Susurul pârâiașului Āṟṟal se auzea ca o dulce melodie de jur împrejur. La fel era magic și acel loc în care se afla, înconjurat de copaci seculari și verdeață. Și, deși trebuia să treci peste niște poteci un pic abrupte ca să ajungi la el, se merita totuși efortul, căci, odată ajuns lângă apa cristalină a pârâului, uitai de tot și de toate.

Tocmai de aceea și venise Boor în dimineața aceea la pârâu: ca să uite de probleme. Dar, neștiind bine locul, i se păru c-o să se piardă la un moment dat. Nu se pierdu totuși, căci chiar de Pădurea Rophion părea sălbatică în anumite locuri, avea și tainele ei, iar una dintre acele taine era acea boare de aer magic ce-o simțeai pe piele în timp ce erai în sânul pădurii. Și anume acea boare magică era și cea care te îndemna într-un mod tainic spre cele mai frumoase locuri ale pădurii, iar unul dintre acele locuri magice, adânc ascunse de natura sălbatică, era fără doar și poate Āṟṟal-ul.

Acoperit pretutindeni de mușchi verde și liane, malul pârâiașului era unul cu capcane, căci dacă dedesubtul lianelor și a mușchiului era un mal tare, din pietre albe, pe alocuri era totuși destul de alunecos. Asta se datora fără doar și poate apei ce se îmbibase destul de mult în solul dintre pietre și chiar în acele frunze căzute din belșug din copacii seculari de pe margini. Și, în contact permanent cu apa, dar și călcat de picioarele animalelor ce veneau să se adape la pârâu, dar și de picioarele Rophionilor care trecuseră pe acolo ca să-și umple cofele cu apă, acele frunze deveniseră lipicioase, parcă mânjite cu glod. De aceea și alunecai ușor pe ele. Și, de n-ai fi fost atent, la sigur te-ai fi dus de-a dura și cine știe dacă odată ajuns jos ai fi rămas cu toate oasele întregi.

Chiar și așa aerul respirat acolo era cu adevărat magnific. De aceea și zâmbi Boor ajungând pe malul de sus. Apoi închise ochii și stătu așa o vreme, adulmecând aerul să vadă de-i bun de respirat. Și, când simți că-și umpluse din plin coșul pieptului cu aer proaspăt, deschise ochii și, zâmbind, spuse: „și totuși aici e magic. Mi-a fost dor de altfel, de-un astfel de loc încărcat de magie și frumusețe.”

Fiind însă prea încântat de acele locuri, nu atrase prea multă atenție unde puse apoi piciorul. Astfel, călcând pe un pâlc de frunze umede, lipicioase, piciorul îi alunecă. De asta se aplecă brusc pe spate încercând să-și mențină echilibrul. Departe însă nu se duse, căci piciorul i se opri în marginea colțuroasă a unei pietre cât pumnul. Și, deși duru ca naiba lovitura ceea cu piatra, Boor doar scrâșni ușor din dinți. Apoi se îndreptă de spate și privi atent în vale, la acea mică cascadă formată de apa pârâiașului care dădu peste un mal de pietre albe, de vreo 2 metri înălțime. Și, chiar deasupra acelui mal, se vedea și-un trunchi gros, al unui copac ce căzuse răpus de vreme chiar de-a latul acelui pârâu, formând un fel de pod natural.

Asta-l făcu pe Boor să zâmbească iar. Cum nu de altfel, când vedea atât de clar rădăcinile aceluiași copac căzut întinzându-se spre apă. De fapt ele chiar se întinseră un pic și sub apă. Probabil de aceea și acel trunchi încă era cumva viu, iar asta se vedea și în crengile lui ce aveau o culoare de maroniu strălucitor. Dar, când Boor se uită mai cu atenție la acel trunchi, văzu totuși că era mâncat de carii în anumite locuri, căci probabil de aia se așeză în cele din urmă pe el o ciocănitoare, care începu numaidecât a lovi cu ciocul în el încercând să-l tămăduiască, căci „podul” cela servea multora de trecere sigură peste apa Āṟṟal-ului, chiar dacă nu era ea adâncă și-o puteai trece cu piciorul. Pe trunchiul cela însă măcar nu te udai la picioare.

„Acum înțeleg cu adevărat semnificația acestui pârâu,” murmură Boor, văzând că copacul cela căzut se ținea cu toate rădăcinile de viață. „E din cauza apei, care-i energie pură așa cum o spune și-al său nume - Āṟṟal (energie.)” Apoi privi în jur iar și văzu că acel loc era așa cum i-l descriseseră Rophionii c-o seară în urmă, căci el află despre pârâiaș de la ei, în timp ce stăteau în jurul acelui mare rug, noaptea târziu, când copiii se duseseră deja la culcare, iar adulții își puteau spune doar lor povești.

În cele din urmă însă, când piatra ceea, probabil de la atâta apă care răzmuiase locul, ieși de la locul ei, iar piciorul lui Boor alunecă tot mai mult și mai mult. Și, tot bălăbănindu-se în stânga și-n dreapta ca să-și mențină echilibrul, ajunse Zeul de atinse apa pârâului cu piciorul. Iar răceala apei îl făcu în cele din urmă să se cutremure, ceva straniu totuși, căci ar fi trebuit să fie obișnuit cu apa rece și frigul odată ce trăise atâta amar de vreme pe tărâmurile gheții.

„Chiar și așa, chiar de-i rece de te taie la oase, e totuși plăcută!” Spuse Boor. Apoi, trăgându-și piciorul mai departe de apă, privi în jur. Astfel îi fu dat să vadă un cerb, undeva pe celălalt mal, în stânga. Dar, faptul că acel cerb părea să-l privească chiorâș, Boor se încruntă și spuse: „și? Ce-ai cu mine acum? N-ai mai văzut oameni sau cum?”

Cerbul însă doar scoase un strigăt chipurile „n-am eu nimic cu tine, doar mă uitam și eu,” după care își scutură capul, unduindu-și ale sale suberbe coarne. Apoi, privind iar la Boor, mai scoase un strigăt.

„Da, da, am înțeles eu din prima,” bombăni Boor. „Și tu râzi de mine.”

Animalul însă nu-i atrase prea multă atenție Zeului, căci vorba ceea - fiecare cu supărările lui. După care păși atent și se apropie de apă, din care bău cu sete. Boor însă, deși animalul îl lăsase în pace, continua să-l privească cu mare atenție, căci ceva în mișcările lente ale cerbului îl calma. De aceea și se puse în cele din urmă Zeul în pirostrii, lângă apă și el, și privi atent la modul leneș în care cerbul linchea apa rece cu a lui limbă roz.

Și anume această levenie și faptul că cerbul tot scutura din cap în timp ce bea apă îl făcu pe Boor să zâmbească și să-i spună cu voce blajină de data asta: „e bună, nu-i așa?”

