O imensitate de zăpadă puhavă și albă înconjura de fapt regatul Gheții lui Island și Inlan Diar. De asemenea, de jur împrejurul acelor locuri, se simțea respirația rece a naturii. Și, în ciuda asprimii vremii mereu simțită în acele locuri, natura era totuși frumoasă și de-o puritate de invidiat.

Doar nu doar aceste caracteristici făcuseră vestit acest regat dincolo de hotarele lui, ci și oamenii, cei care trecuseră vreodată hotarele acestor tărâmuri ale gheții și frigului năprasnic. Iar acești oameni, drumeți în mare parte și oameni de rând, spuseseră și altora că în timp ce-au trecut acel regat în lung și-n lat au simțit prezența cuiva alături de ei, protejându-i. Și tot ei au fost cei care-au numit acea prezență „ochiul atotvăzător al lui Island.” De aceea toată lumea-l lăuda pentru a lui inimă bună, căci toată lumea știa că Island pur și simplu ura să vadă oameni suferind, în special în al său regat. De aceea făcea ce făcea și-i proteja pe cât putea pe oameni de ura fraților săi și al părintelui său, cei care mereu făceau oamenii să sufere. Tocmai de aceea oamenii îl respectau pe Titanul Gheții, pe Island, pentru a sa bunătate și pentru capacitatea sa de-a se jertfi pe sine doar pentru ca alții să nu fie sacrificați. De aceea oamenii îl rugau mereu pe părintele Haos să-i dea Titanului Gheții viață lungă, gânduri bune, prosperitate și ca răul nicicând să nu-și facă loc în interiorul acelui regat.

De fapt bunătatea lui Island nu era întâmplătoare. La fel nu era întâmplător al său ajutor, căci, la începuturi, fuseseră doar el și mama lui cei care-i protejară pe oamenii regatului lor. Și, tocmai de aceea, tocmai pentru că văzuseră cât e de greu să fii singur, începură ei să-i ajute pe cei singuri. Ulterior, după nașterea lui Boor, atât Island, cât și mama sa, îl învățară pe acesta să fie de asemenea blând și să-i ajute pe oameni și asta din cauza că chiar de la naștere Island Diar putu citi în palma nepotului ei că va avea un mare viitor, că va fi numit cândva Zeul Vânturilor, că va fi nemuritor, iar asta era ceva ce-i umplea inima de bucurie.

Și nu era întâmplătoare acea viziune avută de Inlan Diar, căci Boor într-adevăr fusese înzestrat cu puteri asupra vânturilor, deși era pe jumătate uman. Chiar și așa, în ciuda divinității sale nu depline, Boor avea control nu doar asupra vânturilor, ci și asupra suflării aerului, a temperaturilor, fiind cel care decidea dacă anumite pământuri vor fi binecuvântate în acel an sau, din cauza urii oamenilor și a avariției lor, acele pământuri vor fi sterpe.

Această putere însă-i aduse și multe necazuri zeului. De asemenea ajunse să fie urât de unii oameni care ajunseră să-l numească Mongrel, ceea ce în limba poporului său însemna Divin pe jumătate, iar asta-i făcu inima să sângereze și tocmai de aceea lăsa uneori partea întunecată a sufletului său să-l domine. Și, în acele clipe când Boor era controlat de partea sa întunecată, căci, ca moștenitor al lui Coallar, avea și putere întunecată, se întâmplau lucruri rele pe pământ.

Exact ca în acea zi, când Boor auzi iar acel cuvânt urât de el - Mongrel. Tocmai de aceea furia sa formă un mare uragan care mătură sate și orașe, din cele ce se aflau pe lângă regatul său, un uragan care înghițise totul în calea sa, lăsând o priveliște devastatoare. Și, ca de fiecare dată, Boor simțea că doar astfel îi putea face pe oameni să-l respecte: aducând durere în casele lor, făcând una cu pământul ale lor avuturi, făcându-i pe unii din ei, care fuseseră cei mai răi cu el sau cu alții, să ia calea Purgatoriului.

