Înaintând la pas lent prin pădure, Baradar se simțea din ce în ce mai iritat. Motivul? Simțea o senzație stranie pe piele, la încheietura mâinii stângi, pe care și-o scărpina întruna cu degetele de devenise complet roșie. Ba chiar, la un moment dat, șuieră răutăcios printre dinți. „Mă zgârie! Ce naiba?” Dar, deși îl ustura pielea de la atâta scărpinat, privindu-și încheietura mâinii nu zări nimic din ce l-ar fi putut deranja. De asta se încruntă și murmură încurcat, „Asta chiar că-i drăcovenie ciudată! Chiar și așa urăsc senzația asta neplăcută.” Neavând însă altceva ce face, nu-i rămase decât să-și vadă de drum.

Dintr-o dată însă, de parcă și-ar fi venit în fire după ce fusese posedat, când își dădu seama că reacționase nu așa cum îi era felul, Baradar se opri. Apoi privi în dreapta, la Shiver Sun, care se oprise și el. Dar, în loc să-i spună despre a sa uimire, minikinul deveni și mai uimit când văzu că se aflau în acele clipe într-un loc complet scăldat de-o lumină stranie. O lumină care părea de altfel al unui soare ce ardea sus pe cer, într-un cuptor încins, deși cerul era acoperit de nori negri și deși.

De asta și întrebă Baradar în șoaptă, „Shiver sun, dar… ce-i cu mine?” Doar că făcu iar ochi mari de uimire, dându-și seama că întrebase cu totul altceva și nu „Unde suntem?”

Bușteanul însă, care nu părea deloc uimit de acea situație, răspunse calm, „E lumina.” Apoi, privind la minikin, îi spuse c-o mină serioasă, „Din cauza acestei lumini te simți astfel. Mă refer la faptul că simți încheietura mâinii stângi de parcă ar fi prinsă în lanțuri.”

Cuvintele bușteanului îl făcură pe minikin să se cutremure. Ba chiar fiori reci îl trecură pe spate, auzind cele spuse de Shiver Sun. Apoi, când în sfârșit se putu controla pe sine, întrebă cu jumătate de glas, „Dar… tu de unde știi asta?”

Shiver Sun zâmbi, cu ale lui buze de scoarță. Apoi, ai lui ochi verzi, scăldați în lumina bunătății, se ațintiră în cei frumoși ai lui Baradar, căruia îi spuse, „Sunt creat din tine, ai uitat? Iaca și pot simți același lucru ca și tine.”

Baradar scutură dintr-o dată din cap de parcă ar fi vrut să-și alunge gândurile rele. După aceea, confuz, privi în altă parte, simțind că privirea lui Shiver Sun îl deranja, și spuse, „Dacă sincer n-am uitat eu. Că suntem legați noi. De puterea unui blestem al cărui victimă am căzut cândva. Chiar și așa n-am crezut că acționează atât de puternic până în prezent. Și… nici că simțim ceea ce simte celălalt.”

„Ei bine… nu simțim noi chiar tot ce simte celălalt. De exemplu tu nu poți simți ce simt eu.”

„De ce?”

„Asta deja n-o mai știu. Tot ce știu e c-o să aflăm asta. Cât de curând de altfel.”

„O să aflăm? Ce anume?” Întrebă minikinul și mai uimit decât înainte.

Shiver Sun oftă auzind acea întrebare. Apoi, privind în față, la acea lumină roșie ce-i înconjura, spuse, „De ce energia asta pe care o simțim circulă doar într-o direcție. Adică de ce eu pot simți ceea ce simți tu, dar tu nu. Totuși… am impresia că știu. Ori poate doar intuiesc?! Ei bine nu-s sigur, dar e posibil ca să mai fii influențat de cineva și nu doar de mine.”

Răspunsul bușteanului îl încurcă și mai tare pe minikin. Ba chiar se simți ciudat, de parcă ar fi amețit. De asta și închise Baradar ochii dintr-o dată, murmurând, „Eu? Influențat de altcineva? Dar… asta nu e posibil. Cum să fie asta posibil când eu sunt Spiritul Pădurii? Din câte știu nici un Spirit al Pădurii nu poate fi influențat de altcineva. Și…,” se tot bâlbâi Baradar, de parcă s-ar fi încăpățânat să accepte adevărul.

„Și totuși e o probabilitate și asta,” îi spuse Shiver Sun cu blândețe. Apoi, văzând cu câtă încăpățânare minikinul încerca să nege realitatea, zâmbi dulce. Decise însă să nu insiste asupra teoriei lui și asta din cauza că nu voia să-l neliniștească pe Baradar mai mult decât era acela deja. Era destul să-l vadă atât de agitat și zgâriindu-și practic încheietura mâinii și asta doar din cauza că se apropia războiul. Și mai era un secret pe care bușteanul decise să nu i-l dezvăluie minikinului: faptul că Baradar se transforma tot mai des în ultima vreme. Dar nu se transforma în cine știe ce creatură nemaiîntâlnită până atunci, ci în nimeni altul decât în acel Tarther mic, care-l ajutase pe cel mare să distrugă Poporul Noear cu șapte mii de ani în urmă.

De fapt, acea pasăre văzută de Samaya și Siari în Pădurea Tenebre era anume Baradar și nu Parca așa cum credeau toți. Și asta nu se datora vreunei invenții a lui Yellen sau pentru că încerca ea să-i pună pe toți împotriva Parcăi. Nu. Ea într-adevăr credea asta și asta din cauza că atunci când o văzuse pe Titanidă spionându-i pe Samaya și Nathaniel lângă Râul Păcatelor văzuse parte din amintirile ei. Erau însă amintiri „mincinoase,” căci Parca ajunse să creadă că anume ea făcea tot răul în acea lume și că nu mai exista un altul ca ea.

La fel se întâmpla și cu Baradar. El însă nu se mințea pe sine așa cum făcea Parca, ci chiar nu-și amintea nimic și asta din cauza că el și acel Tarther mic erau de fapt două identități diferite. De asta și amintirile lor erau diferite. Chiar și așa, când redevenea apoi minikinul, chiar dacă nu-și amintea nimic, simțea mereu o stranie senzație în piept. „De parcă îmi lipsește inima din piept,” îi spunea el adesea lui Shiver Sun. „Chiar și așa, o simt. Că se zbate. Nebunește de altfel în al meu piept. Dar de ce e așa nu știu.”

