Localizat la Sud-Est de tabăra Rophionilor, într-o superbă poiană, Râul de Cristal era considerat unul Magic. Iar Magia râului n-avea nimic de-a face cu influențe externe. Din contră: avea propria putere, ceea ce dădea ierbii, florilor și copacilor din jur o splendoare rar întâlnită în alte locuri.

Chiar și așa, Dike ținea minte că Poiana Vrăjitoarei, cum mai era numită cea traversată de râu, nu avuse parte de o astfel de frumusețe mai înainte. Din contră: era cât se poate de obișnuită, împânzită de flori, ierburi care mai de care, iepurași ce se zbenguiau printre ierburi și cerbi și căprioare care veneau acolo ca să se bucure de soare. Dar, după strania dispariție a Vrăjitoarei Villō, în urmă cu mulți ani, poiana s-a transmormat aproape complet: era mai mare ca dimensiuni, de parcă ar fi dispărut copacii de prin împrejurimi, florile și iarba apăreau doar în anumite momente când natura încerca cumva să ascundă acel loc magic de ochii lumii și apăruse acolo și-o salcie.

„Anume atunci și s-au început toate,” spuse Dike dintr-o dată, oarecum gânditor, în timp ce privea atent la salcia ce-și fremăta întruna crengile și frunzele subțiri.

„S-a început? Ce anume?” Întrebă Samaya, confuză. Ea se afla în dreapta tatălui în acele clipe, privind și ea la salcie. Dar, deși sperase să afle niște răspunsuri în dimineața aceea, era mult prea liniște, chiar mai multă decât își imaginase ea. „Și… am impresia că totuși n-o să ne vorbească și degeaba am bătut drumul până aici,” spuse ea, oarecum dezamăgită.

„Și are de ce să tacă,” îi răspunse Dike, privind-o și forțând un zâmbet. Apoi, privind din nou crengile care se plecau până la pământ, fremătând frumos din ale lor frunze subțiri, ceea ce scotea un plăcut clinchet de parcă ar fi vorbit între ele, surâse. „La fel această bătrână salcie Villō vorbește. Spune povești de altfel. Dar numai când vrea ea. Iar ce ține de ce spuneam mai înainte, că anume atunci s-a început, vorbeam despre magia și stranietatea acestui loc.”

„Stranietate? La ce anume te referi?”

„La locul ăsta, Samaya, căci nu-i deloc cum pare. Și, ca să-ți arăt că-i anume așa cum zic, privește.” Și, întinzând mâna dreaptă în față și trecând-o pe dinaintea lui cu palma în jos de parcă ar fi trecut-o pe deasupra întregii poiene, iarba și florile dispărură undeva, iar locul lor fu luat de… pene sure.

„Exact ca în vis,” murmură tânăra încurcată, privind în jur.

„În vis? Te referi la cel de aseară?”

„Așa e, tată, căci Bestla spune că atunci când mi-am reflectat visul pe peretele casei noastre a văzut anume pene într-o poiană. Ceva ciudat după părerea mea.”

„Și ai dreptate,” spuse Titanul, încruntându-se. „Căci locul ăsta s-a arătat, așa cum îl vezi, doar la câțiva. Tu însă-mi spui că ți s-a arătat în vis așa cum îl vezi acum.”

„Dar… dacă stau să mă gândesc bine, atunci când mi l-a arătat, Villō mi-a și vorbit.”

„Ți-a vorbit? Despre ce?”

„Că acel Tarther, pe care eu și Siarii l-am văzut în Pădurea Rophion încă înainte să ne îndreptăm spre Grotă, era anume Parca transformată în pasăre. Și, când am întrebat-o dacă era după mine, a spus că nu, că acea pasăre neagră era după Yellen. Dar chiar și așa mi-a mai spus că eu o să mai am de-a face cu Tarther pentru multă vreme și că poate că vreodată o să mor de ciocul uneia dintre ele.”

Dike se cutremură auzindu-și fiica vorbindu-i astfel. Acest lucru însă o încurcă și mai mult pe Samaya, căci ea nicicând nu se așteptase să-l vadă pe Dike atât de speriat. Dar, văzând-o ațintindu-și privirea asupra lui, Titanul privi în altă parte și oftă. Apoi spuse: „și ai dreptate, mă tem. La fel cum nu pot înțelege de ce Villō n-are voie să ne vorbească acum.”

„Nu are dreptul să vorbească? La ce te referi?”

Privind iar la salcia care părea să-și fi întors întreaga coroană spre el de parcă i-ar fi ascultat vorba, Dike spuse aproape în șoaptă: „la faptul că sălciile blestemate, așa cum e Villō în aceste momente, ascultă în totalitate porunca naturii. Și, chiar de și-ar dori asta, ele nu se pot împotrivi acelui ordin.”

„Ceea ce nu înțeleg e de ce tace. Nu cred că natura i-a interzis să ne vorbească despre ceva anume.”

„Eu însă cred că da, căci altfel Villō n-ar tăcea, că-i guralivă de felul ei. Acum însă-i mai tăcută ca peștele în apă. De aceea cred că i s-a interzis să scoată fie și măcar un cuvânt. La fel ca tuturor sufletelor blestemate ce-s închise în trupuri de lemn în această pădure.”

„Vrei să spui că mai sunt și alte ființe blestemate asemeni lui Villō în Pădurea Rophion?”

„Așa e, scumpa mea. Eu însă știu doar de Villō și asta pentru că am vorbit odată cu ea. Acum mai bine de 17 ani, pe atunci trăia încă mama ta. Anume atunci această salcie plângătoare, care de altfel e o Salix Babylonica, mi-a spus anumite lucruri.”

„Și… ce ți-a spus mai exact Villō atunci, tată?”