Și, ca de fiecare dată când era complet cătrănit, dintr-un zeu complet alb, Boor se transforma într-unul complet negru: cu păr lung, cu unghii ascuțite și cu ochi de smoală, care strângea cu putere Cornul Vânturilor, pe Imagus, în ale sale mâini, intensificând puterea vânturilor și a uraganelor, căci Imagus nu doar aducea ploaia pe cer când Boor simțea că natura duce lipsă de ploaie, dar intensifica până la maxim puterea vânturilor atunci când Boor se simțea cătrănit.

Dar nu doar vânturile-și intensificau suflarea când Boor îl strângea pe Imagus în mâna sa, ci și ura din al lui suflet. Și, ca de fiecare dată, nevăzând și neauzind nimic în jurul lui, Boor șuiera printre dinți: „au îndrăznit să-mi spună Mongrel. Mie! Celui care i-a ajutat mereu și-a fost bun cu ei. M-au numit corcitură doar pentru c-am vrut să le arăt calea cea dreaptă în viață. Ei bine, dacă asta și vreți, să vă arătați astfel respectul față de mine, atunci veți vedea cu adevărat ce înseamnă să declari război zeului vânturilor și cât de cruntă poate fi ura lui Boor.” După care el duse cornul Imagus la buze, suflând cât de tare putu în el, ca să cheme ploile torențiale peste acele meleaguri pe care să le scufunde mai apoi sub ape.

O șoaptă însă, în limba antică a poporului Paṉi Makkaḷ, așa cum mai era cunoscut Poporul Gheții, ce se auzi apoi ca un fel de bolboroseală asemeni celor ale vrăjitorilor când își rostesc ale lor vrăji, făcu rafalele de vânt și așa puternice să-și intensifice și mai mult suflarea, cerul deveni dintr-o dată tuciuriu, iar imense fulgere se vedeau spintecând zarea undeva la orizont. Astfel se vedea cum furia lui Boor creștea în intesitate, făcând acea poiană a Ahilar-ului unde Zeul se afla în acel moment să se transforme într-un loc al răului, unde zăpada se învârtea năprasnic în jurul lui formând un uragan și mai mare decât cel pe care Boor îl aruncase deja asupra satelor și orașelor.

Acest al doilea uragan însă nu doar că înghițea tot ce întâlnea în cale, dar era atât de puternic încât scotea copaci groși din rădăcini luându-i cu el spre alte sate și orașe pe care amenința să le distrugă. Și, în acel uragan, se vedeau săgeți albastre spintecându-l, iar asta intensifica și mai mult ura naturii din jur. Asta însă nu-l calmă deloc pe Boor. Din contră: el simțea că e nevoie de mai mult pentru a-și desăvârși capodopera. De aceea mai suflă încă odată în cornul Imagus și o ceață densă îl înconjură dintr-o dată, făcând aerul din jur să fie atât de rece aproape de nesuportat pentru sărmanele ființe vii prinse în al ei burduhan.

Situația deveni cu adevărat periculoasă însă în clipa în care ochii lui Boor deveniră roșii. Și, ducându-l iar pe Imagus la gură, Boor suflă cu putere, chemând și natura în ajutor pentru a-i pedepsi pe oameni. Iar natura, cea care-l respecta totuși pe Boor, nu întârzie să-și arate suportul. De aceea alți nori negri, încărcați cu ploaie torențială se văzură la orizont, apropiindu-se cu repeziciune de acele locuri din cauza vânturilor polare, care-i mânau din urmă ca pe-o imensă herghelie de cai. Și, cu cât acei nori și acele vânturi polare se apropiau de locul unde se afla Boor, pământurile din jur simțiră lovituri aspre pe ale lor soluri datorită bucăților mari de gheață cât oul de struț aruncate din înalturi. Acele bucăți de gheață însă nu doar loveau cu putere pământul, ci cădeau și peste acoperișurile caselor, ciuruindu-le, dar și peste ale oamenilor ogoare, distrugând semănăturile de toamnă ce începură a-și scoate căpșoarele verzi de sub zăpadă.

