Privind cu groază la soarele roșu care dispăruse deja la orizont, Inmar murmură abia auzit: „e dus!” Apoi i se umplură ochii de lacrimi, căci ea văzu acel soare doar cu ochiul minții, după ce reușise cumva să curețe cerul cela negru de norii lui Maranam. Dar, chiar și așa, și-ar fi dorit să nu aibă o astfel de putere ca să nu știe nicicând că era deja apusul și astfel să stea cât timp va trebui în acel loc și să-l aștepte pe Ahi.

Tresări însă și privi tristă la Alena, când aceasta o întrebă: „cine e dus?”

„Soarele,” murmură Inmar abia auzit, privind iar cerul. Astfel putu vedea acea goană nebună a norilor pe cerul cela ca cătrana. Și, totodată, undeva mult în spatele acelor nori, văzu Soarele continuându-și rutina zilnică, căci așa era Soarele: încălzea pământul de milenii, fără să-i pese de lupte pentru putere, răutate și ură.

Dintr-o dată însă, când un vânt rece le înconjură, toate vulpile se cutremurară. Dar, văzând că vântul cela continuă să le dea târcoale, își încheiară mai bine pelerinele și se strânseră una într-alta ca să nu-i permită vântului să le doboare.

Numai că lui Inmar și Alenei acel vânt li se păru straniu. De aceea și priviră cu atenție în jur. Dar, nevăzând nimic, se priviră și-și trimiseră una alteia un gând. Apoi, dând din cap că înțeleseră, se poziționară una în fața alteia și, întinzând mâinile drepte în față, le poziționară la o distanță de doar câțiva centimetri de cealaltă. Astfel, când cele două palme „se priviră,” cele două vulpi fură capabile să simtă energia lor curgându-le vertiginos prin vene de parcă acel vânt le-ar fi mărit puterea. Numai că asta lucră totuși împotriva acelui vânt, căci când Inmar și Alena închiseră ochii, o făclie formată total din foc, de parcă ar fi fost o flacără având forma unei făclii, apăru între cele două palme. Abia atunci deschiseră ele iar ochii și-și zâmbiră în timp ce se priveau.

Acea făclie însă nu fu de ajuns. Cel puțin așa li se păru vulpilor. Și, înțelegând șiretlicul celor două, celelalte vulpi se poziționară în cerc, înconjurându-le. Astfel, fiind în centrul cercului, cumva protejate de celelalte care formaseră iar vestitele lor sfere deasupra palmelor lipite una de alta și stând cu ochii închiși, Inmar și Alena simțiră că aveau un mai mare control al puterii. De aceea și formară apoi câte o sferă neagră deasupra palmelor stângi, iar când sferele avură mărimea unei mingi de golf, le aruncară în sus.

Sferele însă nu căzură apoi pe pământ, ci rămaseră să plutească în aer la înălțimea celor două femei, la cam 1.7 metri deasupra pământului. La fel se întâmplă și cu făclia pe care cele două vulpi o lăsară liberă. După care atât Alena, cât și Inmar făcură câte un pas în spate. Apoi mai făcură unul și încă unul. Ochii însă nu și-i luau de la sfere și făclie. Și, când considerară că era de ajuns distanța dintre ele, închiseră iar ochii și începură a-și mișca mâinile în cerc de parcă ar fi desenat o roată.

Și așa și era, căci imediat ce terminară ele s-o contureze, având simbolul protector al vulpilor - acel ochi pe care-l vedea și Mayar, sferele și făclia fură înconjurate de două cercuri de foc. Doar că acele cercuri nu erau poziționate unul deasupra celuilalt, ci unul pe verticală și altul pe orizontală, intersectându-se. Astfel, când pe fiecare dintre cele patru emisfere create de intersectarea cercurilor apăru ochiul lui Mayar, făclia și sferele explodară la propriu.

Impactul exploziei însă nu fu devastator. Din contră: el nu trecu de Bariera cercurilor. Și, când lumina ceea orbitoare scăzu în intensitate și vulpile putură privi iar la ceea ce creaseră, văzură diverși curenți roșii și negri în interior, iar chiar în mijloc, înconjurat de acei curenți, văzură șacalul.

De asta și șuieră Inmar printre dinți: „Pakai!” După care privi în dreapta și-l văzu pe acel bătrân stând la marginea satului și privindu-le în timp ce un rânjet straniu i se citea pe buze.

Keṉṉal însă, văzându-l și recunoscându-l ca fiind cel cu care plecase Ahi, murmură încurcată: „ăla nu-i cumva?”

„Ba-i el! Nesuferitul de Titan al Vrajbei, Pakai!” Mârâi Inmar.

„Dar, de-i el acolo, atunci unde-i Ahi?” Întrebă Alena îngrijorată. „Nu-mi spune că…”

„Se pare că da, Alena,” îi răspunse Inmar abia auzit. „Se pare că Ahi a fost înșelat de a sa mamă și, în doi cu acest ticălos, l-au închis pe undeva. Dar… o să scape el de acolo la sigur și atunci o să fie vai și amar de acest bătrân.”

„Chiar și așa, Inmar, până scapă Ahi de ei noi suntem expuse,” murmură Keṉṉal. „Zic că-i totuși timpul să-l ascultăm pe Mago și să pornim înapoi spre munte.”

„Și-o s-o facem,” murmură Inmar cu ură. „Numai că mai înainte am de gând să-l învăț eu pe acest bătrân cum se simte să te pui cu cine nu trebuie.”

„Aici sunt de acord cu tine,” spuse Alena apropiindu-se de Inmar. „Dar cum să facem asta? Nu cred că chemându-l aici o să vină.”

„Și ai dreptate, căci e prea fricos s-o facă. Dar chiar și așa zic să-l prindem în plasă, iar pentru asta să-i dăm ce are nevoie.”

