Furișându-se pe lângă trunchiuri, prin tufișurile crescute sălbatic sau chiar prin locurile deschise, mult aplecați de spate în alte locuri și asta doar ca să nu fie văzuți, Boor, Samaya și Bestla continuau s-o urmărească pe Yĕn. Teama lor însă părea să fie infondată, căci de când se porniră în urma ei, tarantula nu se uitase în urmă nici măcar pentru o secundă. Ceva ciudat în opinia Samayei, care știa destul de bine că atât Yĕn, cât și a ei mamă, Visam, nu erau surde. La fel nu erau proaste. De aceea, să fie urmărite și fără ca ele să-și dea seama de asta sau măcar să bănuiască că cineva se luase pe urma lor, era ceva suspect.

Chiar și așa niciunul din ei nu se dădu bătut, căci asta ar fi însemnat să piardă orice șansă de a găsi Poiana Umbrelor. La un moment chiar, când Yĕn începu să meargă agale, Samayei i se păru că tarantula făcea asta ca să scape de ei. Dar nu, Yĕn doar își continuă al ei mers leneș, fără să privească în jur și părând că într-adevăr nu-i păsa și că habar n-avea de nimic.

„Și totuși e straniu,” murmură Samaya, încruntându-se.

„Ce anume?” Se interesă Boor, care se oprise în stânga fetei, în timp ce Bestla era în dreapta Samayei.

„A ei calmitate. Mult prea suspectă în opinia mea.”

„Și mie tot mi se pare astfel,” bolmoji Bestla, strâmbând din nas. „Când Samaya a atacat-o cu pietre alerga de nebună prin pădure, căutându-l pe vinovat. Ba chiar arunca cu venin de jur împrejurul ei, că până și sărmanii copaci au avut de suferit când veninul cela le-a ars scoarța. Acum însă… merge agale de parcă toată lumea ar fi a ei.”

„De ce n-ar face-o?” Spuse Boor ironic. „Până la urmă pădurea asta e a ei.”

„Ba nu,” murmură Samaya, ceva ce-i miră pe cei doi însoțitori ai ei. „Pădurea asta nu-i a lui Yĕn. Cel puțin n-a fost așa de la început, căci, din câte îmi amintesc, Yĕn a apărut aici când eu și Fenrir eram copii. Abia după asta tata ne-a spus că Yĕn s-a născut de fapt în Pădurea Pribeagului.”

„Pădurea Siarilor,” șopti Boor, de le făcu pe fete să tresară. El însă nu le privi, ci se uită gânditor la Yĕn, care continua să meargă alene. „Interesant. De ce anume acolo?”

„Asta deja n-o mai știu,” spuse Samaya. „Cert e că a venit în această pădure cu un scop. Cel puțin a fost trimisă de cineva aici, să fie ochii și urechile lui în Pădurea lupilor magici. Ce mă miră însă și mai mult e că atunci când veninul lui Yĕn le-a rănit scoarța, niciunul dintre copaci nu s-a văitat. Straniu, nu credeți?”

„Acum că spui asta mi se pare și mie.”

„Dar, tată, de ce crezi că-i așa?”

„Sincer să fiu, scumpo, n-aș putea spune. Totuși, Samaya, spuneai mai devreme că locul ăla ți se părea cunoscut. Ce zici de drumul ăsta pe care mergem acum? Nu ți-i cunoscut și el?”

Tânăra lupoaică nu spuse nimic. Doar se uită cu mare atenție în jur, încercând să înțeleagă de cunoștea ea acel loc sau nu. Nu i se păru cunoscut. Cel puțin la început, căci, văzând iar acel simbol சவ pe una dintre scoarțele copacilor, amintirile dădură năvală în capul ei și Samaya își aminti de acea zi când, copilă fiind, mersese pe acel drum și se minunase de frumusețea din jur. Ca mai apoi, după ce ajunse în Poiana Umbrelor, să lupte cu Mayar.

De asta și murmură dintr-o dată, oarecum speriată, „Vulpea.”

„Vulpea? Te referi la Mayar?” Întrebă Bestla, oarecum arțăgoasă, căci Mayar chiar începuse să-i stea în gât în ultima vreme și asta din cauza că mai toate discuțiile începeau sau se terminau cu ea și la fel dădeau cu ochii de ea oriunde nu s-ar fi dus.

„Așa e. Numai că… ah, unde s-au dus?” Întrebă Samaya, extrem de mirată, căci, cât ea privise în jur, văzuse pretutindeni simbolurile சவ. Dintr-o dată însă dispărură, de parcă cineva le-ar fi șters cu buretele.

„S-a dus cine?” Se interesă Zeul, privind și el în jur.

„Acele simboluri. Cele aducătoare de moarte,” bâigui Samaya. Apoi, de parcă ar fi fost în transă, schiță în aer சவ, ceea ce-i aduse aminte lui Boor de întâlnirea anterioară cu Mayar, care le arătase acel simbol pentru prima dată. „Și… e straniu, căci mă simt îngrijorată să nu-l mai văd. De ce? Mai ales de ce Yĕn ne-a adus anume aici?”

„Probabil pentru că acesta este un loc al umbrelor,” murmură Bestla, strâmbând din nas după cum îi era felul, căci observă, cum cu fiecare pas pe care ei îl dădeau în față, lumina dispărea undeva. „Și mi se pare că-i nu doar un loc al umbrelor, dar și unul al pustiului și al morții. De nu mă credeți, priviți în jur!”

Și Boor și Samaya priviră în jur, deși nu prea înțeleseră ei la început la ce anume se referise Bestla. Astfel le fu dat și lor să vadă cum întunericul se strecura pe lângă ei și cum lumina, care și așa fusese oarbă din cauza cerului întunecat, dispărea încet-încet. De asta și spuse Samaya în șoaptă, „Exact ca în acea zi. Când eram mică. Și atunci lumina a dispărut brusc undeva, iar tristețea și apoi teama mi s-au strecurat în suflet. Și…”

Se opri însă brusc când Boor o prinse de braț. Asta fu semnalul și pentru Bestla să se oprească. Ea însă, la fel ca și Samaya, nu înțelese motivul. De aceea și-l privi țintă pe Boor. El însă nu le privi. Se uita țintă în față, la poiana ce se întindea de la picioarele lor mult în depărtare și care era împânzită de Gemanarită sau Orhideiul Măcinului. Apoi, printre flori, se vedeau fire de iarbă verde, ce ajungea până la genunchi și flori de violetă ce umpleau zarea c-o aromă plăcută.

Plăcută aroma ceea fu însă doar la început. Apoi, deși frumusețea acelei poiene rămase aceeași, nu la fel se întâmplă cu mirosul, care, dintr-o dată, deveni… otrăvitor. Cel puțin era greu de respirat. Ceva ce-i făcu pe cei trei călători să tușească și mai apoi să-și acopere gura și nasul cu brațul, ca să diminueze pe cât posibil efectul acelui miros.

„Să fiu a naibii!” Bodogăni Bestla dintr-o dată. „Cum naiba ceva plăcut s-a transformat atât de brusc în ceva otrăvitor? Ba chiar simt că mă ustură și ochii de la atâta tuse.”

„Pe mine mă interesează mai mult ce face ea,” șuieră Boor printre dinți, arătându-le fetelor să privească în față. O priveliște care o făcu pe Bestla să rămână cu valul cela de tuse, ce tocmai o năpădise, în gât. Motivul? Nimeni altul decât Yĕn, care se oprise în mijlocul acelei poiene. Apoi, încet, cu mișcări leneșe, se întoarse spre ei și-i privi țintă.