Astfel, mânată din urmă de ura lui Boor, furia naturii distruse totul în cale: case, curți, ogoare, oameni, alungându-i pe cei încă rămași în viață spre pădure, ca să se ascundă din calea urgiei. Dar, cei care îndrăzniră totuși să privească în spate, văzură cum acel uragan lua totul pe sus: și case, și animale, și oameni, iar asta le făcea și lor inimile să sângereze de durere, văzând că nu pot face nimic ca să oprească acel monstru fără inimă, nimic în afară de-a fugi cât mai departe de el.

Și, când ajunseră lângă pădure, cumva la adăpostul copacilor care tot se văitau simțind pericolul aproape, oamenii începură să se vaiete și să ceară îndurare, rugându-l pe Boor să ducă acel prăpăd departe de ei, căci și așa își pierduseră agoniseala de-o viață, iar mulți dintre ei, pe lângă persoane dragi, își mai pierduseră și viețile. De aceea și se rugau cu lacrimi fierbinți femeile, cerând milă și îndurare, recunoscând că săvârșiseră un păcat mortal.

Boor însă părea să nu aibă milă de ei. El căuta răzbunare. Și, prin acel prăpăd, încerca să-și domolească focul inimii, cel încins într-un mare rug de cuvinte usturătoare spuse lui de oameni care-l respectau doar când el își arăta furia și plăteau astfel a lor nedreptate față de el.

Dar, dintr-o dată, o altă șoaptă se auzi de data asta la urechea lui Boor. Apoi o mână mică și albă îi atinse a lui mână, iar Boor privi spre acea mică ființă albă ce-l privea de jos în sus, cu blândețe, și care-i spunea: „e timpul, tată! E timpul să te trezești.” Și Boor, ca de fiecare dată când auzea acea șoaptă, alungă norii tuciurii din a sa privire și zâmbi, privind la Bestla, care-i zâmbea cu bunătate. Și, în clipa în care furia lui Boor începu a se domoli, se calmă încet-încet și natura.

Iar Boor n-avea cum să rămână indiferent în fața cerinței copilului lui iubit, în ai cărei ochi albaștri și curați se pierdea de fiecare dată. Tocmai de aceea, la rugămintea Bestlei, zeul se calma de tot, iar natura și oamenii puteau apoi să respire ușurați.

Dar, în clipa în care Boor se calma, Bestla se încrunta în fața lui. Și, punându-și mâinile în șolduri, îl întreba: „nu ce, acum ți-ai răcorit de tot sufletul?”

Anume acest „reproș” al copilei îl făcea pe Boor să se simtă rușinat, căci încă odată a lui copilă iubită văzuse nebunia tatălui ei când era înfuriat. Și, ca de fiecare dată când era asta întrebat, Boor răspundea: „ba-s calm eu de la natură, Bestla. Doar mă știi.”

„Desigur că te știu,” răspundea copila cu inocență și c-o oarecare ironie în glas. „Ca toți ceilalți de altfel care tocmai am văzut a ta bunătate.” După care-i arăta cu mâna să privească spre locurile care suferiseră de pe urma mâniei zeului.

Văzând în sfârșit ce lăsase ura lui în urmă, Boor se scărpină la ceafă și bombăni încurcat: „ei bine, se pare c-am exagerat puțin.” Apoi privea în altă parte când vedea privirea dojenitoare a fiicei. Și Boor se simțea astfel, oarecum dezarmat, doar în preajma Bestlei, care era de fapt singura care-l putea calma cu al ei zâmbet și-a ei șoaptă calmă.

Răspunsul lui n-o convinse însă pe fată, care își încrucișă brațele pe piept și-l privi pe sub sprâncene. „Doar un pic zici?! Ei, tată, dă-mi voie să fiu de altă părere, căci al tău „doar puțin” tocmai a ras de pe fața pământului patru mari orașe, a întors cu susul în jos tot ce-a întâlnit în cale și cred că tot același număr de sate sunt acum istorie. Și să știi că în calculul dat n-am inclus încă acele suflete ce-au luat calea Purgatoriului azi din cauza ta.”

