E liniște în jurul lumii. E liniștea dinaintea furtunii, ceva ce te pătrunde adânc până la oase și te face să te înfiori, deși ar fi trebuit să te calmeze și să te facă să admiri natura. Dar… cu toată acea frumusețe sălbatică a împrejurimilor și cu liniștea care continua să-și facă de cap în susul și-njosul muntelui, natura era totuși agitată și asta se vedea în tremurul firelor de iarbă, scuturate de-un vânt invizibil sau poate de teamă, și la căpșoarele florilor înmiresmate, ce-și dansau ființa într-un freamăt de vise și dor, făcând orizontul să răsune din când în când de parcă mii sau poate sute de mii de mici clopoței ar fi cântat în același ritm pe câmpiile Muntelui Fricii.
De fapt nu era nimic straniu la acel munte să se înconjoare cu liniște, teamă și mister în același timp, căci avea el ale lui ciudățenii și legende ascunse, fapte istorice sau poate nu prea, care i-au dat într-un final numele de Accam Kuṉṟu sau Muntele Fricii.
De ce, cum și pentru ce acel munte a fost denumit astfel sau cine să fi fost celui căruia i-a trecuse prin minte să-l numească astfel… nimeni nu știa. Nici chiar Ciclopii lui Shiman nu erau la curent cu această secretă poveste, deși se considerase că ei au fost primii locuitori ai bătrânului și pleșuvului munte, mult înainte ca ei să-și stabilească al lor regat pe Muntele Kyllini, de unde au fost ulterior alungați de Cronus, ca să-și stabilească regatul final pe superba și mult prea îndepărtata Insulă Inetha. Și, după cum credea însăși Shiman, regele ciclopilor, probabil nici chiar Titanii sau Haos însuși nu știa povestea muntelui sau de unde-și trăgea originile acea denumire ciudată de Accam Kuṉṟu. Totuși respectul pentru imensa putere și energie a muntelui, precum și credința că adânc înlăuntrul lui exista un puternic spirit, numit Tikil (groază), era un fapt real, ceva ce nu putea fi dat uitării atât de ușor sau cel puțin de încercat să te convingi sau să convingi pe alții că nu-i așa cum se spune da altfel, căci de îndată ce unul deschidea gura și-ncerca să contrazică lumea că nu-s decât povești inventate cele spuse sau auzite, i se închidea numaidecât gura de către localnici sau de cei de prin împrejurimi cu vestita lor frază: „dacă n-ai auzit nicicând strigătul lui Tikil și nici nu i-ai simțit prezența, atunci nici n-ai de unde ști că toate aceste povești sunt reale.” Și… poate s-ar m-ai fi găsit el ulterior vreun îndrăzneț sau dornic de stat la taclale, cineva cu destulă minte ca să dezbine teoria conspirației născută în jurul acelui munte, căci se găseau destui din ăștia vântură-lume prin părțile celea, numai că și localnicii și iubitorii muntelui Accam Kuṉṟu nu se lăsaseră mai prejos și se făcură și ei șireți. De aceea, de imediat ce unuia-i trecea prin cap să spună ceva de rău despre acele împrejurimi sau s-o facă pe deșteptul era numaidecât întâmpinat de pumni tare, de ochi de fiară și de brațe zdravene care-l aruncau în pustietatea locurilor, ca să dea nas în nas însuși cu Tikil, pe care-l știau mai mult decât capabil să-i învețe minte pe „deștepți” și să nu-și m-ai bage nasul acolo unde nu le fierbe oala.
Totuși… chiar și dacă furia localnicilor ajunse una de pomină, de mulți călători ajunseră să ocolească satele de la poalele Muntelui Fricii, nu de asta oamenii încetaseră a contrazice teoria existenței unei strașnice legende în jurul acelui munte sau a lui Tikil, ci din cauza unui eveniment ciudat, dar și înfiorător în același timp, ce avuse loc în anul 3000 al venirii lui Dike pe pământ, cam la două mii de ani după ce Ciclopii se mutaseră pe Muntele Kyllini, când Accam Kuṉṟu rămase complet singur și pleșuv, străjuit doar de nori furioși deasupra sa, pe când în măruntaiele sale fierbea… groaza…
***
O ceață densă, alb lăptoasă sau neagră-cenușie pe alocuri, se lăsă din ceruri și acoperi cu repeziciune crestele pleșuve ale lui Accam Kuṉṟu în doar secunde, deși dimineața aceea se anunțase una însorită și până și razele dătătoare de căldură și lumină ale Soarelui, cunoscut atunci de oameni și viețuitoare drept Tī (foc), scăldaseră din belșug pământul, iarba, florile, micile viețuitoare ce existau printre firele de iarbă sau pe sub frunzele și petalele florilor, ca mai apoi să „taie” din belșug întunecimea lumii ascunse sub bolțile rotate ale pădurii lui Tenebre, cea găsită mai spre poalele muntelui.
Și anume această „alungare” a luminii lui Tī, de pe câmpiile întinse sau uneori abrupte ale muntelui, adânc în măruntaiele Pădurii Tenebre, era ceva groaznic de privit oarecum, căci numai urmărind cu ochii cum norii acopereau totul în calea lor, lăsând în urmă doar pâlcuri de ceață și aer umed, greu de respirat, te făcea să te cutremuri și să te întrebi „când oare o să apară și acel Tikil să mă înghită asemeni muntelui?”