De văzut însă nu-i văzu, căci ședeau într-o zonă umbrită a pădurii. Cei trei văzură însă și destul de clar cum blana tarantulei începu să se coloreze în diverse nuanțe în timp ce umbre ciudate o înconjurară, de parcă ar fi fost raze de soare ce-și făcuseră loc printr-un pâlc de nori.

„Asta da ciudățenie,” murmură Bestla. „Chiar că-i straniu. Mai ales… ce tot caută acolo, căci…”

Dintr-o dată însă cei trei se aruncară la pământ, când Yĕn începu să meargă spre ei. De stat ascunși nu stătură însă pentru mult timp. Și, la câteva secunde doar după ce se aruncară la pământ, își ridicară capetele și priviră spre Yĕn.

O văzură astfel înaintând alene prin firele de iarbă. Al ei mers însă sperie o mulțime de gâze și fluturi, care se ridicară brusc în aer și apoi începură să se învârtă în stoluri pe deasupra ei. Lui Yĕn însă părea să nu-i pese de asta. Ea doar mergea legănat, de parcă s-ar fi bucurat de o muzică plăcută auzită doar de ea.

Al ei mers însă îi aminti Bestlei de-un joc ciudat pe care-l jucaseră ea și gemenii în copilărie. Mai ales de fraza pe care obișnuiau s-o spună când porneau în căutarea celorlalți, „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata.” Ceva care-o făcu pe Bestla să se încrunte și apoi să murmure abia auzit, „S-o ia naiba de viperă. Chiar îi place să se joace cu noi ca mâța cu șoarecele.” După care vru să se tragă în spate.

Se opri însă când Boor îi puse mâna pe spate. Apoi scutură el din cap că nu, că nu era o idee bună. Samayei însă i se păru una bună, căci cât Boor încerca s-o convingă pe Bestla să stea locului, tânăra lupoaică se furișă mai spre stânga, încercând s-o ocolească pe Yĕn și apoi s-o ia prin surprindere.

„Îmi ziceai mie că nu-i o idee bună. Ar fi trebuit să-i spui ei mai întâi.”

Boor însă, auzind-o pe Bestla murmurând astfel de cuvinte, o privi țintă. Apoi îi spuse cu reproș, „De n-ar fi trebuit să stau cu ochii pe tine aș fi făcut-o.”

„Acum eu sunt de vină?” Spuse Bestla arțăgoasă.

„Absolut. Și știi de ce? Că dacă ai fi stat atunci cuminte, în ascunzătoarea ta, Yĕn nu te-ar fi observat. La fel nu ne-ar fi simțit după asta c-o urmărim și nu ne-ar fi adus apoi aici. În locul ăsta unde pare gata să ne pape.”

Bestla însă rânji, „De asta se întâmplă îi permit să înceapă cu tine. Cum ești mai mare o să aibă ce rumega pentru timp îndelungat. Astfel noi scăpăm cu zile.”

Remarca fetei îl făcu pe Boor să surâdă, deși ar fi trebuit să se supere. Apoi, privind la Samaya și mai ales văzând că Yĕn începuse și ea să se îndrepte spre stânga la fel ca tânăra lupoaică, Zeul murmură, „Mai bine ne-am gândi cum să scăpăm cu toții cu zile și nu cum să-i jertfim pe alții, Bestla.”

„Dacă zici! Oricum, nu cred să fie prea multe de făcut. Pare destul de convinsă să pape azi pe cineva și cu orice preț. De asta și m-am gândit la cine să-i fie prima victimă. Și dacă tot pătimește unul din noi măcar să pătimească cel care a trăit mai mult ca alții.”

„Mă faci bătrân acum?”

„Doar experimentat. Și… cred totuși că ar trebui să încercăm ceva. Măcar s-o atragem pe cobra ceia păroasă departe de Samaya, că de dă de ea nici blana ceea groasă n-o s-o ajute să scape.”

Tresăriră însă ambii când auziră șoapta Samayei în capul lor, „Vântul! Aduceți-l pe Vintai (Ciudățenie).”

„Să fiu a naibii,” șuieră Bestla printre dinți. „Lupoaica știe mai multe șiretlicuri ca noi se pare.”

Boor însă nu atrase prea multă atenție bodogănelilor fiicei sale. El doar se încruntă, certându-se astfel pe sine că nu se gândise la asta mai înainte. Da, Samaya avea dreptate: Vintai era perfect pentru astfel de jocuri. Mai ales din cele cu tarantula, căci chiar și de Yĕn și-ar fi aruncat veninul asupra lui, vântului puțin i-ar fi păsat. Asta l-ar fi întărâtat doar mai mult, căci fiind doar un adolescent, Vintai era încă necopt la minte. Ba chiar era și rebel de felul lui. Un rebel inteligent însă, care adora pur și simplu jocurile.

„Mai ales știe ăla cum s-o facă pe Yĕn să regrete c-a venit aici!” Apoi, ducându-și mâna la cingătoare, îl atinse pe Imagus. Nu-l scoase însă de la cingătoare, căci asta ar fi avut un efect invers celui dorit, căci al lui sunet s-ar fi auzit peste tot și le-ar fi dat de înțeles dușmanilor că erau și ei pe acolo. O pradă ușoară de altfel și la îndemâna tuturor.

Atingerea mâinii lui Boor însă îl făcu pe Imagus să scoată un sunet plăcut. Ceva asemănător c-o fredonare. Nu era însă clar a cui. Părea însă să fie a aerului din jur, ceva cunoscut de natură, căci de cum se auzi acea fredonare, florile își ridicară mirate căpșoarele și priviră în jur, vrând să-l vadă pe cel „vinovat” de atâta plăcere. La fel se întâmplă cu iarba, care-și întinse mult firele în sus să vadă și ele ceva, în timp ce copacii din jur începură să se legene, căci acel glas duios al lui Imagus era cunoscut de toți și adorat se pare.

Imagus însă nu reuși să uimească doar natura. La fel se întâmplă cu Yĕn, care, auzind acea plăcută melodie, se opri locului. Apoi, ridicându-și două dintre piciorușele din față, începu să „adulmece” cu ele aerul. De parcă ar fi fost antene ce atrăgeau sunetele spre ele. Și, brusc, tarantula deveni agitată.

A ei nervozitate îl făcu pe Boor să surâdă. Apoi, fericit nevoie mare, murmură, „Și totuși Vintai nu dezamăgește niciodată!”

„Nici n-are cum! Doar știi și tu ce-i poate pielea năzdrăvanului!” Spuse Bestla. După care se îndepărtă puțin de tatăl ei, spre dreapta, în direcție opusă lui Yĕn și Samayei.

Samaya însă părea confuză, căci deși cunoștea și ea glasul și melodia lui Imagus, nu înțelese totuși ce truc folosiseră Boor și Bestla. Dar, când simți vântul întețindu-se plăcut în jurul ei și mai ales auzind un nechezat vesel, undeva în depărtare, în spatele lui Yĕn, tânăra lupoaică surâse. „Acum înțeleg! L-au chemat astfel pe Vintai. Nu, Yĕn, se pare c-o să ai de furcă cu niște copite azi!” După care se trase în spate cu gând să ajungă din nou lângă Boor.

