea el ascunde gelozia, așa că decise s-o ia din loc, până Sephir nu se înfurie dea binelea.

  Abia după ce Arion și Fenrir intrară în pădure și nu le m-ai puteau auzi șoaptele, Sephir se apropie de Bestla și Samaya și întrebă: „ce se întâmplă între tine și Nathaniel, Samaya?”

  Fata își privi curioasă cumnata. „În legătură cu ce?”

  „Cu voi doi. Să nu crezi că nu ne-am dat seama că ceva se întâmplă între voi doi. Ceva legat de a voastră inimă, Samaya, ori crezi că degeaba e Fenrir gelos?”

  „Gelos? Pe propria soră?” întrebă mirată Bestla, holbându-se la Sephir de m-ai nu-i ieșiră ochii din cap.

  „Aha. Noi n-avem frate și nu știm ce-nseamnă asta. Dar se pare că lui Fenrir idea de a-și da sora după Nathaniel nu-i prea-i place,” murmură Sephir pe un ton jucăuș, făcând-o pe Samaya să strâmbe din nas.

  „Nu m-ai îndrugați și voi aiurea, că nu se întâmplă nimic. Eu și Nathaniel… suntem doar prieteni. Companioni în luptă.”

  „Aga, care de altfel se mai și sărută pe la apus de soare,” murmură cu hâtrenie Bestla și rânji, când Sephir o lovi cu cotul.

  „Asta de unde o m-ai știi?” întrebă mirată Samaya. „Nu-mi spune că iar ți-ai folosit șiretlicul cu cititul gândurilor mele, Bestla?” și de data asta Samaya păru cu adevărat supărată.

  „Nu pe ale tale… oricum,” spuse Bestla, rânjind, și arătă cu capul spre Nathaniel care porni pășind prin apă spre ele, aducând cu el alți câțiva pești prinși în harpon.

  „Ține-ți limba după dinți, Bestla,” îi șuieră Samaya poruncitor printre dinți, „sau s-ar putea să-mi scape și mie niște gânduri răzlețe pe care Arion să mi le citească din pură „întâmplare.”

  „N-ai îndrăzni.”

  „Pune-mă la încercare,” spuse Samaya pe un ton sigur și intră iarăși în apă, trecând pe lângă Nathaniel fără măcar să-l privească, căci se simțea cu adevărat rușinată, că a ei mică taină fusese descoperită și de alții.

  Nathaniel privi confuz după Samaya mai întâi, apoi spre Bestla și Sephir care, văzând a lui privire întrebătoare, ridicară doar din umeri, și o făcură pe proastele, căci știau prea bine că Samaya nu amenință niciodată în van, iar de a și recurs la asta era pentru că al ei secret trebuia cu adevărat să rămână un secret.

  „Mult ai să stai pe loc fără să faci nimic?” îi strigă Fenrir lui Nathaniel care privea țintă spre locul în care Samaya căuta pește. „Nu fi leneș și ajută-ne,” m-ai spuse Fenrir, făcându-l în cele din urmă pe Nathaniel să reacționeze și să se apropie de ei.

  Un timp ce-i trei lucrară în tăcere, dar fiecare dintre ei spiona spre cele trei femei care se aflau împreună în apă și șușoteau ceva. „Ce pun ele la cale de data asta?” întrebă curios Fenrir, căci dintr-un motiv anume nu-și putea ciuli urechile să le asculte șoaptele și nici folosi teleportarea pentru a trage cu urechea. „Prea e suspicios. Nici măcar magia nu mi-o pot folosi,” mai șopti Fenrir.

  „Asta-i mâna Bestlei,” spuse Arion zâmbind. „Te sfătui nici să nu încerci să treci de zidul cela de sticlă, căci de te „prinde” spionând, atunci o să fie vai și amar de spinarea ta,” și Arion râse din toată inima.

  Fenrir doar strâmbă din nas, căci pentru el curiozitatea era mai importantă decât propria piele și, de Bestla nu i-ar fi fost lui teamă, da iaca de Sephir… știa el prea bine că soției sale nu-i plac șiretlicurile, de aceea decise să se lase păgubaș și să-și caute de ale sale.