Totuși, chiar și după minute bune de privit la ceața care „fugea” spre el, lui Alton, tânărul de 35 de ani care se încumetase să urce pe munte în acea zi, i se păru că natura stătea totuși în loc și doar ceața se mișca prin aer, asemeni monștrilor albi, cu trup fumuriu, monștri din poveștile copiilor spuse de bătrâni, asemeni celei în care în fiecare zi de 15, a celei dea șasea luni a anului, avea loc un eveniment sacru - ziua când Soarele Tī și Spiritul Groaznic al muntelui, Tikil se întâlneau față în față pentru o luptă strașnică, de supremație asupra muntelui și a dreptului de-a aduce lumina sau întunericul în acele locuri.
Dar deși fusese și el avertizat despre asta, ca să nu se aventureze în acea zi pe munte, unde obișnuia el de obicei să vâneze, Alton decise că toate acele cuvinte spuse de oamenii satului nu-s decât „povești,” inventate de bătrâni pentru a speria copiii sau de titani pentru ai ține pe oameni departe de munte, pe care ei îl considerau Sacru, căci la fel ca și Kyllini îi alimenta cu putere, chiar dacă una mult mai întunecată decât cea simțită pe Crestele din jurul Grotei Arkadia.
Se convinse însă foarte curând că nu era totul doar o invenție, în momentul în care din cer scăpără o suliță de foc aruncată din înalturi și se înfipse în pământ la nici 200 de metri. Anume atunci Alton se sperie groaznic și, după ce tremură secunde bune ca varga, privind țintă la sulița arzândă, care cât de curând aprinse iarba uscată din jur, tânărul îi întoarse spatele și-o luă la sănătoasa, fugind de mânca pământul, fără măcar să privească în urmă, de unde auzea respirația șuierătoare, înfricoșătoare și greu de respirat a cuiva ce ajunse să-l urmărească.
Chiar și așa, chiar și dacă se văzuse victimă fără voie, Alton decise să nu renunțe la viață fără luptă. De aceea întoarse spatele suliței și, deși inima i se oprise în piept și sângele-i înghețase în vene, găsise el totuși puterea să se urnească din loc și să fugă, căci strigătul Vieții din el îi dădu puterea să uite de groază și să caute scăparea.
Totuși, indiferent de cât de mult efort nu depunea Alton să fugă departe de acele locuri, acele locuri păreau să nu țină cu el, căci lui i se părea că ele stau pe loc, că el fuge pe loc, în timp ce prădătorul său, celui căruia nu-i văzuse încă fața, se mișca cu viteza luminii și era gata-gata să-l ajungă din urmă, să-i sară în spate și să-l rupă în bucăți, căci Alton îi simțea deja respirația asemănătoare magmei fierbinte suflându-i în ceafă, iar ghearele ascuțite ale acelei fiare, ce râcâiau pământul până-n străfunduri în timp ce fugea, păreau că-i zgârie anume spatele bărbatului, iar asta făcu să-i curgă broboane de gheață pe al său spate.
Dar… soarta la sigur nu ținea în acea zi cu Alton, căci… la un moment dat, când el se uită în urmă să vadă de nu-l ajunge fiara, când văzu doar ceață densă și lăptoasă în jur și nimic mai mult, Alton fu neatent și cât pe ce să cadă într-o imensă prăpastie, căscată de nicăieri în fața lui. Se opri el însă la timp, când vârful degetelor de la picioare atinse sfărâmicioasă margine a prăpastiei, iar pentru a-și menține echilibrul, tânărul se văzu nevoit să se „bălăbănească” o vreme încolo și-ncoace, flușturându-și mâinile pe lângă corp sau pe deasupra capului, ca într-un final să se oprească din acea mișcare de inerție într-o rână, simțind cum acea poziție incomodă în care se oprise îl tăia până-ntr-adâncuri.
Chiar și așa, Alton decise că ar fi o idee înțeleaptă să nu se miște. Ba chiar își opri și respirația. Și doar ochii lui mici, de un căprui viu, se mișcau încet pe orbite, analizând totuși împrejurimile, ca să înțeleagă totuși în ce situație se afla: dramatică ea sau doar i se păruse.
Roz-roz situația ceea nu era totuși, iar Alton înțelese asta după secunde bune de uitat în jur, când văzu peste tot pământ neted și fără pic de vegetație pe el, de care să se apuce în caz de necesitate. Nici măcar o mică piatră, băgată în pământ de picioarele vremii sau bătătorită de oameni nu se zărea acolo, iar asta era cu adevărat ciudat, pentru un munte. Însă, „cât timp sunt încă în viață m-ai este o șansă,” își spuse Alton și în sfârșit îndrăzni se-și îndrepte spatele și să-și lipească brațele de corp. Să se întoarcă însă și să privească înapoi nu îndrăzni, chiar dacă simțea că fiara care-l urmărise era și ea acolo… oprită undeva în spatele lui… așteptând cuminte… ceva. Ce însă aștepta acea fiară, Alton n-avea habar. Dar… atât de brusc, că se cutremură, îi veni totuși în minte ideea cam „ce-ar putea aștepta acea fiară.” Desigur că „așteaptă să fiu gata să mă pape,” gândi tânărul și înghiți în sec. Și, simțind că-l doare la lingurică, din cauza că inspirase mult aer în piept, pe care-l ținuse „captiv” în al său pântece, Alton întredeschise doar puțin gura, relaxă mușchii pântecului, iar „captivul” de aer ieși ușurel afară, formând mici broboane de abur pretutindeni, căci aerul deveni deodată extrem de rece, din cauza ceței nebune care-i înconjura cu repeziciune.