Cât se trase în spate însă, Samaya continua s-o privească țintă pe Yĕn. Doar să se asigure că tarantula nu se răzgândește după asta și se ia după ea. Yĕn însă stătu locului. Apoi, de parcă ar fi simțit ceva straniu apropiindu-se de ea, se întoarse și privi în direcția de unde se auzise nechezatul cela vesel mai devreme.

Văzu și ea astfel, ca cei trei „dușmani” ai ei, un frumos ponei alb, zburdând prin acea poiană, brăzdată de umbre ciudate. Din această cauză și se auzi un ușor mârâit din gâtlejul lui Yĕn, căci mai dăduse ea se pare cu ochii de Vintai-poneiul și avuse mult de furcă cu el de asemenea.

„Se pare că cei doi se cunosc destul de bine,” îi spuse Samaya zeului când ajunse iar lângă el.

„Și ai dreptate. După jocul lui îmi dau seama că-i sigur pe sine. La fel c-a dat ochii cu arătarea asta păroasă în timp ce colinda pădurea. Și nu doar odată se pare.”

„Ce mi-i interesant mie e să aflu de ce vă aud eu atât de clar. De parcă ați fi lângă mine,” auziră ei vocea Bestlei. De aceea și priviră spre dreapta și-o văzură la cam cincizeci de metri de ei. Astfel era imposibil ca ea să fi auzit a lor șoaptă.

Boor însă surâse. „E din cauza năzdrăvanului de colo. Are el prostul obicei de-a face lucrurile să pară ce nu sunt. Acum însă ar fi o idee bună să ne punem la adăpost și să-i permitem s-o învețe minte pe Yĕn să nu se mai încreadă în instincte și să ne lase în pace.”

Tresări însă auzind vocea Bestlei chiar în urechea lui dreaptă, „Cei care ar trebui s-o lase în pace suntem noi. Noi am urmat-o. S-au ai uitat deja?” Ceva ce-l făcu pe Boor să se încrunte și s-o privească țâfnos. Făcu însă ochi mari de uimire, văzând-o chiar lângă el, când mai înainte era la metri distanță de ei. „Da, da, știu. N-ai simțit nimic. Ceva straniu se pare.”

„Iar tu se pare că iar ai făcut pact cu diavolul, nu-i așa? De asta ți se primește să te furișezi atât de bine pe lângă alții,” bombăni Boor.

Bestla însă doar ridică comic din umeri. După care îi făcu semn Samayei că era timpul să se pună la adăpost. Dar, zărind iar privirea piezișă a părintelui ei, căci acel „pact cu diavolul” însemna mereu același lucru „niciodată nu te înveți minte,” fata spuse veselă, „Iar tu niciodată nu înveți că-i un prost obicei să stai supărat pe alții.” Și, surâzând, se furișă după Samaya, care se îndrepta deja spre un copac mai gros.

„Și iar cel certat până la urmă-s eu,” murmură Boor, scuturând din cap cu reproș. „Nu, așa-ți trebuie, Boor, dacă ai mai vrut un copil la bătrânețe.”

„Să știi că te aud,” auzi el vocea îmbufnată a Bestlei. Și, privind spre copacul în care ea și Samaya erau deja urcate, o văzu străfulgerându-l cu privirea. Boor însă doar ridică plictisit din umeri și merse de se „ascunse” în spatele unui copac. Ei bine, pe cât era posibil să se ascundă un om de statura lui.

***

După un alt nechezat vesel al poneiului, care făcu înconjurul lui Yĕn, încercând cu tot dinadinsul s-o scoată din sărite, se auzi râsul unui băietan. De asta și Yĕn mârâi iar furioasă și începu a arunca cu venin în stânga și în dreapta încercând să-l învețe minte pe șugubăț. De suferit însă suferiră doar sărmanele flori și iarba, căci poneiul era ba aici, ba dincolo. La fel ca vântul care suflă din toate părțile și câteodată nu-ți dai seama de unde anume suflă el.

Astfel, tot învârtindu-se în jurul ei și după ce-o scoase bine din sărite, poneiul văzu la un moment dat cum ochii lui Yĕn începură să se învârtă în mici cercuri, semn că-i amețită. De asta și râse Vintai iar. După care, când se auzi un „Hopa!” asurzitor în jur, Vintai atinse pământul cu ambele picioare după ce poneiul se ridicase pe cele din spate. „Acum putem să ne și distrăm un pic.”

Și… chiar nu era diferit de cum îl descrisese Boor. Avea în jur de șaptesprezece ani și păr lung și blond la fel ca Arion. Doar că el părul îl avea strâns într-un coc rebel deasupra capului și nu-l purta pe spate sau în coadă cum obișnuia Arion. La fel avea ochi albaștri ca cerul senin, destul de mari, în care sclipea atât de viu acea lumină ciudată, ceva ce-i făcea să pară făcuți din sticlă, atât de ciudat sclipeau și ei. Pielea însă îi era măslinie. Asta din cauza că iubea să-și petreacă majoritatea timpului sub soare. De asta și glumeau ai lui când îl vedeau uneori, spunându-i vesel, „Nu ce, Caramel, i-ar ai furat tot soarele?”

Acea nuanță caramelizată însă era una plăcută văzului. La fel ca și a sa statură zveltă, ce-l făcea totuși să pară destul de slab la ai săi 1.8 metri înălțime. De asemenea, faptul că era slab se datora și mișcării continue, căci Vintai era acel tip de persoană care nicicând nu stătea locului, iar dacă avea cineva nevoie de el trebuia doar să-l aștepte și nicicând să-l cheme că nu venea el de nu avea chef.

Singurul care-l putea chema însă și ori de câte ori avea nevoie era Boor. Asta doar din cauza că Vintai avea un respect deosebit pentru Zeu și nu pentru că se temea de el pentru că era Zeul vânturilor. La fel alături de zeu se simțea calm, pe când, în restul timpului, era extrem de vioi și șturlubatic.

De altfel acea hâtrenie i se citea în priviri și în acele clipe când stătea cu ochii pe Yĕn. Mai ales pe pântecele ei de parcă i-ar fi numărat gurile de aer pe care tarantula le fura de la natură. La fel stătea cu ochii și pe ale ei mișcări, căci chiar o cunoștea bine și la fel de bine știa ce-i putea pielea lui Yĕn când era nebună. Și nu doar nebună, dar complet scăpată de sub control, atât de repede i se învârteau ochii în cap. Mai ales după ce-l observă pe Vintai.

El însă, deloc deranjat de privirea ei înnebunită, îi spuse cu glas jucăuș, „Nu ce, Yĕn, se pare că ești din acele ființe care nicicând nu se învață minte. Nu-i așa, scumpul meu prieten păros?” Apoi, fericit c-o putuse tachina pe Yĕn, zâmbi larg. După care, aplecându-se nițel de spate, privi în ochii tarantulei, căreia îi spuse, „Nu, așa se pare, căci mie mi se păruse c-am fost destul de clar cu tine când te-am văzut ultima dată. Se pare însă că m-am înșelat.”

„S-a înșelat? Ultima dată când s-au văzut? Ce mama naibii pune ăsta la cale?” Întrebă Bestla arțăgoasă. Stătea în acele clipe așezată pe-o creangă groasă, cu brațele cruciș pe piept în timp ce-și bălăbănea nervoasă picioarele.