„Păzește ce-ai mai scump, Maestre, sau vei plânge multe milenii de acum încolo după ce vei pierde a ta cea mai de preț comoară,” murmură Bestla. De aceea și tresăriră Dike și Samaya și se întoarseră spre ea privind-o uimiți. „Aaa, de unde știu?!” Spuse Bestla pe un ton inocent când surprinse a lor privire. „E doar ceva ce mi-a răsunat în urechi și nimic mai mult.”

Dike surâse: „ți-a răsunat în urechi? Când mai exact?”

„Aseară, când blestemata asta de salcie m-a trezit din somn, gâdilindu-mă după ureche. Și… tare-aș mai vrea eu să-i întorc favoarea pentru deranjul cela. Dar… nu știu cum.”

„Doar trăindu-ți viața o să-ți scoți pârleala,” spuse Titanul surâzând. Dar, văzându-le pe fete privindu-l extrem de mirate, râse chiar din toată inima. „Pentru că… doar gândiți-vă la asta: cum l-ai putea pedepsi mai mult pe un orb de exemplu?”

„Spunându-i cât e de frumoasă lumea?” Murmură Samaya încurcată.

„Așa e. La fel e și în cazul acestei vrăjitoare închise în salcie. Și, cum ea nu se poate mișca din acel trunchi și-i blestemată să petreacă o eternitate închisă într-un trunchi de lemn, cea mai bună pedeapsă pentru ea ar fi să vadă că alții trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.”

„Ei, asta funcționează cu cineva care te cunoaște. În cazul meu și-al ei… nici eu n-o știu și nici ea nu mă știe. Cred,” bombăni Bestla oarecum nemulțumită. După care, strâmbând din nas, spuse: „și totuși cred că visul cela de aseară n-a fost întâmplător.”

„Și… de ce crezi asta?”

„Pentru că, maestre Dike, numai gândiți-vă la asta: dacă spuneți că această Villō e atât de puternică, chiar dacă-i închisă în cușca ceea de lemn, ar fi putut să-i arate Samayei lucruri în vis cu mult înainte. Dar n-a făcut-o, căci singurele vise pe care Samaya le-a avut au fost cele transmise de Diavolul cela de Coallar. Dar, cum s-a întors acasă, chiar din prima seară are un vis straniu. Și acel vis e legat de cea mai mare frică a ei. Eu nu cred că asta-i coincidență.”

„Dacă e să mă gândesc bine la ce spui, ai dreptate,” murmură Dike încruntându-se. „Totuși am impresia că vorbești astfel de parcă ai văzut visul cela cu ochii tăi.”

„Și chiar l-a văzut,” spuse Samaya surâzând. „Doar ți-am vorbit mai devreme că Bestla, văzând că mă foiam și nu-mi găseam locul, a format sfera ceea de reflecții, iar eu le-am proiectat pe perete.”

„Iar ce-i mai straniu decât atât e că a fost totul cât încă dormea. De aceea zic eu că Villō are de-a face cu cele întâmplate aseară. Mai straniu decât atât însă mi se pare faptul că m-a trezit pe mine din somn. Și… brrr… încă-i mai simt degetele lipicioase pe piele.”

„Atunci, dacă tu ai văzut clar acel vis, ce nu era decât acest loc și ce i-a spus Villō Samayei în vis, de ce dară am impresia că mai e ceva la mijloc?”

„Pentru că așa și e, căci eu am văzut clar pasărea ceea. Pe Tarther. De fapt la început n-am înțeles eu prea bine despre ce e vorba. Dar când m-am apropiat de Samaya și-am ascultat mai bine ce bombănea prin somn am auzit clar că striga numele acelei păsări. Și, la scurt timp după asta, l-am văzut pe acel Tarther zburând pe deasupra satului și apoi intrând direct prin peretele casei și trecând pe deasupra mea. Dar, cum n-am simțit ale lui aripi bătând, mi-am dat seama că-i doar o iluzie. De aceea am privit iar spre salcie și atunci l-am văzut zburând exact pe deasupra ei. Era clar că are ceva să ne spună. Acum tace însă, are ce-a ascunde,” și Bestla era cu adevărat furioasă pe Villō pentru a ei tăcere.

Samaya însă, deși uimită să audă acele detalii ale visului ei din gura Bestlei, ceva ce ea nu-și aducea aminte, privi spre tatăl ei vrând să afle ce gândește el. Îl văzu însă încruntându-se în timp ce privea spre Villō. „Se întâmplă ceva, tată?”

„Da. Mă gândeam la cele spuse de Bestla despre Tarther: că l-a văzut zburând pe deasupra satului nostru. Ceva imposibil de altfel.”

„Imposibil? De ce? Din cauza Barierei?”

„Așa e. Și… mi se pare mie că asta deja e mai mult decât un vis, exact cum a spus și Bestla.”

„O premoniție atunci,” murmură Samaya gânditoare. Apoi, privind iar la frunzele de un verde-cenușiu al salciei, se încruntă, căci le văzu atât de frumos strălucind deși nu era deloc soare pe cer. Plus la asta: păru s-o deranjeze trunchiul salciei care era mult mai gros decât poate fi de obicei trunchiul sălciilor și era și extrem de întunecat la culoare. „De altfel e stranie de tot această salcie. În special culoarea ei, nu vi se pare?”

„Stranie? Mie mi se pare cât se poate de obișnuită,” murmură Bestla, strâmbând din nas, căci ei Villō cu siguranță nu-i era pe plac, chiar dacă nu știa nici ea de ce. „Și… chiar dacă-i prima dată când văd o salcie, nu văd nimic straniu la ea.”