Iar acel „cu repeziciune” nu era ceva spus la întâmplare. Din contră, era un fapt real, căci în timp ce Alton expiră, ceața-l înconjură într-adevăr din toate părțile, ascunzând privii și acel abis ce se căsca în fața lui. Numai că Alton știa prea bine că gura ceea căscată era încă acolo, căci îi simțea buza tăioasă sub talpă, iar de îndrăznea să apese puțin cu vârful degetelor pe ea, simțea cum nu-i nimic sub el și cum pământul se sfărma încet sub greutatea lui.
Și… cât de curând liniștea puse iar stăpânire pe împrejurimi, în momentul în care ceața acoperi complet muntele și se lăsă un frig în jur de te tăia până la oase, de parcă nu era în plină vară, da undeva la mijloc de iarnă, când creasta muntelui e acoperită de zăpadă groasă, iar crivățul rebel își face de cap pe ale lui întinsuri.
Apoi… avu loc inevitabilul: liniștea fu alungată de un râset pițigăiat, ceva ce zgâria mult la urechi și ceva ce-l făcu pe Alton, involuntar, să-și bage degetul mic în urechi și să le scuture puternic pentru a alunga acel țiuit care se auzi ulterior acelui râset. Totuși, cel cu râsul nici așa nu se liniști și m-ai eliberă un cal nărăvaș din al său piept, cutreierând zările și asurzind împrejurimile.
„Al naibii râs,” spuse totuși Alton în cele din urmă, când simți că calul cela nebun, numit râset, îl enervase cumplit, căci își simțea urechile vuind, capul plesnind, de parcă „vizitatorul” său ar fi spus un blestem și nu-și dăduse frâu liber emoțiilor. „Ai fi putut totuși să ne scutești pe toți de-o durere de cap și să râzi în al tău regat, Tikil, căci presupun că anume tu ești cel care m-a urmărit, alungat ca pe un iepure fricos, în timp ce tu te-ai transformat în prădător, căci altcineva în afară de tine pe aceste meleaguri nu știu să trăiască.”
„Și totuși… ce te face să crezi că-s anume Tikil?” întrebă de data asta vocea pițigăiată, cea vinovată anterior de râsul cela neplăcut. „Poate-s totuși… un Spirit doar? Poate-s Tī?” adăugă acesta cu vicleșug în cele din urmă.
Totuși, chiar dacă vocea ceea era neînțeleasă la început, de aparținea unui bărbat sau unei femei, Alton știa că nu-i decât o iluzie, căci deși nimeni nicicând nu-l văzuse pe Tikil, era el un Spirit-El totuși și nu o ea, căci de-ar fi fost o Ea, fiind ele mai nerăbdătoare din fire, Alton ar fi fost demult răpus, chiar din prima clipă, și nu ar m-ai fi jucat rolul șoarecelui prins în capcană în acele clipe, căci pe lângă toate legendele ce roiau în jurul Spiritului muntelui Accam Kuṉṟu m-ai era o poveste care spunea că Tikil niciodată nu ucide din prima, ci se joacă cu victimele sale asemeni pisicii cu șoarecele, căci… conform bătrânilor, la începuturile lumii Tikil fusese o simplă vietate terestră, cu patru lăbuțe, două urechiușe și o coadă lungă și neagră. Numai că, acel motănel de doar câteva luni se pierduse într-o zi pe munte în timp ce era cu al său stăpân la cules flori. Astfel, nefiind găsit ulterior, deși copiii ceia-l căutaseră ziulica întreagă, nimeni nu se gândise că poate căzuse în vreo groapă ceva și se strivise, ci oamenii începură imediat a inventa lucruri, făcând din motanul cela un aventurier, ce ajunse printr-un tunel secret adânc în interiorul muntelui, băuse el apă din izvorul puterii muntelui, căci după drum lung era logic să fie și setos, și astfel se transformase el în monstrul Tikil, cel care sperie ulterior oamenii și împrejurimile.
„Și… totuși, nu mi-ai răspuns, pui de om?! Ce te face să crezi că-s Tikil și nu Soarele Tī?”
„Pentru că numai o minte diabolică ca tine se poate compara cu Soarele, aducând atâta frig în jur,” spuse Alton sigur pe sine și în sfârșit întoarse spatele prăpastiei, convins fiind să-și privească dușmanul în ochi, măcar înainte de moarte.