„Să-i dăm ce are nevoie? La ce anume te referi, Inmar?” Întrebă Keṉṉal, apropiindu-se de cele două vulpi.

„Mă refer la al meu frate. Nu de alta l-a momit unde l-o fi momit: avea nevoie de ceva anume de la el.”

„Da, dar ce?” Insistă Alena.

Inmar însă tăcu o vreme, căci într-adevăr nu înțelegea ce-ar fi putut avea nevoie Pakai de la Ahi. De aceea și începu a enumera în minte toate lucrurile folositoare pe care le-ar fi putut avea Ahi și pe care și l-ar fi putut dori Pakai. Apoi, când își aduse aminte momentul când Ahi pur și simplu turba că Mayar trecuse de Bariera lui de protecție și-i furase puterea focului, Inmar rânji: „acum știu ce-l poate momi pe ăsta aici.” Și, privind la celelalte două vulpi care-o priveau încurcate, Inmar murmură: Taṭai.”

„Te referi la Bariera Magului Ahi?” Murmură Keṉṉal cu ochii cât cepele. „Dar… nu înțeleg, Inmar, cum l-ar putea interesa pe acest șacal ceva ce-i al altuia?”

„Ba sigur că-l interesează și încă cum,” spuse de data asta Alena, rânjind, căci înțelese șiretlicul conducătoarei lor. „Natura șacalilor: mereu vor ce nu-i al lor. De asta și se înfruptă din prada altora, nu?”

„Acum înțeleg,” spuse Keṉṉal. „Dar, totuși: cum îl faceți să vină aici?”

„Simplu,” răspunse Inmar sigură pe sine. „Cum noi nu-i putem arăta Bariera lui Ahi, îl putem momi folosind instrucțiunile pentru a face acea Barieră.”

„Chiar și așa, Inmar, știi și tu că nu există o astfel de instrucție,” insistă Keṉṉal.

Alena însă rânji iar: „noi da. El însă se prea poate să nu știe. Așa că: să facem cum ai spus, Inmar.” După care Alena se întoarse la locul ei.

Keṉṉal însă mai rămase câteva clipe în locul în care era. Dar, văzând că Inmar se întoarse în locul în care stătuse cât făcuseră cele două cercuri, se întoarse și ea lângă celelalte vulpi. După care, mai formând câte o sferă în mână, le lăsară să plutească deasupra palmelor în timp ce străluceau atât de frumos.

***

La capătul satului, în timp ce privea atent la ce se întâmpla la marginea pădurii, Pakai deveni cu adevărat curios. Mai ales văzând acele sfere în mâinile vulpilor, căci asta era singurul lucru pe care-l putea vedea. Apoi, văzând acele sfere luminând ciudat, se întoarse cu tot corpul spre pădure și închise ochii încercând să vadă ce se întâmpla acolo.

Numai că… surpriză: mintea lui părea că se oprise în loc. De asta și mârâi el înfuriat: „ce dracu? Doar numai ce mi-am putut folosi mintea ca să fac acel Portal și să-l trec pe Ahi prin el. De ce acuma nu pot? Să fie din cauza acelor vulpi? Nu, nu cred. Ar fi prea de tot, căci, din câte am auzit, ele nu-s atât de puternice precum e Ahi. Chiar și așa… ce tot naiba fac ele acolo? Parcă ar descânta ceva.”

De aceea și se foi nervos pe loc. Dar chiar și așa nu i se primi nici a doua oară când încercă să ajungă la marginea pădurii. Și, văzând că nici de data aceea nu-i reuși, strâmbă din nas. „Atunci, de nu pot ajunge acolo în formă umană, îmi voi folosi șiretlicul, căci șacalul din tine, Pakai, nicicând n-a dat greș.” Numai că, închizând ochii și strângând pumnii cum făcea de fiecare dată ca să se transforme, nu-i reuși. Asta deja-l scoase din sărite. Dar… nu se lăsă el păgubaș. De aceea mai încercă odată. De data asta chiar se încordă de mai nu-i ieșiră ochii din orbite și un straniu scrâșnit din dinți se auzi în jur de parcă s-ar fi ascuțit un obiect la pilaramă. Dar… nimic nici de data aceea. Și, văzând că deja asta era ceva dat dracului, Pakai se înfurie de-a binelea și strigă: „firați voi de vulpi șirete ce-mi sunteți! Ce, n-ați învățat lecția și nici nu vă ascultați conducătorul se pare, căci sunt sigur că anume asta va spus Ahi înainte să plece: s-o ștergeți pe munte și cât mai repede. Voi însă…”

Deveni însă dintr-o dată extrem de atent văzând ceva conturându-se în locul unde erau cercurile pe care el nu le vedea. De aceea și-și miji ochii ca să vadă mai bine. La început însă văzu doar o stranie lumină aurie și nimic mai mult. Dar, când sferele de foc din mâinile vulpilor plutiră prin aer și ajunseră la acel loc, revelară ceea ce voia Pakai să vadă: o frumoasă carte aurie. Și, văzând-o, Pakai strigă înnebunit: „Instrucțiunile! Instrucțiunile pentru formarea Barierei Taṭai. Dar… cum de-i posibil ca vulpile s-o aibă?”

Tresări însă auzind vocea Alenei în urechea lui stângă: „de ce n-ar fi trebuit s-o avem, mărite Pakai?” Ca apoi s-o audă în cea dreaptă: „e ceva ce ne-a aparținut mereu. Sau ce, crezi că degeaba Mago Ahi ne-a stat alături atâția zeci de ani? A fost din cauza acestei cărți, căci numai promițând să ne protejeze mereu a putut vedea ce-i în ea.”