Cerbul însă decise să-l ignore. Și, când se sătură de băut, îi arătă coada Zeului. După care urcă alene panta ceea puțin abruptă și cât de curând se pierdu printre copaci. De asta și strâmbă Boor din nas, văzând că animalul nici măcar odată nu întoarse capul să privească în urmă. Dar, înțelegând până la urmă că singurul patetic de acolo era el, căci ajunse să se supere pe cerbi că-l ignoră, Boor scutură din cap. După care se aplecă de luă apă în căușul palmei, bând și el cu sete.

Dintr-o dată însă tresări, auzind râsul lui Dike undeva în spatele lui. Și, privind într-acolo, îl văzu pe Titan nu departe de el, sprijinit de-un copac. Iar acela, văzându-se privit pe sub sprâncene de Zeu, îi spuse râzând: „n-o lua în nume de rău, da a fost chiar comic să văd cum te adapi laolaltă cu cerbii și la urmă te mai și superi că te ignoră.”

„Eu? Când asta? Și… de mult îmi stai acolo?”

„Desigur. Chiar din clipa în care ți-ai propus să-l transformi pe Meṉmai în animal de companie.”

„Meṉmai? Și ăsta cine mai e? Cerbul?”

„Așa e. Și, ca să te scot din încurcătură, îți mai spun un secret: Meṉmai în limba antică înseamnă Blândețe, iar numele lui e neobișnuit așa cum e și acest cerb de fapt, căci… e magic. De altfel cred că are aceeași vârstă ca și pădurea.

„Hai mai taie coada la toporul cela de făurit minciuni, Titane, că nu-s copil să te cred,” îi spuse Boor tăios. „Și, dacă nu-i secret, de unde-ai învățat să spui minciuni și atât de frumos? De la Ūḻal cumva?”

Dike însă râse. Apoi, dezlipindu-se de trunchi, se îndreptă spre Boor, pășind și el cu mare atenție pe acea potecă ca și Meṉmai. „Am zis eu că n-o să mă crezi. De altfel: nici nu-i de mirare. Mereu ai fost neîncrezător. Un căpos cum te-ar numi Rophionii.”

„Da, da, dacă zici. Iar tu-mi ești Bunătatea întruchipată ca și acel Meṉmai. Dar, fie pe-a ta. Și… se poate de știut ce cauți aici? Din câte țin minte mi-ai spus dimineață să te las în pace, că nu ți-i a vizita ție niciun pârâu.”

„Eu am zis asta?” Întrebă Dike extrem de mirat. „Când? Eu nu țin minte să fi spus așa ceva.”

Și, auzindu-l pe Dike justificându-se ca un copil, necredibil de altfel, Boor își plesni fruntea cu palma. Dar, din cauza că atinse apa rece a pârâului, se cutremură iar. Apoi, privindu-l pe Dike pe sub sprâncene, îi spuse: „și totuși faptul că ești aici îmi zice că nu-i doar pentru a-mi ține companie. Așa că zi mai repede: ce pui la cale?”

„Eu… nimic. Bestla însă da.”

„Bestla? Și… se poate de știut ce i-a mai trecut de data asta prin minte acelei mici aducătoare de probleme?”

„Nimic straniu. Doar are nevoie de ajutorul tău ca să intre în lumea Eddei.”

„În lumea Eddei? Da ce-a pierdut acolo de data asta?”

„Da nimic ieșit din comun. Doar vrea să afle despre Villō și cum a ajuns aceea salcie, căci…,” înghiți însă în sec când Boor răcni:

„Voi la sigur ați căpiat cu toții.”

„Noi? Da ce-am făcut noi de data asta?” Întrebă Dike mirat.

„Nimic important,” îi spuse Boor ironic. „Doar îl căutați pe dracu și-l căutați cu lumânarea. Ce? Să stați cuminți nu vi-i bine, nu-i așa? Vreți să mai dați și de vrăjitoarea ceea bătrână ca să vă frângă niște oase. De aia tot vreți să știți cum naiba a nimerit în poiana aia ciudată.”

„Deci știai. La fel cum știi și povestea.”

„Așa e și de altfel e una destul de tristă. Așa că zi-mi repede unde-i Bestla acum, că de nu te las fără cap,” șuieră Boor printre dinți, urcând atât de repede acea pantă abruptă de parcă ar fi fost scări. Numai că viteza cu care urca Boor panta ceea și mai ales faptul că-i scăpărau ochii de furie, îl făcură pe Dike să se tragă la adăpost. Chiar și așa, chiar dacă teama lui Dike era una de fațadă, el tot continuă să privească copilărește la Boor, încercând să-l facă pe acela să se calmeze, căci chiar era pe cale să se aprindă ca un stog de paie.

Pe Boor însă, privirea de „sunt totuși nevinovat” a lui Dike îl lăsă rece. Așa că, imediat ce ajunse în fața Titanului, îl privi atent în ochi, de parcă ar fi fost pisica ce tocmai a prins șoarecele între labe. Apoi îi șuieră printre dinți: „unde-i Bestla, Dike? Nu-mi zi că-i cu Villō acum?”

„Da. Dar nu înțeleg ce tot te aprinzi atâta. Sunt în siguranță acolo, căci e și Samaya cu ea.”

Asta însă-l scoase pe Boor din sărite, căci „prostia” lui Dike, de-a se încrede prea mult în alții, n-o putea înțelege. Și, ca să-i arate Titanului că cu adevărat era înfuriat, când Boor strânse pumnii, cerul crăpă în patru. Anume astfel înțelese și Dike c-o sfeclise. Și, cu glas nevinovat, întrebă: „și totuși crezi că nu?”

„Desigur că nu, Dike, căci Villō e prin natură un pericol.”

„Nu-i decât o salcie,” spuse Dike încurcat, scărpinându-se după ceafă. „Nu înțeleg ce-ar putea face acum că…”

„Ba sigur că poate, căci deși Villō a fost închisă în salcia ceea, ea tot are puteri. Și știi anume asupra cui are Villō puteri? Doar asupra celei care a închis-o în salcia ceea. Și faptul că Bestla-i acum acolo…”

„Ia stai puțin, Bestla? Vreo să spui că Bestla e cea care…?”

„Așa e,” șuieră Boor printre dinți. „Fiind doar un copil, Bestla a fost răpită de Villō cu gând să-i ia puterea. Numai că Villō n-a reușit s-o rănească, iar într-un final Bestla, cu ajutorul lui Yahon, au închis vrăjitoarea aceea în salcie. Dar… n-au putut atunci să-i ia și puterea, căci Villō a blestemat-o să n-aibă liniște până când însăși Bestla n-o s-o readucă la viață. De asta și zic că Villō însăși e un pericol. Și… să ne grăbim naibii într-acolo de nu vrem să ne vedem fiicele transformate în alte sălcii care plâng.”