Numai că dușmanul său se dovedise nu atât de curajos precum era el. Cel puțin asta lăsă să se înțeleagă, în timp ce continua să se ascundă în spatele acelei perdele de nori cețoși. Chiar și așa, Alton știa că nu dăduse acela bir cu fugiții, odată descoperit, da continua undeva acolo, pândindu-l și așteptând pentru momentul oportun ca să-l atace, un moment pe care „șoarecele” prins în capcană avea de gând să-l țină cât mai departe de el.
Totuși, tresări Alton brusc, când văzu în pâlcul cela de nori de ceață doi ochi verzi, scânteind năprasnic, iar cât de curând după asta văzu el două urechi mari și negre, asemeni pisicilor, apărând deasupra acelor ochi.
„Să fie adevărată acea poveste? Cu motanul și Monstrul Groazei?” se întrebă Alton în sinea lui. Cât de curând însă înțelese că se înșelase, când ceața se dispersă pe un perimetru de vreo 2 metri pătrați, lăsând loc lumii să-l vadă pe adevăratul Tikil: un monstru de vreo 5 metri înălțime, cu imense picioare de uriaș, cu șase degete la fiecare picior, cu mâini mari și groase bălăbănindu-se pe lângă corp, deși în spate-i atârnau 2 mari aripi negre. Capul îl avea Tikil obișnuit totuși. Cel puțin la prima vedere. Când se apropie însă încă câțiva pași de tânăr, Alton putu vedea crestături adânci pe ai lui obraji, după vechi bătălii. Dar acele crestături nu se cicatrizaseră, ci erau încă deschise, chiar dacă nu sângerau. Totuși… în interiorul lor se ascundeau diverse mici viețuitoare… târâite ele sau poate zburătoare, căci la un moment dat Alton observă un liliac micuț ieșind din una dintre nările monstrului și spânzurând apoi cu capul în jos după ce se prinse de lobul urechii drepte, părând un tip de cercel ciudat.
Pe umărul stâng însă Alton zări o mișcare, ceva ce-i luă ochii de la privirea groaznică a lui Tikil, ceva neclar, ceva de ceață amestecată cu foc, nimic palpabil, nimic înțeles, deși tânărul era clar că Tikil îl vedea clar. Totuși, în momentul în care mișcarea de pe umărul stâng se opri și tânărul se uită din nou în ochii monstrului, se trase brusc în spate când gura unui șarpe se deschise larg în fața lui, amenințând să-l înghită.
Dar… uitase sărmanul că era pe marginea prăpastiei, iar acea mișcare bruscă în spate-l făcu să se bălăbănească din nou clipe bune după aceea. Șarpele însă nu-l înghiți, ci, prins de gât de mâna lungă a lui Tikil, se întoarse la locul lui, la ceafa monstrului, căci era unul din șerpii care-i servea drept plete lui Tikil.
„Calm, băiete!” îi spuse atunci Tikil șarpelui, după ce-l mângâie pe spate și-l întoarse la locul lui. „Încă nu-i timp pentru degustații. E timpul mai întâi de… joacă.” Și Tikil schiță un zâmbet larg și ciudat cu ale sale buze livide la început, care se colorară brusc în negru, în momentul în care ochii săi deveniră și ei negri, de parcă ar fi ars păcură într-un cuptor imens, iar fumul scos pe coș s-ar fi amestecat în a sa privire. Anume această schimbare a culorii ochilor lui Tikil făcu și ceața din jurul lui să ia aceeași culoare, iar monstrul mârâi neplăcut: „o să avem vizitatori se pare!”
„Vizitatori? Cine încă?” întrebă Alton, căscând ochii mari, în timp ce se tot bălăbănea încolo și-ncoace. Apoi, când în sfârșit se putu opri din acea ciudată balansare, lăsă să-i scape pe gât un „huh, în sfârșit!” și privi țintă spre Tikil, care ținea de data asta un mic motănel negru în brațe, căruia-i mângâia grijuliu blănița. „Motanul?” întrebă în glumă Alton, căci văzând micul animăluț, înțelese în sfârșit că și poveștile bătrânilor au uneori un adevăr ascuns.
Tikil însă nu gustă „gluma” muritorului și începu să meargă încet spre Alton, pe care începu a-l mânca brusc pielea, căci ochii ceea negri, ce scăpărau din când în când precum tăciunii încinși, precum și șerpii ceea ce-și arătau gurile căscate pe lângă capul uriașului, deși mai înainte ale lor corpuri lipite de pielea capului pleșuv a lui Tikil, păreau a fi doar tatuaje din solzi și piele, amenințau să-l sfarme în bucăți în cele din urmă.
If you stumble upon this tale on Amazon, it's taken without the author's consent. Report it.
Numai că n-apucă Alton să simtă cum e să fii gustare pentru Tikil sau șerpii lui, căci în clipa când m-ai rămăseseră cam 20 de metri între el și Tikil, o altă suliță aruncată din cer se înfipse în pământul din fața lui, iar după sulița ceea se auzi un vuiet strașnic, ce-l făcu pe tânăr să privească în sus. Dar din cauza ceții nu zări iar nimic.
Tikil însă aruncă motănelul pe umăr, care se puse imediat la adăpost, la baza aripii stângi a monstrului, în timp ce Spiritul muntelui își arăta colții, neplăcut surprins de aceea neașteptată vizită, deși mai înainte fusese conștient de ea.