Shiver Sun nu spunea însă nimic despre asta, deși știa clar cărui fapt se datora anxietatea minikinului. Dar nu spunea el nimic nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că nu putea. Era legat de mâini și de picioare într-un fel și asta din cauza blestemului care-l unise pe el de Baradar. Prin urmare nici nu putea spune altora despre secretele sale. Iar unul dintre acele secrete era fără doar și poate faptul că simțea. Da, Shiver Sun chiar simțea, chiar și cu al său piept de lemn. Ce simțea el? Iubire. O profundă dragoste părintească față de minikin, căci de când ajunse să-l cunoască ajunse și să țină enorm la minikin.

Doar că, după cum e bine știut de altfel, orice iubire cere și sacrificii sau suferințe. Iaca și bușteanul tot suferea. De fiecare dată când vedea suferință în ochii lui Baradar de altfel. Numai că nu putea face nimic sărmanul să aline acea durere. Chiar nimic.

La fel Shiver Sun simțea aceleași mâncărimi pe piele pe care le simțea și Baradar. El însă putea suporta acea senzație ciudată și asta din cauza că el simțea doar parte din ceea ce simțea minikinul. Baradar însă simțea totul de zece ori mai intens ca bușteanul și asta se întâmpla din cauza lui Mayar, căci de când ea și Parca veniseră în Pădurea Rophion, prezența lor și gândurile lor malefice ajunseră să-l influențeze tot mai mult pe minikin și de aceea se transforma el tot mai des.

Dintr-o dată însă Shiver Sun își reveni din acel scurt vis cu ochii deschiși când îl auzi pe Baradar șuierând printre dinți, „Nesuferita asta de mâncărime!” După care minikinul începu să-și zgârie la propriu pielea cu ale lui unghii ce deveniră dintr-o dată negre. Ca cele de fiară. Chiar sub ochii minikinului. Doar că el, de parcă ar fi fost în transă, nu realiză asta.

Asta însă nu fu toată ciudățenia, căci, chiar sub ochii lui Shiver Sun, Baradar se transformă complet. Astfel, din ființa blândă și gingașă știută de toți, minikinul se transformă într-un adevărat monstru: părul i se rări extrem de mult de i se văzu dintr-o dată scalpul, ochii i se duseră în fundul capului, culoarea lor deveni una spălăcită, nasul i se turti la vârf, iar pielea deveni albă de parcă dată cu var. Dar, ce era straniu la pielea acelei creaturi ciudate, era faptul că era brăzdată de vinișoare negre. Ceva ce-l făcea de temut.

Transformarea minikinului însă fu de scurtă durată. Doar câteva clipe. Atâta cât lumina stranie din jur îl scăldase. Apoi, când acea lumină dispăru undeva, Baradar își recăpătă vechea înfățișare. Doar că oftă prelung, murmurând „Mă doare!” când redeveni vechiul Baradar. După care își atinse pieptul cu palma și se aplecă nițel de spate.

Mult așa nu stătu însă. Doar câteva clipe. După care, simțind că inima îi era pe cale să-i iasă de tot din piept și să fugă undeva, Baradar își atinse pieptul cu ambele palme și îngenunche. Și, fiind deja în genunchi, când ochii i se umeziră fără să vrea de lacrimi, minikinul întrebă, „Ce se întâmplă cu mine, Shiver Sun? De ce iar doare?”

Shiver Sun nu spuse nimic. La început doar. Apoi se roti pe călcâie, cu spatele la minikin, și privi în depărtare, la acel cer negru, care fu brăzdat pentru câteva clipe la orizont de-o linie roșie. După care, cu glas stins și încă cu ochii pe cer, spuse cu glas gâtuit, „Pentru că e timpul!”

„E timpul? Pentru ce?” Bâigui Baradar. Neprimind răspuns însă, Baradar își ridică ochii și se uită îndelung la spatele bușteanului.

„Pentru al nostru sfârșit. Și pentru al întregii lumii.”

Acest răspuns îl făcu pe Baradar să se simtă și mai încurcat decât înainte. Chiar și așa reuși în cele din urmă să se controleze pe sine. Apoi, ridicându-se în picioare, se apropie cu pași greoi de Shiver Sun. Nu spuse însă nimic apropiindu-se de buștean. Doar privi și el zarea la care privea și Shiver Sun.

Bușteanul însă, simțindu-l pe minikin aproape, îl privi mai întâi cu bunătate. Apoi, surâzând oarecum cu amărăciune, îi întinse mâna și-i spuse, „Să mergem acum!”

„Unde?” Întrebă Baradar mirat.

„Să înfruntăm al nostru destin, Baradar. Să dăm ochii cu el, chiar dacă ne e teamă.” Apoi, apucându-l de talie cu ale sale mari mâini de lemn, Shiver Sun îl urcă pe minikin pe al său umăr drept. După care, la pas lent, dar sigur, la pas tărăgănat după cum îi era firea bușteanului, se îndreptară în doi spre acea zare întunecată. Dar aveau totuși un punct final unde trebuiau să ajungă: la acel loc brăzdat de o linie roșie.

În urma lor nu lăsară liniștea și singurătatea, ci o noapte stranie ce se lăsa peste împrejurimi atât de brusc. Ba chiar, de parcă s-ar fi furișat în urma celor doi, acea noapte îi urma la pas lent, dar sigur. Până când totul în jur nu fu cuprins de-a ei liniște și teamă.

***

În momentul în care Parca și Mayar ajunseră în locul în care stătuseră Baradar și Shiver Sun mai înainte, când acea lumină ciudată îi scăldase, vulpea se opri. La fel făcu și Parca. Doar că ea privi mirată la Mayar, care se încrunta întruna, chiar dacă era în pielea vulpii. Ba chiar vulpea și murmură la un moment dat, „Locul ăsta mi se pare atât de cunoscut.”

„Cunoscut? De unde?” O întrebă Titanida extrem de mirată.

„Pentru că e un loc pe care l-am văzut demult. Copil fiind. Acum 14 ani. Dacă sincer prima dată am ajuns în acest loc urmând o ființă ciudată. O ființă ce semăna mult cu o umbră. Doar că nu știam ce ființă e aceea și nici ce loc e. Am aflat mai apoi, după ce eu și lupoaica ne-am măsurat atunci forțele.” După care, strâmbând iar din nas, căci amintirea aceea nu-i plăcu deloc, Mayar șuieră printre dinți, „Ceva ce încă îmi stă pe limbă ca un gust amar.”