„Dar… asta nu-i posibil!” Mârâi Pakai neîncrezător. „Nu poate fi, căci din câte știu Ahi…”

„Doar ai crezut ce-ai vrut să crezi,” îi spuse Alena, apărând brusc chiar în fața lui. Și-i păru bătrânului atât de seducătoare tânăra vulpe în timp ce-i surâdea. „Și, acum că ne-ai lăsat fără Ahi, căci de nu s-a întors pân la ora asta o fi din cauza că-i mort, am ținut noi sfat și-am zis să ne găsim alt conducător.”

„Alt conducător?” Murmură Pakai aproape în delir. „Și… ce dați la schimb dacă vă iau sub aripa mea?”

„Cartea?!” Îi răspunse Alena pe-un ton șiret. „Dar, ca pactul să fie valabil, trebuie să fie pe teritoriul nostru, mărite șacal. Așa că…” și Alena începu să meargă în spate, mișcându-și senzual mâinile spre Pakai de parcă l-ar fi tras după ea.

Iar moșul o urmă ca un cățel, fascinat de ea și de carte desigur. Și, vorba ceea: „cât e moșul de bătrân tot dorește măr din sân,” căci Pakai își puse în gând ca odată avându-le pe toate acele tinere vulpi supuse să se distreze cu ele o vreme.

Dar, odată ajuns în locul unde era cartea și mai ales când întinse pe neașteptate mâna să o apuce, fu atras brusc în interiorul acelor două cercuri și se văzu iar în pielea șacalului, prins ca și canarul în colivie. Abia atunci înțelese el șiretlicul vulpilor și le șuieră printre dinți: „dați-mi drumul, blestematelor. Nici nu știți cu cine v-ați pus!”

„Ba știm noi prea bine!” Îi răspunse Inmar cu ură. „De asta și te-am prins în cușca ceea. Și… o să-ți trebuiască ceva vreme să ieși din ea. Numai că, până să fii tu la libertate, noi o să fim departe. De altfel, ca să nu ne uiți nicicând, o să-ți las o dulce amintire,” și, scrâșnind din dinți, Inmar își lăsă unghiile de la mâna dreaptă să crească enorm de mult. Apoi, apropiindu-se de cele două cercuri, tot privind la Pakai, îl forță pe acela să vină spre ea, iar când fu atât de aproape, Inmar își băgă mâna prin acea Barieră de foc ce-l ținea pe Pakai captiv și-i lăsă patru răni adânci pe față, în partea stângă, iar una dintre unghii chiar îi nimeri în ochiul stâng, lăsându-l orb.”

De asta și începu Pakai a urla ca apucatul. Dar… din interiorul acelui cerc de foc, nu-l auzea nimeni. Inmar însă, deși-l auzea, la fel ca și restul vulpilor, nu simți deloc milă pentru el. Din contră, privi la el cu dezgust și-i spuse: „asta a fost pentru al meu frate, șacale. Dar, de-o fi să ne întâlnim vreodată pe câmpul de luptă, atunci te las și fără beregată și asta doar pentru a răzbuna toate acele suflete oropsite de tine.” Apoi, întorcând spatele acelui loc, le spuse vulpilor: „plecăm! Oricum aici n-avem ce face!” Și, cât de curând, se afundară în pădure.

În urma lor însă Pakai continuă să urle de durere, căci deși-i era rănit doar ochiul stâng i se părea că nu vede nici cu dreptul. Ba mai mult: rănile cauzate de unghiile lui Inmar îl usturau ca naiba. De asta și blestema la toate cele patru vânturi. Dar chiar și așa nu-l ajută prea mult, căci pusese destul venin Inmar când îl rănise, iar asta era ceva ce trebuia să-i aducă aminte lui Pakai de ele pe veci.

***

Simțind o puternică durere în moalele capului, Ahi suspină. Apoi, apucându-se cu mâna dreaptă de după ceafă în timp ce se împingea pe cotul celei stângi, se ridică în cele din urmă pe șezute. Chiar și așa rămase însă cu ochii închiși, căci se simțea extrem de amețit.

Apoi, când amețeala trecu cât de cât, se forță să deschidă ochii. Dar nu văzu nimic: doar un profund întuneric se vedea în fața ochilor lui. Și, de și-ar fi băgat atunci din greșeală degetul în ochi, ar fi putut jura că altul o făcuse și nu el, atât de întuneric era. De asta întrebă într-un murmur: „și totuși… unde naiba sunt? Și capul ăsta pe care-l simt că acuș îmi crapă în două.” Și, simțind un alt val de durere în cap, scrâșni din dinți.

Răspuns la a lui întrebare însă îi dădu doar liniștea. De asta se înfioră Magul. Apoi, tremurând tot, se ridică în genunchi, sprijinindu-se cu mâna stângă de acel pământ rece ca gheața în timp ce cu cea dreaptă își atingea ceafa. Și, cu ultimele puteri pe care mai simțea că le are, se ridică în cele din urmă în picioare.

Apoi, când observă că în sfârșit tremurul trecuse și la fel îl mai lăsase și durerea, Ahi trase adânc aer în piept de se calmă. După care, întinzând ambele mâini în față, încercă să formeze o torță să lumineze locul. Numai că… surpriză: nu-și putu folosi puterea magică, iar asta chiar i se păru straniu. Și, încurcat, deși încă nu putea vedea nimic în jur, își privi mâinile. Ba chiar și le atinse una de alta. Și, simțindu-le atât de reci, deși de fiecare dată când încerca să-și folosească puterea magică-l frigeau, se înfioră și spuse: „nu-i posibil ca viața să fie atât de crudă cu mine. Nu, nu cred că mi-a luat cineva puterea. Probabil e de la faptul că mă doare capul. De aceea, de mă calmez, la sigur îmi reușește.”