„N-ai îndrăzni!” mârâi Tikil în cele din urmă, privind țintă în față.
Asta-l uimi mult pe Alton, care bâigui un abia auzit: „eu?”
Dar cât de curând înțelese că monstrul nu vorbea cu el, ci cu cineva din înalturi, cel care și făcea ca acel vuiet năprasnic să fie auzit pretutindeni. Iar în momentul în care „bolovanul” din cer căzu pe pământ, de-i intrară ale sale picioare cam 5 metri în pământ, lăsând și o urmă de pumn strâns pe suprafața solului, urmă care avea și ea adâncimea de vreo 2 metri, Alton fu aruncat în sus și se văzu cât de curând plutind deasupra prăpastiei de care încercase din răsputeri să scape.
Totuși, plutirea ceea nu era deloc de protejare. Din contră: era când lentă, când năprasnică, făcându-i să-i vuiască urechile când aerul îi trecea pe lângă ele în cădere. Iar asta-l făcu pe Alton să înțeleagă în sfârșit că ar fi trebuit să asculte de bătrânii satului său și să nu se aventureze pe munte în acea zi sfântă. De aceea, simțind că nu m-ai are puteri, închise ochii și mintea lui se cufundă în întunecimea unei lumi crepusculare, în care se opri brusc din cădere și ajunse să „zacă” în brațele neantului.
***
„Ah, Tī, ah! Niciodată nu te înveți minte!” spuse Tikil, clătinând din cap cu reproș, în timp ce făcu câțiva pași încolo și-ncoace prin fața vizitatorului său, pândind cu coada ochiului la mișcările aceluia: încete, precise, scoțând picioarele unul câte unul din groapa pe care-o făcuse în cădere, când mai înainte-și scoase doar pumnul, pe care-l descleștă și-l încleștă la loc, de vreo câteva ori de altfel.
Dar… Soarele Tī făcea totul nu pentru a câștiga timp, ci pentru că așa-i era firea, fiind total diferit de Helyos, cu care împărțea careta Căldurii Celestiale și care era bine cunoscut pentru a sa „grabă,” deși cei doi erau extrem de asemănători, ca fizic doar: același trup de uriaș, de piele alb-gălbuie, păr blond, ochii albaștri ca cerul, deși ar fi trebuit să-i aibă de-un galben luminos, odată fiind stăpânii luminii. Numai că Tī avea și ceva diferit de Helyos: două aripi mari, albe în spate, ce-i dădeau posibilitatea să zboare atât prin Cosmos, cât și pe pământ. Dar, în clipa în care atinse Tī pământul în acea zi ale lui aripi nu se vedeau pe al lui spate gol: doar urme lăsate pe piele, asemeni tatuajelor.
„Și… aripile?” îl tachină Tikil, zărind pentru o clipă acel „desen” de pe spatele titanului Soarelui. „Le-ai pierdut cumva?” și un rânjet diavolesc apăru pe fața monstrului, în timp ce șerpii-păr, de pe capul lui, dansau un dans ciudat, iar ai lor ochi verzi se mișcau încet în cercuri, de parcă ar fi încercat să vrăjească pe cineva.
Tī însă nu spuse nimic nici de data asta. El doar își îndreptă spatele, încordându-și brațele musculoase și strângându-și pumnii, iar un ușor trosnet de oase dezmorțite se auzi plutind în jur. Apoi Tī întoarse capul și privi în acea prăpastie în care căzuse Alton, o prăpastie care părea acoperită c-o pieliță de smoală în acele clipe și nu-i permise să vadă prin ea nici chiar după ce-și îngustă ochii, încercând să-și folosească imensa putere. Nereușita însă nu-l neliniști și nici nu-l deranjă într-un final. El doar zâmbi și privi atent la Tikil, care căsca în același timp cu ai săi șerpi, semn că se plictiseau cu încetineala Titanului.
„Ai fi putut avea măcar milă de bietul suflet. Nu te deranjase cu nimic,” îl înțepă Titanul Soarelui pe Tikil, care căscă brusc ochii, în prefăcută mirare.
„Eu? Da ce-am făcut eu mă rog? Cel care l-a aruncat în pustiul întunericului Ṭārṭṭar ai fost chiar tu… frățioare,” îl tachină monstrul, deși cei doi nu erau frați și nimeni nu-i numise vreodată astfel.
„Un pustiu care de altfel a fost format de mila ta,” spuse Titanul Tī, făcând câțiva pași de lângă prăpastie și atingându-și pe rând încheieturile mâinilor pe care le rotea încet, încercând să le dezmorțească. „Da iaca pentru ce ai creat acel tărâm monstruos… pe la spatele meu de altfel… nu-mi pot imagina și pace.”
Privind în ochii lui Tikil, Titanul îl văzu zâmbind șiret și, brusc, acela-și frecă palmele, iar două aripi mari și albe apărură undeva deasupra acelei prăpăstii ce se căsca în spatele lor.
Apariția aripilor îl făcu pe Tī să întoarcă puțin capul și, văzându-le plutind acolo, zâmbi: „acum înțeleg pentru ce lupta de acum câteva zeci de ani - aveai nevoie de puritate pentru crearea monstruozității.”