***

Traversând pădurea în galopul nebun al cailor, Dike și Boor simțeau că le luase sufletul foc și le ardea vâlvătaie. Cum nu de altfel, când fiicele lor, sânge din sângele lor, erau în pericol. Dar, mai mult decât Boor se îngrijora și se învinovățea Dike, căci anume el, din prea mare încredere în alții și totodată din prostie, le lăsase pe Bestla și Samaya la cheremul unei vrăjitoare de teapa lui Villō, care fusese atât de pricepută încât reușise să-l înșele chiar și pe el, chiar de-i trebui pentru asta două decenii și totul pentru ca s-o aducă pe Bestla în locul în care aceasta o transformase în salcie copil fiind. Și, tot din cauza acelui foc simțit în sufletele lui Boor și Dike, ai lor cai, negri ca pana corbului, Shinar și Tūfon, fugeau de mâncau pământul, simțind și ei pericolul aproape.

Chiar și așa, chiar și de calul de sub el gonea ca nebunul, Dike încă-i mai dădea pinteni, căci știa prea bine potențialul acelui armăsar, mai ales când îi simțea grija. La fel făcu și Boor, iar faptul că el își îndemna iar și iar calul avea cumva de-a face cu acele imagini văzute în fața ochilor: cele în care Bestla era destul de mică, având la acea vreme vreo patru ani, când se întoarse la palat toată plină de sânge, iar ai ei ochi albaștri erau tulburi în acele clipe. Și, atunci când o văzuse, Boor se sperie anume din cauza acelor ochi și nu din cauza sângelui, căci înțelese că copila putea să fi fost posedată.

Dar, după ce coborâse el atunci scările și-o luă în brațe, se calmă, nesimțind energie negativă curgând prin venele ei. Chiar și așa o întrebă speriat: „ce s-a întâmplat cu tine, Bestla? De ce tremuri toată?” Iar strigătele lui îi scoaseră și pe Island și Inlan Diar afară din palat.

Astfel, privindu-i oarecum speriată, în timp ce ochii ei începură încet-încet să-și recapete culoarea obișnuită, cea a cerului senin pe timp de vară, copila începu să plângă. Și, înconjurând grumazul tatălui cu brațele ei micuțe, îi șopti la ureche: „ei au venit din nou, tată! Eu iar i-am văzut!”

„Pe cine, Bestla? Pe cine i-ai văzut iar?” Întrebă Boor și mai speriat.

„Demonii. Cei ai unchiului Ahi. Ei au scăpat din lumea mamei și… azi m-au luat în spinare și m-au dus departe de aici.”

Acele cuvinte însă, deși spuse cu inocență, făcură inima lui Boor să se oprească pentru câteva secunde. Apoi el privi spre Island, care-i înțelese mesajul și coborî în grabă scările și-o luă pe Bestla de la Boor din brațe. După care-i spuse aproape în șoaptă: „mergi de vezi ce s-a întâmplat. Eu mă ocup de Bestla.”

Dar, chiar de Boor cercetase atunci locurile de pe lângă Tărâmurile Gheții, nu găsi nimic straniu în ziua aceea. Doar mult mai târziu, când se plimba într-o zi pe spatele lui Tūfon pe care-l lăsase liber ca să-l ducă unde l-or duce ochii, căci voia doar să stea cu ochii închiși și să simtă calul sub el, Tūfon îl duse atunci la acea poiană unde el văzu acea salcie plângătoare strigându-și numele. Astfel înțelese Boor, căci bătrâna vrăjitoare fusese închisă în trunchiul acelei sălcii, blestemată fiind de Soartă și de Bestla. Dar, pe lângă a-și rosti numele, Villō mai spuse atunci un alt blestem: „ah tu copilă cu ochi ca cerul în plină vară, să plângi mereu al tău destin. Să fii mereu singură și să nu afli nicicând iubirea la fel cum eu n-o să mai umblu nicicând liberă pe acest pământ. Și… doar atunci când vei reveni în această poiană și mă vei elibera… vei simți din nou libertatea curgându-ți prin vene. Până atunci însă îți doresc să-mi uiți numele și să uiți și de mine, căci doar astfel pot înșela Soarta și îngenunchea lumea.”

Și, tocmai pentru că auzise acel blestem, Boor se întoarse atunci în goană la Palat. Apoi le spuse lui Island și lui Inlan Diar ce aflase. Astfel, în trei, deciseră să nu-i permită lui Villō să-și folosească puterile și să-i blesteme copilei destinul. De aceea „înghețaseră” atunci amintirile Bestlei înainte ca blestemul lui Villō să-și facă efectul. Numai că nicicând nu se gândiseră la consecințe: că ignorând Soarta, ea se poate întoarce cu spatele la tine, iar ceea de ce te temi cel mai mult să poată avea astfel loc.

***

„Bestla, în spatele tău!” Îi strigă Samaya. Dar, când se întoarse Bestla și privi unde-i spusese prietena ei, văzu cu stupoare cum crengile pe care ea le tăiase cu sabia, crengile salciei Villō, șerpuiau vertiginos spre ea. De aceea și aruncă săbiile înspre acei șerpi-crengi, cu gând să formeze vestitul cub de sticlă în jurul ei și să se protejeze. Săbiile însă se loviră brusc de alte săbii apărute acolo din mila lui Villō. Și, tăiate în jumătate, căzură la pământ sub picături de apă.

Astfel, când picăturile săbiilor Bestlei atinseră acele crengi ce șerpuiau spre ea, amenințând ca iaca-iaca să se înfășoare în jurul ei, căpătară și mai multă forță și-și măriră viteza. De aceea și le întoarse Bestla dintr-o dată spatele și începu să fugă spre Samaya, căci își puse în gând ca în clipa în care va ajunge lângă tânăra lupoaică să-și folosească ambele puterea și să înghețe la propriu acel loc. Numai că, după nici câțiva pași, simți o stranie arsură pe spate, de parcă ar fi fost un bici: erau mai multe crengi, adunate mănunchi, ce-o loviseră, prinse fiind de mâna invizibilă a vrăjitoarei.

Acea lovitură însă o făcu pe Bestla să ofteze, simțind o durere mare în tot trupul. Apoi se opri locului și închise ochii încercând să-și alunge țiuiala din urechi. Fusese însă greșeala ei, căci, în clipa în care-i redeschise, se văzu înconjurată de pretutindeni de acele crengi, ce se roteau amețitor în jurul ei, strângând tot mai mult și mai mult cercurile.

De aceea, speriată, Bestla privi spre Samaya, vrând s-o cheme în ajutor. Numai că văzu că Samaya părea înghețată în acele clipe. Astfel se duse și ultimul ei ajutor, iar ochii i se umplură de lacrimi înțelegând acest lucru.