Numai că simți că stând în picioare n-o să-i reușească. De aceea și se așeză iar pe pământ, chiar de-i simțea răceala până-n adâncul oaselor. Astfel, luând poziția unui călugăr budist, Magul încercă să se calmeze. Dar, indiferent de ce nu făcea, nu i se primea să-și calmeze ritmul nebun al inimii și pace. Ba chiar auzi un ciudat șuierat în urechi, care era al naibii de neplăcut de altfel. De aceea și deschise într-un final iar ochii și bombăni: „nu, astfel nu se poate. Trebuie să încerc altceva. Asta cu calmatul la sigur nu-i de mine.”

Și vru să se ridice iar în picioare. Simțind însă o stranie căldură în mâneca stângă, ceva ce el nu putea înțelege, Ahi băgă mâna în mânecă în cele din urmă și scoase sfera de foc pe care o luase de la Inmar înainte să plece cu Pakai. „Asta era!” Murmură el fericit. „Măcar o să am lumină până-mi recapăt puterile.” Și, ridicându-se în sfârșit în picioare, încercă să privească în jur.

Dar, în clipa în care i se păru că vede ceva în jur, simți o durere ascuțită chiar în mijlocul frunții. Exact între ochi. De aceea și urlă el ca apucatul de-i țiuiră și lui urechile. Numai că, după ce durerea trecu, văzu în fața ochiului minții aceeași sferă de foc. Plus la asta: realiză că-și auzise ecoul propriei voci. De aceea și deveni alert.

Dar era straniu, căci își aducea aminte că locul unde-l duse Pakai era un loc închis. De aceea nu era posibil să fie în același loc, căci acolo chiar și de-ar fi urlat zeci de fiare în același timp nu s-ar fi auzit nimic. Nici chiar ele nu s-ar fi auzit. În acel loc unde se afla însă nu doar că auzi ecoul, dar și se simțea rece cum nu simți el în acea cameră. Ba chiar i se păru că-și auzea și ecoul vocii interioare.

„Asta deja-i nebunie,” își spuse el, închizând ochii. „Cum pot simți totul atât de bine și mai ales să-mi aud vocea în camera ceea? Și… de ce-i totuși întuneric de era locul cela atât de luminat când l-am văzut? Ba… mi se pare că simt și-o boare de vânt venind de undeva. Dar… de unde totuși o simt?”

Și, ca să înțeleagă totuși de unde se simte boarea ceea, Ahi închise ochii strâns și așteptă. Apoi, rotindu-se încet pe călcâie, începu să miroasă zarea. Îi fu dat să înțeleagă astfel că se simțea dinspre Nord. De aceea și se întoarse spre locul din care simțea curenții de aer. Și, întinzând mâna stângă în față, cea în care ținea sfera, privi într-acolo. Dar chiar dacă mare lucru nu văzu, zâmbi totuși, căci „de merg într-acolo, de unde se simte aerul proaspăt, la sigur găsesc și-o ușă ceva ca să ies de aici.”

Tresări însă auzind o ciudată voce plutind în jurul lui: „ce dacă nu-i decât o iluzie boarea ceia?”

Și, ca la comandă, Ahi se întoarse spre stânga luminând locul cu sfera. Nici de data asta nu văzu nimic și se încruntă. Apoi întrebă: „și cine ești tu?” Nu răspunse însă nimeni. De aceea se înfurie și mai strigă odată: „am întrebat cine ești!” Dar iar nu-i răspunse nimeni. De aceea și murmură: „să am deja vedenii?”

„Probabil!” Răspunse iar acea voce șireată de mai înainte. Asta însă-l făcu pe Ahi să scrâșnească din dinți.

Cât de curând însă rânji: „de te aud înseamnă că nu-s singur.”

„Ce dacă totuși ești?!” Spuse vocea în joacă. „Sau poate că nu?!” Apoi, un asurzitor „hm” se auzi în jur, de parcă însuși pământul ar fi oftat căzând pe gânduri.

Reading on this site? This novel is published elsewhere. Support the author by seeking out the original.

Pe Ahi asta însă nu-l îngrozi, ci-l întărâtă. De aceea și insistă să afle un răspuns la a lui întrebare: „și totuși nu mi-ai spus cine ești.”

„Eu?” Întrebă Vocea cu inocență.

„Da, tu,” răspunse Ahi de data asta arțăgos.

Trebui însă să aștepte răspuns o vreme. De aceea și tot lumina cu sfera în jur încercând să vadă ceva. Nu vedea însă pe nimeni, dar chiar și așa auzea respirația cuiva undeva alături de el. De aceea și se decise că dacă așteaptă puțin la sigur o să audă un răspuns ceva. Și făcu bine, căci, la scurt timp după aceea, Vocea spuse: „și totuși, cine-s eu?! Probabil că sunt cineva. Dar totuși… nu-mi amintesc cine să fiu,” și se auzi clar vocea unui bărbat.

Apoi o voce de copil chicoti și spuse: „ori poate nu-s decât povestea?”

„Poate?” Se întrebă Ahi în gând. „Ia stai puțin! Vocea asta… și senzația pe care-o simt… le cunosc de undeva. Dar de unde?”

Tresări însă iar când vocea tărăgănată a unei femei spuse: „și dacă mâine va fi soare poate ne vom întâlni din nou,” și timbrul vocii ei răsună atât de melodios în jur.

Ahi însă, deloc impresionat să vadă acea schimbare de voci, rămase în alertă. Apoi, de parcă și-ar fi amintit ceva, privi dintr-o dată în stânga, de unde auzise vocile. Și, concentrându-se să vadă măcar ceva, întrebă: „Tayakkam?” Apoi, exact după ce el puse acea întrebare, se auzi cum o femeie, un bărbat și-un copil râseră voioși, în același timp. Asta-l făcu pe Ahi să zâmbească: „și-am avut totuși dreptate. Ești tu. Dar… am crezut c-ai dispărut. Pe când eram încă copil. de ce dară ești aici?”