„Exact. Și pe tine departe de aceste locuri, căci… aripile celea doar te încurcau. Iar eu, ca un bun suflet al acestui munte, n-am făcut decât să te ajut să scapi de… povară,” și iar râsetul cela neplăcut și pițigăiat, auzit de Alton la început, se auzi pretutindeni.
Tī însă doar strâmbă din nas auzind râsul cela și, dintr-o mișcare bruscă a brațelor, făcu să-i apară în mâini două suliți de aur… lungi de aproape 3 metri, cu vârf extrem de ascuțit, dar care scăpărau ușurel la capăt, de parcă ar fi fost fulgere ascunse în ele.
„Vestitele Īṭṭikaḷ!” spuse Tikil în batjocoră, încercând să nu pară deloc deranjat. Totuși, întorcând capul în lături, strâmbă din nas și, după ce apucă de gât doi dintre șerpii ce sâsâiau năprasnic la spatele lui, pe care-i frânse brusc de la jumătate, făcu să apară în ale sale mâini două lungi toiage, parcă formate din trupuri întărite de șarpe, pe când capătul încovoiat era reprezentat de capete de șarpe cu gurile larg deschise. De fapt, în acel moment, în timp ce le strângea cu putere în mâini, monstrul Tikil avea două dintre degete trecute prin gura șerpilor de pe acele toiage, pe când colții de lemn ai șerpilor păreau că-i intră adânc în piele.
Era de fapt totul doar o iluzie, căci deși nimeni nu știa acest lucru, pământenii în general, Tikil avea trup de fum, asemeni lui Ian Gyar după ce fusese ucis de Fenrir cu focul, când o atacase pe Sephir. Numai că, spre deosebire de șarpele Ian Gyar, Tikil arăta normal și trupul lui „permitea” să fie pătruns de unele obiecte numai când monstrul își dorea acest lucru. În rest totul se lovea de el ca de un perete tare de piatră.
„Așa vasăzică,” spuse Tī în glumă, „un șarpe ține un altul de coadă,” și, pe neașteptate, una dintre țepușele din mâna sa își „desprinse” capul asculțit și fu aruncată spre monstru ca o ghiulea din tun.
Neașteptatul atac îl făcu pe Tikil să se aplece mult pe spate, iar în clipa când capul său aproape că atinse pământul, motănașul negru sări de pe umărul său și fugi de mâncă pământul de se ascunse printre buruieni, departe de cei doi uriași pe cale să se bată. Dar micul animal făcu asta la îndemnul minții stăpânului său, căci atâta timp cât avea acea ființă mică pe umăr, singura de altfel la care ținea enorm, Tikil nu putea lupta în voie. De aceea profitase de faptul că Titanul îl atacase și, ca să se protejeze și pe sine, se aplecase pe spate.
Dar n-apucă el bine să se ridice pe jumătate, când fu nevoit să lovească cu toiagul din mâna dreaptă, care se lovi brusc de țepușa lui Tī, care lovise și el peste monstru, intenționând să-l lovească dacă nu în moalele capului, cel puțin în frunte. Eșuase însă și, când toiagul lovise a lui țepușă, Tī se văzu nevoit să salte în aer, ca să evite să se ducă dea berbeleacul, căci chiar dacă el și monstrul din fața lui aveau puteri egale, totuși, erau momente când îl puteau îngenunchea pe celălalt. Ca în urmă cu câteva zeci de ani, când monstrul Tikil folosise șiretlicul și-l deposedase de aripi, ceva care-l slăbise pentru câteva decenii. Totuși, Tī era înțelept și acel mic eșec îl consideră o lecție de viață. Astfel, în timp, deprinse diverse șiretlicuri de la lucrurile cosmice și ajunse de-și reechilibră puterea cu cea a lui Tikil. Totuși, trebuia să fie atent, căci o minte diabolică mereu găsește calea să îngenuncheze Binele, de–și dorește asta.
Fiind în aer, Tī apropie brusc cele două săgeți-țepușe din ale sale mâini și pluti timp de câteva secunde, înclinat la douăzeci de grade în față, pentru a se putea apăra de un eventual atac. Fu imediat forțat să se redreseze și să-și îndrepte spatele, când Tikil săltă și el în aer, încrucișându-și toiagele în față, și trecu la doar câțiva centimetri de nasul Titanului. Astfel, ale lor puteri apropiate făcu să vibreze aerul în jur, iar plantele de pe pământ își plecară căpșoarele pentru câteva clipe, lăsându-l pe motănaș descoperit, pe când micul ghemotoc negru mieuna încontinuu, căutând alinarea protectorului lui.
Tikil însă era prea ocupat să lupte ca să-și apere odrasla. El doar își concentră ai lui ochi negri asupra lui Tī, făcând aripile din spatele lui să se întindă mult în spate, iar câteva pene negre, smulse de curenții de aer, începură a pluti în jur.
„Năpârlești mai nou!” îl tachină Tī și iar lovi, căci învățase el că cea mai bună apărare e întotdeauna atacul.