„Ba eu cred că da,” spuse Dike, „căci dacă Samaya are dreptate și acel vis a fost o premoniție, atunci Villō încearcă să ne preîntâmpine de ceva. De ce anume nu-s sigur. Dar… am putea afla în timp. Și…”

Tăcu însă în clipa în care o văzu pe Bestla urnindu-se din loc și îndreptându-se spre Salcie. Dar trebui în cele din urmă s-o apuce pe Samaya de braț și s-o oprească locului, căci fata părea să vrea să meargă după Bestla. Apoi dădu doar din cap că nu e necesar să meargă după ea, căci nu era niciun pericol. Astfel, în doi, priviră atent în urma Bestlei care se îndreptă fără teamă spre Villō.

Ajunsă lângă salcie însă, Bestla se opri și privi în sus, la coroana din crengi lungi și lipicioase. „La fel ca cele din visul Samayei,” murmură tânăra dintr-o dată. „Și… totuși: am impresia că acel vis îmi era cumva destinat și mie. Dar… de ce?”

Răspuns însă nu primi. Doar simți o stranie senzație în piept. De aceea și merse de se lipi cu spatele de trunchi. După care privi iar în sus, la forma ciudată a coroanei sălciei, care părea formată din valuri-valuri de crengi verzi și cenușii, în timp ce frunzele ei creau totuși o cascadă de diverse nuanțe de verde-cenușiu. Dar, ce-o făcu până la urmă să închidă ochii, fu acel clinchet auzit de jur împrejur, ceva asemănător sunetului clopoțeilor scuturați de vânt undeva în munți sau poate acei clopoței-plantă care dansează cu vântul pe vastele câmpii.

„Și totuși e atât de real,” murmură Bestla încă cu ochii închiși. Îi deschise apoi și începu a merge în jurul salciei. Ochii ei însă păreau că joacă pe orbite în timp ce privea cu atenție scoarța groasă care avea stranii inele pictate, de un maroniu mai întunecat decât scoarța. „Dar, chiar dacă dă impresia că-i veche de când lumea, cred totuși că n-are mai mult de 20 de ani. De ce?”

„Pentru că într-adevăr salcia Villō a apărut aici anume acum 20 de ani,” auzi ea glasul lui Dike. Și, privind în dreapta ei, îl văzu pe Titan apropiindu-se și el de salcie împreună cu Samaya.

„Dar… tată, cum e posibil să aibă doar 20 de ani? Pare atât de bătrână.” Întrebă Samaya același lucru pe care voia să-l întrebe Bestla.

„Pentru că-i doar o iluzie, Samaya, la fel cum tot ce vezi aici e o iluzie: râul, poiana asta, chiar și aceste pene ce le simți sub tălpi. De fapt această poiană, așa cum o vedeți acum, n-are nici ea mai mult de 20 de ani. La fel ca și râul. Înainte era o poiană ca oricare alta.”

„O lume creată asemeni celor pe care le creez eu,” mumură Bestla, încruntându-se.

„Cel mai probabil că da,” îi răspunse Dike. „Dar cui i se datorează această poiană nu-ți pot spune. Tot ce știu e că acum 20 de ani, când am trecut întâmplător pe aici, am văzut acest loc schimbat. Și anume atunci am văzut salcia Villō pentru prima dată.”

„Dacă acum 20 de ani a fost când tu ai văzut-o pe Villō pentru prima dată, înseamnă că eu și Fenrir aveam vreo 4-5 ani la acea vreme. Exact când ai spus că încă trăia mama și ți-a vorbit acele cuvinte Villō.”

„Și ai dreptate, Samaya. Anume atunci mi-a spus Villō să păzesc ce am mai scump. Eu însă n-am înțeles la ce se referise ea atunci. Și, dacă sincer, când mi-am dat seama că vorbesc cu bătrâna vrăjitoare închisă în scoarța salciei, nici n-am atras prea multă atenție acelor vorbe, căci mi s-a părut că nu face decât să mă pună la încercare. Dacă aș fi făcut-o însă…” Și Dike deveni dintr-o dată extrem de gânditor. Tresări însă și privi în zare auzind tropot de copite. Dar, făcând asta, nu reuși decât să se întoarcă în timp…

***

CU DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ

„Ha, Shinar, Ha!” Își tot îndemna Dike calul pe acel drum de pădure, încercând să vadă cât de repede putea al său bătrân cal fugi pe drumuri pământești. Dintr-o dată însă, observând ceva straniu sclipind în zare, trase de căpăstru spre stânga, iar calul începu a fugi apoi printre copaci și nu se opriră decât atunci când ajunseră la acea stranie poiană, cu un râu cu apă strălucitoare traversând-o, în timp ce de-o parte și de alta a râului se vedea iarbă înaltă de ajungea până la brâu unui om de 1.80 metri. Dar, mai mult decât stranietatea râului și-a ierbii, lui Dike i se păru ciudată acea salcie ce-și pleca coroana până deasupra apei râului.

„Asta da drăcovenie!” Își spuse Titanul. După care coborî de pe spatele lui Shinar și se apropie mai mult de acea iarbă înaltă, care de altfel părea să nu treacă de un anumit hotar, căci de partea unde se afla Dike în acele clipe iarba nu avea mai mult de câțiva centimetri. Și, fiind chiar lângă ea, Titanul atinse iarba și-o simți atât de mătăsoasă și plăcut de atins. De aceea zâmbi, căci el nicicând nu atinse ceva atât de mătăsos până atunci. Îi era însă straniu totul, căci, cu câteva zile mai înainte, când trecuse prin același loc, el nu văzuse nici râul, nici iarba și nici salcia. Acum însă le vedea atât de clar, la cum vedea florile colorate prin acea iarbă mătăsoasă și auzea sunetul scos de țistarii ascunși printre firele de iarbă.