Al ei răspuns o făcu pe Parca să surâdă. După care, privind atent la vulpe, care o privea chiorâș în acele clipe, căci nu-i plăcuse rânjetul Titanidei, Parca spuse, „Și totuși nu m-am înșelat eu.”

„În legătură cu ce?” Întrebă Mayar.

„În legătură cu faptul că mă duci de nas și-o faci pe proasta, chipurile încă ești controlată de-a mea vrajă!” Șuieră Parca într-un final printre dinți. După care, de parcă ar fi fost posedată de demoni, o apucă pe vulpe de gât. Doar că, ridicând-o de jos, o forță pe Mayar să se transforme, reluându-și corpul uman. Nu pentru multă vreme, căci după câteva secunde se transformă iar în vulpe. Ba chiar își băgă și coada între vine, semn că se „temea.”

Era însă totul un joc teatral impresionant, căci ceea ce Parca credea a fi teamă era doar camuflare. Și, atât de neașteptat, Mayar își folosi puterea, iar vârful cozii ei o lovi pe Titanidă în stomac, forțând-o să se îndoaie și să-i dea drumul vulpii. Chiar și așa, deși se trase în spate scrâșnind printre dinți de durere, Parca nu se lăsă bătută. Doar șuieră înfuriată printre dinți, „Nici nu știi ce greșeală faci, tu, vulpe afurisită, căci eu…”

Deveni dintr-o dată atentă, văzând că nu vulpea stătea în fața ei, ci Mayar. Și nu doar stătea în picioare și rânjea viclean, ci și se juca c-o bilă de foc în mână. Ceva ce-o surprinse enorm pe Titanidă, căci ea nu aflase până atunci de puterea fetei. Mai mult decât atât ea nu știa că Ahi o învățase pe fată trucul focului.

„Ce? Surprinsă că cunosc și astfel de șiretlicuri?” Întrebă vulpea cu viclenie, văzând uimirea de pe chipul Parcăi.

„Absolut, căci nu credeam că Ahi o să mai învețe și pe alții astfel de trucuri… banale.” Scrâșni Parca printre dinți.

„Nici chiar atât de banale,” spuse Mayar oarecum plictisită. „Totuși… greșești crezând că Ahi m-a învățat.”

„Atunci? De unde ai puterea focului? Nu cred că de la Coallar.”

„Și ai dreptate. Nu de la diavolul cela bătrân am învățat astfel de metehne, ci de la al său fiu.”

„Ah, tu și nesuferitele tale ghicitori,” mârâi Parca printre dinți, înfuriată. Apoi, îndreptându-se de șale după ce durerea din pântece trecu, privi în jur. Dar, văzând cu câtă repeziciune se lăsa noaptea în jur, deși încă n-ar fi trebuit să se întunece, se miră și mai mult. Decise însă să descopere mai târziu acel fenomen și pe moment să se concentreze asupra lui Mayar pe care o întrebă cât de curând, „Dacă nu-i secret, atunci de unde știi dacă nu de la Coallar?”

„Doar ți-am spus: de la al său fiu!”

„Din câte știu Coallar avea doar doi fii capabili să folosească focul. Unul e Ahi, iar celălalt Mannar. Și cum Mannar e dispărut demult și nu cred că l-ai găsit fără știrea mea, rămâne Ahi. Tu însă spui că nu el te-a învățat.”

„Ceva ce încă susțin, căci într-adevăr nu m-a învățat. Să zicem doar că am „împrumutat” această îndeletnicire de la el într-o zi când nu era atent și i-am putut cotrobăi prin minte,” spuse vulpea extrem de mulțumită de sine. „Plus la asta, sunt fiica lui. Și cum Ahi e un Mago cu puteri impresionante, iaca și eu am talentele mele ascunse.”

Parca râse. „Ai dreptate, ce pot spune! Mai ales la a fura lucruri de la alții, căci mi-i bine cunoscut al tău talent de-a „înșela” lumea din jur.”

„A înșela și a fura sunt două lucruri total diferite,” spuse Mayar cu viclenie, continuând să jongleze cu acea minge de foc în timp ce se plimba prin fața Parcăi. Iar Titanida, simțind că ceva necurat se întâmpla cu fata în acele clipe își spuse să fie atentă. Mai ales când o apuca filozofatul pe Mayar, căci atunci putea să-i facă surprize din cele mai neplăcute.

Ba chiar, când văzu că Mayar se oprise și-o privea țintă de parcă ar fi pândit momentul potrivit ca să arunce bila ceea de foc în ea, Parca îi șuieră printre dinți, „N-ai îndrăzni!”

„Crezi?” Îi răspunse Mayar oarecum plictisită. „Mie mi se pare că nu doar că aș putea îndrăzni, dar chiar și face.”

„Și totuși n-o s-o faci pentru că ai nevoie de mine. Ca să duci la bun sfârșit al tău plan.”

Fu rândul lui Mayar s–o privească țintă pe Titanidă, întrebându-se ce punea aceea la cale. Apoi, văzând că Parca tace, spuse într-o doară, „Idee n-am despre ce vorbești acuma.”

„Da nu zău?!” Mârâi Parca viclean. „Iar eu m-am născut ieri.” După care, pășind cu mare atenție spre Mayar, pe care o privea țintă în ochi, încercând s-o supună iar cu a sa putere, Parca murmură, „S-o crezi tu dacă ai impresia că nimeni nu-ți cunoaște planul. Și știi de ce? Pentru că ești ca o carte deschisă, Mayar! Toată lumea te poate citi de vrea!”

„Da nu mai zi!” I-o trânti Mayar dintr-o dată. „Și se poate de știut mă rog ce scrie în cartea aceea?” Dar, chiar dacă spuse asta cu ironie, tot simțea stranii furnicături pe piele, căci chiar n-ar fi vrut ca Parca să afle despre al ei plan cu Vāḻkkai.

Tresări însă când Parca spuse, „Mannar! Despre el pot citi în cartea cu numele tău!” O frază care o făcu pe Mayar să se încrunte. Parca însă râse cu poftă. „Și se pare că am și eu talente ascunse, căci ți-am putut citi gândurile. Doar că mi-i interesant să știu de unde știi tu atât de multe despre acest individ.”

Fu rândul lui Mayar să râdă cu poftă, iar al Parcăi să se încrunte, căci veselia vulpii i se părea suspectă. De aceea și-o privea țintă pe fată, încercând să afle mai multe din comportamentul ei. Mayar însă, cum nu era proastă deloc, înțelese rapid că acționând nesăbuit se putea da de gol. De aceea și deveni dintr-o dată serioasă și spuse, „Doar… să zicem că l-am auzit de undeva. Șoptit de alții la a mea ureche.”