Astfel, cătrănit dea binelea, Tikil începu să lovească cu înverșunare cu ale lui toiage în dreapta, forțându-l pe Tī ba să se aplece pe spate, ba în față, ba în cele două părți, pe când capetele ascuțite ale țepușelor sale, precum și dinții de lemn ai cobrelor de pe toiage mușcau aprig din carnea dușmanului, lăsând urme adânci pe trupurile lor.
Dar totuși, chiar dacă luptau ambii cu curaj, fiind totuși două puteri egale, nu se puteau învinge una pe alta. De aceea astfel de bătălii ar fi putut dura la nesfârșit, dacă o terță persoană n-ar fi intervenit să pună capăt nebuniei lor.
Și… cea care de fiecare dată punea capăt acelei lupte inutile era Inlan Diar, cea care era pe atunci doar o copiliță. Astfel, la fel ca de fiecare dată, ea apăru brusc în spatele lui Tikil, când ziua se îngâna deja cu noaptea, iar a ei bruscă apariție îi făcu pe cei doi vrăjmași să se oprească și să „înghețe” pentru câteva clipe în aer.
Apoi, când curentul de gheață care-i „răcea” pe cei doi luptători se pierdea undeva în depărtarea acelui abis negru, Tikil răcnea de fiecare dată ca apucatul: „nu-l atinge, Inlan Diar sau îți smulg capul!”
Copila însă de fiecare dată zâmbea șiret, inocent și copilărește în același timp, căci deși Tikil era strașnic pentru oameni sau în lupta cu alte spirite sau Titanii, dintr-un motiv anume n-avea influență asupra ea. Astfel, ea putea să-și vadă nestingherită de treabă și, ca de fiecare dată, lua în brațe motănașul negru, mângâindu-l cu a ei mână „albastră,” culoare a pielii care apărea de fiecare dată când ea crea gheață în jur, iar acea atingere rece „amorțea” micul ghemotoc de blană, slăbind astfel și puterea monstrului Tikil, care căzu și de data aceea în genunchi, iar aripile lui negre se pleoștiră pe lângă corp.
Astfel, când mâinile sale, strânse în pumni în jurul capetelor toiagelor, atingeau pământului și el ofta prelung, plecându-și capul, șerpii, care anterior formaseră toiagele, pe jumătate rupți, căpătau din nou viață, se urcau pe ale sale brațe și se reuneau cu cealaltă jumătate a corpului lor, care rămăsese prinsă de spatele monstrului.
„Mereu îți spun să nu faci asta și de fiecare dată faci asta,” mârâi Tikil, întorcând capul și privind cu ură la frumoasa copilă Inlan Diar, care se apropia de el cu pași lenți, mângâind animăluțul adormit cu a ei mână de gheață.
„O fac pentru că de altfel n-ai învăța nicicând când să te oprești, Tikil, căci… nu doar faci să-ți crească și mai mult faima de „monstru” al muntelui, da ajungi și să iei suflete, precum astăzi,” îi spuse copila cu reproș.
„De ce de fiecare dată sunt eu vinovat? Tī a fost cel care azi a aruncat acel suflet în prăpastia Ṭārṭṭar.”
„Iar tu ai avut grijă să-l ajuți, căci sunt sigură că nu degeaba ai atras acel suflet nevinovat anume aici, la gura Ṭārṭṭar-ului, exact unde-s aripile Titanului, plutind deasupra gurii căscate a abisului. Sau mă înșel?”
„Nu prea,” mârâi Tikil în cele din urmă, încercând să se ridice de jos. Îngenunche iarăși brusc, de parcă cineva l-ar fi lovit peste genunchi, deși Tī continua să plutească ca și mai înainte la câțiva metri de el. „Nu-ți băga nasul în discuția asta, Tī,” îl apostrofă monstrul.
„Eu? N-am făcut nimic,” se apără Titanul, ridicând din umeri. „Cel care te-a îngenuncheat de data asta a fost însăși muntele, căci mai bine decât noi știi că ce urăște cel mai mult Accam Kuṉṟu e să se facă jertfe pe spatele lui. Dacă nu mă crezi, privește în stânga.”
Și ceea ce spuse Tī era adevărat, căci deși trupul fizic al muntelui, motănelul din brațele copilei Inlan Diar, dormea, nu la fel se întâmpla și cu a lui putere, care se vedea plutind în acele clipe deasupra crestelor, asemeni unei imense pantere negre. Și… de fiecare dată când pantera răcnea înfuriată, Tikil simțea lovituri aprige pe corp, iar asta era a sa pedeapsă, căci deși el era considerat spiritul care conducea muntele era de fapt totul doar o legendă, căci Tikil era doar un slujitor al muntelui și nimic mai mult, unul dintre mulți copii pe care Accam Kuṉṟu îi aduse la viață, iar mulți dintre ei deveneau monștri tocmai pentru faptul că acest munte avea mare parte din energie negativă, de partea răului. Altfel… n-avea cum crea ființe bune, când în interiorul lui plutea doar răul.