Ba chiar, la un moment dat, văzu cum un mic iepuraș sur țopăia undeva în stânga lui, nu departe de acel hotar. Și părea atât de liniștit. Numai că, în clipa în care Shinar fornăi din nări, simțind furnicături pe piele după fuga trasă, iepurele se sperie și fugi de se ascunse anume în acel lan de iarbă înaltă. Asta-l făcu pe Titan să zâmbească, așa cum zâmbea el de fiecare dată când vedea stranietatea naturii. Dar, când la un minut după aceea o pasăre zvâcni în aer, speriată probabil de iepure, Dike tresări și privi în sus, văzând-o îndepărtându-se de acel loc. Chiar și așa, chiar și dac-o privea țintă, Titanul nu putu înțelege și pace ce fel de pasăre să fi fost aceea.

Vocea lui Villō însă, auzită din depărtare, îl făcu să privească iar spre salcie. Astfel auzi ale ei cuvinte destul de clar: „și chiar că-i straniu acest loc, Titane. E ca o oglindă ce separă două lumi.”

„Oglindă? Ce fel de oglindă?” Întrebă Titanul mirat. „Și… cine ești tu?

„Eu? Sunt Villō. Bătrâna vrăjitoare închisă într-o lume magică. Dar, chiar dacă pentru mine pare a fi locul în care voi fi închisă pe veci, pentru voi va fi o frumoasă poiană în care există viață.”

Apoi Villō tăcu pentru multă vreme. De aceea și decise Dike să treacă hotarul dintre cele două lumi așa cum îi spuse Villō ca să vadă ce totuși se afla dincolo de acel hotar. Numai că observă uimit că intrând în acea iarbă, ce i se păruse lui c-o să-i ajungă doar până la brâu, firele îi ajungeau în anumite locuri chiar și până la subsuori. Dar, oriunde n-ar fi privit, n-o vedea pe Villō. De aceea și-i strigă într-un final: „și totuși, Villō, unde ești? Arată-te!”

„De-aș putea,” spuse Villō cu voce plângăcioasă. „Sunt aici, atât de aproape de tine, maestre, dar chiar și așa nu mă poți vedea. Acum sunt doar o ființă blestemată ce-și privește chipul în ape și-și plânge de milă, căci nicicând n-o să mai fiu în stare să văd restul lumii.”

Abia atunci când auzi vocea plângăreață a vrăjitoarei, Dike privi spre salcie. Și se miră și mai mult să vadă că iarba din jurul salciei, la cam 3 metri de ea, era la fel de mică ca de cealaltă parte a hotarului. De aceea și întrebă: „ești cumva… salcie?”

Villō râse. „Desigur. Doar mă vezi și mă auzi chiar în fața ta,” și salcia păru să-și întoarcă coroana spre el.

De asta și se frecă Dike la ochi, crezând că are vedenii. Și chiar că-i era straniu, căci deși auzise de Villō mai înainte, chiar de n-o văzuse nicicând, știa că-i din carne și oase și că-i vrăjitoare. În acele clipe însă nu era decât o salcie. Asta-l și-l încurca pe Titan atât de mult care murmură într-un final: „asta deja-i magie neagră. Ceva necurat, căci cum poate fi omul o salcie?”

This novel is published on a different platform. Support the original author by finding the official source.

„Uiți totuși că nu-s om obișnuit, maestre Dike, căci am fost o vrăjitoare mai înainte. Una cu puteri magice. Numai că, dintr-o dată, m-am văzut închisă aici și nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat asta,” și Villō iar începu a rosti cuvintele cu voce plângăreață. „De altfel e un adevărat chin să fiu închisă în această salcie. Simt atât de bine al ei trunchi strângându-se în jurul meu și rănindu-mi trupul. La fel simt acest miros de lemn și a lui răceală, ceva ce mă face să mă cutremur adesea. De aceea probabil și crengile acestei sălcii tremură odată cu mine.”

Asta însă-l făcu atent pe Titan, căci i se părea lui că prezența lui acolo nu-i totuși lucru curat. La fel i se părea că anume Villō îl chemase acolo, căci când se trezise în dimineața aceea avuse de gând să meargă în Valea Tăcerii și să vorbească cu Lodur. În schimb urcase pe spinarea lui Shinar și venise în galop până acolo și asta din cauza unui banal motiv: să vadă de-un cal bătrân îmbătrânise. Și, înțelegând toate astea, Dike se încruntă și mai mult. Apoi, privind atent la trunchiul salciei, întrebă: „ce nu înțeleg eu cum poți vedea lumea de afară fiind închisă în acel trunchi?”

„Și totuși o văd, Titane. Prin ochii apei, căci anume acest râu îmi e sufletul. Și… se pare că atunci când am fost blestemată și închisă în trunchiul acestei sălcii, al meu călău mi-a transformat și sufletul în apă. Astfel, separându-mi trupul de suflet, m-a condamnat pe veci să fiu supusă naturii. Dar totuși simt că atunci când salcia sau râul vor dispărea o să dispar și eu. Și lumea asta o să-și amintească de mine ca de o veche legendă: cea a vrăjitoarei Villō. Dar nu voi fi decât un murmur pe buzele oamenilor și-un nume scris pe papirusul timpului.”

Auzind aceste cuvinte, Dike se scărpină dintr-o dată după ceafă, căci, deși era el obișnuit cu magia, toate cele spuse de Villō i se păreau totuși SF. De aceea și-și spuse că-i mai bine să vadă cu ochii lui cât adevăr e în vorbele celea și se apropie de apă. Astfel îi fu dat să vadă că pe oglinda apei nu se oglindea salcia, ci chipul vrăjitoarei Villō. De aceea și se cruci și mai mult decât înainte. După care spuse: „și totuși e straniu. Cum e posibil ca acest loc să existe? Eu nicicând nu l-am văzut mai înainte.”

„Și asta din cauza că într-adevăr acest loc n-a existat mai înainte. A apărut însă odată cu mine. Și… din câte-mi dau seama… oamenii și celelalte ființe vii, deși-l pot vedea, nu se pot apropia de mine.”

„Eu însă am putut,” spuse Dike încurcat.