Acel reproș inocent al copilei îl făcu pe Boor să se plece ușor spre ea. Și, zâmbind încurcat, își întrebă copila, privind-o în ochi: „se pare c-am exagerat azi, nu-i așa?”

„Așa se pare!” Răspunse Bestla sigură pe sine. „Dar cum timpul nu se mai întoarce și nici daunele provocate nu pot fi uitate, iar noi ne acceptăm greșelile, atunci urmează și pedeapsa. Iar eu am una perfectă pentru tine.”

„Oh, nu!” Murmură Boor, scuturând din cap febril. Și avea de ce să nu-și dorească acea „pedeapsă,” care era de fiecare dată aceeași: trebuia să se joace cu Bestla cu cai de aer pentru multă vreme, până când ea se plictisea, iar cum Bestla rar se plictisea de ceva acel joc copilăresc putea dura la nesfârșit.

„Oh, da!” Îi răspunse însă fata, încrezătoare. Și, apucându-l de mână, îl trase după ea. Iar Boor, bombănind nemulțumit, o urmă totuși, că altceva oricum n-avea ce face. Dar totuși zeul abia își târa picioarele în urma ei, căci Bestla era micuță de statură și firavă și, de-ar fi mers Boor la pasul lui normal, sărmana copilă nu l-ar fi ajuns în veci din urmă.

Dintr-o dată cerul scăpără iar de furie și Boor se opri locului, forțând-o și pe Bestla să se oprească când auzi el în spatele lui vocea acelei femei care-l și înfuriase de altfel, cea care-i spuse iar Mongrel: „și te mai numești Mago după toate astea?”

Boor însă era conștient că de-și lasă furia iar liberă cât Bestla era prin preajmă o putea răni. De aceea și nu se întoarse spre acea femeie dintr-o dată. Mai întâi el fluieră, iar din înalturi un cal alb, înaripat, pe nume Arion, coborî cât de curând lângă ei. Și, în timp ce-o punea pe copilă pe spatele calului, Boor îi spuse lui Arion: „du-o la palat! Acum! Și nicidecum nu-i permite să privească în urmă,” iar calul dădu numaidecât din cap că înțelese.

„Dar, tată,” încercă Bestla să se opună. Văzând însă privirea aspră a tatălui, copila se apucă cu ale ei mânuțe firave de coama lui Arion, iar el, când simți că ea se ținea bine pe spatele lui, se ridică în aer.

Abia când Bestla și Arion erau departe în zare, se întoarse Boor spre femeie, străpungând-o cu privirea. Ea însă, neînfricată, continuă să-și verse furia pe el, spunându-i: „Zeu, tu? Ba nu ești decât un spirit nebun, care a ucis o mulțime de oameni și-a distrus totul în cale doar pentru a-și arăta frustrarea pentru a fi fost înjosit și doar pentru a-ți arăta puterea, căci…”

If you encounter this story on Amazon, note that it's taken without permission from the author. Report it.

Boor însă o întrerupse, strigând cu glas de tunet la ea: „nebun eu? Pentru a-mi arăta puterea? Ba bine că nu. Am făcut ce-am făcut doar ca să le amintesc oamenilor ce-i umilința și respectul și să-i învăț să aprecieze ce au înainte de-a pierde.”

„După mine e același lucru,” îi răspunse femeia cu aroganță. „Iar noi numim asta răzbunare, ce nu-i decât o explozie de emoții al unui zeu nebun, incapabil să-și controleze proprii demoni. Dar, de ce mă miră de fapt, căci la nimic altceva nu ne puteam aștepta de la nepotul lui Coallar și de la cel al lui Ahi, care-s bine cunoscuți pentru a lor răutate. Același demon ca și ei ești de fapt.”

Tăcu însă femeia când văzu un mic vârtej de zăpadă formându-se în spatele lui Boor. Și, cât de curând, din acel vârtej apăru Inlan Diar.