În cele din urmă închise ochii și se lăsă pradă Sorții. Oricum n-avea putere să facă altceva sau să se opună. Astfel, acele crengi de salcie se înfășurară în jurul ei tot mai mult și mai mult. Apoi o ridicară în aer și-o lăsară plutind la cam doi metri deasupra pământului.

Dar… fu ciudat, căci, dintr-o dată, Bestla simți o mare ușurare pe suflet. Apoi ochii i se limpeziră de lacrimi și ea văzu cerul. Nu i se păru însă atât de întunecat ca mai înainte, ci clar și frumos de parcă ar fi fost scăldat din belșug de razele soarelui. De asta și zâmbi și spuse: „credeam că n-am să-l mai văd nicicând atât de albastru.” După care, simțindu-și atât de grele pleoapele, Bestla închise ochii.

Îi redeschise însă brusc când în minte-i reveni o imagine pe care o crezuse demult uitată. Și, în acea imagine ce nu era decât o memorie de demult, Bestla se văzu iar mică, de patru ani, jucându-se în curtea Palatului de Gheață. Era fericită atunci, căci era soare în acea zi și cerul era atât de albastru, la fel ca ochii ei atât de clari în acel moment.

Dintr-o dată însă privirea-i fu atrasă de un frumos fluture alb, ceva ce copila nu mai văzuse până atunci. De aceea și i se păru ei fluturul interesant. Și râse. Apoi îl urmă în fugă, căci fluturul se îndepărta tot mai mult și mai mult de ea. Copila însă, deloc speriată că se îndepărta de palat și tot cu ochii pe fluture, nici nu realiză cum trecu de hotarul regatului lor. De altfel nici n-o oprise nimeni să facă asta, de parcă toată lumea dispăruse undeva și era doar ea și acel fluture.

Dar, imediat ce Bestla trecu de hotarul Tărâmului Gheții, se opri. Și se opri copila simțind o stranie teamă în piept. Avea și de ce să se teamă de altfel, căci, chiar în fața ei, stăteau acei șase demoni pe care ea-i transformase în fum și-i absorbise prin ochiul de cerneală în lumea Eddei în urmă cu un an. În acele clipe însă stăteau toți șase la doar câțiva pași de ea, rânjindu-i bolnăvicios drept în față.

Și, scoțând un strigăt, copila se trase înapoi, cu gând să ajungă iar pe pământ sigur și să se pună la adăpost. Numai că după doar doi pași se lovi cu spatele de ceva. Și era atât de rece acel ceva ce-l atinse nu doar cu spatele, dar și cu mânuțele ei mici. Ce era însă ce atinse nu înțelegea. De aceea se întoarse și privi speriată la ce–i îngrădea calea.

Îi fu dat astfel să vadă o mare oglindă la hotarul țării. Era însă o oglindă creată nu de puterea ei. De aceea și nu putea trece de ea. Ce era însă și mai straniu la acea oglindă era faptul că putea vedea prin ea atât de clar. Astfel, privind la soldații pe care voia să-i cheme în ajutor, Bestla-i văzu privind în altă parte și părând a fi statui vii, căci nici măcar nu clipeau. De aceea și se îngrozi copila, înțelegând că la mijloc era o vrajă. Și, înnebunită, începu să lovească acea oglindă cu ai ei pumnișori mici, strigând după ajutor.

Dar… fu atât de ciudat totul în clipa în care realiză că nu-și putea auzi vocea. De aceea și se opri să mai lovească acea oglindă și privi în jur să vadă din ce cauză se simțea atât de straniu. Astfel văzu cum fluturele cela alb fâlfâia din aripi chiar deasupra acelor șase demoni care încă stăteau locului, rânjind și frecându-și palmele în timp ce priveau la copilă. Dar, deși asta putea fi ceva nu chiar atât de impresionat, copila totuși tresări. Mai ales când auzi vocea unei femei vorbindu-i cu ură: „și totuși ești acum în labele mele, copilă-monstru. De aceea nu scapi nicicând de aici. Doar moartă.” Și, chiar sub ochii copilei, fluturele alb luă forma vrăjitoarei Villō.

Și, în clipa în care Villō apăru în fața copilei, zâmbi: diavolește, dar zâmbi. Acel zâmbet însă n-o impresionă pe Bestla, care se încruntă, căci nu-i plăcu ei deloc acea femeie de vreo 35 de ani care se holba la ea atât de ciudat. De altfel avea și de ce să nu-i placă copilei de Villō, căci chiar dacă era frumoasă era totuși supusă magiei negre. Și, deși avea 300 de ani la acel moment și a ei frumusețe era ceva de invidiat, nu era decât productul puterii ei de-a „suge” tinerețea din trupuri de Fecioare pe care le atrăgea prin vicleșug în locuri ascunse ca nimeni să nu afle nicicând despre ale ei fapte.

Cu timpul însă șiretlicul lui Villō începu să nu mai aibă efectul scontat, căci chiar dacă-și păstra tinerețea nu mai avea aceeași vigoare. Ba chiar începu să simtă c-o lăsau puterile și, din cauza aceasta, se temea să ajungă apoi ruină. De aceea și începu a vâna apoi copiii, crezând că astfel va avea nemurirea la picioarele ei.

Dar, din această cauză, că se hrănea cu puterea Inocenței, avu într-o zi un vis. Acel vis însă nu era ceva s-o avertizeze de ceva rău ce i se va întâmpla. Din contră: era ca un sfat bun primit de la Soartă despre cum ar putea ea totuși pune mâna pe Viața Veșnică. Și, în acel vis, Villō văzu cum absorbi această imensă putere doar privind în ochii albaștri, de cristal, ai unei copile născute pe Tărâmurile Gheții. De aceea și începu a da târcoale hotarului în speranța că poate că într-o zi va da cu ochii de acea copilă și va avea ce mereu își dorise: nemurirea.

Ceea ce nu știa însă era cine-i trimisese de fapt acel vis. Chiar și așa, chiar dacă habar n-avea că se afla sub puterea lui Ahi, Villō continuă să caute copila cu ochi de cristal, fiind complet orbită să pună astfel mâna pe putere. Și, ca să fie sigură că-i reușește, căci în visul cela văzu și cei șase demoni pe care copila-i distruse când o atacară în urmă cu un an absorbindu-i prin acel ochi de cerneală, Villō cree tot șase ce semănau leit celorlalți și asta doar ca s-o inducă pe copilă în eroare și s-o facă să se teamă.

Apoi, zile de-a rândul, Villō stătu pe lângă hotarele regatului lui Inlan Diar. Numai că-și luă forma unui fluture alb de teamă să nu fie reperată de cineva din regat și astfel să se dea alarma, iar ea să fie cumva nimicită până la urmă. Dar, odată cu această nouă formă, avu posibilitatea să treacă de Bariera de protecție a regatului și putu astfel ajunge la copilă și s-o momească apoi acolo unde-i trebuia ei.