„Pentru că probabil că așa a decis Soarta,” răspunse bărbatul. „Să stăm închiși aici, la fundul pământului, la poarta acestei lumi, la fel ca și dreptatea care-i la fundul mării.”

„Ia stai puțin, care lume Tayakkam?”

„Asta deja n-o mai știu. Ce știu e că mă aflu undeva, într-o lume poate. Dar unde anume nu știu, căci când m-am trezit din somn, acum multă vreme, era întuneric aici.”

Ahi însă râse. „Chiar și așa sunteți tot în lumea reală.”

„În lumea reală?” Întrebă vocea femeii. „Dar de ce ești atât de sigur de asta?”

„Pentru că acest „poate că” colindă încă lumea și-l poți auzi șoptit de buzele tuturor. Și, din cauza că oamenii încă au Dubii, sunt sigur că voi sunteți captivi undeva pe pământ și nu în altă lume.”

„Dar… de ce-au făcut asta?” Spuse copilul oarecum obijduit. „Și… de ce ne-au închis aici trupul de puterea noastră umblă încă prin lume, Mago Ahi?”

Asta-l făcu pe Ahi să tresară: „dar, Tayakkam, de unde-mi știi numele? Eu sunt sigur că nu ți l-am spus.”

Copilul însă râse: „l-am aflat de la Soartă. Ea ni l-a spus când te-a lăsat aici.”

„M-a lăsat Soarta aici?” Întrebă Ahi speriat. „Și… de multă vreme?”

„Asta deja n-o mai știm, mărite Mago, căci cum nu simțim timpul trecând nici nu-l putem calcula. Doar știm că a trecut ceva vreme și că lumina zilei fuge undeva în lumea de afară ca să-i permită astfel nopții să-i ia locul,” îi răspunse de data asta bărbatul, cu voce tristă.

Și Ahi simți că-i pare rău pentru acel vechi Titan al Îndoielii, care se pare că era închis de multă vreme în acel loc. De aceea și întrebă: „și… ce-ți amintești despre lumea de afară, Tayakkam? Ți-i minte ce an era când te-au închis aici?”

„Ce an era?” Întrebă bărbatul cu glas tărăgănat. „Dacă o să-mi amintesc, căci… sau stai, știu… oh, ba nu, nu țin minte nimic. Sau poate știi tu ce an era?”

„Eu?” Întrebă femeia. „Poate că… ba nu, nu țin minte.”

„Nici eu,” răspunse și copilul. „Dar poate că…”

Tăcură însă cu toții când Ahi scrâșni din dinți și șuieră un abia auzit: „firați voi de… cu „poate că” al vostru.” Apoi, când simți că iritarea acelui „poate” auzit întruna scăzu în intensitate, inspiră adânc, apoi expiră și după care se întoarse spre stânga cu gând să plece de acolo, căci simțea că dacă mai stă fie și măcar o clipă lângă acel Titan triplu al Îndoielii la sigur își iese din minți.

Se opri însă locului când auzi vocea copilului: „și totuși a-ți spus că vreți să mergeți spre Nord.”

„Așa e,” răspunse Ahi arțăgos.

„Dar acum pleci spre vest. De ce nu spre Nord? Și de ce anume spre Nord? Poate că acolo…”

Ahi însă-l întrerupse brusc: „pentru că de acolo se simte aer proaspăt.”

„Sigur nu de la Sud?” Întrebă femeia, ceea ce-l puse pe Ahi în încurcătură. Și mai mult când vocea Bărbatului spuse: „ba nu-i acolo Sudul, ci Vestul. Sunt sigur de asta, căci când am mers spre Vest mereu am simțit aerul proaspăt.”

„Eu totuși sunt sigur că greșiți amândoi,” interveni în discuția lor copilul. „Să nu uităm că lumea are patru colțuri. De ce să nu fie Estul de unde se simte aer proaspăt? Doar de acolo răsare soarele și…”

„Ba-e Sudul, căci…,” spuse femeia tăios.

„Nu, nu, cred că-i Vestul,” o întrerupse bărbatul.

„Ba Sudul!”

„Ba Estul!”

„Ba…”

„Ajunge!” Strigă deodată Ahi înfuriat. „Ajunge cu Îndoiala asta, căci numai din cauza ei nu ați putut ieși până acum de aici. E din cauza că nu vă puteți pune de acord.”

„Noi?” Întrebă copilul mirat.

„Da, voi. Sau ce… credeți că degeaba Titanul Îndoielii a fost format din trei părți diferite: femeie, bărbat și copil? E pentru ca să aveți mereu păreri diferite și astfel să semănați Îndoiala oriunde mergeți, chiar și în sufletele voastre. De aceea, e decis: mergem spre Nord!”

„Ce dacă dăm greș?” Întrebă femeia îngrijorată.

„Atunci ne întoarcem și mergem spre Sud,” îi răspunse Ahi tăios. „Și de iar dăm greș mergem în celelalte direcții, căci… eșecul e doar un nou început. Prin urmare nu-i eșec dacă nu-i încercare. Măcar atunci însă vom fi încercat ceva și nu stat locului de frică că o să greșim.”

„Eh, poate ai dreptate,” spuse bărbatul trist. „Nouă însă poate așa ne e firea: să-l purtăm pe acest „poate” mereu în brațe și nicicând să nu avem liniște.”

„Atunci „poate” al vostru are nevoie să fie aruncat din brațe și astfel să fie forțat să meargă de unul singur?!” Îi șuieră Ahi printre dinți. Și chiar era înfuriat. „Că din cauza lui stați închiși aici de cine știe câtă vreme. E timpul dar să aveți încredere și în alții. Și, cine știe… poate că cu acest „poate” al vostru ajungem și afară într-o zi,” termină Ahi pe un ton iritat.