„Doar șoptit? De către cine?” Parca deveni într-adevăr curioasă, căci ea știa că anume Mannar o transformase pe Mayar în ce era în acel moment - o vulpe roșie. Fata însă se pare că nu știa. Sau poate doar se prefăcea că nu știe?! Ei bine nu era atât de sigură. De aceea și decise să afle răspunsuri direct de la sursă și insistă, „De la cine, Mayar?”

„De la Coallar. De la cine altcineva? Și mă miră că-mi pui astfel de întrebări, căci sunt sigură că ești mai mult decât la curent cu planurile lui. De-al elibera pe Mannar mă refer. Doar luptați pentru aceeași cauză, nu? Cumva pe la spatele lui Tenebre.”

Parca strâmbă din nas, căci la auzul unui posibil „pact” cu Tenebre și Coallar simți o stranie repulsie în stomac. De aceea și se grăbi să-i răspundă fetei, „Ba bine că nu. Mă refer la faptul că eu și Coallar am acționat pe la spatele lui Tenebre.”

„Nu? Interesant. Părea totuși că ați făcut voi doi asta.”

„Și iaca că te-ai înșelat. De ce? Pentru că noi am făcut totul pe față. Chiar dacă fiecare din noi a avut motivele ei pentru a-l elibera pe Mannar.”

„Dă-mi voie să ghicesc motivul tău, căci al lui Tenebre era clar - să-și elibereze fiul. Tu însă lupți pentru a pune un altul pe tronul lumii și nu pe Eris. Am dreptate?” Parca însă râse. „Ba nu, stai! Nu pe acel Maranam încerci să-l faci stăpânul suprem al Universului, ci pe tine.”

„Ce mănânci în ultima vreme de ești atât de inteligentă?” Spuse Parca cu viclenie. „Ai perfectă dreptate. Visez la tronul lumii pentru că am dreptul să-l am. Pentru asta am fost creată: să conduc lumea și nu să fiu supusă, la picioarele cuiva.”

Cuvintele Parcăi o făcură pe Mayar să pufnească într-un râs isteric. Ba chiar necontrolat. Ceva ce-o nemulțumi enorm pe Parca, căci chiar nu-i plăcea ei faptul că Mayar o privea de sus și-o credea nebună. De aceea și începu să se apropie de Mayar, cu ochii scăpărând de furie, vrând s-o învețe minte că nu era de glumit cu ea.

Mayar însă, văzând că Parca își ieșise complet din minți, bătu dintr-o dată în retragere. Apoi, ascunzând acea bilă de foc în mânecă, pe care o transformă într-o obișnuită minge de gumă, neagră la început, îi spuse cu glas jucăuș, „Fie pe a ta! De vrei pe tronul lumii n-ai decât să lupți pentru asta. Eu între timp o să mă ocup de planurile mele. Și-o să joc după propriile reguli de altfel.”

„Reguli? Care anume?”

Auzind această întrebare, Mayar, care îi întorsese deja spatele Parcăi, se opri locului. Apoi, surâzând viclean, întoarse doar capul spre Titanidă și-i spuse, „Crezi că-s proastă să-ți spun? Ba bine că nu. Așii se țin ascunși în mânecă până în ultimul moment, Parca. Doar astfel îți poți asigura câștigul. Sau ce? Crezi că degeaba am suportat toată nebunia ta în ultimele șase luni? Desigur că nu. A fost să văd până unde poți ajunge cu a ta nebunie.”

A case of content theft: this narrative is not rightfully on Amazon; if you spot it, report the violation.

„Și? Ce ai aflat?”

„Până când… secret! Și să mergem odată!”

„Unde anume?”

„Să-l vizităm pe acel Mannar. Doar asta îți dorești, nu? Să-l eliberezi și să te ajute să urci pe acel tron măreț. Și… cine știe?! Poate că azi e acea zi!” După care îi întoarse iar spatele și porni cu pași largi în urma lui Baradar și Shiver Sun, care demult nu se mai vedeau în zare.

În urma ei Parca însă nu porni. Cel puțin nu la început. Titanida doar privi cu ură în urma fetei, făcând fețe-fețe, căci tonul ironic al lui Mayar chiar nu-i fusese pe plac. Ba chiar simți și-o dorință nebună de-a o pocni pe fată după ceafă s-o învețe minte să nu-și mai bată joc de ea. Doar că acea minge pe care Mayar o ținuse mai înainte în mână și cu care o amenințase s-o atace o ținu locului.

Dintr-o dată însă, aducându-și aminte că în acea minge de foc văzuse ceva asemănător c-o hartă, Parca se încruntă. Apoi deveni gânditoare, căci chiar nu înțelegea ce fel de hartă să fi văzut. Dar, când în sfârșit înțelese, șuieră printre dinți, „Harta spre Poiana Umbrelor! Dar… cum e asta posibil? Cum de acest copil știe unde-i locul în care Tarther cel mare e adormit?”

Tresări însă auzind glasul lui Mayar din depărtare, „Vii sau nu?” Anume asta o urni pe Parca din loc, deși ar fi vrut să stea acolo și să găsească răspuns la toate acele întrebări ce-i roiau în cap.

Și-ar fi făcut bine de-ar fi rămas locului. Așa poate că l-ar fi văzut pe lupul Dike, cel care apăruse la marginea pădurii, de după un trunchi gros, după ce Parca se urnise din locul în care stătuse. Ba chiar l-ar fi auzit pe Dike spunându-i copacului după care stătuse ascuns, „Transmite-i vorbă lui Kherā. Să fie cu ochii pe împrejurimi. Și, de-i posibil, să-i transmită vorbă Samayei să stea departe de această poiană, căci… nu-mi place mie jocul ăsta periculos al vulpii.”

Copacul însă, deși era unul magic, nu-i răspunse. El doar fremătă zgomotos din ale sale crengi, semn că înțelese. Apoi, tot prin tremur de frunze și crengi, transmise vorbă către Poiana lui Baradar, către Kherā și Scoarță Cenușie să fie în alertă, căci asta era de fapt ordinului Maestrului Dike.

***

„Au fost aici!” Îi spuse Gaea lui Lodur. Se aflau în acele clipe în Poiana lui Mannar, chiar în fața celulei acestuia.