Singurul copil luminos născut din Accam Kuṉṟu era fără doar și poate Inlan Diar, căci ea se născuse pe crestele înzăpezite ale muntelui și se trezise sub forma copilei de 7 ani, întinsă pe zăpadă, într-o rochie complet albă, cu o cingătoare purpurie asemeni culorii gheții. Atunci însă, când deschise pentru prima dată ochii, nu-i fu dat să vadă albastrul cerului de deasupra ei sau vifor și fulgi de zăpadă, ci ochii negri ca smoala ai lui Tikil, căci ea se născuse noaptea, când el avea liber să umble nestingherit pe întinsurile muntelui, să vâneze și să se apuce de rele.
Numai că, atunci când întinse mâna spre dânsa s-o apuce de mână și să-i fure puterea, crezând că și ea-i doar un spirit, se văzu îngenuncheat, căci deși copila nu era conștientă de a ei putere, al ei tată însă, muntele Accam Kuṉṟu era iubitor din fire și-și proteja toți copiii deoptrivă.
Astfel, îngenuncheat și cătrănit, Tikil auzi glasul părintelui său, certându-l: „pentru faptul c-ai îndrăznit să încerci să furi putere de la un copil al meu, de la unica ta soră, te condamn să-i fii mereu supus și nicicând să n-ai putere asupra ei sau a vreunuia din urmașii ei.” Și, de când cu acel blestem, Tikil mereu „îngenunchea” în fața copilei Inlan Diar, plecându-și capul și devenind supus ei pe veci.
***
Culcat pe spatele panterei negre, Tikil, cel adormit de muntele Accam Kuṉṟu într-un final, așa cum se întâmpla de fiecare dată când era îngenuncheat în fața surorii sale, era dus tot mai mult și mai mult în măruntaiele muntelui, printr-un portal secret, apărut pe acea câmpie muntoasă, chiar în mijlocul ei.
În spatele lui, Inlan Diar și Titanul Tī, care atingea deja solul cu ale lui tălpi de aur, fără sulițe în mâini, care erau acum doar două brățări aurite pe al său braț stâng, priveau cu atenție spre acel Portal și nu spuseră nimic până când acela nu se închise înconjurat de fum așa cum apăruse.
Astfel, doar ei doi rămași pe acea câmpie, se priviră în ochi, iar vocea minții lor spuse: „e timpul să întoarcem lucrurile pe făgașul lor normal,” spuse Inlan Diar.
„Știi că totuși ceva odată făcut nu m-ai poate fi atât de ușor reîntors. Vorbim de Roata Timpului, Inlan Diar,” îi răspunse Tī, privind-o oarecum încruntat și încrucișându-și brațele pe piept.
„Știu. Dar totuși… acel suflet nu trebuia să piară astăzi. Prin urmare trebuie să-l aducem la viață măcar sub altă formă,” și copila-și oglindi ai ei ochi purpurii, culoarea gheții, în cei albastru-senin ai Titanului.
„O altă formă? Cum ar fi?” întrebă Tī mirat.
„O să afli!” spuse ea zâmbi și fu prima care fugi spre prăpastia care se căsca la doar câteva zeci de metri de ei.
În spatele ei se auzi doar a ei voce, care-i spuse tare de data asta lui Tī: „i-ați înapoi ce-ți aparține, Titane! I-ați înapoi aripile!” După care ea se aruncă în prăpastie.
Tī doar dădu din cap cu reproș, căci ale ei acțiuni i se păreau uneori exagerate, precum era aceea de-a sări în prăpastie fără un plan bine pus la punct. Totuși, fugi și el în cele din urmă spre prăpastie, iar când fu la doar un pas de marginea ei, întinse mâna dreaptă în față, cu pumnul stâng atingându-și pieptul, iar saltul făcut îl duse direct spre aripi, care, în contact cu trupul titanului, „clipiră” de trei ori în aer și dispărură, lăsând doar un cer albastru deasupra, cu mii de raze aurii luminând împrejurimile și „curățind” acea câmpie de ceața lui Tikil.
***
Deși Muntele Accam Kuṉṟu reușise mereu să-și păstreze ascunse secretele de ochii viețuitoarelor și de restul muritorilor, în acea zi eșuase totuși, căci nu doar Alton fusese pe munte, ci și un copil pe nume Sebakis, cel pe care Alton îl învăța adesea diverse șiretlicuri. Și Sebakis se luase în acea zi după al său mentor tocmai pentru că vruse să-l surprindă, deși acela-i dădu în grijă să stea acasă și să practice meșteșugul cioplitului în lemn.
Copilul însă, plictisit de acea rutină zilnică, se porni pe urmele lui Alton. Se ascunse însă când câmpia se umplu de ceață și, îngrozit, se trase la adăpostul unor buruieni, căci mic de fire putu fi ascuns de ele. Astfel văzu tot ce se întâmplase, iar când se întoarse în sat, povesti tuturor cele văzute. Numai că, copil fiind, povesti totul în culorile groazei și astfel ajunse Tikil să fie considerat cel mai monstruos Titan, ascuns în măruntaiele muntelui Accam Kuṉṟu. Dar… copilul nicicând nu povesti nimănui ce văzu după aceea, când Inlan Diar reveni din abisul Ṭārṭṭar, aducând cu sine sufletul lui Alton sau mai bine zis Sebakis nu povesti nicicând nimănui în ce se transformase sufletul uman după moarte…