***

  „Ador astfel de momente cu multe stele sclipind atât de viu pe cer,” murmură Sephir, care stătea întinsă, cu capul pe pieptul lui Fenrir, și privind cerul.

  „Și mie,” spuse bărbatul în șoaptă și, punându-și mâinile sub cap, lăsă candelele cerului să se oglindească în a sa privire în timp ce pieptul său se ridica și se cobora ritmic într-o dulce suflate, având alături de el a sa jumătate, femeia pe care o iubea din toată inima și pentru care ar fi dat orice s-o vadă fericită.

  De aceea și se furișau adesea din tabără și-și petreceau noaptea în doi, în vreo poiană ferită, tainică, dar sigură, căci el știa că lui Sephir îi place singurătatea și pentru ea era gata să riște, plecând din loc sigur, unde ar fi fost și mai protejați și ascunzându-se în astfel de locuri tainice.

  Ei bine în legătură cu acest fapt, Fenrir era cu adevărat naiv. Și la fel se întâmpla și cu Sephir, căci deși lor li se părea că a lor plecare era tainică și neobservată de ceilalți, știa de fapt întreaga tabără despre asta, însă tăceau și doar zâmbeau pe sub musteți când ei se furișau în pădure și doar pe ici pe colo se auzea câte o dulce șoaptă melancolică: „eh, tinerețea!”

  „Ascultă, Fenrir, ție cu adevărat nu-ți place Nathaniel?” întrebă Sephir, ridicându-se și sprijinindu-și capul cu mâna, în timp ce-și privea drăgăstoasă soțul.

  Fenrir însă preferă să continue să privească cerul. Apoi oftă și murmură: „nu-i vorba că nu-mi place, dar… nu știu, simt o oarecare neliniște în suflet.”

  „Neliniște? Cum ar fi?”

  „Cum ar fi… c-o pierd. Nu știu… cel puțin asta simt, căci eu și Samaya am fost mereu împreună, la bine și la rău. Acum însă simt că ne îndepărtăm.”

  „Și… nu crezi că e normal asta? Până la urmă ați crescut ambii. Tu… ești deja căsătorit, împlinit oarecum sau cel puțin asta sper. Cred că și Samaya are dreptul la asta.”

  Abia acum Fenrir o privi îndelung și oarecum confuz, dar nu pentru că ar fi aflat o mare noutate cu privire la Samaya și al ei drept de a fi fericită, ci pentru că aflase pentru prima dată că Sephir nu era sigură că el e fericit cu ea. „Ce?” întrebă ea în șoaptă, surprinzând privirea soțului.

  „Tu cu adevărat crezi că nu-s fericit cu tine?”

  „Nu-i vorba de asta. Pur și simplu simt că nu sunt de ajuns pentru tine,” spuse Sephir și-și plecă ușor capul, privind tristă în pământ.

  Fenrir trase adânc aer în piept, încercând astfel să-și adune gândurile. Apoi se ridică pe șezute, forțând-o și pe Sephir să ia o poziție similară, după care îi atinse bărbia și-o făcu să-l privească, oglindindu-și adânc a sa privire în a ei, în timp ce în ochii celor doi sclipea dragostea. „Fericirea poate fi de multe feluri, Sephir: una e cea că ai m-ai văzut odată soarele, o alta poate fi că auzi cu încântare cântul naturii, dar cu totul alta e fericirea pe care o simți pentru viață.”