„Așa se pare,” murmură Lodur gânditor în timp ce privea cu atenție în jur, văzând încă urmele luptei dintre Tenebre, Pakai și grupul lui Fenrir. „Ce mă miră însă e că lacăta e intactă. Am crezut că odată ce Mayar și Parca și-au unit forțele vor încerca să-l elibereze.” Apoi, trecându-și mâna prin fața ochilor, Lodur făcu să apară acea celulă în fața lor.

Astfel îl văzură stând în colțul cel mai îndepărtat al celulei, acolo unde îl văzuse și Tenebre când venise prima dată în acea poiană. Doar că nu stătea chircit ca atunci, ci picior peste picior și căscând dulce de parcă nu și-ar fi împlinit somnul. Ceva ciudat de altfel, căci în ultimii 14 ani de când era închis dormise mai mereu. Sau poate din plictiseală căsca Mannar?! Nu era atât de sigur. Oricum Lodur nici n-avea prea mare chef să afle motivul căscatului celuia. Lui îi atraseră atenția doar acei fluturi negri, pe care Mannar învățase să-i creeze stând închis și cărora, după ce se sătura să se joace cu ei, le rupea aripile. Tot pentru distracție. Fluturi care zăceau în acele clipe în jurul lui Mannar. De aceea și scutură Lodur dintr-o dată din cap și mârâi printre dinți, „Nici închis nu se cumințește. Tot la rele îl duce capul.”

„La ce te-ai fi așteptat de altfel? Până la urmă pentru asta a fost creat astfel de Eris: să-l ducă capul doar la rele.”

„Totuși… crezi că ne vede?”

„Mannar? Sunt sigură că da. Doar că se preface că nu, ca să nu dea ochii cu noi.”

„Mă refeream la Eris și nu la el. Crezi că ea ne vede din îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi?”

Gaea își luă un scurt răgaz de gândire. Apoi, scuturând din cap brusc, spuse, „Nu cred. N-ar risca. Cred.”

„Eu însă sunt sigur că da.”

„De ce?”

„Pentru că Eris mereu a fost nechibzuită. Și i-ar fi reușit să facă mult rău acestui pământ de nu l-am fi închis noi atunci pe Mannar. De asta cred că îndată ce demonul ăsta o să fie eliberat, Eris o să se întoarcă la vechile metehne. Mult mai aprigă de altfel. Până la urmă tronul lumii îl poate face pe unul să-și piardă mințile. Așa cum s-a întâmplat în cazul lui Maranam.”

„Sau al Parcăi! Să nu uităm că și ea își dorește același lucru.”

„Chiar și așa n-o să-l aibă.”

„Din cauza dualității sufletului?”

„Nu. Mă refer la faptul că Parca a fost de la început supusă. De asta nici n-o să fie nicicând regină.”

„Eu n-aș paria pe asta, Lodur. Până la urmă nimeni nu știe la ce-l poate duce capul pe demon. Mai ales ce-i poate pielea Parcăi, căci chiar dacă am creat-o noi să ni se supună, a ajuns să supună pe alții până la urmă. Prima dintre ei e Mayar.”

„Mayar însă demult nu mai e supusă de vraja Parcăi. Ba am impresia că face deja ce-o taie capul.”

„Ceva ce te neliniștește de altfel!”

„Așa e. E din cauza celor spuse de Sephir: că le-a văzut pe Parca și pe Vāḻkkai împreună. Și că atunci Titanida Sorții arăta diferit de cea pe care o cunoaștem noi azi. Mai mult decât atât: Parca s-a închinat lui Vāḻkkai de parcă aceea ar fi fost a ei regină.”

„Sinceră să fiu mie tot mi se pare straniu. Dar totuși, nu cred c-o să aflăm răspuns la aceste întrebări ce ne frământă. Cel puțin nu curând.”

„Chiar și așa lucrurile sunt destul de încurcate. Dar… joacă puțin în favoarea noastră.”

Gaea se încruntă. Era confuză. De aceea și întrebă, „De ce crezi asta?”

„Pentru că Mannar e absent. Prin urmare, chiar și de-i eliberat, n-o să înceapă să-și facă de cap prea curând.”

„Din cauza că ochiul lui Eris a fost prea mult timp adormit?”

„Poate fi și din cauza asta, dar sunt mai tentat să cred că Vāḻkkai îl poate controla cumva prin puterea diamantului. Pentru câtă vreme însă nu sunt sigur.”

Gaea oftă într-un final. „Și totuși ai dreptate. E prea complicat. Dar… să stăm aici și să ne batem capul cu lucruri inutile, nu cred că ne servește la ceva. De aceea zic că ar fi mai bine pe moment să fim cu ceilalți și să-i ajutăm în caz de nevoie.”

„Pe moment însă ar fi bine să stăm departe de ei și să nu-i expunem. Mai ales pe Dike, căci el le urmărește acum pe Parca și Mayar și încearcă să afle ce pun acelea la cale.”

„Atunci… noi putem afla ce pun Pakai și Tenebre la cale. Nu cred că s-au cumințit după ce Fenrir a pus mâna pe Ahi și Palantir.”

„Vorbind de Ahi: unde crezi că-s celelalte două părți ale lui?”

„Sincer vorbind: n-am nici cea mai vagă idee. Doar… sper să nu le găsească prea curând.” După aceea, Gaea întoarse spatele celulei și se grăbi spre pădure. Dar, în timp ce se îndepărta de acea celulă, privi cu mare atenție în jur, asigurându-se că nu-i văzuse nimeni acolo. N-avea într-adevăr nevoie să se dea de gol și să-și dezvăluie planurile în fața nimănui. Mai ales în fața răului.

Lodur însă mai rămase o vreme locului. Dar, deși privea țintă la Mannar și era sigur că acela îl văzuse de asemenea, nu-l văzu privind înspre el. Ceva ciudat în opinia lui, căci nu putea înțelege ce-l mișca pe demon să acționeze astfel. Într-un final însă, înțelegând că n-o să afle răspuns la niciuna din întrebările care-i frământau pe el și pe Gaea în acele clipe, oftă. Apoi, înainte să plece, își folosi puterea și înconjură acea celulă cu un val de aer auriu. Făcu asta însă doar ca să se asigure că nimeni n-o să poată afla unde anume era lacăta ce deschidea acea colivie. Cel puțin nu atât de ușor. După care se îndepărtă și el cu pași rapizi de acea celulă, care dispăru cât de curând, căci asta era menirea ei: să-l țină pe Mannar departe de ochii curioșilor, pentru cât mai mult timp posibil.

