Vvokkam, măritul rege al Cărbunarilor, era de neînduplecat. Scăpăra focul în a sa privire în timp ce privea țintă la Bariera de protecție ce separa tabăra lor de Pământurile Paṉi Makkaḷ-ului, ceva ce-i dădea de înțeles că mai departe de trecut nu se poate. Din această cauză și urlă el dintr-o dată din toți bojocii de făcu să răsune asurzitor întreaga Câmpie Ātmā, acolo unde armata sa și a lui Tikil, împreună cu Veḷḷamii, Vanamarii și Fecioarele Yātrīkar, puseră bazele taberei lor.

Apoi, simțind că al său suflet se mai răcorise puțin, deși ura din piept, amestecată cu dorința de răzbunare, mai clocotea încă, se întoarse spre ceilalți și le spuse cu glas tunător, „De aici nu plecăm! Nu până nu găsim o cale să spargem zidul ăsta de aer și apoi să pârjolim totul până în adâncurile pământului. Pentru asta însă avem nevoie să găsim acea cale. Avem nevoie de iscoade iscusite care să poată pătrunde cumva dincolo de această blestemată Taṭai și să afle ce pun la cale ai noștri dușmani.”

Tikil, care stătea culcat pe iarbă în acele clipe, undeva la vreo doi metri de el, căscă plictisit. După care spuse, „De aflat poate și n-o să fie mai apoi o problemă, căci mereu se găsesc din cei gata să-și vândă sufletul diavolului și să-și trădeze țara. Numai că n-o să aflăm noi asta trecând de Barieră, ci căutând prin alte locuri.”

„De ce să ne pierdem timpul și forțele când putem pur și simplu trece prin ea?” Insistă Vvokkam, arătându-și colții, semn că era cătrănit.

„Simplu,” răspunse Tikil și mai plictisit decât înainte. „Pentru că de Bariera ceea nu se trece. De fapt nimeni nicicând n-a trecut de ea, iar pentru asta trebuie să-i mulțumim surioarei mele Inlan Diar, căci anume ea a construit-o.” Apoi, ridicându-se în picioare, adăugă, „Și, la cum o știu de migăloasă, la sigur n-a făcut o treabă de mântuială, ci ceva perfect, ca întotdeauna. De aia și spun că e mai bine să ne căutăm norocul în altă parte decât să dăm cu capul de-un perete care nicicând n-o să crape.”

„Ce dacă crapă?” Șuieră Vvokkam printre dinți. Ba chiar și ochii îi scăpărară de furie privind în cei ai lui Tikil.

„Imposibil!” Spuse acesta din urmă calm, rânjind chiar, numai că nu de fericire, ci pentru că era cu adevărat scârbit să vadă îndârjirea din ochii aliatului său, cea născută din prostie așa cum credea el. „Și știi de ce?”

„Luminează-mă!”

„Pentru că doar două persoane în lumea asta sunt capabile să creeze o astfel de Barieră. Ba nu, stai, sunt trei: Inlan Diar, iubitul și scumpul nostru Maestrul Dike al Rophionilor și, desigur, ultimul, dar nu cel din urmă - Magul Pietrelor Negre.”

Ironia din vocea lui Tikil făcu sângele Cărbunarului să fiarbă cu și mai multă forță. Mai ales auzind numele celui pe care îl ura de moarte, pe Ahi, căci, încă copil fiind, începuse a-l urî pe acesta, considerându-l al său mare dușman. Motivul? Ei bine, nimic ieșit din comun: doar… fusese martor al morții lui Rueb, căci deși Vvokkam avea doar 15 ani la acea vreme când Cărbunarii atacară Orașul Alshamal, Rueb își luase fiul la război. Vruse să-l călească în focul luptei, să-l facă bărbat, fără să știe că-i otrăvise sufletul de fapt, căci, atunci când Ahi îi tăie acestuia capul, Vvokkam se afla între doi oșteni din primul rând. Și, deși ceilalți Cărbunari căzuseră pradă magiei Magului Pietrelor Negre, nu la fel se întâmplă cu Vvokkam. Acesta, având o putere interioară impresionantă, nu căzu pradă hipnozei magului. Astfel văzu atât de clar capul căzând de pe umerii lui Rueb. Dar, deși simți cum inima i se oprise în piept și strigătul „Nu, tată!” în al lui gâtlej, nu spuse nimic. Nici chiar nu plânse. El doar privi țintă la trupul părintelui său, căzut la picioarele dușmanului. Și, scrâșnind puternic din dinți, își spuse că de îndată ce va avea puterea va porni cu o mare armată asupra lui Ahi doar ca să-l răpună și astfel să-și răzbune tatăl.

Din această cauză și ura el tot ce era legat de acel Mag al Pietrelor Negre. Ura chiar să-i audă numele rostit în preajma lui. Mai ales ura să-l audă pe cineva spunând că Ahi era capabil de ceva impresionant. Nu, asta nu era posibil. Nu în mintea lui Vvokkam, care mereu își spunea că „Magul cela e doar un boșorog prost și fără minte. Unul ce-și pierde puterea pe zi ce trece înconjurat fiind de acele puicuțe roșcate și că anume asta și lucrează în favoarea lui.” Dar, deși mereu gândise astfel, nicicând nu putuse găsi calea să-l învingă pe Ahi sau măcar să le facă rău vulpilor roșii ca să-i slăbească tot Magului puterea. Din această cauză și se simțea adesea cătrănit, simțea că însăși Soarta își bătea joc de el, forțându-l să bată pasul pe loc când el și-ar fi dorit izbânda și să strige sus și tare „Victorie! A noastră victorie e deplină, frații mei, căci cel care ne-a răpus regele acum douăzeci de ani a sfârșit la fel ca și el: decapitat!” Și da, visa Vvokkam să strige aceste cuvinte având trupul lui Ahi la picioarele sale și capul acestuia în mâna dreaptă, ridicat sus ca să fie văzut de toată lumea. Numai că… timpul trecea, iar al său mare vis rămânea neîmplinit.