Privi însă pieziș spre locul în care stătea Boor ascuns când îl auzi spunând, „La sigur nu se referă la nimic bun, căci la cum îl știu Yĕn o să aibă de furcă cu el azi.”

„Ce sper eu e să n-o pună pe fugă. Chiar n-am nevoie să se ascundă iar în al ei bârlog,” murmură Samaya gânditoare. Simțind însă privirea lui Boor și a Bestlei ațintită asupra ei, chiar dacă nu-i privise, Samaya spuse, „Mă refer la faptul că Yĕn trebuie să ne ducă azi în Poiana Umbrelor. Neapărat. Altfel nu vom afla noi ce pericol îl paște de fapt pe Baradar.”

„Ceva ce totuși n-o să se întâmple,” auziră ei glasul vesel al lui Vintai. „Yĕn azi nu vede culcușul ei iar. Am eu grijă de asta. Tu, prințesă lup, doar bucură-te de spectacol, căci chiar o să fie unul de pomină.” Cuvinte care-i mirară totuși pe cei trei, căci ei crezuseră că Vintai era prea concentrat asupra lui Yĕn ca să audă și ce vorbeau ei. Se înșelaseră se pare însă. Și, cât de curând, îl văzură zâmbind. După care el spuse, „Să știți că eu și Yĕn suntem de fapt prieteni vechi. Ne cunoaștem de mult de altfel. Din copilărie. Când ne jucam în trei, căci nu-i doar al meu prieten păros această Yĕn.”

„Nu-i doar al tău prieten? Al cui mai e dară?” Boor întrebă.

„Al unei alte ființe blănoase,” spuse Vintai râzând. „Una roșcată. Cea care de fapt mi-a făcut cunoștință mie cu Yĕn.”

„Mayar!”

„Așa e, prințesă lup. De fapt ai cui ochi i-ai văzut atunci, în Poiana Umbrelor, au fost anume ochii șiretei ăsteia de tarantulă. Și, ca să fiu sincer, se pare că încă așteaptă să vadă cât de delicioasă e carnea de lup. La fel cea de vânt. Doar că… ups, îmi pare rău, prietene blănos, dar… te asigur că n-o să ai tu plăcerea asta.”

„Ce dacă totuși o să-și înfigă ea colții în tine?” Îl tachină Bestla.

„O să dea atunci de oase!” Spuse Vintai râzând, făcând aluzie la faptul că era slab. După care, atât de neașteptat, aruncă spre Yĕn o mică coardă din piele, împletită în trei, care se înfășură rapid în jurul piciorușelor din față ale Yĕn, iar ea, sărmana, fu cât pe ce să cadă în gât. De asta și mârâi iar, aruncând venin spre Vintai. Băietanul însă, care se pare că-i știa bine șiretlicurile, sări brusc în spate când Yĕn scuipă venin spre el, iar veninul cela uscă o floare și iarba de lângă picioarele băiatului. Ceva care-l făcu pe Vintai să rânjească și apoi îi spuse în batjocură, „Fără intenție, Yĕn! Mă prosteam și eu doar!”

Prosteala lui însă nu fu deloc pe placul lui Yĕn. Aceasta, când avu posibilitatea, aruncă un fel de plasă vineție înspre băiat, exact așa cum obișnuia Visam să facă cu Tenebre, ori de câte ori Gaea îi dădea ordin s-o învețe minte pe Titanidă. Plasa aceea însă nu căzu peste Vintai, ci undeva alături de el, căci acesta, văzând plasa scuipată spre el, sări în lături. Astfel, când plasa atinse pământul, îl arse în acel loc până se făcu negru sărmanul.

Șiretenia ei nu fu însă ceva pe placul lui Vintai. De asta și șuieră el furios printre dinți în timp ce privea la acel loc pârjolit, „Chiar era necesar să distrugi frumusețe de floare de violetă doar ca să mă înveți minte pe mine? Eh, Yĕn, eh! Se pare că încă nu știi a juca cinstit. Dar… o să te învăț eu minte! Sau… poate că nu!” Strigă el, țopăind din dreapta în stânga și-n sus și-n jos, ferindu-se de firele veninoase aruncate de Yĕn spre el, continuu.

Numai că nu doar Yĕn ataca. La fel se întâmpla și cu Vintai, căci nu era el prost să fie victimă. De aceea și lovea și el cu acea coardă din piele ori de câte ori Yĕn își lua o perioadă de respiro ca să-și formeze a ei plasă. Astfel, când coarda o atingea pe spate, picioare sau pe abdomen, blana tarantulei se înroșea numaidecât, căci mușca adânc lovitura ceea.

This story originates from Royal Road. Ensure the author gets the support they deserve by reading it there.

Bestla însă căscă plictisită la un moment dat. După care îi spuse Samayei pe un ton jucăuș, „Nu ce, înveselim noi un pic jocul ăsta? De exemplu zic c-ar fi o idee bună să citim gândurile dihaniei de colo.”

„Sper doar că nu pe ale mele,” spuse Vintai vesel în timp ce continua să „danseze” cu Yĕn. „Nu de alta, dar… am anumite idei pe care aș vrea să le țin doar pentru mine.”

Fata însă rânji. „Nu, bine că mi-ai amintit că și gândurile vânturilor tot pot fi citite. La fel ca și amintirile. Așa, cine știe, pot afla niște secrete cu care să te șantajez pe urmă și să obțin anumite… favoruri de la tine.”

„Încearcă, prințesă Bestla, de vrei apoi să dansezi tu cu Yĕn, în locul meu!” Îi răspunse tânărul, rânjind. Apoi, când un fir veninos, aruncat din gâtlejul tarantulei spre el, trecu atât de aproape de el, Vintai sări în sus, ca să aterizeze mai apoi chiar pe spatele lui Yĕn.

Asta chiar nu fu ceva pe placul tarantulei, căci, imediat ce simți tălpile lui Vintai atingându-i blănița spatelui, Yĕn scoase un sunet asurzitor. Un sunet ce se auzi ca un răget de fiară închisă în cușcă. După care, ridicându-se pe diferite piciorușe, începu să se miște vertiginos dintr-o parte într-alta, încercând să arunce povara de pe umeri. Doar că… aruncă dacă ai pe cine, căci Vintai se pare că era obișnuit să stea bine proptit pe picioare chiar și pe noul să animal de călărie.

Numai că încetă el să se hlizească cu gura până la urechi în momentul în care Yĕn, care reușise cumva să se rotească la 45 de grade, reuși să muște vârful încălțării băiatului. Ceva care-l înfurie la culme. Mai ales văzând două găuri de dinți în al său pantof. De aia și șuieră apoi printre dinți, „Firar tu de smintită ce ești. Mi-ai distrus bunătate de pantof. Nu… acum chiar c-ai dat de dracu întâlnindu-l pe Vintai.” După care aruncă atât de brusc coarda ceea din mână, care, controlată de puterea băiatului, se înfășură brusc în jurul picioarelor lui Yĕn. Astfel, neputându-și ține echilibrul, Yĕn se prăbuși în gât, iar din cauza inerției, căci când coarda se înfășură în jurul picioarelor ei se mișca ca nebuna, alunecă câțiva metri în față, scoțând din rădăcină câteva flori de violetă și fire de iarbă.