***

În timp ce alergau pe un drum străjuit de copaci seculari de ambele părți, Samaya privea în jur. Dar, deși vedea splendoarea pădurii care-i primise cu brațele larg deschise în sânul ei, tânăra lupoaică nu se simți copleșită de emoții plăcute, ci de unele stranii, căci, dintr-o dată, îi amintiră de copilărie. În special își aminti de ziua când ea și Mayar luptaseră în Poiana Umbrelor.

De asta și se opri ea dintr-o dată locului. Apoi, privind în jur, rotindu-se ușor pe călcâie, fără să atragă prea multă atenție privirilor curioase ale lui Boor și Bestlei, care se opriseră și ei, dar nu puteau înțelege de ce. Până în clipa în care Samaya spuse, „Locul ăsta… l-am mai văzut mai înainte.”

„Unde anume? Într-o viziune?”

„Ba nu, Bestla! Pe viu. Acum 14 ani.”

„Dar… ce te face să crezi că-i anume același loc?” Întrebă Boor mirat.

„Din cauza acelor simboluri.” Privind în jur Samaya într-adevăr vedea acel simbol ciudat சவ, despre care Mayar le spuse că îl văzuse și Bestla în ochii demonilor atunci când o transformase pe Edda în râu. Samaya însă nu vedea simbolul சவ în ochii cuiva, ci pe trunchiurile copacilor, pe frunze și chiar pe drumul ce se întindea în fața și în spatele lor.

De văzut însă îl vedea doar ea se pare, căci deși Boor și Bestla priviră și ei în aceeași direcție nu văzură nimic de data aceea. Din această cauză și spuse Boor, „Ceva straniu de altfel. Nu înțeleg de ce-l vezi aici. Credeam că poate fi văzut doar în Poiana Umbrelor. Cel puțin asta a spus vulpea, nu?”

„Așa e,” scrâșni Bestla printre dinți. „De asta și cred că-i un truc de-al ei. Să ne ademenească în vreo capcană ceva.”

„Ba nu, Bestla. Mayar n-a fost pe aici. Sunt sigur de asta,” spuse Boor. „O simt după miros.”

Bestla îl privi chiorâș, „Nu, da, uitasem că nasul tău mare miroase totul.” O remarcă pentru care fu răsplătită cu un mârâit din partea tatălui. „N-o lua în nume de rău. Doar… constatam anumite fapte.”

„Iar eu ți-aș fi recunoscător dacă le-ai constata faptele celea doar în minte. Până la urmă ți-s tată și…”

Tăcu zeul brusc când Samaya își duse degetul la gură, dându-le de înțeles să-și țină limba după dinți. Apoi, întorcându-se spre ei, le spuse cu voce gravă, „Se apropie cineva! Să ne ascundem mai bine!” După care fugiră care și pe unde putură de se ascunseră: Samaya se opri în spatele unui copac gros din partea dreaptă a drumului, în timp ce Boor și Bestla după câte unul din partea stângă.

Acea situație însă i se părea ciudată lui Boor, căci el nu simțise nimic. Dar, cum știa că Samaya, datorită instinctului lupoaicei din ea, simțea mai bine ca el, decise să nu se împotrivească. Chiar și așa, deși stătea la adăpost, își ținu privirea ațintită asupra drumului pe care veniseră până acolo.

Pe acel drum însă nu era nimeni. Cel puțin nu se arătă nimeni secunde bune după ce ei se ascunseră. Ba chiar totul părea atât de calm și de frumos de parcă ar fi nimerit într-o lume de basm.

Anume acea liniște suspectă o făcu pe Bestla să scuture din cap, căci ei i se părea că asta cu ascunzătoarea era chiar exagerare. Ba chiar vruse să-i spună asta și Samayei. Numai că, ieșind din a ei ascunzătoare ca să-i spună și tinerei lupoaice despre ale ei gânduri, înghiți în sec când văzu, chiar în fața ochilor ei, două picioare lungi și păroase.

„Asta ce mama dracului mai e?” Se bâlbâi Bestla în capul ei. De bombănit cuvintele celea însă, după cum îi era felul, se cam temu. Mai ales când văzu că păroasele celea de picioare tresăreau întruna, de parcă ar fi fost cuprinse de friguri.

Simți însă ea fiori reci pe spate când auzi glasul telepatic al Samayei în capul ei, „E Yĕn! Copila lui Visam, al tarantulei din Lumea de Dincolo. De aceea și nu fă mișcări bruște, căci o poate provoca.”

Deși tremura nițel pe dinăuntru, pe dinafară Bestla păru o stană de piatră. Ba chiar își opri și respirația și clipitul din ochi, de teamă să nu ajungă hrană pentru acea Yĕn. Chiar și așa nu-și putu tace vocea minții și-o întrebă telepatic pe Samaya, „Visam… nu-i tarantula ceea pe care Gaea o folosește ori de câte ori are nevoie s-o învețe minte pe Tenebre?”

„Așa e. Dar, deși Visam o slujește pe Gaea, ea de asemenea se închină și răului. A ei fiică însă, Yĕn, ascultă doar de forțele răului. De aceea și ți-am zis să nu te miști. Ba chiar fă-ți să tacă și vocea minții, căci nimeni nu știe cât de puternică e Yĕn până la urmă. De altfel nici n-ar vrea nimeni să știe, căci doar o mușcătură de a ei e suficientă pentru a „usca” victima. Indiferent de cât de mare nu-i aceea.”

Acel „indiferent de cât de mare nu-i aceea” îl făcu pe Boor să strâmbe din nas, căci înțelese că Samaya se referise anume la el. Avea însă dreptate fata, căci acea creatură urâtă și păroasă, Yĕn, chiar părea periculoasă. De asta și se lipise el cu spatele de copacul după care stătea ascuns. Ochii însă și-i ținea asupra tarantulei, care stătea față în față cu Bestla.

Astfel, stând cu ochii pe Yĕn, Boor putu vedea că tarantula avea 12 picioare în loc de 10 cât au de obicei tarantule. Fiecare din acele douăsprezece picioare avea câte 6 segmente pentru o mai bună flexibilitate. Asta însă nu era toată ciudățenia. La fel se întâmpla și cu puful de pe picioare, căci deși era de-o lungime avea culori diferite. Pe toată suprafața corpului de altfel și nu doar pe picioare.