Dar, deși încă nu-și îndeplinise visul, Vvokkam încă spera că asta o să fie posibil cândva. Din această cauză și era în acele clipe pe Câmpia Ātmā, cea care se afla atât de aproape de Regatul lui Ahi, dar totuși nu era acolo ca să-l îngenuncheze pe el. Cine îl aduse acolo fusese Tikil. Acesta, cunoscând prea bine ura din sufletul lui Vvokkam și mai ales după ce aflase cumva că Inmar și ale ei vulpi roșii vor veni în Regatul Gheții, îi spuse Regelui Cărbunarilor, pe care îl vizită imediat ce scăpă din a sa captivitate, „E timpul să-ți răzbuni tatăl, Vvokkam!”

„Să-l răzbun? La ce anume te referi?” Îl întrebase Vvokkam în acea zi, privindu-l încurcat.

Tikil însă, rânjind ciudat, îi șuieră printre dinți, oarecum triumfător, „Văzând un cap rostogolindu-se la picioarele tale!” Al cui cap se va rostogoli însă nu-i spuse. Vvokkam însă văzu anume ceea ce voia să vadă: capul lui Ahi la picioarele lui. Din această cauză și-și strânse armata în grabă și porni să-l ajute pe Tikil, căci ceea ce oamenii lui Strebasus auziră nu demult, cum obiecte metalice loveau pământul tare, era anume marșul Cărbunarilor, cei care mai purtau încă ale lor încălțări metalice ca să-și apere viața și al lor mare secret.

Dintr-o dată însă tresări și lăsă toate aceste amintiri în urmă când simți privirea lui Tikil ațintită asupra lui. Apoi, văzând ciudata licărire din ochii acelui antic Titan, Vvokkam privi în altă parte. După care, înghițind în sec de mai multe ori ca să se calmeze, șuieră printre dinți, „Și totuși nu mi-ai mai spus din ce cauză nu vom putea nicicând trece prin această Barieră.”

„Ba am spus eu!” Îi răspunse Tikil sec.

Acest răspuns îl făcu pe Vvokkam să-l privească țintă pe Tikil. Ba chiar se încruntă văzându-l pe acela rânjind batjocoritor. Din această cauză și-i spuse, șuierând cuvintele printre dinți. „Nu poate fi! E din cauza că nu putem egala puterea celor trei?”

„Ba nu, nu-i asta!”

„Atunci?”

„E din cauza că noi nicicând n-o să fim în stare să spargem o Barieră creată de Magia Albă.”

„Acel… Mago însă nu deține o astfel de Magie!” Urlă Vvokkam cu ură controlată în voce. „Sau… îți bați acum joc de mine, Tikil?”

„Nu. Nu-mi bat joc. De altfel nici n-am de ce să mă forțez să fac asta. E de ajuns să mă uit la tine și să-mi dau seama că te descurci și singur la asta. La a-ți bate joc de tine însuți mă refer. Dar… să lăsăm astfel de discuții filosofale pentru mai târziu zic. Acum… să-ți lămuresc ce am avut în vedere. Sau nu, o să-ți dau șansa ție să faci asta. De aceea îți pun următoarea întrebare: Ce au în comun Magul Pietrelor Negre și Maestrul nostru iubit, Dike, al Rophionilor?”

„Puterea?”

„Mai simplu de atât,” răspunse Tikil pe un ton batjocoritor. Văzând însă că Vvokkam era pe cale să-i sară în cârcă, făcu un pas în retragere. Apoi, surâzând „împăciuitor,” spuse, „Și, înainte să te aprinzi și să arzi locul ăsta cu noi toți îți spun iaca ce: ca să găsești legătura dintre cei doi e nevoie să gândești cât mai primitiv posibil, căci… poate că-s Magici ei și nu-ș mai ce, dar nu-s atât de diferiți de oameni.”

„Copiii!” Murmură Vvokkam oarecum încurcat.

„Bingo!”

„Dar, nu înțeleg cum poate influența faptul că cei doi sunt părinți de fete o Barieră ca aceasta de aici.”

„Ei bine… n-o influențează! Deloc de altfel!” Spuse Tikil, făcând câțiva pași în jurul lui Vvokkam. Acesta, nescăpându-l din ochi pe Titan, începu să se rotească ușor pe călcâie. Îl privea însă dârz, oarecum bănuitor, căci ceva în comportamentul lui Tikil i se părea ciudat. Nu știa însă ce-l deranja la acel comportament. De aceea și decise să stea cu ochii pe el, chiar și pe cele mai neînsemnate detalii. Astfel văzu că Tikil continua să rânjească, la un gând știut numai de el, dar un gând care părea să fie important în acea luptă. Ce gând anume? Vvokkam se decise să nu întrebe. El doar așteptă cuminte să vadă ce-o mai spune Tikil și ce-i poate mintea aceluia. Un răspuns care nu întârzie, căci îl auzi pe acesta cât de curând spunând, „Mă refer la această Barieră de aici, căci aceasta e meritul deplin al surioarei mele dragi și scumpe. În cazul lui Dike și-al lui Ahi însă e diferit. De ce? Pentru că ei au putut construi astfel de Bariere impenetrabile doar după nașterea fetelor lor.”

„Gemenele-formă!”

„Așa e! De altfel ei mereu au fost puternici. N-o să neg asta, la fel cum n-o să le subminez meritele. Dar, în același timp, trebuie să evidențiez faptul că anume după nașterea gemenelor-formă timpul însuși s-a întors pe dos și curge diferit decât până atunci.”

„Diferit? În ce sens?” Vvokkam întrebă, privind la spatele lui Tikil.

Acesta, scrâșnind din dinți în timp ce privea țintă în față, la Bariera Taṭai, spuse, „La simplul fapt că timpul curge în sens invers.”

Vvokkam tresări, „În sens invers? La ce anume te referi?”

„La faptul că lumea asta e atât de secretă încât n-o să ne ajungă o eternitate s-o cunoaștem,” spuse Tikil abia auzit, privindu-și aliatul peste umăr. „Mă refer aici la influențe externe și nu doar la cele pământene. De altfel, dacă e să mă gândesc bine la asta, mereu a fost ceva straniu în această lume. Încă înainte de venirea lui Dike și poate chiar și înainte de crearea acestei lumi, care pare a fi scopul cuiva.”