„Regină a Zăpezii,” se grăbi femeia să spună și se plecă în fața ei. Inlan Diar însă nu aprecie acea fățărnicie și nici nu privi cu bunătate la femeie. Și, chiar dacă era complet albă, avea și ea o privire profundă, întunecată, semn că trădarea și nerecunoștința oamenilor, cei care-i dezonoraseră iar nepotul, o răniseră până într-adâncuri.

De asta și spuse cu reproș în glas: „sunt dezamăgită. Să văd încă odată că a mea bunătate și al meu ajutor sunt astfel răsplătite. Dar înțeleg că asta-i natura umană: să nu prețuiască ajutorul oferit și să ceară mai mult când deja are prea mult. Dar totuși ce nu înțeleg e ce faci aici, lângă un zeu nebun pe care-l știi ca un demon capabil de orice?!”

Femeia, fără a-și ridica privirea, spuse: „îmi cer iertare, regină, dar era necesar să vin, căci o mulțime de oameni au pierit azi din cauza acestui zeu rău.”

Asta o înfurie și mai mult pe Inlan Diar, care strigă: „zeu rău? Care-au pierit? Din câte știu nimeni din cei nevinovați n-a luat azi calea Purgatoriului.”

Cuvintele reginei o făcură pe femeie să uite de-al ei „respect.” De aceea își îndreptă dintr-o dată spatele și, privind direct în ochii reginei, strigă: „ce? N-au murit nevinovați?” Dar, văzând privirea aspră a reginei, privi numaidecât în altă parte. Totuși continuă să șuiere printre dinți: „cei care-au murit azi, din cauza urii acestui zeu, erau suflete care meritau să trăiască.”

Inlan Diar spuse însă neînduplecată: „criminali… violatori… mercenari… hoți… aceștia-s oamenii „care nu trebuiau să moară” conform spuselor tale?” Și vocea Reginei Zăpezii răsună de jur împrejur de făcu până și copacii să-și plece coroana.

Femeia însă, fără a se căi de ale sale cuvinte sau de cele săvârșite, continuă să-și strige nemulțumirea: „toate creaturile vii merită să trăiască până când Moirae nu vor tăia firul vieții lor. De ce? Pentru că suntem simpli oameni și nu făpturi cu puteri magice. Și totuși suntem obligați să facem față urii unui zeu nebun. De ce? De ce ar trebui să suferim noi?”

„Pentru că nicicând nu simțiți remușcare pentru ale voastre greșeli, dar le vedeți mereu la alții,” strigă Inlan Diar. „Tocmai de asta și sunteți pedepsiți. Și, la fel ca și cei care nicicând nu și-au recunoscut greșeala, vei pieri și tu, muritoare. Așa că: privește-mă!” Îi ordonă Titanida. Iar femeia, de parcă mânată de o stranie forță lăuntrică, se uită la ea. Și, cât de curând, se transformă într-o statuie de gheață. Apoi, o sabie vineție, dintr-un țurțur de gheață, apăru dintr-o dată în mâna Titanidei, care lovi apoi statuia în care se transformase femeia, iar când acea statuie se făcu țăndări, iar bucățile ei atinseră zăpada, se topiră numaidecât. Chiar și așa plânsul acelei femei fu luat pe aripi de vânt și dus în depărtare, ca să spună și altora că merită să te căiești la timp ca să obții îndurare.

Apoi Inlan Diar se întoarse spre al ei nepot, căruia-i spuse cu dojană: „ai fost azi răzbunat, Boor. Dar niciodată să nu mai faci ce ai făcut astăzi, căci chiar dacă am pedepsit această muritoare pentru a ei îndrăzneală, nu voi mai face la fel și altă dată și cel pedepsit vei fi tu atunci. De asemenea n-o să mai accept nicicând să distrugi astfel lumea doar pentru că ești furios, căci chiar de ești sânge din sângele meu și trup din trupul meu, al meu suflet e totuși cu oamenii, căci chiar de-s nebuni și de-s răi eu tot îi iubesc și mereu o să-i apăr de rele, chiar și de tine.” După care regina se întoarse și intră printr-un portal apărut de nicăieri în spatele lor.