„Asta pentru că faci parte din primii Titani. Ei pot ajunge oriunde-și doresc. Chiar dacă acel loc e format de magia neagră. Ori poate… o fi din cauza mesajului pe care voiam să ți-l transmit?”

„Mesaj? Ce mesaj?” Și Dike privi iar frunzele care fremătau și mai tare decât până atunci.

„Să păzești ce-ai mai scump, maestre, sau vei plânge multe milenii după asta, căci ceea ce vei pierde va fi de fapt a ta mare comoară.” După care Villō tăcu și la fel dispăru și al ei chip de pe oglinda apei.

De aceea și se agită Dike, căci auzea clar freamătul frunzelor salciei, dar nu-i mai înțelegea cuvintele. Și, vrând să afle răspuns la a ai ghicitoare, întrebă: „ce comoară, Villō? La ce anume te referi că voi pierde?” Răspuns însă așa și n-auzi, căci Villō tăcea chitic. Doar frunzele salciei ei fremătau întruna. Al lor murmur însă era totuși… mut.

Și, înțelegând în cele din urmă că n-o să mai audă nimic de la ea, Dike se întoarse la Shinar. Înainte să urce pe spatele calului și să se întoarcă acasă, Titanul privi iar spre salciei și-i spuse: „și totuși, Villō, chiar de taci, ale tale frunze vorbesc de minciună. De aceea și n-o să cred azi ale tale cuvinte, căci nu-s decât un fals, așa cum e și lumea în care exiști acum.” După aceea urcă pe spatele calului și goni cât de repede putu spre locul în care-și aveau Rophionii tabăra la acea vreme.

În urma lui însă Villō iar vorbi: „și faci rău, Titane, că nu crezi ale mele vorbe, căci nu-s decât adevărul. Vei pierde într-adevăr ceva drag. Abia atunci vei înțelege câtă dreptate am avut și abia atunci ne vom vedea din nou. Și atunci iar vei putea auzi șoapta gândurile mele.”

***

CU PAISPREZE ANI ÎN URMĂ. DUPĂ LUPTA SAMAYEI ȘI A LUI MAYAR.

La șase ani distanță, Dike se întoarse totuși la Villō. Salcia însă tăcea exact ca atunci când o văzuse el ultima oară. Chiar și așa Titanul știa că ea doar se preface și că special păstrează tăcerea ca atunci după moartea Samandrei, când el se întoarse în acel loc. Dar nu putu vedea atunci nici salcia, nici râul și nici poiana. În locul ei în acele clipe era doar un pământ arid.

Dar, după lupta dintre Mayar și Samaya, după ce el reveni din Ținutul Gheții, acolo unde el reușise s-o readucă pe Samaya din nou în simțiri cu ajutorul lui Inlan Diar, Dike se decise că trebuie neapărat să mai vorbească măcar odată cu Villō. Numai că lunile treceau una după alta, dar salcia așa și nu putea fi văzută de el. Chiar și așa Dike nu se dădu bătut, exact așa cum făcuse și cu Râul Maranam pe care-l vizitase zilnic timp de 13 ani. Și atunci la fel: zi de zi veni la hotarul dintre acele două lumi și așteptă în tăcere ca s-o poată vedea iar pe Villō.

Și Soarta se pare că ținea cu el, căci când era deja începutul iernii, când se simțea atât de rece în jur, îi fu dat să vadă iar acea poiană de mistere. Atunci însă iarba înaltă și mătăsoasă dispăruse, iar în locul ei se vedea clar acel pătul de pene sure oriunde nu-și arunca ochii. Chiar și așa Dike nu se sperie și se apropie de salcie. Apoi, privind cu atenție ale ei crengi ce păreau „înghețate” în acele clipe, întrebă: „de ce, Villō? De ce-ai tăcut atâția ani? Știi prea bine c-aveam atâta nevoie să-ți vorbesc.”

„Știu asta,” răspunse Villō cu voce tristă. „Dar n-aveam voie să-ți vorbesc atunci, Maestre, căci atunci când ți-am transmis acel mesaj am încălcat o lege a firii. De aceea mi s-a luat glasul atâția ani. Azi însă am permisiunea să-ți vorbesc iar.”

„Alt mesaj?” Întrebă Dike încurcat. „Ce de data asta?”

„Gemenele-formă!” Și Dike tresări auzind-o vorbind astfel. Dar tăcu și ascultă mai departe: „știu că s-au întâlnit și-au avut prima lor luptă. La fel știu că a ta copilă poate vorbi acum. Dar, ceea ce pare a fi un miracol, poate fi de asemenea un blestem. De aceea, Titane, i-ați copiii și pleacă de pe aceste tărâmuri cât încă nu-i târziu. Și… mergi spre Nord, în Ținuturile Gheții. Acolo cere ajutorul Titanului Island și a reginei-mamă, căci ei sunt singurii care pot proteja gemenii cât va fi nevoie, căci de rămâi aici răul îi va vâna pretutindeni și cine știe: poți ajunge să plângi și pierderea lor exact așa cum ai plâns moartea Samandrei.”

De aceea și înghiți Dike în sec auzind că-i paște pericolul pe ai lui copii. Decise însă să nu fie laș și să afle tot adevărul. De aceea insistă să afle răspuns la toate întrebările lui. Și începu cu cea mai importantă pentru el: „ce pericol, Villō? Ce anume li se poate întâmpla copiilor mei de rămân aici?”

„Asta deja nici eu n-o știu. Dar mi-a șoptit pădurea că răul e după ei. De aceea mi s-a permis iar să-ți vorbesc, căci natura se teme ca gemenii să nu dispară într-o zi.”

„Se teme natura? De ce anume”

„De schimbarea destinelor, Titane, căci această pădure are se pare scris în al ei destin să sufere. Și această teamă s-a aciuat în sufletul pădurii în clipa în care Samaya a putut vedea monstrul cel negru ascuns în Poiana Umbrelor, un monstru care de altfel e nimeni altul decât Tarther.”