Răspunsul încurcat al lui Tikil îl făcu pe Vvokkam și mai confuz. Din această cauză și privi și el la Barieră, dar nu văzu nimic diferit la ea. La fel, pentru el, Timpul continua să curgă în ritmul lui, înainte și nu invers cum menționase Titanul. Dar… poate că greșea, căci Tikil avea cu adevărat o putere impresionantă, în special în ceea ce ținea de-a vedea lucrurile fără mască, așa cum erau ele de fapt. De aceea și decise să nu insiste mai mult asupra aflării unui răspuns care, mai devreme sau mai târziu, avea să fie atât de evident.

Tikil însă părea să gândească diferit. Pentru el nu adevărul conta, ci victoria. Una deplină, atât în fața lui Inlan Diar, cât și a restul dușmanilor săi, inclusiv Maranam, căruia ajunse „să-i slujească” mulțumită libertății sale, dar pe care avea de gând să-l alunge în a sa văgăună de îndată ce ar fi fost în stare să facă asta. În acele clipe însă avea treburi mai importante de făcut, precum aflarea căii de-a îngenunchea Regatul Gheții. De aceea, când se decise cum să procedeze, îi făcu cu capul lui Vvokkam să-l urmeze. După care, fără să le spună nimic lui Colte și Kaṇkaḷ, care priviră cruciți în urma lor, fără să știe ce anume să facă, se afundară cât de curând în pădurea Kiago, care se întindea mult la dreapta lor.

***

„Ești sigur de asta, Karayel?” Își întrebă Kkāṟṟu feciorul când acesta îi spuse că ascultase discuția dintre Tikil și Vvokkam. „Că anume Magul Pietrelor Negre e dușmanul cel de temut al Cărbunarilor?”

„Așa e, tată! Sunt cât se poate de sigur de asta. De altfel nu doar eu am ascultat vorba lor, ci și Teṟku. Nu-i așa, Teṟku?” Privind în urma sa însă, unde îl știa pe Miazăzi, Karayel se încruntă când nu-l văzu pe acela. De aceea și șuieră printre dinți, pentru sine doar, „Nu, unde s-a dus acuma când ai cea mai mare nevoie de el?”

Dar, deși crezuse el că acea întrebare o pusese doar pentru sine, se miră enorm să-l audă pe Īramāṉatu chicotindu-i răspunsul drept în urechea stângă, „A șters putina se pare!” Apoi, după ce fu nevoit să facă față unei brize extrem de calde suflate chiar în nas, Karayel se încruntă și se uită chiorâș la vântul cela, care adora pur și simplu să-și bage nasul în treburile altora. Īramāṉatu însă, deloc deranjat de privirea „ucigătoare” a lui Karayel, ridică doar din umeri și-și continuă nestingherit gândul, „Ca să fiu mai precis, l-am văzut pe Miazăzi ducându-se spre Palat.”

„Spre palat? Da ce-a pierdut mă rog acolo?” Întrebă Kkāṟṟu, încruntându-se.

„Asta deja n-o mai știu. Ce știu însă e că acel Titan nesuferit și al lui ajutor, Cărbunarul Vvokkam, nu mai sunt pe Câmpia Ātmā!”

„Aaa, nu? Și… unde s-au dus dacă nu-i secret? Să dea ochii cu Maranam cumva?” Îl luă Karayel peste picior pe Īramāṉatu, convins fiind că acela mințea, căci când el plecase de pe câmpie, căreia îi făcuse ocolul împreună cu Teṟku, pe furiș de altfel, ca să nu fie simțiți de dușmani, dar să audă a lor vorbă, cei doi mai erau încă acolo. Īramāṉatu susținea însă contrariul, ceva ce-l cam punea în încurcătură și-l făcea să creadă că acesta mințea.

Īramāṉatu nu mințea însă, căci, tot pe ascuns, se luase pe urmele lui Karayel și Teṟku când îi văzuse pe aceștia îndreptându-se spre Barieră. Motivul? Ei bine, crezuse el că cei doi aveau chef de șotii. De asta și-i urmă, convins fiind să le strice cheful, drept pedeapsă pentru că nu le spuseseră și celorlalți, ori măcar să afle ce puneau la cale. Ajuns lângă Barieră însă, pe care el, dintr-un motiv necunoscut lui, n-o putu trece, îi văzu pe cei doi furișându-se printre inamici. Îi văzu bine de altfel, asemeni unor figuri transparente, dar bine conturate în fața ochilor lui, de parcă ar fi fost făcute din gelatină transparentă. De văzut îi văzu numai el însă, nu și dușmanii. De asta și stătu cuminte, dându-și seama că aceia încercau să facă ceva ca să afle secretele inamicilor. Apoi, când îi văzu pe Karayel și Teṟku furișându-se din nou spre tabără, Īramāṉatu „se ascunse,” devenind una cu aerul, de teamă să nu fie iar certat pentru că își „băga nasul în treburile altora.”

Astfel, „transformându-se,” Īramāṉatu scăpă basma curată, căci confrații săi nu-l observară. La fel nu-l văzură nici dușmanii. El însă îi vedea bine și chiar auzea ce-și spun. De aceea și decise să se apropie mai mult de Barieră când văzu ochii lui Vvokkam scăpărând de furie și părând a avea o ceartă cu Tikil. Și nu greșea deloc, căci, odată ajuns lângă Barieră, află de ce anume le reușise lui Ahi și Dike să construiască Bariera Taṭai, o Barieră de netrecut pentru ceilalți și că asta se datora puterii gemenelor-formă. Un lucru despre care îl vesti și pe Kkāṟṟu cât de curând, căci simți el că era ceva absolut necesar.

Kkāṟṟu, auzind această noutate, se încruntă, căci chiar dacă bănuise el că ceva putred se afla la mijloc în puterea lui Ahi, nu reușise nicicând să afle adevărul. Nu până în acele clipe. Dar, mult mai interesant decât atât, i se părea faptul că cei doi dușmani ai lor părăsiseră Câmpia Ātmā și se îndreptară într-o direcție necunoscută lor. De aceea și-i spuse cât de curând lui Karayel, „Ia pe cineva cu tine și mergi de cercetează zona! De poți să afli unde anume s-au dus cei doi și mai bine. Eu între timp merg s-o vestesc pe regină despre asta.”

„Nu-i necesar,” auziră ei vocea lui Inmar nu departe de ei. De aceea și tresăriră cele trei vânturi, căci n-o văzură venind. Dar, deși erau încă mirate și-ar fi vrut să întrebe cum îi reușise vulpii să ajungă acolo fără știrea lor, în partea Nordică a regatului, cea care ducea spre rocile Kaṟkaḷ Pēy-ului, își ținură totuși limba după dinți când Inmar își continuă gândul, „Mă refer la faptul că nu-i nevoie să aflați încotro s-au dus Tikil și acel Vvokkam.”