Și era Villō cu adevărat în extaz, văzând frica în ochii Bestlei. Chiar și așa copila nu plânse și nu se văită așa cum se așteptase vrăjitoarea de la un copil de patru ani. Din contră: ea continua s-o privească țintă pe Villō în timp ce aceasta râdea ca bezmetica de se cutremura zarea.

Dar situația se schimbă pentru copilă în clipa în care-i văzu pe acei șase demoni îndreptându-se spre ea: începu a tremura din toate mădulare. Și asta era ciudat, căci atunci când o atacaseră, după ce luaseră formă din trupul Eddei, Bestla nici nu clipse. Acum însă tremura ca orice copil cuprins de groază și asta era fără doar și poate și meritul vrăjitoarei Villō care reușise cumva să-i slăbească Bariera de protecție a sufletului.

Dintr-o dată însă copila privi iar spre Villō când aceasta tăcu. Și, cu ochi mari și cu foarte mare atenție, Bestla privi cum Villō se aplecă spre ea, cum își mișcă capul dintr-o parte într-alta, ca mai apoi, rânjind diavolește și cumva lingându-se pe buze, le ordonă demonilor ce-o însoțeau: „luați-o!” Vocea însă-i fu atât de mieroasă, căci putea confunda de oricine.

N-o confundă însă pe copilă, căci ea înțelese că era doar un truc. De aceea privi iar spre demoni și-i văzu sărind asupra ei. Și, cuprinsă de groază, Bestla-și acoperi dintr-o dată chipul cu brațele încercând să se protejeze cum putea și ea.

Dar, spre marea ei uimire, copila nu fu rănită. Din contră: fu înșfăcată cu mare grijă de doi dintre ei, de brațe, și apoi aburcată pe spatele unui al treilea. După care, stând de-o parte și de alta a celui care purta copila pe spate, cei șase demoni fugiră cât putură de repede cât mai departe de hotar, urmând-o astfel pe Villō, care ședea cocoțată pe bățul ei magic deja, în picioare, zburând la cam trei metri deasupra pământului. Dar, în timp ce se îndepărtau de regat, Villō arunca un fel de praf cenușiu în urma ei. Și anume acel praf ștergea la propriu urmele demonilor ca să nu fie găsiți astfel în veci, căci până și mirosul era „șters de pe fața pământului.”

Astfel, cu tot alaiul după ei, cei șase demoni și Villō ajunseră anume în Poiana Ahilarului. De ce acolo? Nici ea nu era sigură. Doar… văzuse acel loc în vis și crezuse că-i din cauza „profeției” scrise ei de Soartă.

Dar, imediat ce trecură hotarul poienei, Villō fu aruncată cât colo de pe bățul ei, semn că o putere mult mai mare decât a ei acționa acolo. Și, imediat ce căzu, se rostogoli câțiva metri pe pământ, iar „mătura ei zburătoare modernă” deveni doar un băț obișnuit. Astfel, în clipa în care „mămuca” lor fu aruncată când colo, se opriră și demonii. Ba chiar le alunecară și copitele pe pământul cela fărâmicios, semn că altcineva le pusese „piedică.” Și, când alunecară ei cam doi sau trei metri în față, se auzi un ciudat scârțâit în jur.

Chiar și așa Bestla nu fu aruncată de pe spatele lor și asta din cauza că ea se ținea strâns de blana celui pe spatele căruia stătea în ciuda fricii ce-o acaparase. Și, din cauza că oprindu-se și că se temea să deschidă ochii, Bestla strânse mai tare de blană. Pentru asta fu răsplătită cu un rânjet neplăcut, căci demonul, simțind durerea, îi arătă colții. Dar… având ochii închiși, Bestla nu-l văzu.

Reading on Amazon or a pirate site? This novel is from Royal Road. Support the author by reading it there.

Demonul însă nu se mulțumi cu rânjitul. Vru s-o lovească cu laba și s-o arunce de pe spatele lui. Dar, în clipa în care Villō, care ședea în acele clipe în patru labe încercând să se ridice, îi strigă: „nici să nu îndrăznești,” diavolul schelălăi îndurerat și… stătu locului.

Villō în schimb, deși văzu ura în ochii diavolului, nu-l pedepsi după merit, ci se holbă cu și mai mare ură la copacul Ahilarului care începu să-și contureze trupul nu departe de ei. Și Villō nu-l scăpa din ochi tocmai pentru faptul că văzu că Ahilarul avea o formă ciudată și nu cea știută de ea. Apoi, când îl văzu arătând ca orice Spirit în timp ce ședea cocoțat pe-al lui tron de lemn ars pe alocuri, Villō se încruntă și se ridică în sfârșit în picioare. Dar se înfurie și mai tare când îl observă pe Ahilar privind cu mare entuziasm spre Bestla de-i sclipeau până și ochii. Ba chiar îl auzi murmurând în delir: „ce plăcută surpriză!”

„Zici tu?” Îi șuieră Villō printre dinți, trecând în fața copilei ca s-o ascundă de ochii lui, căci ea o considera doar prada ei. Dar, când îl văzu ridicându-se de pe al său tron, tunând și fulgerând și formând vestita lui sferă neagră deasupra palmei negre, Villō îi strigă chiar: „nici să nu îndrăznești să-ți folosești puterea ca să atragi copila la tine, Ahilar.”

„Sau ce? O să te lupți cu mine cumva?” Îi spuse Ahilarul în batjocură.

Villō însă râse, iar asta-l puse în gardă pe Ahilar. Ba el chiar o privi chiorâș, întrebându-se ce punea la cale. Trebui să aștepte răspuns multă vreme însă, căci abia după multe minute de „agonie” Villō îi spuse: „am ceva mai bun decât a mă lupta cu tine. Și… zic că cea mai bună pedeapsă e să mai simți odată flăcările pârpălindu-ți încet trupul, exact așa cum s-a întâmplat când i-ai înghițit bunica, pe… Curse.” Apoi, râzând ca o nebună, Villō formă două mingi de foc deasupra palmelor. Numai că termină repede cu râsul cela isteric când îl văzu pe Ahilar căscând plictisit.

Și, în timp ce se așeză iar pe tronul lui de lemn, continuând să caște întruna, Ahilarul spuse: „poți încerca de vrei.”

Asta o puse în gardă pe Villō, căci îl cunoștea de mult pe Ahilar și știa cam ce-i poate pielea aceluia. Dar, chiar și așa, decise că cea mai bună apărare e atacul. Așa că aruncă acele două bile de foc spre Ahilar.

Bilele însă, controlate într-un mod ciudat de Ahilar, își schimbară cât de curând traiectoria și loviră în plin doi dintre drăcușori. Aceia, simțind foc pe piele, răcniră ca apucații, iar cel pe spatele căruia stătea Bestla, ca să scape nevătămat, aruncă copila de pe spatele lui și dădu bir cu fugiții să scape măcar cu viață. Departe însă n-ajunse, căci se lovi cât de curând cu nasul de un perete de sticlă. Și, răcnind și acela ca apucatul, începu a lovi cu pumnii în peretele cela vrând să scape.