„Acea pasăre demonică,” șuieră Dike printre dinți. „Credeam că-i adormită de milenii, drept pedeapsă pentru moartea Noearilor.”

„E adormită încă, maestre, dar cine știe pentru cât timp. Iar ceea ce-a văzut Samaya nu-i decât a lui putere care colindă lumea fără un trup. Dar, chiar de n-are puterea ceea un trup fizic s-o mânuiască, tu tot n-o poți învinge sau închide undeva. De altfel nimeni nu poate. De aceea și-ți spun să-ți iei copii și să pleci de-aici, căci atunci când gemenele-formă și-au unit puterile în acea poiană au reușit într-un fel să rupă și lanțurile care-l țineau pe Tarther captiv. Și, de el se trezește, atunci lumea va arde într-adevăr în flăcări.”

„Au logică ale tale cuvinte, vrăjitoare. Dar totuși: să presupunem că eu îmi iau copii și plecăm din aceste locuri pentru o vreme. Astfel o parte din putere n-o să-l influiențeze pe Tarther și n-o să-l ajute să se trească. Rămâne însă acea vulpiță. Din câte am văzut a ei putere e de ajuns să-l trezească complet pe Tarther, căci ambii fiind de partea răului…”

„Ba aici te înșeli, Titane, căci acea copilă deja e departe de aceste locuri.”

„Departe? Încotro a plecat? Și când?”

„Acum câteva zile. Dar unde-a plecat nu-ți pot spune, căci… nici eu nu știu unde-a dus-o Inmar. Doar știu c-a plecat, căci mi-a răspuns astfel la mesaj tot printr-un gând transmis ei.”

„Mesaj? Care anume?”

„Fugi, Inmar! Ia copila cu tine și fugi cât mai departe de aceste locuri. De nu… niciuna din voi nu va supraviețui blestemului pe care copila cea roșcată și fata lupilor l-au aruncat asupra voastră în clipa în care s-au întâlnit în Poiana Umbrelor.”

„Chiar și așa? Nu înțeleg de ce totuși nu ți-a spus încotro au plecat.”

„E din cauza că știa probabil c-o să-ți spun și ție același lucru: să pleci ca să-ți salvezi copila.”

„S-a temut deci! C-o să-mi spui încotro s-au îndreptat și c-o s-o vânez până când…”

„Ba nu, Maestre. Inmar n-a plecat din cauza ta sau că s-a temut de tine. A plecat din cauza Forțelor Răului, căci o imensă forță se află pe aceste meleaguri, dar una și mai mare vă va apăra pe toți de veți pleca cu toții de aici.”

***

„O forță imensă se află departe de aceste locuri care vă va apăra pe toți!” Murmură Bestla dintr-o dată, în timp ce stătea în pirostrii, în fața apei râului. Dar, chiar dacă nu știa de ce, se simțea oarecum amețită și totodată i se părea că acel râu a fost creat anume de ea. Exact așa cum a fost creat râul Edda, din lumea ei de oglinzi.

„Se întâmplă ceva, Bestla?” O întrebă Samaya în șoaptă, așezându-se și ea în pirostrii lângă apă.

Bestla însă se uită la ea c-o privire pierdută. Apoi murmură: „apa. Mi se pare c-o cunosc de undeva. Ție nu?”

„Mie? Aceste locuri și… apa Râului de Cristal?” Și Bestla dădu din cap că da. „Ba nu. Nu-mi par cunoscute din altă parte. De ce?”

„Pentru că e atât de asemănător râului în care am transformat-o pe mama după moarte. Acest râu însă are o culoare albastră de-o nuanță diferită. Dar chiar și așa această lume mi se pare a fi creată de mine.”

„Mie mi se pare că exagerezi puțin. Poate fi doar efectul dorului, căci știi și singură că după ce v-ați întors din Orașul Soarelui Apune tu n-ai mai putut intra în lumea Eddei.”

„Ba nu, Samaya. Sunt sigură că nu-i dor. Și… la fel te înșeli că n-am putut intra deloc în acea lume.” Dintr-o dată însă privi Bestla înspre Dike, care se afla nu departe de ele, privind atent la dansul ciudat al firelor de iarbă. „Și, deși n-am mai intrat în acea lume de când cu Ian Gyar, cred că e timpul să încerc totuși să vorbesc cu mama.”

„Despre ce anume?”

„Despre bătrâna vrăjitoare Villō, căci din câte știu mama se prea poate s-o fi cunoscut cât mai era încă în viață. Și, dacă într-adevăr o știe, poate ne spune și cum s-o facem să vorbească.”

„Eu totuși cred că-i riscant, Bestla. Să nu uităm ce ne-a spus tata: Villō nu-i o vrăjitoare oricare, ci una cu puteri extrem de mari. De altfel s-a dedicat Magiei Negre. De aceea cred că forțând-o să ne vorbească putem facem mai rău.”

„Sau mai bine!” Auziră ele cuvintele lui Dike în spatele lor. De aceea și se ridicară fetele rapid în picioare și-l priviră încurcate, căci nu înțeleseră la ce se referise el. Dike însă știa prea bine ce făcea. De aceea și privi atent la Bestla și întrebă: „ești sigură că dacă intri iar în lumea Eddei te poți întoarce apoi vie și nevătămată?”

„Sigură-sigură nu-s, că n-am încercat de atunci. Dar… de ce întrebați? Credeți că mă puteți ajuta să pătrund iar în lumea mamei?”

„Eu nu. Boor însă poate.”

„Tata?” Strigă Bestla. „Cum e posibil ca tata să poată intra și ieși din acea lume fără să știu eu?”