„Dar… ce se întâmplă dacă…?” Insistă copilul.

Ahi însă nu stătu să-l asculte, ci le întoarse spatele și se îndreptă spre Nord, căci el era decis să nu mai stea și să-i asculte. În caz contrar l-ar fi cuprins și pe el frica și îndoiala l-ar fi mâncat pe dinăuntru mai rău decât cariile lemnul. Totuși, așa cum spuse și singur: încercarea vină n-are. Așa că se hotărî să plece măcar singur, atâta timp cât încă avea șansa să facă asta.

Cei trei Tayakkam însă mai stătură o vreme locului. Apoi, oftând, fiecare în felul lui, îl urmară în tăcere pe Ahi, căci… ceva le șoptea la ureche: „poate e totuși timpul să aveți și un pic de încredere, aaa?!”

***

Singurul Titan cu trei trupuri, Tayakkam era cu adevărat deosebit. Era compus din femeia Taya, bărbatul Akka, și copilul Kam. Și nu erau ei totuși separați ci porneau dintr-un singur trup, ramificându-se în partea de sus. Iar acea formă ciudată nu era decât productul minții diabolice a lui Uranus, care plănuise nașterea acestui Titan ca să-l ajute să se semene vrajba printre ceilalți Titani și printre oameni în același timp.

Ca să-l creeze însă, cum n-avea puterea lui Haos sau a lui Yggdrasil, folosi apă și lut. Apoi, după ce-i dădu formă lui Tayakkam, presără praf magic peste el, praf luat de la stelele cosmice și puțin nisip luat din Māṉsṭar Kēlaksi și Deșertul Uitării. Astfel, în trei zile, Tayakkam fu adus pe lume, chiar la răsăritul soarelui, cu trei mii de ani înaintea timpului Samayei și-a lui Fenrir.

Și din cauza că era soare în jur când văzură lumina zilei, cei trei Tayakkam erau mereu veseli. Dar, chiar dacă deschiseră ei ochii stând întinși pe iarbă și privind cerul albastru al dimineții, ei nu erau chiar atât de inocenți pe cât trebuiau ei să fie. Și asta era fără doar și poate din cauza formei lor ciudate: partea de jos avea picioarele bărbatului Akka, în timp ce restul corpului său se contura în dreapta sa. Apoi, de la brâu spre stânga se contura corpul femeii, și din corpul femeii, tot de la brâu, apăru copilul Kam. Dar Kam nu era în stânga Tayei, ci chiar în brațele ei.

Astfel, povara celor trei trupuri fu pusă pe umerii lui Akka. Mai bine zis pe cele două tălpi late ce aveau șase degete la extremități. Apoi, urcând pe corp în sus, se vedeau două picioare păroase, ce aveau pantaloni scurți pe ele ce-i ajungeau până la genunchi. După care se vedea o curea lată, maro închis, strânsă la cingătoarea lui Akka, în timp ce tunica lui, sură, era considerată stranie. Tot stranie era considerată și rochia Tayei, care era de-un violet închis, cu manjete și guler alb și prinsă chiar sub sâni c-o panglică neagră. Și, de parcă ar fi fost o prelungire a hainelor ei, se vedeau cele albe ale copilului. Doar panglica roz ce lega cele două părți ale tunicii lui Kam, avea un fel de fundă deasupra nodului. De asemenea Kam avea păr blond și lung și ochi albaștri, ce dădeau impresia că-i mai mult fată, decât băiat.

Părul Tayei însă nu era blond, ci negru închis, lung până la brâu, iar nuanța lui întunecată aducea cumva aminte de smoala încinsă. De asemenea ea avea ochi cafenii, de-o nuanță închisă, ce se combinau perfect cu negrul genelor ei lungi.

Akka însă era parcă opusul ei: avea păr scurt, de-un maro deschis, ce bătea spre roșcat atunci când stătea chiar sub razele soarelui. La fel de roșii îi erau și ochii, schimbându-și nuanța în funcție de zona în care se afla: la umbră sau la soare. De asemenea era stranie și forma urechilor, cumva clăpăuge și destul de mari de altfel.

Arătând astfel, total diferiți, puteau fi considerați o familie stranie. Chiar și așa ei se considerau un întreg, în ciuda ideilor diferite care li se nășteau în piept. Ceea ce-i unea însă erau fără doar și poate bătăile inimii, căci acele trei inimi păreau adesea să bată la unison.

Dar… revenind la ziua când Tayakkam deschiseră pentru prima dată ochii. Atunci, primul care zâmbi, fu copilul și asta din cauza acelui cer senin ce se întindea mult deasupra lor. Și, fericit, spuse dintr-o dată: „e atât de frumos.”

„Cum nu poate fi un altul,” răspunse Taya.

Numai că acel „poate,” rostit de Akka, îi făcu pe toți trei să tresară. Apoi, când Taya și Kam priviră în dreapta, îl văzură pe Akaka privind cerul cu ochii larg deschiși. Dar acel „poate” continua să fie auzit rostit de ale sale buze. De aceea și-l întrebă într-un final Taya: „de ce spui mereu „poate?”

„Pentru că așa-i și lumea asta,” răspunse Akka. „Și poate că nici noi nu suntem reali, așa cum poate să nu fie reală această lume.”

„Eu totuși cred că suntem reali,” răspunse Kam vesel. „Cât se poate de reali. De nu mă crezi, privește cerul. E atât de albastru. Și… ah, nu-s sigur dacă sincer, căci nici nu știm măcar cum am fost creați. Sau cui să ne închinăm.”

Taya însă-l privi mirată pe Kam. Apoi, cu inocență, întrebă: „dar… Kam, ce crezi tu că-i închinarea?”