„Știi tu cumva? Unde s-au dus mă refer,” o întrebă Kkāṟṟu.

„Așa e,” răspunse Inmar, făcând câțiva pași încolo și încoace pe lângă ei. „S-au dus în satul vulpilor. Cel de pe munte.”

„Și? Ce speră să obțină ajungând acolo?”

„Cel mai probabil să afle secretele lui Ahi, căci… mă gândesc că ei asta speră: ca fratele meu să fi fost neglijent și să le fi lăsat vreo pistă spre el. Sau cel puțin să găsească o cale să intre în acest regat, căci ei știu prea bine de rivalitatea dintre noi și Regatul Gheții.”

„Un gând logic! Totuși… nu înțeleg ce-ar putea găsi ei acolo, căci, din câte știu, de un Mag de tipul lui Ahi își părăsește ascunzătoarea, el mereu își „șterge” urmele.”

„Așa e. Ai dreptate, Kkāṟṟu! Ei însă par să nu fie conștienți de asta. Prin urmare și-or să piardă timpul vizitând acel loc, căci acum îmi dau seama de ce Vanamarii au vizitat satul nostru nu demult. Înainte de bătălia de acum câteva zile mă refer.”

„Sperau să vă găsească acolo,” murmură Īramāṉatu.

„Da, așa e. Negăsindu-ne însă și simțindu-vă pe voi aproape, au decis să înceapă atacul. Sperau ca astfel Inlan Diar să se lase amăgită și să vină să vă salveze, deschizând o poartă ceva în Bariera Taṭai. Ceva ce nu s-a întâmplat până la urmă, iar asta la cătrănit. De asta și caută răspuns în altă parte. Asta însă joacă în favoarea noastră.”

„Nu văd cum ar putea să ne ajute pe noi dacă sincer,” mârâi Kkāṟṟu.

„Simplu: cât ei nu-s prin preajmă, singurii care au puterea de a simți vânturi mai puternice decât Karayel și… alții, putem să-i atacăm după bunul nostru plac, căci nici Vanamarii și nici Fecioarele Demonice nu le pot face față vânturilor.” Partea cu „alții" Inmar o șuieră printre dinți, privind la Īramāṉatu din cap până-n picioare, un gest pe care niciunul dintre vânturi nu-l aprecie, căci îi arătară vulpii dinții. Inmar însă, deloc deranjată de-a lor privire, își continuă nestingherită gândul, „Cel puțin ne dau șansa să câștigăm ceva timp."

„Consider asta riscant,” spuse Karayel dintr-o dată. „Mai ales acum că încă câinii tatălui meu nu s-au întremat. La fel și vulpile sunt slăbite, iar ce ține de Oamenii Gheții… ei bine, de Tikil și acel Vvokkam se întorc, n-o să fie în stare să le facă față.”

„Karayel are dreptate,” încuviință Kkāṟṟu. „Trebuie să găsim o altă cale să-i înșelăm. Care însă, nu știu pe moment. Dar vom afla.”

„O știu eu. Cel puțin bănuiesc că ar fi util să acționăm astfel,” spuse Inmar, făcând cele trei vânturi să se încrunte iar, privind-o. „Mă refer la cum îi putem slăbi: nimicind Cărbunarii, Tikil cade și, după el, Vanamarii și Yātrīkarele.”

„Ușor de zis, greu de făcut.”

„Dar nu imposibil, Kkāṟṟu. Și, dacă e să fiu sinceră, la asta s-a gândit și Ahi înainte să părăsească muntele.”

Kkāṟṟu o privi crucit. „Ahi s-a gândit la cum să apare Regatul Gheții?”

„Chiar dacă nu crezi asta, e adevărul. De ce? Pentru că chiar dacă Ahi nu-i are la inimă nici pe Island și nici pe Inlan Diar, el totuși nu-și dorește ca ei să piară. Nu de mâna altora cel puțin. De altfel el consideră că dacă cade Paṉi Makkaḷ-ul, cade întreg Muntele Fricii și, după el, și restul lumii. De aceea și a decis să recurgă la ultima variantă posibilă: a chemat la luptă Alshamalii!”

You might be reading a stolen copy. Visit Royal Road for the authentic version.

Karayel se cutremură, „Alshamalii? Dar ăștia-s…?”

„Exact: eternii rivali ai Cărbunarilor și singurii în stare să-i înfrângă pe aceștia.”

„Îi puteau înfrânge,” murmură Kkāṟṟu dintr-o dată. „Cât n-aveau încă puteri magice. Acum însă Cărbunarii dețin parte din puterea lui Tikil. Am simțit bine asta în lupta de acum câteva zile. De aceea și cred că-i inutil să-i atragem și pe oameni în luptă. Poate fi mult mai periculos astfel.”

„Eu însă sunt de altă părere,” insistă Inmar. „Și știi de ce? Pentru că oamenii mereu au fost mai puternici decât noi, cei cu puteri magice, care, chiar dacă ne credem atotputernici, tot nu i-am putut îngenunchea nicicând. Cel puțin nu pe deplin. Astfel, tocmai pentru că au fost mereu capabili să renască din cenușă, îi cred capabili pe Alshamali să-i învingă pe Cărbunari. Pentru asta însă va trebui să mai așteptăm puțin. Cât timp nu știu, căci nu-s sigură că vor veni până la urmă. Totuși, de Rasul reușește să-i convingă, atunci avem o șansă să supraviețuim.”

„Rasul? Cine-i asta?” Întrebă Īramāṉatu mirat.

„Mesagerul,” spuse Inmar cu voce gravă, de-l făcu pe sărmanul vânt să tresară. „Nimeni alta decât Morena, mama lui Mayar. Și, cum o știu capabilă pe femeia ceea să stoarcă apă din piatră seacă, sunt convinsă că-i va reuși să-i convingă pe Alshamali să se alăture nouă în luptă. Pe moment însă trebuie doar să așteptăm. Pe urmă, când va veni momentul, vom decide de-i inutilă sau nu această ultimă carte pusă în joc.” Apoi, privind țintă în ochii lui Kkāṟṟu, Inmar îi mai transmise un gând, de data asta doar lui, „De nu, Kkāṟṟu, atunci chiar că cade întreg Muntele Fricii și lumea întreagă de fapt.”

