Se aude în jur un șopot de apă ce curge la vale, iar al ei șopot se împletește cu razele de soare care-i încălzesc trupul și amintesc râului că se începuse deja o nouă zi. Cu toate acestea însă râul e încă leneș și-și mișcă încet trupul, șerpuind printre pietre, în timp ce o rafală de vânt jucăuș îi tremură de uimire oglinda sclipitoare, pictând pe ea, în mici valuri, o imagine de poveste. Odată cu râul, natura întreagă se trezește și al ei glas molcum se aude murmurând, mulțumind Spiritului Vieții pentru noua zi, iar în a lor rugăciune se aude antica voce a copacilor și muzica de poveste a îndepărtatului Aeon, muzică ale cărei note plutesc în jur în timp ce ies din flautul Gaeiei.
Era așezată în acele clipe pe pământ, cu al ei picior gol atingând apa râului, în timp ce cânta atât de frumos la flaut. Și, urmând ritmul muzicii ei, valurile mici ale apei râului erau când rapide, când încete, de parcă o mână imaginară ar fi desenat, pe a apei suprafață, bătaia inimii vieții, dansul timpurilor și Magia Lumii.
Și acest dans Gaea îl putea vedea pe suprafața apei, în timp ce cânta la al ei flaut, pentru că doar astfel îi plăcea să privească natura care se trezea dimineața, auzind, cu a ei ureche interioară, cum ramurile copacilor trosneau ușor, în timp ce-și întindeau ale lor mădulare, astfel alungând amorțeala adunată-n al lor ser peste noapte. De asemenea, în acea apă, era reflectată și viața pădurilor: cum viețuitoarele își începeau rutina zilnică, iar a lor continuă grăbire făcea cumva inima Gaeiei să tresară, căci, în acea priveliște, se regăsea de asemenea binecuvântarea unei mame.
Dar, dintr-o dată, muzica Gaeiei deveni tristă. Apoi vocea unei femei se auzi lângă ea, cântând al ei cântec de jale: Samandra.
„Lumea moare, nu vezi asta?
În timp ce-mi ia viața cu ea.
Și-ale mele regrete, și-a mea neliniște,
Ce se naște acum din respirația mea.
Spune-mi, tată, te rog, spune-mi:
De ce-ar trebui viața să se termine aici și acum?
Încă nu am terminat a mea visare,
Și-a mea inimă încă iubește gustul dulce-al vieții.
Te rog, Moarte, te rog, ai milă,
Nu vreau să plec, să las astă lume.
Căci aici îmi este inima, aici îmi e prezentul:
Ai mei copii, a mea dragoste și a-l meu cămin.”
Samandra însă a tăcut în momentul în care Gaea a încetat să mai cânte la flaut. Apoi cele două femei rămaseră așezate una lângă alta. Totuși tăcerea lor făcea să se simtă de parcă ar fi fost singure pe malul acelui râu.
Dar, ceea ce era ciudat era faptul că tristețea Gaeiei era luată din inima Samandrei, deoarece Samandra plângea în liniște, în timp ce ai ei ochi plini de lacrimi priveau în distanță la tremurul copacilor ce creșteau pe celălalt mal al râului. Într-un final, când se sătură de plâns, pieptul i se ogoi și ochii triști și goi continuau să privească zarea, Samandra spuse: „ea a putut să-mi vadă moartea."
The narrative has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.
„Știu,” răspunse Titanida. „Eu am fost cea care i-a dat acest dar.”
Samandra se uită la Gaea. Pe fața ei însă nu se citea nicio urmă de uimire sau ură, la fel cum nimic nu i se citea în priviri. „De ce? De ce ai făcut asta, Mamă Pământ? Ea e încă atât de tânără pentru a înfrunta acest crud adevăr al vieții.”
„Da, ea este tânără, dar ea a fost născută ca să înfrunte această lume și în al ei sânge curge profeția timpurilor. De aceea, pentru că ea trebuie să-i facă față lui Eris într-o zi, trebuie și să se pregătească din timp pentru asta.”
„Dar cum rămâne cu Clepsidra Timpului?” Întrebă de data asta Samandra, fără să-și ia ochii de la Titanidă, care încerca totuși să evite privirea femeii.
„Nu am o astfel de putere și tu știi asta, Samandra. Dar tu ai avut această putere și i-ai dat-o fiicei tale în ziua în care ai murit.