„Ceea ce crezi. Probabil,” răspunse Akka în locul copilului. „Și… ah, nici eu nu-s sigur. Doar că…,” și stătură astfel, culcați pe spate și privind cerul, până noaptea târziu, când cerul fu împânzit de-o puzderie de stele. Dar, din cauza că nu încetau să-și pună întrebări, deveneau și ei mai confuzi și aveau atâtea dubii.

Asta însă-l făcu pe Uranus atât de fericit. Și, în timp ce-i privea de pe tronul său cosmic, își frecă mâinile și spuse: „asta da chestie reușită.” După care le trimise un gând celor trei Tayakkam, iar aceia începură să colinde prin lume, semănând îndoiala oriunde treceau.

Dar, din cauza că oamenii văzură că oriunde apăreau Tayakkam se lăsa cu certuri, dubii și alte drăcovenii, începură ai ocoli pe de departe. Și desigur fugeau de ei și din cauza că arătau ei ciudat. De aceea și se întristau cei trei Tayakkam văzând că nu-și puteau face prieteni, căci ei într-adevăr aveau o inimă bună. De asemenea ei își doreau să cunoască lumea, în timp ce lumea părea să nu-și dorească să-i cunoască. De aceea și fugeau creaturile vii care și pe unde de cum îi vedeau.

Ba chiar îi alungară într-un final din sate pe o câmpie verde, aceeași câmpie pe care se născuseră. Și, reveniți „acasă,” fără să fi cunoscut lumea sau să-și fi făcut prieteni, Tayakkam deveniră cu adevărat triști.

Lui Akka chiar i se scurseră lacrimi din ochi când spuse: „și totuși oamenii nu ne iubesc. De ce oare?”

„O fi că nu ne cunosc?” Întrebă Taya mâhnită.

„Eu totuși cred că-i din cauza că se tem de noi,” le răspunse Kam la întrebare.

Asta însă-i uimi enorm pe Akka și Taya care întrebară într-un glas: dar de ce să se teamă când noi nu le-am făcut nimic?”

„Poate pentru că arătăm ciudat?” Le răspunse copilul punându-le o altă întrebare. „Doar ați văzut și voi, că toți au un singur corp, un singur cap și-o singură față. Noi însă suntem trei într-un singur corp. De aceea și se tem: pentru că suntem diferiți.”

„Poate că ai dreptate, Kam. Dar totuși: am fost creați astfel și prin urmare trebuie și ei să să ne accepte. Așa cum suntem,” murmură Taya.

„Hm, poate. Dar… cum rămâne cu propriile convingeri?” Întrebă copilul cu inocență, privind cerul.

Asta-i făcu pe Taya și Akka să-l privească uimiți. Copilul însă, fără să atragă prea multă atenție mirării din privirea lor spuse: „numai gândiți-vă la asta. De ce trebuie să acceptăm pe cineva așa cum ei sunt când alții nu ne acceptă așa cum suntem? Plus la asta: de ce să accepți pe cineva care nu arată ca tine? Și… cum credeți… mai sunt și altfel de arătări ciudate, așa cum suntem noi?”

„Probabil că da,” îi răspunse Akka neîncrezător. Apoi, așezându-se jos, și mai posomorât decât înainte, se gârbovi de spate, forțându-i și pe ceilalți doi să se aplece nițel și priviră astfel în trei la florile care se unduiau frumos sub slaba suflare a vântului. „Chiar și așa, Kam, cred că noi suntem singurii care nu se acceptă. Și… aș fi vrut eu să știu răspuns la toate întrebările care-mi roiesc în cap.”

„Întrebări? Care întrebări?” Auziră Tayakkam vocea unui copil în spatele lor. Și, mirați, se întoarseră și priviră într-acolo. Astfel îl văzură pe acel băiat brunet, de vreo 10 ani, care se apropia de ei fără teamă. Și la fel de negri îi erau și ochii precum îi era și părul. Ba chiar crezură Tayakkam că băiatul se scăldase în smoală până nu demult, căci prea arătau stranii ochii lui.

Erau totuși și fericiți că cineva se apropiase de ei într-un final. Ba chiar Kam bătu fericit din palme și strigă: „un pui al oamenilor! Un pui al oamenilor s-a apropiat de noi, Akka. Taya. El s-a apropiat de noi.”

Băiatul cel brunet se încruntă însă: „care pui al oamenilor? Aaaa, vă referiți la mine,” spuse el într-un final râzând. „Dar… nu-s pui, ci un simplu copil.”

„Copil? Da ce-i un copil?” Îl întrebă Taya.

Asta-l făcu pe băiat s-o privească crucit. Apoi își surprinse gândul: „e proastă o doar se preface?” În voce spuse totuși doar: „un copil e… e… un om, da mai mic.”

„Atunci tu nu ești un om,” îi răspunse Akka sigur pe sine.

Asta-l făcu pe copil să se scarpine la ceafă: avea uriașul ăla ciudat dreptate totuși. Da parcă totuși n-avea?! Oh, nici el nu mai era sigur de nimic. Totuși continuă să privească țintă la cei trei. Apoi spuse: „și voi tot păreți să nu fiți oameni. Cine sunteți voi?”

„Noi?” Îl întrebă Akka mirat. „Aaa, eh, nu știu cine suntem noi, căci… ori poate știm, dar nu ne aducem aminte, căci…”

„Eu la nume mă refeream!” Spuse copilul supărat și-și încrucișă brațele pe piept.

„Aaa. Eu sunt Akka!”

„Iar eu îs Taya.”

„Mie poți să-mi spui Kam,” termină copilul vesel.

„Aaaa, Tayakkam!” Strigă băiatul vesel. „Acum înțeleg: sunteți un tot întreg împărțit la trei.”