***

„Ți s-a spus să stai doar în partea nordică a Paṉi Makkaḷ-ului și să nu-ți arăți mutra pe aici nici dacă arde lumea,” îi spuse Zeal lui Inmar, văzând-o pe aceasta stând în fața palatului, chiar în fața scărilor de piatră. Și nu era singură, ci cu Alena, care continua să spânzure de gâtul ei.

Inmar însă, privind țintă în ochii lui Zeal și deloc intimidată, îi răspunse cu aceeași gravitate în voce, „De n-ar fi fost nevoie n-aș fi fost aici. A mea prietenă însă are nevoie de ajutorul reginei. De asta și mi-am încălcat promisiunea. De n-ar fi fost nevoie nu mi-aș fi încălcat-o în veci.”

„Și?” Îi răspunse Zeal sec. „De ce ar trebui să ne intereseze pe noi problemele voastre? Singure le-ați creat singure rezolvați-le!”

„Ce dacă nu-i chiar așa?” Spuse Alena abia auzit. „Mă refer la probleme. Ce dacă nu-i doar problema noastră, ci și a voastră de fapt?”

„Nu înțeleg unde bați de fapt. La fel nu înțeleg cum ar trebui să ne ajute pe noi de te tămăduim pe tine.”

„Simplu: încă o vulpe iscusită în luptă și un aliat de nădejde.”

„Nu mă convinge,” stătu Zeal pe poziții. „La fel cum nu mă convinge a voastră hătrânie, căci sunt sigură că pentru ceva anume sunteți aici. Ceva diferit de rana de pe pântecul tău, care nu se vindecă, ci coace continuu. O rană care nu are leac, pentru că aici nu-i loc pentru tămăduirea vulpilor rănite. Nu ale celor care au făcut atâta rău poporului meu.”

„La fel ați rănit și voi vulpi magice,” îi spuse Inmar cu voce gravă. „La fel ați ucis și voi. Nu uita de asta.”

„Nu, nu uit. La fel cum nu uit că am făcut asta ca să ne apărăm, căci mereu cei atacați am fost noi.”

„Da, recunoaștem asta: că am atacat. Dar… am făcut-o pentru că altfel n-am fi supraviețuit,” șuieră Inmar printre dinți. „Suntem puternice! Da, recunoaștem asta, dar nu într-atât de puternice încât să supraviețuim singure. Și, cum orice ajutor nu-i nicicând dezinteresat, am plătit și noi un preț.”

„Dai vina pe fratele tău cumva? Nu, da, la asta pot să mă aștept de la voi: acum că el nu mai e și nu poate spune nimic în apărarea lui, puteți și să încercați să vă salvați pielea, lepădându-vă de el.”

„Nu te înșela, Zeal!” Spuse Inmar cu voce gravă. „Eu nicicând n-o să mă lepăd de-al meu frate. La fel n-o să mă justific dând vina pe alții. Doar spun lucrurilor pe nume așa cum ar trebui s-o faci și tu, căci în loc să faci tot ce trebuie ca să-ți aperi poporul, tu te ții de vechi supărări și cauți moartea unuia care îți poate fi aliat în războiul ăsta.”

„Doar îmi caut dreptatea. Nu văd nimic rău în asta.”

„Nu, nu-i rău în a-ți căuta dreptatea. E rău însă în a-ți satisface orgoliul chiar și pe timp de furtună,” o certă Inmar pe tânără cu glas șuierat. „Și, cum n-am de gând să-mi mai pierd timpul cu copii când aș putea folosi timpul ăsta ca să găsesc soluții și să-mi salvez surata, plec!” Și chiar îi întoarse spatele cu gând să se îndepărteze de palat.

Se opri însă Inmar locului când Alena spuse, „Grota Kaṟkaḷ Pēy-ului, acolo ar trebui să cauți răspuns la veșnicele tale întrebări, Zeal! Cele legate de dispariția Zayleei.”

Zeal tresări. Apoi, bălbâindu-se, întrebă, „Ce… ce… despre ce vorbești acum?”

„Despre a ta mamă, tânără prințesă a gheții,” spuse Alena fără s-o privească. Apoi, rugând-o din ochi pe Inmar s-o ajute, se întoarse și privi țintă în ochii lui Zeal, care ajunse să tremure toată. „La fel au parte din vină și Cărbunarii pentru dispariția ei.”

„Și tu, cum de știi tu asta?” Scrâșni Zeal din dinți.

„Pentru că sunt parte a acelor locuri,” răspunse Alena icnind de durere. Un răspuns care o uimi până și pe Inmar. Alena însă, deși vedea clar nedumerirea de pe fața celor două, nu se grăbi să lămurească cele spuse de ea, ci doar îi spuse lui Zeal, „Răspunsuri pe care o să le afli cu ajutorul meu de vrei. Pentru asta însă va trebui să mă ajuți, căci doar supraviețuind poți afla adevărul din spatele dispariției mamei tale.”

„Minți!” Strigă Zeal.

„Ce câștig făcând asta? Din contră, de se adeverește că mint, apoi pot să-mi pierd capul datorită ție. Un rău mai mic decât acesta prin care trec acum, dar totuși un rău care mă poate face să sufăr în viitor. Pe mine sau pe vreuna din suratele mele. De asta și te asigur că nu-i minciună. Dar… o să te convingi de asta doar dacă mă ajuți, Zeal!”

Tânăra tăcu. Tremura toată, strângând pumnii și scrâșnind din dinți cu putere, un scrâșnet auzit și de Inmar și Alena destul de bine. De altfel, auzind acel scrâșnit din dinți al tinerei, Alena zâmbi. De asta și-i spuse Zeal, șuierând cuvintele printre dinți, „Văd că te distrezi de minune, privindu-mă în ochi!”

„Doar… rânjesc în față morții ce se apropie cu repeziciune de mine, nimic mai mult, căci doar atât pot face în astfel de clipe.” Apoi, icnind, Alena scuipă sânge și se clătină pe picioare de-o făcu și pe Inmar să-și piardă echilibrul.