Pe spate de exemplu și pe cap blana îi era neagră, ceva ce amintea de smoala încălzită. Marginile corpului însă erau de-un maro deschis, asemănător cu lutul proaspăt săpat. Pe acel maro însă se vedeau și mici pete roșii. Ce fel de pete însă nu era clar. Se înțelegea doar că nu erau din cauza că Yĕn se pătase în urma vreunui festin ceva. Dar, deși nimeni nu știa asta, știa natura ce era cu petele celea roșii. Ele erau simbolul răutății lui Yĕn, căci ori de câte ori tarantula era furioasă la culme ele deveneau întunecate la culoare, fiind însă de-un roșcat pal, plăcut privirii, când Yĕn era calmă și cuminte.

Culoarea piciorușelor tot era stranie. Acele segmente aveau nuanțe diferite de maro și doar încheieturile ce despărțeau acele segmente erau roșcate. Doar segmentul cel mic de jos, ce putea fi considerat o talpă, era de culoare neagră închis.

Burta lui Yĕn însă era de culoarea alunei coapte. Ba chiar avea și forma unei alune când era plină cu venin. Doar că atunci blănița de sub burta lui Yĕn se colora într-un negru pal, devenind negru închis când vedea victima chiar în fața ochilor ce începeau să sclipească ciudat, oarecum înfometat.

Dar, deși aluna ceea neagră de pe burtă încărcată cu venin era ceva de temut, mai strașnici erau colții lui Yĕn. Aceștia erau destul de ascuțiți, având formă de foarfece de se alăturau, căci de lui Yĕn îi trecea prin cap putea căsăpi victima după placul ei. Și, chiar între acei doi colțișori-foarfece, se vedea un ac gros, roșu închis la culoare, ce devea vinețiu închis când Yĕn îl înfigea într-una dintre victimele sale pe care o umplea cu venin.

Și anume acel ac, ce se mișca amenințător chiar în fața Bestlei, mărindu-se și mișcorându-se atât de repede, îl înfurie pe Boor. De asta și-și spuse el, șuierând cuvintele în capul lui, „A naibii pacoste. Ce naiba caută aici? Sper că nu-i după noi.”

„Desigur că nu,” auzi el glasul Samayei în capul lui. Dar, simțind respirația cuiva suflându-i în ceafă, îl cam trecură fiorii, crezând c-o altă Yĕn se apropiase tiptil de el. Răsuflă însă ușurat când dădu cu ochii de Samaya, căci ei îi reușise cumva să se apropie de el pe nevăzute. Dar, ce-l miră extrem de mult, fu s-o audă pe Samaya spunându-i, „Are același simbol pe ea.”

„Simbol? Ce simbol?” Întrebă Boor încurcat. Privi însă spre burta lui Yĕn, când Samaya îi făcu cu capul să privească într-acolo. Astfel îi fu dat să vadă acel சவ ciudat pe care îl văzuse și când o întâlniseră pe Mayar prin pădure. De aceea și murmură, confuz, „Chemarea mamei! Acum înțeleg de ce e aici și de ce tu ai văzut simbolul cela peste tot în jur.”

„Ba nu. Nu Yĕn a fost cea care a influențat natura să-mi arate simbolul, ci simbolul a chemat-o aici. Și… cred că se îndreaptă spre faimoasa Poiană a Umbrelor.”

„Cu ce scop?”

„Asta deja n-o mai știu. Putem însă afla de-o urmăm, căci cred că ea știe drumul spre acea poiană.”

„Mai întâi ne transformă pe noi în muma pădurii,” auziră ei glasul telepatic al Bestlei. Dar, privind spre ea, văzură că chiar părea stană de piatră, deși se citea teama în ochii ei. „Ce?” Strigă Bestla în capul ei, văzându-i pe cei doi privind-o. „Doar am spus ce gândesc.”

Boor însă clătină din cap cu reproș, „Eu asta la sigur n-am învățat-o! Pesimismul!”

„Au fost alții însă capabili să mă învețe!” Îl tachină Bestla. Își tăcu însă vocea minții, văzând că Yĕn îi întoarse spatele și se porni agale spre drum. De asta și se încumetă Bestla să se tragă în spate, cu gând să spele putina. Numai că norocul ei se pare că era chior, căci când ajunse lângă trunchiul copacului, de care se lipise dintr-o dată, piciorul îi călcă pe-o creangă uscată, o creangă care trosni atât de tare încât răsună totul în jur de parcă nu s-ar fi aflat ei în natură, ci într-o cameră goală. Iar trosnetul cela asurzitor o făcu și pe Yĕn să se oprească.

Văzând că tarantula stătu locului, Bestla șuieră în capul ei, „Am dat se pare de dracu!” Apoi stătu cuminte, cu ochii spre Yĕn, care se întoarse încet spre ea. O mișcare care-o făcu pe Bestla să devină iar stană de piatră. Chiar și așa continua să murmure în capul ei, de parcă bombănea o vrajă, „E doar o creangă! O creangă și atât! A pocnit de la vânt. Nimic mai mult. Așa că fii fată cuminte și vezi-ți de treabă!”

Bombănitul Bestlei o făcu pe Samaya să surâdă. Apoi, gândind că-i momentul să-și tachineze un pic prietena îi spuse, „Crezi că nu te aude?” Pentru asta Bestla o răsplăti cu un mârâit furios, auzit de Samaya doar cu urechea minții, căci Bestla se temea să respire chiar. Avea și de ce, căci Yĕn se îndrepta iar cu pași lenți spre ea.

Chiar și așa Bestla nu tăcu și-i spuse telepatic Samayei, „Și, dacă mă aude, ce să-i spun atunci? Hei, sunt aici! Prinde-mă și papă-mă de poți?”

„N-ar fi o idee rea!” Răspunse Boor în locul Samayei. Ceva ce-o făcu pe Bestla să se încrunte. O idee proastă de altfel, căci Yĕn păru să fi observat acel gest nevinovat al fetei. De aceea, după ce se opri în fața Bestlei, își plecă capul până ce ochii ei fură în dreptul celor ai Bestlei.

„Chiar c-am sfeclit-o!” Se plânse Bestla în capul ei. „Naiba m-a pus să mă mișc din locul în care eram! Iar voi, chiar n-aveți de gând să faceți nimic să mă ajutați?”

„Și să fim noi în locul tău?” Glumi Boor. Apoi, furișându-se pe după copacul în care stătea, în timp ce scoase o praștie din buzunar, una pe care o „împrumutase” de la Mago fără știrea tînărului, căci… se cam sinchise s-o ceară deschis, îi spuse Bestlei, „Doar… stai cuminte! De nu chiar te papă muma pădurii!”