De acolo însă nu era scăpare. Exact așa n-avu și Bestla altceva ce face decât să deschidă ochii și să privească cu teamă în jur, așezată pe pământ după ce se dusese de-a berbeleacul după ce diavolul o aruncase de pe spatele lui. Apoi, când își veni cât de cât în fire, privi în jur și văzu că doi dintre diavoli încă răcneau și se tăvăleau pe jos încercând să-și stingă blănile în flăcări, unul bătea ca nebunul în peretele cela de sticlă, iar trei priveau atenți când la Villō, când la Ahilar ca să fie atenți să nu-i atingă și pe ei vreo minge zburătoare.

Dar copila tresări dintr-o dată și privi la Villō când aceasta răcni ca o nebună „să te ia naiba de Ahilar!” Și asta din cauza că-l văzu pe acela suflând peste un fel de fum ce-i ieșea din palme. „Mereu mă calci pe coadă, Ahilar. Deja-mi stai în gât. Așa că, ia zi-mi: cât timp o să-și mai bagi nasul unde nu-ți fierbe oala?”

„Știu și eu?!” Răspunse Ahilarul plictisit. „Poate nu pentru multă vreme, de-mi dai ce-ai adus cu tine,” și-i făcu cu capul înspre copilă.

Villō însă iar răcni: „ba să-ți mai pui tu pofta-n cui, că nu degeaba m-am spetit eu atâtea zile ca să profiți tu de pe urma muncii mele.”

„Atunci, draga mea, nu scapi în veci de mine,” spuse Ahilarul în batjocură. „Și… de altfel cred că nici n-o să pleci de aici, căci… copila… pe care o protejezi atâta… te-a prins în capcană. Exact așa cum îmi place mie: pregătită și numai bună de pârpălit la proțap.” Și, ca să-i pună sare pe rană lui Villō, el suflă niște scântei de pe unghia înnegrită a unuia dintre degetele mijlocii.

Vrăjitoarea însă, deși era mai mult decât cătrănită să vadă atâta nerușinare într-un „copac,” îl privi la început pe sub sprâncene. După care-i spuse: „și… ce se întâmplă dacă totuși scap de-aici?”

De data asta cel atent deveni Ahilarul. Mai ales văzând că ea-l privea rânjind. Și, ca să scape de îndoieli, o întrebă: „se poate de știut ce tot pui la cale?”

„Desigur,” îi răspunse Villō extrem de serioasă de data asta. „Doar n-o să ascund de condamnat că-i pe cale să moară.”

Surprinzând privirea vrăjitoarei undeva pe deasupra umărului lui, Ahilarul privi în dreapta sa. Numai că icni dintr-o dată când lama unui pumnal îi mușcă adânc din umărul drept, atât de aproape de gât. Dar, deși vedea clar cine-l rănea și încerca din răsputeri să nu permită acelui dușman, care nu era decât Ahi, să-l ucidă, Ahilarul nu putu face altceva decât să tremure din tot corpul.

Avea și de ce să tremure, căci Ahi, cât timp îi spuse: „chiar crezi că te-am creat ca să-ți permit apoi să devii mai puternic decât mine?” trimise un fel de energie de foc prin rană ce începu a-l topi pe Ahilar la propriu. Chiar și așa ura lui Ahi nu scăzu deloc. Din contră - părea că crește tot mai mult și mai mult, căci el puse și venin în ceea ce spuse după asta: „ba bine că nu, stimabile! Tu ai fost creat ca să fii a mea dulce răzbunare. Atâta tot. De aceea nici nu visa să crești mai mult decât te țin puterile, Ahilare, ori poți ajunge chiar să fii ars din rădăcini. Așa că… gândește-te bine la ce faci după asta. În caz contrar vei ști ce-i poate pielea lui Ahi, Magul Pietrelor Negre.” Și, cu ură, Ahi scoase pumnalul din rană, iar Ahilarul căzu în genunchi. După care Ahi privi la Villō și-i spuse: „și tu, ești liberă să pleci acum! Singură!”

„S-o crezi tu!” Îi strigă Villō furioasă. După care începu să arunce cu mingi de foc spre Ahi și el spre ea. Numai că, luptând cu Magul și el cu ea, nu observară nici unul cum Bestla dispăru pe neașteptate din locul ei în clipa în care o boare de aer magic aproape transparent o înconjură.

Dar, deși Ahi și Villō nu observară că Bestla dispăru, observară asta diavolii. Și începură apoi a se văita ca vai de ei, văzând că mingile celea de foc zburau încolo și încoace, forțându-i ba să se aplece pe spate, ba să sară, ba să se chircească și asta doar ca să nu fie loviți. La un moment dat chiar se strânseră toți într-un loc de parcă ceva tainic i-ar fi chemat acolo. Numai că, în clipa în care erau toți grămadă și se plângeau unul altuia de soarta cruntă ce-o aveau, înțeleseră că răul abia începuse, căci o plasă neagră, aruncată de nicăieri spre ei, îi înconjură în secunde și se strânse și se strânse până-i prinse pe toți șase ca într-un burduf. După care plasa ceea pur și simplu luă foc și nu se opri din ars decât atunci când din cele șase perechi de cornițe nu rămase decât un praf negru care și acela fu suflat de vânt.

Și, în momentul în care înțelese că de mai stă mult locului poate păți și el ca drăcușorii, Ahilarul își luă la propriu tronul de-a spinare și cât ai zice pește dispăru și el. În urma lui însă mai rămaseră câteva scântei scăpărând în aer. Dar acele scântei nu se stinseră în cele din urmă, ci se adunară brusc într-un loc, formară o ciudată sferă, după care, de parcă ar fi fost o rachetă cu propulsie, fu aruncată înspre Ahi.

Astfel, când acea rachetă din scântei ce nu se stingeau îl lovi în spate, Ahi fu aruncat cu putere înspre Villō. Vrăjitoarea însă dispăru pe neașteptate în clipa în care văzu bomba ceea zburătoare venind spre ea. De aceea, neavând de ce altceva să se lovească, Ahi pupă în cele din urmă peretele de sticlă al cubului în care se aflau. Apoi, murmurând un „să-l ia naiba de Ahilar,” alunecă pe perete până îngenunche.

Mult însă nu stătu să-și plângă de milă, căci Villō, crezând că învinse, începuse să râdă iar ca nebuna. Ba chiar încerca să-l ațâțe pe Ahi cu cuvinte usturătoare: „acum înțelegi cât de prost ai fost, Mago Ahi, căci să crești un șarpe la sân înseamnă să mori apoi din cauza veninului de șarpe. Așa că, de nu vrei să-ți frâng și eu oasele, șterge-o de aici cât încă poți.”