Nu căzură nici una însă datorită lui Eṉōl, care, apărând practic de nicăieri lângă ele, o apucă pe Alena de brațul drept, pe care-l trecu pe după umeri ca s-o sprijine. Apoi, privi țintă la Zeal, care nu era deloc fericită să-l vadă ajutându-i dușmanul, și-i spuse, „Au totuși dreptate, prințesă: nu-i momentul pentru războiri copilărești! Nu acum, ci pe urmă! Pe urmă, de trebuie, eu însumi te ajut să le jupoi blănile de te-au mințit.”

Inmar îi arătă colții, „Pari destul de viteaz la ale tale, comandante!”

Eṉōl surâse, „Nici n-am de ce mă teme. Nu atâta timp cât ești aici, Inmar, căci, pe Pământurile Gheții, nu poți răni un locuitor al Paṉi Makkaḷ-ului.”

„Cum rămâne cu… după ce părăsim regatul? Chiar crezi că nu vom mai da nicicând ochii unul cu altul?”

„Asta… vom trăi și vom vedea,” îi spuse Eṉōl sigur pe el. „Acum important e să-ți salvăm prietena de la moarte. După… vedem cine cui îi jupoaie pielea.” Și, spunând aceste cuvinte, Eṉōl îi făcu cu capul lui Inmar să-i întoarcă spatele lui Zeal. Apoi, la pas mărunt, căci Alena abia se ținea pe picioare, porniră înapoi spre Tabăra Fiarelor.

Zeal, încă furioasă pe Eṉōl pentru că le ajutase pe vulpi fără acordul ei, scrâșni puternic din dinți. Ba chiar îi apăru și vestitul gât de cobră format din haine în urma ei, căci de era furioasă nu se putea deloc controla. Numai că, înțelegând până la urmă că atât Eṉōl, cât și Inmar aveau dreptate și nu era timp pentru răzbunări copilărești, îi urmă pe cei trei, fiind sigură că ajutorul ei va fi binevenit până la urmă.

***

Deși se porniră spre zona Nordică a Paṉi Makkaḷ-ului cât mai era încă ziuă, Eṉōl și Zeal, împreună cu cele două vulpi, se aventurară în pădure după lăsatul nopții. Motivul? Rana Alenei era mult mai serioasă decât păruse la prima vedere. Astfel, fiind că medicii localnici n-o putură ajuta și la fel n-o ajută nici puterea lui Inlan Diar, pe care o chemară într-un final în Tabăra Fiarelor, se decise ca cei patru să ceară ajutorul Nimfelor. De altfel era ceva absolut necesar, căci astfel puteau să le anunțe și pe ele de planurile lui Tikil și ale Cărbunarilor. La fel ar fi putut să le cheme pe ele în Regatul Gheții, trimițându-le vorbă prin intermediul lui Argol. Numai că, temându-se ca nu cumva armata inamică să întreprindă ceva și împotriva nimfelor, deciseră până la urmă să nu le expună.

Astfel, pe unde pe furiș, pe unde mergând normal, cei patru călători se aventuară tot mai mult și mai mult în pădure. Nu erau singuri acolo însă, căci, pretutindeni, atât Inmar, cât și Zeal, văzură iscoade. Erau însă iscoade ale naturii, cu intenții bune pentru ele, de aceea și nu se alertară prea tare. La fel cum nu se speriară auzindu-l pe Argol strigând în înalturi, chiar deasupra pădurii, unde se învârti de câteva ori în cercuri, plutind pe aripile largi ale vântului Teṉṟal cu care era bun prieten. Dar, făcând asta, plutind pe aripile lui Teṉṟal în cercuri, Argol nu se răsfăța pe sine, ci doar se asigura că nu-i urmărit de nimeni. Astfel, când înțelese că era zona sigură, mai strigă odată asurzitor, dând astfel de știre și celor ce înaintau printre copaci că zona era fără dușmani.

„La fel dă de știre și nimfelor că ne îndreptăm spre ele,” murmură Zeal gânditoare. „De asta și ne-a urmat Argol: pentru a se asigura că ajungem acolo în siguranță.”

„Mie însă mi se pare periculos,” spuse Inmar, privind cu atenție în jur. „Mai ales acum că știm că Tikil și acel Vvokkam sunt pe undeva prin preajmă.”

„Eu însă sunt de acord cu prințesa Zeal,” spuse Eṉōl, împingând un pic trupul Alenei în sus, pe care o purta în spate, inconștientă, căci durerea o sleise într-un final de puteri. „Fiind Argol în înalturi, ne poate da de știre de cei doi se vor apropia de noi.”

„La fel le poate da de știre și lor unde suntem noi, nu credeți?” Insistă Inmar în teoria lor.

Zeal însă strâmbă din nas, „Neîncrezătoare ca întotdeauna. Ceva ce mă miră de fapt, căci credeam că vulpile sunt curajoase din fire.”

„Curajoase, nu proaste,” i-o întoarse Inmar. „La fel suntem și precaute pe cât de șirete suntem. Ceva ce n-ar strica să încerci de altfel.”

„Să fiu vulpe?” Întrebă Zeal în batjocură.

„Nu, să gândești mai mult cu capul și mai puțin să-ți arăți limba bifurcată de viperă.”

„Tu, pe cine numești acum viperă?” Se aprinse Zeal, simțindu-se insultată. Se trase însă în urmă, văzând privirea de reproș al lui Eṉōl. Aceasta chiar le spuse celor două într-un final:

„Ceea ce eu cred e că ar trebui să încetați jocul ăsta amândouă! Unul periculos de altfel, căci poate că sunteți una viperă și alta vulpe șireată, dar două ființe cu putere limitată într-o pădure care poate să mișune de hoarde dușmane. Așa că, limba după dinți și urmați-mă, căci am de gând să mă întorc întreg la Palat și nu pe bucăți ca cea pe care o port în spate.” Apoi, asigurându-se încă odată că Alena n-o să-i alunece de pe spate, se afundă primul într-un desiș întunecat.

Exact după ce el plecă, Inmar și Zeal schimbară priviri. Ba chiar își arătară și colții, semn că erau ambele pregătite de-o scărmăneală bună. Numai că, auzind iar strigătul lui Argol din înalturi, semn că era timpul să se urnească din loc, căci zona era nesigură, Inmar spuse, „Să mergem totuși! Decidem pe urmă cine-i viperă și cine mușcă mai bine!” Apoi, întorcându-i brusc spatele lui Zeal, se afundă prima în același desiș în care intrase și Eṉōl.