Această „nerușinare” a lui Yĕn le cam înfurie pe celelalte plante, căci vezi tu… poate erau ele doar niște plante simple și… proaste… dar nici chiar să fie ele scoase din rădăcină doar pentru că o tarantulă nu se putuse controla. Și da, toată furia naturii se îndreptă anume asupra lui Yĕn, căci ea fusese cea care atacase prima. Vintai sărmanul doar se „apărase.” Chiar și așa, când întreaga natură începu să șoptească cuvinte stranii, parcă rupte dintr-un vechi blestem, începură și lui ai țiui urechile așa cum le țiuiau și celorlalți trei. Din această cauză și scuturau ei întruna din cap sau se loveau cu palmele peste urechi ca țiuiala ceea să înceteze.

Nu încetă însă prea curând. De asta și privi iar Vintai furios la Yĕn, șuierând printre dinți, „Numai din cauza ta mă irit și eu.” După care, ca să nu audă acele bolboroseli ciudate, care-l făceau și pe el să se simtă amețit, își băgă chiar și degetele mezine în urechi.

Dar, în clipa în care văzu că Yĕn reușise cumva să-și scoată două dintre piciorușe din acea prinsoare, lăsă Vintai urechile în pace și începu a forma alte corzi doar ca să o imobilizeze complet pe tarantulă, căci știa bine că dacă scapă, la cât de nebună era, la sigur ar fi avut el de suferit.

Yĕn însă nu se liniști nici de data aceea. Chiar și cu picioarele imobilizate reuși cumva să se întoarcă spre el și apoi, târându-se spre Vintai, începu să scuipe cu venin, căci chiar voia să-l transforme în pastă în ziua aceea. Dar, când coardele celea se înfășurară și în jurul corpului și-a feței, de părea că are o mască ciudată, n-avu sărmana ce face și se calmă, că… vezi tu… nu era să se împroaște pe sine cu venin.

„Cumințenia” ei însă îl făcu pe Vintai să surâdă. „Nu, acum mai vii de acasă,” spuse el. După care, țopăind voios în jurul ei, începu să glumească, „Am prins leul. Am prins leul. Cine-l vrea în dar?”

Se calmă însă curând când simți privirea lui Boor ațintită asupra lui. Și, chiar dacă știa că astfel Boor îi reproșa că prea se bucurase el degeaba, lui Vintai părea să nu-i pese. Ba chiar părea că i-i a joacă. De asta și-și băgă degetul mic în urechea stângă, pe care o „scutură” brusc, bombănind, „Și totuși sunt vorbit de rău azi! Chiar dacă am făcut doar bine eu!”

„Cauți să fii lăudat cumva?” Îi spuse Boor arțăgos în timp ce se apropia de băiat.

„Nu… ar fi fost o idee. Dar, dacă nu-i atunci nu-i. Mă mulțumesc să mă laud și singur.” După care rânji fericit. Văzând însă mutra acră a lui Boor, care nu gustase gluma băiatului și mai ales ironia, se trase Vintai câțiva pași în spate, glumind, „E toată a dvs, măria Voastră!” După care arătă cu mâna spre Yĕn, care continua să râme pământul cu unul dintre piciorușele care-i era cât de cât slobod.

Tresări însă Vintai și chiar făcu ochi mari de uimire când o auzi pe Bestla strigându-i, „La o parte!” După care, când ajunse în dreptul lui, îl împinse în lături, căci băiatul nu se mișcase nici măcar un milimetru. Ba chiar se uită el chiorâș la Bestla, căci chiar dacă se înțelegeau ei ca frații tot nu putea sărmanul înțelege uneori ale Bestlei ciudățenii. Dar ridică el mâinile în sus, semn că se predă, când ea îl privi țintă și-i spuse, „De nu vrei să-ți citesc și ție secretele pe lângă cele ale prietenului tău păros ai face bine să nu-mi stai în cale.” După care, rânjind, se ridică în aer. Ba chiar pluti deasupra lor, stând turcește și căscând dulce. Ceva ce-l făcu pe Boor să scuture din cap cu reproș.

„Ce acum? Cu ce-am greșit?” Întrebă Vintai, văzându-l pe Boor privindu-l chiorâș. „Doar… mă odihnesc și eu după o muncă grea.”

„Nici chiar atât de grea. Doar… joacă de copii,” îl tachină Bestla. Samaya însă surâse auzind-o vorbind astfel. De asta se încruntă Bestla, „Am zis ceva comic?”

„Comic nu. Dar totuși mi s-a părut, din cuvintele tale, că-l cam invidiezi pe Vintai.”

„Eu? Pe un tânăr fără minte?”

„Să știi că aud!”

„Și? N-am zis nimic neadevărat. Chiar să fii sănătos dacă tot m-ai auzit. Iar acum… șterge-o de aici și nu ne încurca că se lasă noaptea și n-am de gând să mi-o petrec în îmbrățișarea caldă a blănosului tău prieten.”

Vintai însă rânji. Ceva ce-o uimi pe Bestla, căci îl auzi spunându-i telepatic, „Și în a cui îmbrățișare ți-ar plăcea ție mă rog să-ți petreci noaptea? A unui….”

„Gura nu vrei să ți–o ții închisă?” Îl apostrofă Bestla. Și chiar era furioasă, căci nu putea înțelege de unde știa Vintai despre sentimentele ei pentru Arion.

Vintai însă, deloc deranjat de furia ei, doar ridică comic din umeri. După care, căscând, formă două vâsle în mână cu care începu a „vâsli” aerul. Astfel se îndreptă spre același copac în care stătuseră cocoțate Bestla și Samaya mai înainte. După care, făcându-se comod pe o cracă groasă, închise ochii și-și permise să „doarmă.” Ei bine… dormea el iepurește, căci îi era curios să afle ce puneau cele două „smintite” la cale cum obișnuia el să le numească pe Bestla și Samaya, căci chiar dacă nu erau ei de-o vârstă tot ajunse să afle câte ceva despre ele și despre ciudățeniile lor.

Astfel le văzu pe Bestla și pe Samaya stând de-o parte și de alta a lui Yĕn, privindu-se țintă și vorbind telepatic. Ceva ce-l făcu să se încrunte nițel, căci i-ar fi plăcut să știe ce anume puneau cele două la cale. Dar, când înțelese el că n-o să afle, se lăsă păgubaș. După care se lipi cu spatele de creanga groasă din spatele lui și căscă iar dulce.

Fetele însă păreau nu-ș de ce puse pe harță. Ba chiar Samaya îi spuse Bestlei pe un ton arțăgos, „Și totuși nu înțeleg ce anume vrei tu să vezi în amintirile unei fiare.” După care începu să se joace cu al ei cub de reflecții, jonglând de altfel cu el.

Tonul lupoaicei însă o cam irită pe Bestla. De aceea, în timp ce înconjură locul cu oglinzi, îi răspunse Samayei, oarecum nervoasă, „Adevărul. Și… chiar nu înțeleg de ce ești supărată pe mine. Nu doar pentru mine mă stărui să-l aflu.”

„Am zis eu ceva diferit?”

„Da. Absolut. De altfel ești mereu împotriva mea. Mai ales în ultima vreme. Ce? Cauți cumva să mă faci al tău dușman?”

A lor ciorovăială îl făcu pe Boor să-și plesnească fruntea cu palma. După care privi la Yĕn și-i spuse în glumă, „Și ție ți se pare ciudată prietenia lor?” Yĕn însă doar îl privi țintă, căci nu-i înțelese vorba. De asta și-i întoarse Boor spatele într-un final și se îndepărtă de ele, căci se cam temea și el ca și Vintai să nu-i fie citite amintirile. Nu de alta, dar chiar n-ar fi vrut să-i arate Bestlei cum apăruse de fapt pe lume.