„Asta deja va trebui să-l întrebi pe el. Iar ce ține de ce nu ți-a spus: probabil a vrut să te protejeze. De aceea și întrebam: de Boor decide să ne ajute, crezi c-o să te poți întoarce vie și nevătămată de acolo? Și… gândește-te bine înainte să răspunzi la întrebarea dată, Bestla, căci de asta poate depinde viitorul tău.”

„Tata are dreptate, Bestla: nu lua decizii pripite.”

„Știu, căci dacă nu mă pot întoarce atunci pot să rămân pe veci captivă acolo,” murmură Bestla confuză. Apoi privi cu atenție la dansul firelor de iarbă și le urmări cu privirea până văzu din nou apa râului care se mișca în cercuri. Dar, privind iar apa, simți o stranie senzație în piept. Și, fără să se gândească prea mult, spuse: „și totuși sunt sigură.”

„Cum rămâne cu demonii, Bestla?” Întrebă Samaya, iar întrebarea ei îi făcu atât pe Bestla, cât și pe Dike să tresară.

„Demoni? Care demoni?” Întrebă Dike extrem de mirat.

„Cei ai unchiului Ahi,” răspunse abia auzit Bestla. „De fapt îi simt atât de aproape în ultima vreme. Dar chiar și așa, chiar dacă dau cu ochii de ei în acea lume tot cred că se merită efortul să încercăm.”

„Ba pe naiba, Bestla. E riscant. Cum poți să te joci cu viața ta astfel?”

„Dar, Samaya, n-o să fie mai riscant de pierdem acest război? Eu cred că da. La fel cred că-i mai bine să știm anumite lucruri înainte să fim îngenuncheați. Chiar dacă asta implică riscuri.”

„Și totuși, e nebunie, căci…”

„Ajunge, Samaya,” îi spuse Dike cu glas hotărât. „Dacă Bestla crede c-o să reușească, să avem încredere în ea. De aceea, cât eu merg după Boor voi stați aici. Veți fi în siguranță. Dar, de Boor nu-i de acord cu planul nostru, atunci nu faceți nimic de capul vostru. M-ați înțeles? În special tu, Bestla.”

„Da, maestre!” Dar supunerea Bestlei o miră enorm pe Samaya care-o privi țintă. Bestla însă privi apa.

Dike însă-și privi fiica căreia-i dădu în grijă: „niciun pas în altă parte de aici, Samaya. Și de vin după voi Arion și Fenrir înseamnă că Boor n-a fost de acord cu propunerea mea. De aceea voi îi veți urma fără să crâcniți. Sper că m-am făcut înțeles.”

„Desigur că da, tată, căci știi prea bine că eu nu-s de acord cu această nebunie. Dar, de voi ați decis, nu pot decât să accept.”

„Atunci, așa rămâne!” După care Dike se grăbi spre Shinar care păștea nu departe de hotarul cu acea poiană.

Dar deși el nu privi nici măcar pentru o clipă în urmă, Samaya-l urmări cu privirea până el dispăru în galopul calului pe acel drum străjuit de copaci seculari. Apoi ea se întoarse spre Bestla care stătea în fața salciei, cu brațele cruciș pe piept și privind-o chiorâș. „Ce crezi că faci?” O întrebă ea pe Bestla furioasă. „Doar ți-a spus tata că…”

„Știu eu prea bine ce-a spus maestrul Dike. Numai că vrăjitoarea asta bătrână se pare că se joacă cu noi.”

„Se joacă? În ce fel?” Întrebă Samaya mirată, apropiindu-se de Bestla. Apoi, după ce se opri în dreapta ei, privi și ea salcia, dar nu văzu nimic neobișnuit. Ba chiar se miră și mai mult când Bestla șuieră printre dinți:

„Haide, Villō, nu fi timidă! Acum că suntem doar noi poți vorbi cu încredere.”

Apoi, dintr-o dată, se auzi un ciudat râset femeiesc de jur împrejur, de parcă însăși diavolul venise pe pământ în căutare de pradă. Dar, deși Samaya privi cu mare atenție în jur, nu văzu pe nimeni: doar firele de iarbă dansau nebunește deși nu se simțea vântul deloc prin acele locuri. Dar, în clipa în care văzu două săbii de gheață în mâinile Bestlei, strigă: „ce vrei să faci, Bestla? E periculos să folosești arme aici.”

„Și? Ce-ar trebui să fac? Să-i permit viperei ăsteia să ne atace prin surprindere? Ba bine că nu, că de se arată, îi sucesc la sigur gâtul. Nu de alta mi-am dorit atâta în trecut să sucesc gâtul cuiva.”

„Am zis eu demult că ești nebună, da n-ai crezut nicicând. Și… la sigur te înșeli, căci Villō nu ne poate ataca. Doar l-ai auzit pe tata: ne-a salvat pe mine și pe Fenrir acum 13 ani.”

„Și din cauza asta ai crezut că Villō-i sfântă și neprihănită, nu? Haide, Samaya, poți mai mult de-atât. Doar nu crezi că această haină vrăjitoare se poate îmblânzi odată închisă în cușcă?”

„Despre ce tot naiba vorbești?”

„Despre faptul că se preface, căci… prea mi se par mie toate cusute cu ață albă. Mai întâi maestrul Dike o vede după ce-a fost blestemată. Doar el. Nimeni altul. Apoi tu ai acel vis și noi am venit aici. Crezi că-i coincidență?”

„Coincidență poate că nu e. Dar totuși cred că-i prea mult s-o acuzi de trădare când…”

Săriră însă ambele fete în aer, când o sabie, aruncată de nicăieri, zvâcni prin aer și se roti pe deasupra firelor de iarbă direct spre ele. Apoi, când iar atinseră pământul, spate la spate, fetele priviră cu atenție în jur.

„Ți-am spus eu că nu degeaba ne-a chemat aici,” șuieră Bestla printre dinți. „Avea de gând să ne atace.”

„Chiar și așa nu pot înțelege de ce,” murmură Samaya încurcată în timp ce forma și ea două săbii asemănătoare celor din mâinile Bestlei.