Înțelegând ce are de gând Boor cu praștia ceea, Samaya îi spuse, „În locul dvs, Zeu Boor, aș renunța la gândul cela pe care-l aveți. Oricât de genial n-ar părea el.” Tăcu însă văzând-o pe Yĕn întorcându-se spre ei, căci se pare că-l auzise pe Boor mișcându-se. Apoi, la pas lent, se îndreptă spre copacul după care stăteau ei.

Privind într-acolo însă, Bestla nu-i mai văzu pe niciunul. „Unde au șters-o acum?” Întrebă Bestla în capul ei. „Sper că n-au șters putina și m-au lăsat singură cu… vipera asta. De-i așa, jur că-i transform și pe ei în stană de gheață ca și pe cobra asta, căci…” Și, ca să-și pună planul în mișcare, scoase gelatina din buzunar.

Numai că, deși mișcase ea mâna cât de încet posibil, tot fu auzită. De asta Yĕn lăsă copacul după care stătuseră Boor și Samaya și se întoarse iar spre Bestla. „Să te ia naiba!” Șuieră Bestla printre dinți. „Auzi chiar și șuieratul vântului inexistent sau ce? Dacă da, n-ai decât să te duci după el. Încetează să te mai ițești prin preajma mea, că nu-s deloc dulce de felul meu. Doar o să-ți amărăști gura degeaba!” Un sfat deloc pe gustul lui Yĕn se pare, căci tarantula, dintr-o dată, aruncă acul cela negru în față și-l menținu întins, de pe care mai picura și venin, cu gând să guste în sfârșit din carnea amară a Bestlei.

Doar că, la jumătatea drumului dintre ea și fată se opri când o piatră o nimeri în cap. De asta și se întoarse Yĕn spre stânga și privi furioasă spre partea cealaltă de drum. Asta însă îi dădu șansa Bestlei să răsufle ușurată. Ba chiar murmură în sinea ei, „Huh, chiar a fost cât pe ce!” Dar… îi încheță la propriu sângele în vine când cineva o înșfăcă de haină și-o trase în sus. Cine-o trase în copacul cela Bestla se cam temu să privească. De aia și închise ochii, căci chiar nu-și dorea să dea ochii cu prietena lui Yĕn, căci era sigură că anume cineva de-a tarantulei o înșfăcase de haine.

Înțelese însă cât de curând că al ei gând era patetic când își dădu seama că tarantule cu mâini nu existau. Cel puțin nu în lumea ei. De aceea și deschise brusc ochii și-l văzu anume pe Boor în fața ei, care îi făcu semn să-și țină gura. Apoi, când Bestla dădu din cap că înțelese, fata privi în direcția în care privea și Boor și-o văzu pe Samaya urcată într-un copac de pe cealaltă parte a drumului. Același copac spre care se îndrepta și Yĕn în acele clipe.

La vederea mersului agale al tarantulei, chiar dacă era înfuriată, căci lăsa picături vineții pe drumul pe care călca, Bestla deveni atentă. Mai ales când zări o praștie în mâna Samayei, c-o piatră ascuțită în vârful acelei praștii, care-o țintea pe Yĕn. De asta îi și spuse fata telepatic Samayei, „În locul tău aș sta cuminte. În caz de dă cu ochii de tine ești trup.”

Auzi în loc de răspuns râsul Samayei în capul ei. Apoi tânăra lupoaică îi spuse, „Până gustă Yĕn din carnea amară a lupoaicei Samaya, se va linge mai întâi pe buze gustând din Prințesa Gheții. De altfel, dacă trebuie să-mi apăr pielea, pot chiar să-i spun unde să dea de tine.”

„Viperă mică ce ești!”

„Spunea cea care are-o soră ce controlează viperele!” Îi întoarse Samaya favoarea. După care schimbă traiectoria pietrei, pe care era gata s-o tragă, către trunchiul gros al unui copac secular, care era de partea cealaltă de drum. Astfel, după ce eliberă piatra din praștie, aceasta se lovi de trunchi, ricoșă și-i lovi lui Yĕn unul dintre picioarele din față, ceva care-o făcu să atingă pământul cu botul în cele din urmă și să alunece câțiva metri în față. Stătu îngenuncheată Yĕn însă doar câteva clipe. Asta însă n-o înșelă pe tarantulă, căci nu se îndreptă spre acel copac spre care trăsese Samaya, ci, ridicându-se iar pe toate cele 12 picioare, începu să caute intrusul privind pretutindeni.

„Chiar că-i scorpie!” Auziră fetele glasul telepatic al lui Boor. „Cum naiba îi reușește să distingă atât de bine adevărul? Credeam că-i doar o tarantulă și atât.”

„Una inteligentă de altfel,” răspunse tânăra lupoaică. Apoi începu a trage piatră după piatră, dar în diferiți copaci, de pe ambele margini ale drumului, doar ca s-o depisteze pe Yĕn. Și-i reuși de altfel, căci Yĕn, crezând că era atacată din toate părțile, începu a alerga în stânga și-n dreapta, înconjurând fiecare copac doar ca să dea cu ochii de intrus.

Negăsind însă pe nimeni și mai ales după ce Samaya încetă să mai tragă cu praștia când tarantula fu deja departe de ei, lui Yĕn nu-i rămase decât să-și caute de drum. Nici măcar pentru o clipă nu privi în urmă. Astfel nu-i văzu pe cei trei coborând din copacii în care stătuseră ascunși și privind în urma ei.

„S-o urmăm!” Spuse Samaya sigură pe sine. „Acum sunt sigură c-o să ne ducă direct în Poiana Umbrelor.” După care porni prima în urma lui Yĕn.

Bestla însă îi întoarse spatele și porni în sens invers, bombănind, „N-ai decât s-o urmezi singură! Mie mi-a fost de ajuns c-am fost azi cât pe ce să fiu pupată de o tarantulă. N-am de gând să…” N-avu ea însă încotro, căci Boor, care o înșfăcă în cele din urmă de haină, din spate, o trase cu forța după el. Iar Bestla, știind prea bine încotro se îndreptau, se lăsă trasă ca pe un sac pe drumul cela prăfuit. Ba chiar, încruntându-se, își puse brațele cruciș pe piept și bombăni, „Da, da, sigur! Împreună până la moarte!”