Departe însă nu se duse. Doar până ajunse sub copacul în care stătea culcat Vintai. Acolo, chiar sub acel copac, se întinse Zeul pe iarbă, cu mâinile sub cap și închise ochii, convins să se relaxeze puțin. De altfel știa c-o să aibă timp destul în seara aceea pentru relaxare, căci dacă Bestla și Samaya începeau să se ciondănească era ceva de lungă durată. Și… era el deja destul de plictisit să se mai bage între ele și să le împace. De aceea își spuse ca măcar în seara aceea să le permită să facă ce le tăia capul.

Tresări însă auzindu-l pe Vintai întrebându-l, „Sunteți sigur că-i o idee bună să le lăsăm singure cu Yĕn, zeu Boor?”

Boor surâse, „De ce? Crezi c-o să le mănânce tarantula până la urmă?”

„Ba nu,” răspunse băiatul sigur pe sine. „Mă tem ca ele să n-o mănânce pe Yĕn. Nu de alta, dar… chiar de-i stranie a mea prietenă blănoasă mi-i totuși dragă. N-aș vrea s-o pot vedea doar în amintiri.”

„Măcar așa o să ai șansa să-mi ceri o favoare,” auzi el răspunsul Bestlei, căci ele auziseră vorba celor doi. De asta și terminară să se „certe,” căci ciondăneala lor le era interesantă doar dacă alții nu le vorbeau de rău pe ele. Apoi, scuturând din cap cu reproș, Bestla privi la Samaya și-i spuse, „Singura care ar fi în stare să mănânce pe cineva e o anumită… fiară blănoasă. Eu… carne de tarantule nu mănânc.”

„Și… cine ți-a spus ție că lupii mănâncă?”

„Mi-a șoptit-o vântul,” spuse Bestla într-o doară.

Vintai însă deveni atent. Apoi, privind chiorâș spre locul în care stăteau fetele, șuieră printre dinți, „Eu n-am zis nicicând asta.” Se miră însă să vadă frumusețea locului reflectată pe oglinzile Bestlei. De aceea și făcu ochi mari de uimire. Ba chiar deschise și gura larg, căci deși colindase multe locuri în pădurea ceea nicicând nu văzuse a pădurii frumusețe în acele culori vii.

Mai mult decât atât se miră să vadă că pe acele oglinzi într-adevăr se reflectară imagini. Ceva neclar la început, dar care totuși îl făcu atent. Mai ales deveni atent auzind șoapta copacilor din jur, ceva ce auzise mai înainte doar odată. Când și cu ce ocazie însă nu-și aducea aminte. Era totuși sigur că auzise.

Uită însă de asta în clipa în care văzu clar amintirile lui Yĕn reflectate pe acele oglinzi. Amintiri care reprezentau în mare parte traiul tarantulei printre copaci. La fel cum cobora sau urca alene pe trunchiuri sau se mișca pe a ei plasă în care victime nevinovate, dar totuși necesare pentru ca Yĕn să trăiască, nimereau din întâmplare.

Ceva mai interesant de atât însă fu să se vadă pe sine, băietanul de șapte ani, fugind de Yĕn pe același drum pe care Samaya, Bestla și Boor se întâlniseră prima dată în acea zi cu Yĕn. El însă nu fugea de tarantulă de teamă, ci… în joacă. Ba chiar râdea fericit și părea că el și Yĕn erau prieteni de-o viață, din cei care, când n-aveau ce face, se prosteau astfel: alergând unul după celălalt.

De asta și murmură băiatul încurcat, „Nu poate fi!” Cuvinte care le făcură pe fete să-l privească atent. Vintai însă privi la acele imagini cu el, cel de acum zece ani. După care spuse iar, „Nu pot crede că o fiară ca Yĕn are totuși amintiri. Mai ales că eu sunt parte a acelor amintiri. Dar… de ce?”

Șoapta lui și faptul că părea încurcat reuși să-l facă și pe Boor atent până la urmă. De aceea și se ridică el pe șezute într-un final și privi și el la oglinzi. Astfel văzu tot ceea ce văzuse Vintai. La fel momentul când Yĕn auzise șoapta ciudată a cuiva, o șoaptă ce păru o comandă pentru ea, căci imediat după asta coborâse din copacul în care își avea căsuța și porni în urma lui Baradar și a lui Shiver Sun când aceștia trecură pe acolo.

„Acum înțeleg care-i rolul lui Yĕn în această pădure,” spuse Boor, ridicându-se în picioare. „Trebuia să-l spioneze pe Baradar.”

„Așa se pare,” murmură Samaya gânditoare. „Pe mine însă mă interesează mai mult imaginea de colo.” Astfel, privind în dreapta, acolo unde arăta mâna dreaptă a Samayei, văzură cu toții cum Mayar, copila de nouă ani, o mângâia pe Yĕn pe cap de parcă ar fi fost al ei animal de companie.

Din această cauză și mârâi Bestla printre dinți, „Am zis eu că vulpea e ciudată. O viperă mai bine zis. Altfel… nu înțeleg cum poate atinge o… tarantulă. Și nu una obișnuită, ci una de teapa lui Yĕn.”

„A fost doar curajoasă?” Spuse Boor într-o doară. Remarca lui însă o făcu pe Bestla să-l privească pieziș.

Totuși fata spuse, oarecum dezamăgită, „Nu, asta trebuie s-o recunosc și eu. Chiar dacă mi-ar fi plăcut ca Yĕn s-o fi păpat anume pe ea și nu pe noi. Astfel ne-ar fi scutit de-o durere de cap.”

„De două de altfel!” Șopti Samaya, iar asta-i miră pe ceilalți.

„De două? La ce anume te referi?” Se interesă Bestla.

„La faptul că dacă Mayar ar fi dispărut atunci la fel s-ar fi întâmplat și cu mine. Să nu uităm totuși că suntem gemene-formă.”

Bestla strâmbă din nas. „Chiar și așa, nu cred că dacă dispare răul dispare numaidecât și binele. Sau mă înșel?”

„La sigur te înșeli,” răspunse Boor. „De ce? Pentru că gemenele-formă au fost aduse în astă lume ca să se completeze una pe alta. De aceea, de una din ele dispare, la fel se întâmplă și cu cealaltă.”

„Atunci? Cine-i jumătatea mea?” Se interesă Vintai, extrem de curios.

„Probabil vreun vânt din Lumea de Dincolo. Asta încă nu mi-i dat s-o știu,” îi răspunse Boor cu glas blajin și-i mângâie băiatului chica. Glumea însă, căci chiar dacă nu știa cine era jumătatea lui Vintai era totuși sigur că nu-i cineva atât de rău. Până la urmă băiatul era pâine caldă în majoritatea timpului.

Pe Vintai însă acea mângâierea îl cam stânjeni, căci… era până la urmă mare. Totuși… fiindu-i atât de plăcută, se lăsă mângâiat și în continuare. Și, pentru prima dată, înțelese că de când se născuse fusese mai mult singur. Ceva ce-l făcu adesea să se simtă trist. Chiar dacă nicicând nu arătase nimănui că-i era greu pe suflet din cauza singurătății sale.