Avu însă și ea soarta lui Ahi, numai că lovită de o sferă neagră în pântece și lovind apoi peretele cutiei celeia transparente în care luptau cu spatele. Sfera ceea însă nu fusese trimisă înspre ea de Ahilar ca în cazul lui Ahi, ci fusese modul Magului de-a se răzbuna pe guraliva de vrăjitoare. Astfel, alunecând și Villō până căzu cu fundul pe pământ, ea continuă să vadă diverse păsărele învârtindu-se în cercuri prin fața ochilor ei, ceea ce-o făcea să zâmbească ca o toantă.

Dar, cât timp ea văzu felurite păsărele în aer, Ahi avu timp să se ridice în picioare. Apoi, mișcându-și capul dintr-o parte într-alta și rotindu-și corpul spre stânga și dreapta, își alungă amorțeala. După care, folosind doar puterea mâinii drepte, făcu bățul vrăjitoarei să vină la el. Și, la pas lent, în timp ce șuiera printre dinți: „să vă ia naiba pe toți de netoți. Eu v-am hrănit și protejat, dar voi mușcați mâna stăpânului,” se îndreptă spre ea. După care lovi.

Villō însă, de parcă fi fost apărată însăși de Soartă, își reveni taman în clipa aceea în simțiri. Și, văzând bățul ei noduros aproape să muște din spinarea ei, se aplecă brusc spre dreapta, iar bățul lovi în cele din urmă aerul. Ahi însă nu se lăsă păgubaș și cât de curând lovi în dreapta. Dar nu reuși nicidecum s-o atingă pe Villō, care ba sărea în sus, ba pocnea din degete și apărea și dispărea ici și colo, ba se apleca pe spate și tot așa, iar faptul că nu putea nicidecum s-o învețe minte pe vrăjitoare, îl făcu să răcnească în cele din urmă ca apucatul.

Numai că, când era cât pe ce să dea foc acelui loc ca s-o șteargă pe Villō cu totul de pe fața pământului, se opri brusc locului simțind o stranie vibrație a acelui cub transparent în care se aflau. Neștiind însă cui se datora acea minune se uită la Villō. Aceea însă era la fel de speriată ca și el, privind în stânga și-ndreapta ca să vadă cine controla cubul. Dar… nu văzură nimic. De aceea privi și ea speriată la Ahi în cele din urmă și-i strigă: „încetează! Nu-i comic deloc!”

„Dar… nu fac eu nimic!” Îi răspunse Ahi tot strigând. „Am crezut că tu ești de vină.”

„Și mie pentru ce?” Îi șuieră Villō printre dinți. „Doar nu-s toantă să pier aici. Așa că, dacă tot te consideri Mago al Pietrelor Negre, fă ceva și oprește cubul ăsta să tremure!”

Pe Ahi însă prostia ei îl înfurie, căci cum era posibil ca ea să nu cunoască măcar atâta lucru? Că dacă un cub de sticlă sau gheață tremura era din cauza că se mutau prin timp și spațiu, iar asta putea însemna doar un lucru: cineva avea să plătească în cele din urmă cu viața. Cine însă?! Doar spera să nu fie el. De aceea și decise să-și țină limba după dinți și să vadă în cele din urmă unde-i duce cubul, iar odată ajunși acolo să se asigure că anume el scapă cu pielea întreagă.

Cubul cela însă părea că n-are de gând să termine cu tremuratul. Ba mai mult: la un moment dat începu să se învârtă cu atâta repeziciune, căci Ahi și Villō erau aruncați de colo-colo de parcă ar fi fost jucării de pluș în mașina de spălat. De aceea și strigară ei ca apucații înțelegând că cât de curând își vor găsi ei sfârșitul, în doi și îmbrățișați, căci ultima oară când fură aruncați unul într-altul, fără să vrea, se luară în brațe. Apoi pur și simplu căzură la pământ, tot strângându-se în brațe, când cubul brusc se opri.

Ei însă părură să nu realizeze ce se întâmplase. Doar se văitau de durere în tot corpul și-și plângeau de milă. În cele din urmă însă, văzându-se atât de aproape unul de altul, se traseră brusc într-o parte și mârâiră unul la altul ca doi câini pe cale să se bată. Numai că bătălia trebuiră s-o lase pe mai târziu și asta din cauza că observară că fața de sus a cubului se desprinse brusc de cub și apoi dispăru asemeni fumului, iar restul pereților se prăbușiră în lături, făcându-se țăndări chiar sub ochii celor doi.

„Asta da drăcovenie!” Murmură Villō extrem de mirată, privind apoi la Ahi. „Trebușoara ta?”

„Ba nu. Am crezut că tu ești de vină!”

„Și eu de ce? Chiar crezi că pot eu mânui cubul ăsta?” Dar, observând că Ahi privi dintr-o dată în dreapta se uită și ea într-acolo și-o văzu pe Bestla privind țintă la ei doi în timp ce se juca cu vestita gelatină. De asta și șuieră Villō printre dinți: „acum înțeleg cui i se datorează distrugerea acestui cub! Desigur, cum de nu m-am gândit la asta mai înainte?! Doar cea care l-a creat putea și să-l distrugă! Ah tu pui de lele ce ești! Las că pun eu mâna pe tine și-ți arăt eu cum se simte să fii învârtită ca piatra într-o căldare.” Și, furioasă la culme, se ridică în picioare cu gând să se apropie de Bestla.

Căzu însă Villō dintr-o dată pe burtă, când Ahi se repezise spre ea și-o apucă de picior, iar când trase cu toată puterea spre el, vrăjitoarea-și pierdu echilibrul și dură doar două secunde să cadă cu fața în jos. Dar, deși Ahi făcu asta cu gând să ajungă el primul la fată, un băț îl lovi după ceafă de-l forță să îngenuncheze. Și, privind în cele din urmă furios în urmă, văzu că anume Villō-și folosise puterea ca să mânuiască bățul cela. Apoi, în doi, făcură tot ce putură ca să-l împiedice pe celălalt să ajungă la fată.

Numai că, la un moment dat, se calmară ambii văzând în sfârșit locul unde erau: un fel de câmp arid, în mijlocul unei păduri de parcă ar fi fost o poiană. Și, pe acel sol arid, se vedea cenușă de jur împrejur, ca mai apoi să înceapă a cădea de sus pene sure, chiar și peste ei.

De asta și-i strigă Villō lui Ahi: „încetează să te mai prostești!”

„Dar nu-s eu!”

„Atunci cine dacă nu tu? Nu-mi zi că fata?” Dar, când priviră ambii la Bestla, văzură că nu mai era singură acolo: cineva stătea în fața ei, cu spatele la cei doi, cineva care purta o robă lungă și albă. „Iar ăsta, cine mai e ăsta?” Șuieră Villō printre dinți, furioasă, dar și temătoare în același timp.