  Sephir îl privi încurcată, căci deși Fenrir vorbea clar, ale lui cuvinte i se păreau spuse într-o limbă veche, stranie, necunoscută ei, căci mereu simțise că-i lipsise fericirea, chiar și dacă nu era așa. „Fericirea mea ești tu, Sephir,” îi spuse Fenrir și-o sărută prelung pe buze. „Fericirea mea e familia mea,” și iară-și îi m-ai fură un sărut. „Fericirea mea e formată din tot ceea ce mă înconjoară, chiar dacă și uneori înseamnă să lupt pentru ea. Dar totuși: chiar dacă sunt împlinit alături de tine, nu înseamnă că pot lupta împotriva propriului eu și că nu mă voi îngrijora nicicând pentru ceilalți. În special pentru Samaya, căci am fost născuți din același pântec, am împărțit aceeași hrincă de pâine și am respirat aceeași iubire de mamă, Sephir. Consider că e normal să fiu gelos pe cel care-mi va fura toate acestea, căci atunci când Samaya își va uni destinul de cel al unui alt bărbat, eu voi pierde multe momente fericite cu ea.”

  „Dar le poți trăi apoi alături de mine,” spuse Sephir, cu glas oarecum tremurat și Fenrir simți pentru prima dată gelozie în glasul ei. Surâse însă, căci înțelese cât de stângaci și cât de ciudați erau amândoi.

  „De asta nici nu mă îndoiesc, dar totuși… spune-mi, de Bestla și Arion își vor uni destinele, nu vei simți oare că pierzi parte din legătura ce vă unea odată ca surori?”

  Cuvintele lui o puseră pe gânduri. „Cum ar fi?”

  „Zâmbetul… cuvintele frumoase… secretele pe care le-ați împărțit încă de mici, trăirile născute din tot ceea ce ați văzut și ați întâlnit în cale, visele despre care v-ați vorbit una alteia. Anume asta simt că-mi vor lipsi, căci Samaya, ca și Bestla se vor contopi cu a lor jumătate, vor împărți cu ei aceste secrete și nu cu noi.”

  Sephir surâse trist: înțelese de fapt despre ce vorbea Fenrir, dar ea nu trăise niciodată asta, căci deși erau trei surori, ele niciodată nu-și împărtășiră una alteia secretele, ci mai de grabă trăiră într-o dulce rivalitate, încercând să-și demonstreze una alteia puterile, capacitățile, ceea ce au învățat și căutând să obțină aprobarea și recunoașterea celeilalte, decât să afle despre ceea ce simt sau gândesc ale lor surori.

  Și nu era vina lor că nu trăiseră asta: așa fuseseră învățate, căci fiind într-o permanentă amenințare din partea lui Ahi și Coallar, cele trei surori fuseseră învățate să nu aibă încredere în nimeni altul decât în propria persoană.

  Samaya și Fenrir în schimb trăiră o altă poveste: ei învățară de la alții să aibă încredere în cei apropiați, iar faptul că erau gemeni îi unea cu o legătură secretă, necunoscută și neînțeleasă de alții, și anume acea legătură îi și făcea să fie atât de uniți unul de celălalt.

  „Gelozia de frate e strâns legată de a lui iubire,” murmură Sephir și în sfârșit zâmbi. „Asta a-i vrut să-mi spui, nu-i așa?”

  Fenrir dădu ușor din cap că da. „Nu m-a învățat nimeni să-mi arăt altfel dragostea pentru Samaya și, cumva trebuie să-i dau celuilalt de înțeles că a mea surioară nu-i singură și că de-o face să plângă o s-o primească de la mine.”

  Aici Sephir deveni șireată. „Și… nu crezi că și celălalt poate face același lucru?”

  „Cum ar fi?”

  „Să se apere. Mai ales simțindu-și amenințată iubirea. Nu cred că Nathaniel e atât de slab, încât să renunțe la Samaya doar pentru că al ei frate e gelos pe el.”

  Fenrir strâmbă din nas. „Urăsc să recunosc când ai dreptate, dar asta nu înseamnă c-o să renunț.”

  „De ce?”

  „Pentru că așa mi-i firea,” și el o îmbrățișă brusc, strângând-o la piept și întinzându-se din nou pe pământul cald, privind la frumoasele sclipiri ale cerului care erau martorele dragostei lor.

  Sephir se liniști astfel și se culcuși la pieptul soțului, închise ochii și inspiră adânc al lui parfum plăcut, căci anume acel parfum era elixirul dragostei ei și ceea ce-i aducea fericirea.