***

Se lăsase noaptea de-a binelea când Yĕn se ridică în sfârșit pe toate cele 12 picioare. Apoi, întorcând spatele pădurii, se îndreptă în direcția în care se îndreptase până să ajungă să se „joace” cu Vintai. Dar… deși ea nu simțea prezența nimănui în jurul ei nu era singură acolo, căci, ascunși printre crengile copacilor, Boor, Samaya și Bestla continuau s-o pândească, convinși fiind că Yĕn îi va duce în cele din urmă spre acel loc secret spre care se îndreptase de atâtea ori mai înainte.

Singurul care nu se mai vedea acolo era Vintai. Asta se întâmplă din cauza că băiatul, care era o fire activă, se plictisea repede. Mai ales să stea locului. De aceea, la cam cinci minute după ce se ascunseră toți ca să-i dea șansa lui Yĕn să se calmeze, băiatul le transmise un gând celorlalți, „E prea mult pentru mine. Prea plictisitor.” După care, fără să aștepte răspunsul celorlalți, se făcu nevăzut.

Cel puțin nu-l văzură Samaya și Bestla, care priveau țintă la Yĕn, convinse fiind să n-o piardă din ochi. Boor însă, auzind zgomot de copite în dreapta lui, privi într-acolo și văzu acel ponei alb îndreptându-se spre tabăra Rophionilor. De spus nu spuse însă nimic. Chiar dacă nu știa el de ce plecase Vintai anume într-acolo. De aceea nu-i rămase decât să privească și el la Yĕn, rugându-se ca să se calmeze ea cât mai curând posibil și să meargă în drumul ei, căci și el, ca și Vintai, se plictisea repede uneori.

Dintr-o dată însă tresări și el ca și Bestla când Samaya întrebase în voce, deși ar fi vrut în gând, „Cum e posibil asta?”

„Ce anume?” Se interesă Bestla.

„Să nu-mi fi dat seama că-s urmărită. Acum 14 ani mă refer, când m-am îndreptat fără să vreau spre Poiana Umbrelor. Atunci Yĕn m-a urmărit. Doar ați văzut și voi în amintirile ei. Eu însă n-am simțit-o. De ce? Chiar eram atât de oarbă?”

„Ba nu, Samaya! Nu e din cauza c-ai fost oarbă, ci din cauza că anume răul a ascuns-o pe Yĕn de privirea ta. De altfel nu cred că-i întâmplătoare și întâlnirea ei cu vulpea la fel ca a ta cu Mayar în acea zi.”

„Chiar și așa, Zeu Boor, eu… nu-mi aminteam aproape deloc acele clipe: cum am ajuns în acele locuri și nici momentul când întunericul a pus stăpânire pe tot. De ce?”

„Poate fi doar un joc al minții tale.”

„La ce te referi, Bestla? Că am încercat să uit?”

„Da, căci… să nu uităm câte lucruri dureroase ți-a fost dat să trăiești atunci. Unul dintre ele a fost moartea mamei tale, iar restul sunt probabil legate de a ta surzenie.”

„Cred că Bestla are dreptate, Samaya. Până la urmă, vrem noi sau nu vrem, suntem controlați de psihic. Tot el face tot posibilul să ne ferească de rele. De asta și uităm anumite lucruri. În caz contrar ne putem pierde pe drumul vieții.”

„Poate că aveți ambii dreptate. Totuși… mi se pare prea mult c-am uitat un moment atât de important din viața mea. Anume cel mai important aș putea spune că în acea zi am început să aud și să vorbesc pentru prima dată.”

„A fost plănuit totul să fie astfel, Samaya,” insistă Boor. „La fel cum universul a plănuit totul amănunțit. Precum să-ți amintești despre asta acum când ai reîntâlnit-o pe Yĕn. Și… să mergem după ea! E deja departe! Nu cred că vrei s-o pierzi din priviri anume acum.”

„Nu… aveți dreptate!” Spuse Samaya într-o doară. După care coborî și ea din copac în urma celor doi. Apoi, tot furișându-se, o urmară pe Yĕn, care intrase deja în pădure în partea cealaltă a poienei.

În urma lor, exact după ce ei intrară în pădure, poiana în care stătuseră ei până atunci începu să se vaiete ușor. Se calmă însă curând datorită unei rafale de vânt, ce se simți atât de brusc atingând ale lor trupuri firave, ca o mângâiere de altfel. Se datora asta lui Vintai, care înțelese că anxietatea din sufletul unuia poate fi alungată doar cu mângâieri. De aceea și decise el să mângâie la fel natura, doar ca să-i dea alinare, cât de puțină măcar.

***

Tot privind la a ei minge de foc, Mayar văzu în sfârșit capătul acelui drum. De aceea se opri și privi în jur. Numai că natura, care era deja cufundată în întuneric și părea adormită, era prea tăcută pentru gustul ei. Mai ales cu acele umbre ale nopții care se tot aruncau asupra acelui loc de parcă ar fi fost el făcut din carne și oase și pe care ar fi vrut să-l supună.

Ei însă acel loc i se părea ca oricare altul. O poiană simplă, înconjurată de verdeață și atât. Ceva care n-o înșelă însă pe tânără. De aceea și aprobă ea dând din cap când Parca, care era în spatele ei, spuse, „Un camuflaj.”

„Ai dreptate. Aceasta este de fapt Poiana Umbrelor.” După care Mayar aruncă acea minge de foc în aer. Mingea însă nu căzu mai apoi la pământ, ci se făcu mai mare, continuând să plutească în aer de parcă ar fi fost un felinar ce lumina împrejurimile.

„Un loc pe care mi-l aminteam totuși diferit,” spuse Parca, încruntându-se.

Mayar însă, mirată, se întoarse și o privi țintă, „Ți-o aminteai?” Întrebă ea într-un final. „Vrei să spui că ai mai fost aici?”

„Și ai dreptate. Am mai fost aici. Demult. Urmărindu-l pe Tarther.”

„Pe Tarther? Stai puțin, ce tot spui tu acolo? Tarther nu-i decât o legendă.”

„Asta e ceea ce cred toți. De ce? Pentru că doar puțini știu că-s de fapt doi Tarther în lume: unul mic și unul mare. Totuși sunt ambii legați de Soartă.”

„Deci, ca să văd dacă am înțeles bine, Tarther cel mare e adormit undeva în timp ce cel mic umblă nestingherit prin lume.” Parca dădu din cap că da. „Rămâne totuși întrebarea: cine-i Tarther cel mic?”

„Nimeni altul decât Baradar,” spuse Parca surâzând. Mayar însă o privi cu ochii cât cepele. „Dacă sincer, chiar și dacă sunt legați de soartă, cei doi Tarther sunt atât de diferiți. De exemplu, Tarther cel mare, cel creat din ura și gândurile lui Eris, e într-adevăr un demon. Anume datorită lui au căzut Noearii. Acum șapte mii de ani. Dar, tot atunci, a fost când a apărut Tarther cel mic. În ziua căderii Noearilor.”

Asta însă o făcu pe Mayar să se simtă confuză. De asta și scutură ea brusc din cap, încercând să-și limpezească gândurile. După care spuse, „Am totuși impresia că Baradar nu-i la curent cu asta. De ce?”

„Nici eu n-am răspuns la această întrebare. Doar al său gardian.”

„Gardian? Cine? Bușteanul?”