Fără a spune nimic în apărarea sa, căci spre deosebire de acea femeie, zeul se simțea vinovat, Boor se plecă în fața bunicii lui și nu se îndreptă de șale decât după ce portalul dispăru în neant. Apoi privi cu bunătate spre zarea cea albă și, când întinse mâna în față, fluturi albi se văzură zburând de-a lungul poienei, semn că ura lui Boor dispăruse, iar puterea binelui ce exista în el ajunse să binecuvânteze astfel natura din jur.

***

„Cine ești tu?” O întrebă Bestla pe Samaya, după ce calul Arion atinse cu copitele caldarâmul din fața Palatului de Gheață, iar ea dădu cu ochii de gemenii care așteptau în fața Palatului.

Dar mirată nu fu doar Bestla să-i vadă pe gemeni acolo, ci și cei doi pui de lup. Și aveau de ce să fie mirați, căci nicicând nu le fusese dat să vadă o prințesă atât de albă, apărând din înalturi pe spatele unui cal alb, înaripat. Dar niciunul din ei nu mai spuse nimic. Doar Arion îngenunche de-i permise Bestlei să coboare, iar după ce aceasta atinse pământul cu tălpile, îi întoarse calului spatele și se apropie de Samaya, care-o privea atent în ochi.

Și, dintr-o dată, Samaya șopti: „wow, e o oglindă acolo… în a ta privire. E… o lume de oglinzi cumva?”

Fenrir, care era la doar doi pași de ele, auzind șoapta surorii sale, se grăbi spre ele, curios: „ce fel de oglindă?” Întrebă el, vrând să privească și el în ochii Bestlei și să vadă același lucru ca și Samaya. Dar, dintr-o dată, se lovi cu nasul de-un fel de perete transparent. Și, înfuriat, privi spre fete: „ce-i asta?” Le întrebă ele, dar niciuna din ele nu răspunse și nici nu se întoarseră spre el. Și, tocmai pentru că nu înțelegea ce-i cu peretele cela ciudat acolo, Fenrir începu să-l lovească din răsputeri încercând să treacă prin el.

Tresări însă, auzind în spatele lui: „n-o să meargă astfel!” Și, întorcându-se, îl văzu pe Arion. Dar acesta nu mai era un cal alb, înaripat în acele clipe, ci un frumos tânăr de 25 de ani, care era la fel de alb ca și Bestla: părul, pielea și hainele. Doar ochii lui erau verzi în loc de albaștri ca ai prințesei.

Asta-l uimi extrem de mult pe băiat, care strigă: „wow, tu ești… uman?”

Arion însă îi zâmbi cu bunătate: „ei bine, chiar uman-uman nu-s eu. Totuși: arăt ca unul,” și începu a râde. „Apropo, eu sunt Arion - calul alb, înaripat al vânturilor.”

„Arion? Cel care care controlează curenții de aer?”

Tânărul însă râse iar și dădu din cap că nu: „acea putere o are doar zeul Boor. Eu însă sunt al lui ajutor, cel care apare atunci când e necesar de mutat norii din loc și de alungat ploile torențiale, căci nu toate ploile binecuvântează Pământul să știi.”

„Atunci tu ești Soan. Protectorul Vieții pe Pământ,” spuse băiatul fericit.

Arion iar surâse: „iar eu văd că maestrul Dike te-a învățat bine istoria Spiritelor și rolul lor pe pământ.”

„Și nu doar asta. Tata ne-a spus o mulțime de povești despre tine și zeul Boor, despre regele Island și Regina Zăpezii, și despre acest regat. Totuși: eu n-am crezut niciodată că ești… uman. Am crezut că ești doar o umbră, așa cum te-a văzut sora mea în visul ei. Așa-i Samaya? Samaya? Unde ești?” Întrebă el, mirat, căci, atunci când se întoarse spre fete, văzu că arătau ca două statui de gheață.