„Dar… cum s-a putut întâmpla asta când nu-s decât o simplă femeie?”
Gaea zâmbi. Era uimită să afle încă odată că ființele umane trăiesc încă în ignoranța propriei puteri, chiar dacă de mii și mii de ani purtau acea putere în al lor sânge. Dar, anume pentru că simți nevoia să lumineze mintea Samandrei, spuse: „când această lume a fost creată, Yggdrasil le-a dat oamenilor un dar: Balanța Timpului și a Spațiului și nu vorbesc acum despre Balanța care a fost creată de Haos și Eris la începutul acestei lumi. Acea Balanță e încă în Cosmos, acolo undeva. Cred. Dar, după Primul Război, acea Balanță a fost împărțită în multe alte Balanțe și una dintre ele a fost dată poporului tău. Totuși numai una dintre fetele acelui Popor putea să controleze puterea acelei Balanțe: tu. Însă tu nu ai putut face asta, chiar dacă erai a Balanței stăpână, căci al tău ochi interior era orb și nu l-ai putut deschide ca să faci față adevărului vieții.”
„Să fac față adevărului vieții? Care adevăr, Mamă Pământ?”
„Singurul care există de când a fost creată lumea și care va exista până la al ei sfârșit: războiul dintre Bine și Rău, căci acest război nu stă doar în puterea Titanilor sau a celor care controlează Magia. Oamenii au o putere interioară pe care noi n-o putem controla și dacă voi ve-ți accepta acea putere, puteți schimba lumea și însăși Răul tremură cu întreaga sa ființă numai gândindu-se la asta, deoarece Răul știe că el are putere limitată în fața oamenilor.”
„Dar… oamenii sunt slabi. Oamenii sunt lacomi. Ei își doresc mai mult decât pot avea sau duce pe umeri. Din această cauză au loc atât de multe războaie pe aceste întinsuri, luându-le frumusețea și alungând pacea.”
Spunând asta, Samandra se ghemui, strângându-și genunchii la piept cu ambele brațe. Și, parcă mutată de o ciudată putere invizibilă, ea se apropie de apă. Apoi întinse a ei mână și atinse suprafața apei și astfel putu reflecta, pe oglinda cristalină a râului, ale ei amintiri: despre timpuri când a fost forțată să lupte, când a fost forțată să ucidă, când a fost forțată să fugă.
Gaea însă, deși vedea acele amintiri pe oglinda apei, decise să nu vorbească despre regretele și melancolia din sufletul Samandrei. Ea avea altceva de gând să-i reveleze. De aceea spuse: „în ziua când ai murit, Mannar a luat ceva de la tine. Îți mai amintești ce ți-a luat el?”
Samandra își întoarse din nou capul și privi la Titanidă, întrebându-se în sinea ei ce ar fi putut lua Mannar de la ea. Deodată, parcă lovită de o neașteptată revelație, fața ei se lumină: „o șuviță din al meu păr,” șopti ea. „Dar, de ce? Ce ar fi putut face el cu ea?”
„Urmează-mă! Îți voi arăta ce s-a născut din părul tău în acea zi.” Apoi Gaea se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre pădure. Se opri însă simțind că Samandra nu pășește în spatele ei. Așa că se întoarse și-o văzu stând în același loc. „De ce nu mă urmezi?” O întrebă Gaea.
„Deoarece nu pot părăsi acest loc unde Răul mi-a luat viața în acea zi. El m-a blestemat să fiu captivă aici și în cer. Dacă voi face doar un pas în afara acestui teritoriu atunci voi dispărea ca ceața dispersată de vânt.”
Gaea însă zâmbi. Apoi spuse: „Blestemul a fost rupt atunci când Samaya a atins clepsidra. Atingând-o, ea ți-a eliberat sufletul, dar totuși tu încă nu te poți arăta lor dacă nu e în al lor somn, căci profeția n-a fost încă împlinită.
Dar tu mă poți urma pe mine - cea care ți-a închis ochii atunci când sufletul a părăsit al tău trup și s-a ridicat la cer. Și acum că misterul a fost dezvăluit, să mergem!” Spunând asta, Titanida îi întoarse spatele și se îndreptă spre pădure. Samandra șovăi o vreme. Dar o urmă în cele din urmă pe Gaea, căci întreaga ființă îi cerea să facă asta dacă voia să afle adevărul și să-și apere copii.