Auzind-o pe vulpe vorbind astfel de cuvinte mari, Zeal pufni pe nări de vreo câteva ori, arătându-și frustrarea. Ba chiar și șuieră la un moment dat printre dinți, „De parcă e necesar de mai demonstrat ceva. Se știe deja cine e vipera aici.” Apoi, înțelegând totuși că se cam insultase pe sine spunând cuvintele vulpii, scutură brusc din cap și-i urmă pe cei trei.

În urma ei pădurea însăși deveni șireată. Liane iscusite șerpuiră încet pe pământ, ascunzându-se apoi pe sub frunzele căzute din belșug și urmându-i pe cei patru. La fel se văzură ochi negri, scăpărând ciudat în întuneric, în timp ce pândeau lumea de printre cregi, din tufișuri, vizuine sau chiar din scorburi, căci pădurea întreagă era în prag de război și nu mai era nimeni sigur cine-i dușman și cine prieten într-o lume neprietenoasă și atât de șireată la rându-i.

***

Urletul unui lup, auzit din depărtare, îl făcu pe Vvokkam să se oprească locului. La fel făcu și Tikil, căci urletul cela părea a fi un semnal. Nu știa însă exact pentru cine era dat semnalul cela. Ce știau însă era că era timpul să grăbească pasul ca să ajungă la grota lui Ahi, s-o cerceteze pentru a găsi piste și apoi să se întoarcă, căci era absolut necesar să fie în număr cât mai mare în astfel de vremuri tulbure.

Numai că, deși știau prea bine asta, niciunul nu se mișcă din locului lui și continuară să privească zarea. Se aflau în acele clipe pe acel drum șerpuit, c-un mal abrupt al Muntelui Fricii în stânga lor și c-o prăpastie adâncă, practic fără fund, ce se întindea mult în dreapta lor. Anume înspre această prăpastie și-și ațintiseră ambii privirea în cele din urmă, simțind ceva ciudat venind dinspre ea. Ce era ciudat însă nu erau niciunul sigur. Doar… un vânt straniu ce ajunse să le gândile nările și să-i facă să simtă furnicături pe piele.

„Foehṉṉ-ul?” Întrebă dintr-o dată Vvokkam, după clipe bune de adulmecat zarea și simțind acea stranie senzație pe piele.

„Ba-i Nemirā!” Răspunse Tikil sec. „Se pare că Kkāṟṟu și-a pus iscoadele în mișcare.”

„Știe că ne îndreptăm spre grota acelui Mag?”

„Probabil. Nu-s sigur, dacă sincer. La cum nu-s sigur dacă toate vânturile sunt de partea lui sau nu.”

„Ce te face să crezi asta?”

„Vântul de adineauri. Era prea ciudată a lui mângâiere, prea reală, ceva ce n-am fi simțit nicicând de ne-ar fi spionat.”

„Asta înseamnă că ne putem baza pe aliați pe care n-am contat până acum,” spuse Vvokkam sigur pe sine, deși părea gânditor.

„Eu nu m-aș grăbi să trag concluzii dacă aș fi tu și știi de ce? Pentru că prea-s înșelătoare vânturile Paṉi Makkaḷ-ului și prea multă vreme au trăit sub stăpânirea altora. De aceea și consider eu c-ar fi mai înțelept să ne bazăm doar pe noi și pe cei pe care i-am antrenat în acest război deja. Pe restul: îi vom atrage cu timpul în tabăra noastră de-o fi nevoie. Acum încă nu-i timpul. Și… să mergem, prea nu-mi place mie aerul din jur. Prea se simte rece și nesigur!” Apoi, punându-și gluga pelerinei negre pe cap, Tikil îi întoarse spatele lui Vvokkam și, grăbind pașii, se îndreptă sus pe munte.

În urma lui Vvokkam mai stătu locului câteva clipe. Apoi, auzind iar urletul lupului din depărtare, se încruntă, căci deși urletul cela i se părea cunoscut, își dădea prea bine seama că putea fi doar o înșelătorie a muntelui, cel care nu era totuși de partea lor. Din această cauză și grăbi și el pasul, înțelegând acest adevăr crunt, decis fiind să găsească răspunsuri doar în locuri sigure pentru el, precum cel spre care se îndreptau în acele clipe: Grota Magului Pietrelor Negre, cea în care Ahi ascunsese secrete așa cum gândea Vvokkam, secrete pe care avea de gând să le afle fără întârziere de fapt.

Pornind într-acolo însă și datorită faptului că nu privi în urmă nici măcar pentru o clipă, nici el n-o văzu pe Nemirā apărând chiar deasupra acelei prăpăstii. Stătea ea în poziție așezată, asemeni turcilor, cu al ei păr suriu scăldându-i în valuri genunchii gingași, acoperiți doar de un material subțire, de culoarea gheții transparente și având o sferă de gheață deasupra palmelor puse căuș. O sferă formată din același material ca și țepușele Īṭṭikaḷ și în care vedea clar fața lui Tikil în timp ce acesta se îndrepta spre grotă. Văzu astfel dârzenia din ochii lui și la fel văzu hotărârea să-i îngenuncheze pe toți, o dârzenie care se simți și în vocea ei când spuse, „Și totuși, mărite Tikil, încă mă simți când sunt prin preajmă! Să fie asta semn bun sau… e oare semn rău?! Asta deja va trebui s-o aflăm când vom sta în sfârșit față în față după zece mii de ani!” Apoi, schimbând brusc culoarea ochilor ei, din negru cărbune în albastrul gheții, asemeni sferei din mâna ei, Nemirā dispăru, lăsând doar o boare rece să măture acel drum de munte, un drum pe care unii își lăsaseră păcatele cât urcară pe munte, în timp ce alții le luară cu ei la coborâre. Și, anume de astfel de păcate părea Nemirā să măture acel drum, unul atât de drag inimii ei, căci din prăpastia ce se căsca alături de acel drum își lua ea puterea, dar totuși un secret știut până la urmă doar de ea.