„Nu-ți face griji pentru ele,” îi spuse Arion cu bunătate. „Se vor întoarce curând. Nu-s departe: doar în lumea Bestlei, pe tărâmul Oglinzilor de Lumină.” Și, punându-i o mână pe umăr băiatului, îi făcu cu ochiul și ambii intrară în palat.

***

Extrem de uimită, Samaya privea cu ochi mari la acea lume de basm în care-o aduse Bestla după ce reuși să deschidă poarta minții ei. Și acea lume neobișnuită arăta de parcă ar fi fost creată din sute de mii de mici oglinzi de toate formele, o lume ciudată în care doar un Spirit precum Bestla ar fi putut trăi.

Și acea lume era ciudată nu doar datorită acelor oglinzi, ci și prin faptul că nu se vedea nicio ființă vie acolo. Doar un pârâu se vedea curgând pe pământul acelei mici lumi, despărțind-o în două părți egale, chiar dacă acel râu curgea în zig-zag.

„Bun venit în lumea mea!” Auzi Samaya vocea Bestlei în spatele ei, ceva ce-o trezi din visare. Și, când se întoarse spre Bestla, o văzu pe aceasta așezată pe-o piatră albă chiar lângă acel pârâu. „E frumos, nu-i așa?”

„Mai întrebi?!” Spuse Samaya cu entuziasm în glas. „E fantastic.”

„Nu-i așa?!” Spuse Bestla cu și mai mare entuziasm în glas. „De fapt eu am creat–o. Când eram încă mic copil.”

„Tu?” O întrebă Samaya, așezându-se alături. „Dar… cum ai făcut asta? Credeam că nimeni n-are astfel de puteri, de-a crea noi lumi în lumea noastră.”

„Aceasta e o lume în interiorul meu și nu o altă lume în lumea noastră. Și da, eu am creat-o, chiar dacă nu știu cum. Și acest lucru nu doar pe tine te-a minunat, ci și pe a mea familie, care nu s-a așteptat niciodată că un urmaș al lor, fiica unui Mistic Spirit al Apelor și un Zeu al Vânturilor, să aibă o astfel de putere. Dar… sunt totuși eu cea care are o astfel de putere.”

Nu asta păru însă s-o minuneze pe Samaya, ci ceea ce-i spusese Bestla despre mama ei. De aceea și-o întrebă: „mama ta e cu adevărat un Spirit al Apelor?”

„Da. De fapt o poți vedea chiar acum. E acest mic pârâu pe care-l vezi aici. Și…,” Bestla se puse dintr-o dată tristă, „cea care a închis-o aici, în a mea lume și a transformat-o în acest pârâu, am fost eu.”

„Ai închis-o? Dar de ce?”

„Pentru că unchiul meu Ahi a vrăjit-o, iar demonii lui, controlând-o, au făcut-o să vrea să mă omoare.”

„Și totuși, dacă mama ta fusese doar vrăjită ai fi putut pur și simplu rupe vraja, nu?”

Bestla însă scutură din cap că nu: „e din cauza naturii, cea care-a făcut ca Spiritele de Apă controlate de demoni să nu se vindece nicicând. De aceea, de un Spirit al Apei e vrăjit sau posedat de demoni, atunci vraja aruncată asupra lor poate fi ruptă doar dacă-s uciși sau transformați în altceva, așa cum am făcut eu. Și, de-s lăsați totuși fără pedeapsă și să umble liber, aceste spirite trec de partea răului, puterea lor crește enorm și apoi nu mai pot fi învinși.” După aceasta Bestla se ridică de pe piatră și se apropie de pârâu atingându-i apa cu palma. „Știu că sună crud, dar… eu totuși cred am salvat-o atunci. Cel puțin poate fi cu mine astfel… mereu.”

Samaya, care continuă pe piatră, spuse abia auzit: „mi-aș fi dorit să fi avut și eu o astfel de putere.”