„Probabil că da. Dar… cine ești tu?” Îl întrebă Taya.

„Eu? Ahi! Copilul Titanidei Nopților Eterne, al lui Tenebre, și al regelui Coallar.”

„Titanidă? Coallar? Cine-s ei?” Întrebară Tayakkam într-un glas.

Asta iar îl făcu pe Ahi să se întrebe de-s proști sau se fac. Apoi, scuturând din cap cu reproș, le spuse: „și simt că habar n-aveți voi pe ce lume trăiți. Dar… vă spun eu chiar acuș cum stau treburile în lumea asta.” După care se așeză lângă ei și pălăvrăgiră veseli până se lăsă noaptea.

Abia atunci Ahi sări în picioare și privi mirat la cerul împânzit de stele. Apoi privi la noii săi prieteni și pe spuse: „eu trebuie să plec acum.”

„Să pleci? Dar unde?” Întrebară Tayakkam, ridicându-se în picioare.

„Acasă,” răspunse copilul vesel.

„Acasă? Dar ce e „acasă?” Murmură Taya extrem de mirată.

„Mmm,” spuse copilul gânditor. „E doar locul unde unu-și petrece noaptea.”

Privi însă Ahi mirat la Tayakkam când Akka spuse: „noi însă n-avem de unde ști cum e să-ți petreci noaptea acasă, căci noi n-avem acasă.”

„N-aveți o casă voiai să spui. Dar… unde dormiți voi atunci?”

„Noi? Chiar aici. Sub cerul liber, căci e atât de frumos,” spuse Taya melancolică.

„Dar atunci când scapără cerul și ploile Gaeiei inundă pământurile, atunci unde stați? Tot aici?” Și cei trei Tayakkam dădură în același timp din cap că da. „Atunci… așa nu merge. Trebuie să aveți și voi o casă. Numaidecât, căci… toți au o casă.”

„Toți?”

„Da, toți. Până și șerpii și vântul au o casă. De aceea trebuie s-o aveți și voi.”

„Dar noi n-o avem. Credem că nu. Probabil că nu,” spuse Akka trist și mirat în același timp.

„Atunci… mergeți spre Nord și să nu vă opriți până n-ajungeți la un munte de pietroaie. Acolo luați-o la dreapta și urcați apoi în sus pe munte. Și, când ajungeți la o mare poiană, o să vedeți o cărărușă ce duce spre stânga. De acolo mergeți tot în sus și în sus până o să ajungeți la multe stânci imense și abrupte. Acolo veți găsi multe grote abandonate, din care va trebui să alegeți una și s-o faceți a voastră casă, căci…,” auzind însă strigătul unei păsări din înalturi, Ahi privi într-acolo și pe urmă spuse speriat: „iar eu chiar trebuie să plec acuma.” După care fugi spre pădure.

„Dar… când o să te mai vedem, pui de om?” Strigă Kam în urma lui.

„Mâine! Dacă mâine va fi soare, ne vom vedea din nou!” Îi strigă Ahi. După care alergă cât îl țineau picioarele până intră în pădure și tot fugi până ajunse la grota lui Coallar, cea pe care Ahi mereu o numise acasă.

***

„Acum înțeleg de ce-mi era cunoscută fraza „dacă mâine va fi soare ne vom vedea din nou,” își spuse Ahi în minte și privi spre stânga, unde se auzeau încă pașii greoi ai lui Tayakkam. „Dar… de ce am uitat eu acea întâmplare? Nu eram chiar atât mic când i-am întâlnit prima dată. Totuși: nu-mi aminteam de fel de ei. De ce?”

Tresări însă auzind întrebarea lui Akka: „crezi că mai e mult până la ieșire?”

„Sincer să fiu, nu știu răspuns la această întrebare,” spuse Ahi.

„De ce?” Întrebă mirată Taya.

„Pentru că… nu știm și noi chiar totul pe lume. Să spunem doar că ne amăgim uneori că știm. Dar totuși… nu știm noi mai nimic.”

„Exact ca noi!” Spuse Kam sigur pe sine, iar asta-l uimi pe Ahi. În special îl uimea înțelepciunea lui Kam, căci aparent era doar un copil, dar gândea ca un adult.

„De ce?”

„Pentru că… noi mereu ne punem întrebări precum: de ce? Poate că…? Asta să fie din cauza că…? Dar nici noi nu știm pentru ce ne punem astfel de întrebări.”

Ahi zâmbi. „Pentru că ați fost făcuți după chipul și asemănarea oamenilor: vă puneți aceleași întrebări ca și ei sau mai bine-zis i-ați făcut pe ei să-și pună aceleași întrebări ca și voi, căci… voi sunteți Îndoiala!”

„Îndoiala? Dar… ce-i asta?” Întrebă Akka.

„E atunci când vrei să faci ceva, dar nu ești sigur. Exact ca atunci când v-ați certat pe ce drum s-o luați.”

„Dar noi nu ne certam. Doar schimbam opinii!” Spuse Taya și mai mirată.

„Da, da, sunt sigur!” Și Ahi iar zâmbi. Totuși… un gând apărut de nicăieri îl făcu să privească țintă iar în stânga sa: „și totuși… ce bine că v-am întâlnit, prieteni! Cu siguranță azi trebuie să fie soare de v-am întâlnit din nou, căci… Îndoiala asta poate fi și de ajutor uneori!” Și, zâmbind cu subînțeles, își grăbi pasul, căci… atât de multe gânduri, de cum să se răzbune pe Pakai și pe alții care-l trădaseră, îi apărură în minte. Și… pentru prima dată în viața lui… n-avea răbdare să vadă din nou lumina zilei și să arate lumii ce-i putea pielea unui Mago rău așa cum era cunoscut Ahi.