„N-o să trebuiască să aștepți răspuns prea multă vreme oricum, căci… aici se vor afla adevăruri, Samaya. Azi! Chiar azi.”

***

Ajuns în tabără, Dike descălecă chiar în fața porții de lemn a satului. Și, după ce lăsă calul liber, bătându-l ușurel pe spate ca să-i dea de înțeles că poate pleca unde vrea, începu să-l caute pe Boor cu privirea. Nevăzându-l însă nicăieri, Dike începu să alerge pe ulițele satului, întrebând de ceilalți lupi de nu l-au văzut cumva pe Zeul Boor.

Nimeni însă nu știa unde putea fi zeul. De aceea și decise Dike într-un final să-l caute la grajdul cailor înaripați, căci știa prea bine că Boor adora pur și simplu caii. Ajuns însă la grajd nu dădu de el. Erau doar caii acolo, umblând liber prin grajd, căci nu erau priponiți ca în grajdurile oamenilor, căci lupii știau prea bine că animalele erau blânde și că n-aveau nevoie să fie ținute legate ca să asculte de ei.

Dar, chiar și așa, lui Dike i se păru ciudat acel loc. În special faptul că numărul cailor crescuse. În special a iepelor cu mânji, căci atât de multe suflete veneau la acel grajd doar dacă ceva rău se apropia de pădure. Chiar și așa Dike își dădea seama că prioritar e să-l găsească pe Boor și să se întoarcă la fete. Dar oriunde nu-și arunca ochii nu dădea de el și pace.

De aceea se apropie în cele din urmă de-un grup de copii care stăteau în jurul lui Taku (vrednicul), un lup tânăr ce avea de obicei grijă de grajd și care în acele clipe țesăla o frumoasă iapă neagră. Și din această cauză și se strânseră copiii în jurul lui cu gura căscată, căci ei nu puteau defel înțelege cum stătea iapa aceea atât de cuminte. Îl priviră însă cu toții pe Dike când el ajunse lângă ei și întrebă: „Taku, nu știi unde totuși s-a pierdut Zeu Boor?”

„Ba nu, maestre. Și, dacă sincer, cred că nu l-am mai văzut de aseară.”

De asta și se încruntă Dike, căci era ceva straniu pentru el motivul pentru care dispăruse Boor din tabără. Chiar și așa, decise să nu insiste cu întrebări. Și, după ce-l bătu pe Taku pe umăr, se îndreptă spre cărărușa care ducea în susul pădurii, spre pârâiașul Āṟṟal, care în limba antică a lupilor însemna Energie, căci anume de acolo își luau Rophionii apă pentru băut în mare parte, căci simțeau că-i revigora.

Numai că, urcând acea pantă, Dike continuă să privească în jur, crezând că poate-l zărește pe Boor undeva de-i atent. Nu văzu însă decât lupii săi, ici și colo prin pădure, stând pe iarbă și visând sau adunați în grupuri și discutând vesel. La fel se vedeau mulți copii jucându-se. Dar nici urmă de Boor. De asta-și scărpină Dike barba și iar se încruntă, întrebându-se unde totuși să fi dispărut zeul.

Tresări însă auzind vocea lui Fenrir: „se întâmplă ceva, tată?” Și, privind în față, îl văzu pe fecior împreună cu Sephir coborând acea pantă și venind direct spre el.

„Aaa, nu, nimic. Doar aveam nevoie de Boor. Nu dau însă nicăieri de el.”

„Tata? Dap e la pârâu. Ți-a spus dimineață despre asta,” spuse Sephir extrem de mirată. „De altfel când mi-a spus că pleacă la pârâu venea dinspre locul în care erați și dvs, maestre.”

Dike se încruntă iar: „ba nu mi-a spus nimic.” Dar tăcu însă aducându-și aminte că bombănise ceva Boor dimineață despre energie, odihnă și nuș mai ce drăcovenii. Dar, cum Dike era prea concentrat să discute cu Yamu și alți lupi despre acele tunete ciudate ce se tot auzeau pe cer, nu-i atrase prea mare atenție. De aceea și râse apoi, de-i făcu pe tinerii îndrăgostiți să-l privească cruciți. Și, când observă privirea lor încurcată, spuse surâzând: „mă refeream la tunetele de dimineață. Se pare că era un semn că Boor s-a supărat că nu-l luasem în seamă.”

„Și mai zici că eu și Samaya nu-ți atragem destulă atenție în ultima vreme,” spuse Fenrir în glumă. „De altfel n-ar trebui să te superi pe noi, bătrâne, căci de la tine se pare c-am învățat. Și, de l-ai supărat pe Zeu Boor, acum împacă-l singur.” După care o apucă pe Sephir de mână și trecu pe lângă taică-su care-l privea pe sub sprâncene. „De-l poți împăca desigur.”

„Bine că le știi tu pe toate,” bombăni Dike oarecum nemulțumit. După care le întoarse spatele lui Fenrir și Sephirei care se îndreptau spre sat fără să privească în urmă. „Oricum nimeni nici nu te-a rugat să faci ceva în locul meu.”

Anume bombăneala asta-i făcu pe Sephir și Fenrir să se oprească locului și să privească în urma lui Dike. Apoi Fenrir își întrebă soția: „ce-i cu el?”

Sephir însă ridică din umeri: „poate are totuși o treabă importantă?”

„Asta deja-mi miroase suspect.” Tăcu însă primind un ghiont de la Sephir.

„Ție toate ți se par suspecte. Mai ales în ultima vreme. Și, să mergem, că n-avem destul timp pentru prostit.” Apoi, împingându-l din urmă în timp ce râdea veselă, Sephir îl forță să-și continue drumul. Iar Fenrir se lăsă pur și simplu împins la vale, căci era totuși mai vesel de mers astfel.