Șoapta Samayei o făcu pe Bestla s-o privească mirată: „de ce? Și tu vrei să fi putut închide pe cineva în lumea ta?” Iar Samaya dădu din cap că da. „Pe cine?”

„Pe mama. A murit acum patru ani și tot a fost ucisă de un spirit rău. Dar…,” și fata se apropie de Bestla și-i atinse mâna, privind-o atent în ochi. „Cred că avea ceva al tău acel spirit rău.”

„Poate eu am ceva de-al său, nu crezi? Sunt mai tânără. Și ai dreptate: acel demon e Mannar, fratele bunicului Island.”

„Dar…”

„Cum de știu asta? Am văzut-o în ochii tăi, căci tu ai puterea de a arăta altora destinul tău, Samaya. Dacă-ți dorești asta desigur. De asemenea tu poți și să citești alte destine în privirile străinilor.”

„Să citesc destinele altora? Dar… de ce?”

„Pentru că tu ești un „ulcior.” Unul binecuvântat de altfel. Și de asemenea destul de mare încât să „înghită” memoriile altora în el, adunând astfel putere: pentru ei sau împotriva lor. Și… vino!” O chemă Bestla pe mica lupoaică lângă pârâu. „Mai bine o să-ți arăt decât să-ți explic.” Și, atingând apa pârâului, îi transformă suprafața într-o oglindă.

Apropiindu-se de Bestla, Samaya se puse în pirostrii lângă ea. Apoi privi și ea la acea oglindă formată din apele pârâului. Astfel văzu amintiri reflectate acolo. Și era ciudat, pentru că erau memoriile altora și nu ale ei: ale lui Mayar, ale lui Fenrir, Dike și a tuturor celor pe care ea părea să-i fi întâlnit vreodată. Asta însă o făcu și mai confuză decât înainte și murmură: „nu poate fi adevărat. Eu niciodată nu am văzut amintirile altora.”

Bestla însă zâmbi: „tu doar nu-ți amintești asta, căci amintirile nu-s ceva pe care să le vrei să le vezi. Mă refer la ale altora. Ele însă, amintirile, caută mereu un loc binecuvântat să se ascundă și care loc e mai bun de ascuns dacă nu un ulcior binecuvântat precum ești tu?! Și, ca asta să se întâmple, trebuie doar să privești în ochii cuiva.”

„Dar, stai un pic: cred că te înșeli, căci n-am văzut amintirile tale acolo.”

„Aaa, la asta te referi. Ei bine e din cauza că eu sunt o oglindă. De aceea, după cum o oglindă poate doar reflecta chipul altora la fel se întâmplă și cu mine: pot să ascund ce gândesc sau ce-am trăit de alții. Și… e ca un țurțur de gheață: rece și alunecos. Ca și cum ți-ai privi chipul în el.”

„Dar… eu nicicând n-am văzut un țurțur de gheață. La fel n-am văzut nici o oglindă atât de aproape. Doar mi-am oglindit chipul până acum în ape. Și la fel pentru prima dată mă apropii atât de mult de zăpadă, căci acolo de unde vin eu nu-i atât de rece ca aici.”

„Atunci, bun venit în lumea reflecțiilor mele, Samaya. Și… de asemenea: acum înțeleg de ce a trebuit să ne întâlnim. E din cauza că avem foarte multe să învățăm una de la cealaltă și astfel să ne apărăm spatele. Ca două prietene, ce zici?” Și Bestla își întinse mâna spre mica lupoaică, așteptând ca Samaya să i-o strângă.

Mica lupoaică însă ezita, căci era totuși speriată - de ea, de lume, de ce experimentase până atunci și mai ales în ultima vreme. Chiar și așa ceva în interiorul ei se mișcă, într-un mod plăcut, ceva ce-i spunea să aibă încredere totuși în acea micuță prințesă albă. Tocmai de aceea și zâmbi Samaya într-un final, la fel cum zâmbi Bestla, în timp ce ale lor palme se atingeau ca într-o oglindă.