***

„Se apropie vremuri grele,” îi spuse Melia ajutoarei ei Issaṉdrā în timp ce ambele stăteau agățate de câte o liană, la marginea pădurii și privind țintă la cerul nopții ce se întindea mult deasupra Văii Hamasat sau Văii Șoaptelor, care se afla nu departe de prăpastia Nemirei, pe care unii o mai numeau și Prăpastia Vântului Rece.

„E însă liniște pe moment,” îi spuse Issaṉdrā, privind și ea zarea tulbure. „O liniște care nu-mi place deloc.”

Melia surâse. „E din cauza că nu suntem noi obișnuite c-o astfel de liniște. Totuși e o liniște pe care trebuie s-o acceptăm. Cel puțin pe moment.”

Se lăsă apoi liniștea între ele. Se lăsă o liniște ciudată care le aduse pe celelalte nimfe mai aproape de ele. Și, deși mișcându-se pe ale lor liane nimfele păreau să nu facă niciun zgomot, Melia tot le simți, căci întoarse la un moment dat capul spre ele și le privi îndelung. Văzu astfel neliniștea sclipind în ale lor priviri, o neliniște pentru ziua de mâine și pentru al lor viitor, o sclipire care făcu inima Meliei să se strângă de durere, căci chiar nu știa cum ar putea să le apere pe toate sau ce-ar putea face ele ca să apere pământul de rele.

Dintr-o dată însă, când strigătul lui Argol se auzi din înalturi, toate nimfele tresăriră. Ba chiar nimfele, în afară de Melia și Issaṉdrā, se traseră un pic în spate cu gând să fugă și să se ascundă. Se opriră însă locului când Nikkari se apropie de ele, din pădure. Și, în timp ce se îndrepta spre locul în care stăteau Melia și Issaṉdrā, le spuse, „Stați locului, că-i doar Argol, uliul reginei gheții! Se pare că are un mesaj pentru noi!”

„S-a început oare războiul?” Întrebă Issaṉdrā speriată, căci deși știau prea bine că asta se apropia de ele, sperase mereu să nu fie adevărat.

Nikkari însă scutură din cap. „Nu, nu-i asta! Îmi pare că-i aici doar ca să ne aducă vești, căci… știm deja de Tikil și de Cărbunari că-s la hotarul Paṉi Makkaḷ-ului. La fel ca și Vanamarii și Yātrīkarele."

„Eu cred însă că-i mai mult de atât,” spuse Melia dintr-o dată, făcându-le cu capul să privească în stânga, spre un desiș întunecat de unde se auzea un foșnet. Din această cauză și celelalte nimfe se traseră și mai în spate, apucând strâns în mână ale lor pumnale primite în dar de la Nikkari ca să se apere.

Apoi, rămaseră toate cu ochii pe acel desiș, așteptând cu sufletul la gură deznodământul, căci, în acele vremuri tulburi, chiar nu știau la ce să se aștepte. La fel nu mai sperau ca de ele să se apropie un bun prieten sau cineva care să le aducă vești bune. Se înșelaseră însă cu toate, căci într-adevăr se apropia de ele un prieten: o mare cobră maro, care ieși prima din acel desiș și, șerpuind în grabă pe acea mică potecă dintre pădure și vale, se îndreptă spre locul în care Nikkari și nimfele stăteau.

La vederea cobrei, nimfele ascunseră ale lor pumnale sub haine și coborâră pe pământ. La fel făcură și Melia și Issaṉdrā, înțelegând că dacă Zeal riscase de venise până acolo ceva grav se întâmplase. Astfel, atingând solul cu picioarele, cele două priviră mai întâi una la alta, după care priviră la Nikkari. Aceasta însă privea țintă la cobra care era deja la jumătatea drumului dintre ele și desiș. Apoi, când auziră fâlfâit puternic de aripi chiar nu departe de ele, toate tresăriră și priviră într-acolo. Până și cobra tresărise și se făcuse una cu pământul de teama de-a nu fi descoperită. Dar, când observă că nu era decât Argol, care coborâse din înalturi și care fâlfâise din aripi când se așezase pe pământ ca să-și mențină echilibrul, Zeal respiră ușurată după care își continuă drumul.

La fel răsuflară ușurate și Melia și restul, căci apariția atât de bruscă a uliului lângă ele fusese ceva neașteptat, care le speriase enorm, căci în ultima vreme până și șopotul ierbii li se părea ciudat, darămite o pasăre de pradă coborâtă din înalturi. Lăsară însă acele gânduri pe mai târziu când Zeal, odată ajunsă lângă ele, își luă chipul obișnuit. Apoi, înclinându-se ușor în fața lor, le spuse, „Nu-i timp de pierdut! Trebuie să mă urmați!”

„Unde anume?” Se interesă Nikkari.

„Într-un loc sigur, căci aici e prea expus și nu putem risca. Acolo însă vă pot spune mai multe și la fel puteți salva și viața cuiva.” După care, întorcându-le brusc spatele, Zeal se transformă din nou în cobră și se întoarse pe același drum pe care venise până acolo, urmată îndeaproape de Melia, Issaṉdrā și Nikkari, căci restul nimfelor fură trimisă de Melia să cerceteze zona și să se asigure că nu-s iscoade dușmane în jur.

***

Privind țintă la tronul de piatră pe care obișnuise Ahi adesea să stea, Vvokkam se încruntă. Ba chiar scrâșni și din dinți dintr-o dată, căci, văzând acel loc, ce părea a fi sala tronului unui mărit rege, toate amintirile dureroase îi reveniră în minte. În special îi reveniră în minte clipele în care al său tată își trăise ultimele minute pe pământ și la fel momentul în care sabia Magului Pietrelor Negre îi retezase capul lui Rueb, cap ce se rostogolise până la picioarele lui Jrijuru, acceptându-și astfel înfrângerea.

Nu putea accepta însă Vvokkam acea înfrângere. Din această cauză și făcuse tot ce făcuse ca să poată să-și răzbune tatăl. Acțiuni care păreau fără folos în acele clipe, căci, ajuns într-o odaie goală, cea fără amintiri și fără putere, Soarta însăși părea să-i râdă în față, spunându-i în batjocură, „Nu ce, Vvokkam, ai meritat-o? Îngenuncherea în fața lumii mă refer! În fața aceleiași lumi, pe care ai vrut s-o îngenunchezi, te înclini azi tu, acceptându-ți nu doar înfrângerea, ci și nimicnicia sufletului, cel care n-are viitor de fapt.”