„Așa e. De altfel… și ei se îndreaptă încoace.”

Această noutate o făcu pe Mayar să surâdă. „Straniu totuși. Că Baradar se îndreaptă anume încoace, căci am crezut că Soarta o să-mi joace o festă și o să mă facă să-l caut pretutindeni. Ca pisica ce caută șoarecele.” Privi însă pieziș la Parca când o văzu pe aceea privind-o țintă, „Ce acum?”

„Nimic ieșit din comun. Doar… mă întrebam de ce-l cauți pe Baradar, când scopul tău e să-l eliberezi pe Mannar.”

„Al meu?” Întrebă Mayar râzând. „De când asta? Mă refer: de ce ai crezut că eu vreau să-l eliberez pe Mannar. Din contră: el nu-mi mai e interesant. Doar minikinul.”

„De ce? Pentru că are ceva de care ai absolută nevoie?”

„Așa e,” răspunse Mayar scurt. După care privi în jur.

Se miră însă tânăra să vadă că Parca începu a merge în jurul ei. Ba chiar o găsi gânditoare. De aceea se încruntă, căci chiar nu putea înțelege ce anume făcea Titanida în acele clipe. Deveni însă atentă auzind-o pe Parca murmurând, „Ce poate avea un bătrân minikin, dar care să fie trebuincios unei tinere vulpi?! Putere? Nu cred, căci a ta putere e egală sau mai mare ca a lui. Aflarea vreunui secret? Puțin probabil, căci Baradar puțin își amintește din vechea lui viață, la fel cum nu știe că-i Tarther cel mic. Atunci? Ce poate avea el trebuincios ție?” După care Parca se opri, privind țintă în ochii lui Mayar.

Tânăra însă, fără să se sinchisească de acea privire țintă, deși n-o înțelegea defel, răspunse sigură pe sine, „Doar… ceva de care am nevoie. De altfel o să afli și tu. Cât de curând. Așa că nu e necesar să te forțezi să-l afli din timp. O să afli la momentul potrivit. Odată cu ceilalți. În caz contrar Balanța Timpului poate fi dată peste cap.”

Parca tresări. Apoi murmură încurcată, „Balanța! Ceva straniu și interesant în același timp. Totuși… nefolositor pentru tine, căci nu poți tu s-o controlezi până la urmă.”

„De ce? Nu mă crezi în stare?” Mayar întrebă cu ironie.

„Așa e. Motivul? Unul cât se poate de simplu: o Balanță nu poate fi controlată de o singură putere, ci de un echilibru.”

„Lumină și Întuneric.”

„Exact. Prin urmare, cum tu ești Întunericul, ca să controlezi Balanța Timpului o să ai nevoie și de Lumină.”

„La lupoaică te referi?”

„Anume la ea. De altfel, Mayar, o să-ți dau un sfat, chiar dacă nu mi-l ceri și nu-s sigură dacă o să-l respecți: ascultă natura și întregul univers care te înconjoară. Doar așa o să poți să-i afli secretele. La fel doar astfel o să-l poți controla: când o să accepți că lumea asta nu poate exista fără un echilibru. În caz contrar noi toți murim.” Ce-o miră însă pe Mayar fu s-o vadă iar pe Patavi. Dar nu pentru mult timp, căci Patavi dispăru brusc. La fel nu se mai văzu nici Parca acolo.

„Ce-a fost asta?” Se întrebă Mayar, confuză. „Parca dându-mi sfaturi despre cum să conduc lumea? Ea? Cea care visează la tronul lumii? Mai ales: unde-a dispărut?” Tăcu însă auzind pașii cuiva apropiindu-se de acel loc. Privind însă în jur nu văzu decât umbre. Ceva ce-o miră de altfel, căci era sigură că nu-i singură acolo.

Avea de altfel dreptate, căci mult în spatele ei lupul Dike și trupul transparent al Vieții continuau s-o privească din umbră. De altfel anume Dike îi și spuse lui Vāḻkkai în cele din urmă, telepatic, „Iată-ne ajunși iar în locul de unde totul a început.”

„Și ai dreptate. Chiar și așa, ceea ce te înspăimântă pe tine n-o să aibă loc atât de curând.”

„Ce mă înspăimântă? Te referi la moartea Samayei?”

Vāḻkkai, fără a privi la lup, dar totuși cu ochii țintă pe Mayar, spuse, „Ai dreptate. La fel cum lumea asta are lucruri secrete ascunse și de mine, Dike. De altfel nici eu nu știu cum se va sfârși totul în cele din urmă.”

„Dar… de ce?”

„Probabil pentru ca Maranam să nu afle astfel secretul lumii și s-o subjuge. Și… cred totuși că Themis controlează tot ce se întâmplă în jurul nostru.”

„Themis? Balanța Supremă?”

„Așa e. De altfel, dacă e să te uiți cu atenție în jur, o să vezi clar că aceste umbre, ce-o înconjoară pe Mayar, nu-s aici cu gând rău. Din contră: par s-o protejeze.”

„Poate pentru că-s create de ea?”

„Ba nu. Vulpea n-are o astfel de putere. Și nici Samaya. Dar, cum nu știm cine le influențează, nu putem decât ghici. Și… șșș, privește.”

Uitându-se în față, încotro îi arăta să privească Vāḻkkai, Dike o văzu pe Yĕn apropiindu-se de poiană. Apoi, la pas lent, tarantula se îndreptă spre Mayar, care nu se mișcă din locul ei și nici nu păru speriată. Din contră: părea că Mayar o așteptase anume pe Yĕn acolo. Dar, se miră Dike și mai mult, când îi observă pe Boor, Samaya și Bestla, furișându-se în urma lui Yĕn. De aceea și se întrebă, confuz, „De ce-s ei aici? Doar le-am spus să stea cât mai departe de locul ăsta.”

„E pentru că așa le-a fost scris, Dike. Să vină anume aici. De aceea îți spun încă odată că nimeni nicicând n-o să poată împiedica Soarta să aibă loc.” După care, protectoare, Vāḻkkai atinse spatele lupului, mângâind ușor a lui blană. „E decizia timpului și trebuie s-o respectăm. La fel nu ne rămâne decât să așteptăm ca să vedem ce-o să se întâmple până la urmă.” După ce spuse aceste cuvinte, Vāḻkkai se îndepărtă de acel loc la pas sigur.

Dike însă rămase locului, privind țintă la Mayar, care mângâia capul tarantulei și-i șoptea drăgăstos, „Ai venit totuși, scumpă prietenă! Ce bine! Chiar mi-a fost dor de tine în tot acest timp. Și, când am plecat de aici, chiar am crezut că nicicând n-o să te revăd. Se pare însă că m-am înșelat, căci… Soarta ține cu noi de ne-a adus iar împreună. Înseamnă că avem o misiune importantă de îndeplinit.” Apoi Mayar își lipi capul de cel păros al tarantulei și închise ochii, de parcă încercau ambele să se umple cu energie.

Această decizie a lui Mayar îi uimi enorm pe restul. De aceea și priviră ei mirați unii la alții. De spus nu spuseră nici unul nimic și nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pentru că înțeleseră totuși că nu degeaba îi aduse Yĕn acolo. Soarta punea ceva la cale. De aceea, de ar fi vorbit ei fie și telepatic, era posibil ca aceeași Soartă să-i trădeze și să-i dea de înțeles lui Mayar că nu era singură cu Yĕn acolo.