Privi însă Villō înspre Ahi, simțindu-l privind-o țintă. Apoi rânji nemulțumită când el îi spuse: „n-ai decât să mergi să-l întrebi dacă tot ești atât de curioasă.”

„Nici chiar atât de curioasă nu-s,” mârâi Villō. „Dar… auzisem că tu ești din cei ce-s curioși din fire. Nu ce, îți încerci norocul și vezi cine încearcă să pună mâna pe prada noastră?” Îl tachină ea. Apoi se înfipse înspre Ahi încercând să-l împingă înspre fată și cel din fața ei.

Se calmară însă brusc amândoi când auziră de sus strigătul unui vultur. Era totuși curios cum putea fi un vultur acolo, căci cea în care erau ei în acele clipe părea totuși o lume aparte. Chiar și așa, Ahi, care gândea destul de repede la ale lui, își spuse că dacă este viață deasupra înseamnă că se poate ajunge înapoi în lumea reală. De aceea și săltă brusc în aer în clipa în care Villō, care continua să se uite în sus, căutând vulturul cu ochii, îi dădu drumul hainei. Numai că, în clipa în care se credea scăpat, Ahi lovi cu capul un fel de tavan transparent. Dar, deși-l duru ca naiba lovitura ceea, căci avea viteză după ce-și luase avânt, nu se întoarse pe pământ, ci doar scrâșni din dinți și apoi începu a pipăi tavanul cela, încercând să găsească o portiță de scăpare. Numai că, deși făcuse înconjurul acelui loc, atingând tavanul cela aproape pe fiecare centimetru, nu găsi nimic ca să-l ajute să scape de acolo. De aceea și mârâi furios printre dinți: „un alt cub. Cum dracu-i reușește piticaniei să creeze cub după cub, aaa?” Dar, înțelegând că singur n-o să găsească răspuns, privi furios spre copilă.

De văzut însă n-o văzu din cauza aceluiași cineva care stătea încă în fața ei. Ce observă însă fu cum Villō fu trasă de-o forță nevăzută din locul în care se afla până n-ajunse la niciun metru de Bestla și acel străin. Asta-l făcu să se întoarcă cu tot corpul spre ei și să-i privească cu mare atenție, căci surprizele nu se terminară acolo: în clipa în care Villō-și ridică ochii și se uită la acel străin din fața Bestlei, locul în care se aflau cei trei se acoperi brusc cu zăpadă și ea văzu cu stupoare că se aflau de fapt pe-un vârf înzăpezit de munte.

„Asta da drăcovenie!” Murmură Ahi extrem de mirat. Apoi se frecă la ochi și iar privi într-acolo. Dar nu văzu nimic altceva: doar acel vârf de munte înzăpezit și pe cei trei holbându-se unul la altul.

Villō însă, spre deosebire de Ahi care privea curios la ei de parcă ar fi văzut o scenă de teatru, înțelese că acolo nu-i loc de glumă. De aceea și privi ea cu atenție la fața acelui străin, șoptind cu voce mieroasă: „cine sunteți… dvs?” Dar deși vocea-i era mieroasă, Villō era totuși veninoasă, căci în timp ce-l privea cu inocență pe acel străin pe care ea nu-l cunoștea, dar care era nimeni altul decât Yahon, vrăjitoarea formă un pumnal în mână: un pumnal cu lamă în zig-zag, dar cu mâner roșu. Dar, ca să nu fie observată înainte de vreme, îl ținu cumva ascuns sub poalele rochiei.

Apoi, în timp ce tot surâdea ca nebuna, uitându-se în ochii lui Yahon care-o privea țintă, dar lipsit de emoții, Villō vru să lovească brusc pieptul copilei cu acel pumnal. Dar urlă de durere în cele din urmă când simți că mâna-i era strânsă ca într-o menghine. Și, când își scoase mâna de sub fustă, încă strângând mânerul pumnalului, văzu că-i era complet acoperită de o pojghiță albastră care se strângea și se strângea în jurul mâinii provocându-i durere. De aceea și-i tremura mâna ca naiba. Chiar și așa găsi putere și privi spre copila care n-o scăpa din ochi. Astfel văzu că ai ei ochi erau tulburi în acele clipe și nu albaștri.

Villō însă se uită apoi la Yahon în clipa în care-l privise și Bestla. Astfel văzu că acel străin avea aceeași culoare a ochilor ca și copila în acele clipe. De aceea și-l întrebă Villō tremurând: „și… cine totuși ești tu?”

„Eu?” Murmură Yahon surâzând. „Doar… un călător.”

Dar, deși asta nu-i spuse prea multe lui Villō, Ahi surâse demonic: „iar Yahon. Interesant: ce-o să mai facă de data asta?”

Deveni însă atent când auzi glasul lui Yahon în urechea lui stângă, deși Yahon continua în același loc, privind la Villō și fără să-și miște buzele: „nimic straniu, Ahi. Doar încerc să-ți dau o lecție, căci văd că n-ai învățat-o pe cea de data trecută. La fel încă n-ai înțeles că pe mine nu mă poți învinge și la fel nu-i poți face rău celei pe care eu o protejez.”

Ahi însă iar rânji: „măcar am încercat. Și, desigur, ți-am dat azi bătăi de cap.”

„Desigur c-ai încercat: să nu te îneci ca guzganii. Dar… n-am eu timp acum de tine. Așa că doar stai cuminte și privește! Măcar astfel sper să înveți lecția și să stai departe de acest copil.”

„Dacă zici!” Îi spuse Ahi cu oarecare batjocură în glas. După care luă o poziție comodă, încă plutind în aer, stând turcește și cu brațele cruciș pe piept.

Yahon însă nu-și mai bătu capul cu el, ci se dedică întru totul lui Villō, care continua să urle de durere și chiar scăpă și pumnalul din mână, nemaifiind în stare să suporte durerea. Apoi, înțelegând că-i timpul să se lase păgubașă și s-o șteargă de-acolo cât încă mai era timp, începu să se târâie pe brânci cât mai departe de cei doi.

Se opri însă brusc auzind glasul lui Yahon: „lașii mereu fug, bătrână vrăjitoare. La fel faci și tu: părăsești corabia care se scufundă.”

„Nu fac decât să cedez. Și să recunosc c-am pierdut. Atâta tot.” Bombăni Villō fără să-l privească. „Iar acum că ne-am făcut înțeleși, cred că-i timpul și să plec de aici.” După care se ridică brusc în picioare și începu să fugă.

Departe însă n-ajunse, căci simți cum ceva se înfășură în jurul taliei ei. Apoi simți cum cineva o trase în spate, iar ea, neputându-și ține echilibrul, căzu pe burtă și văzu apoi cu stupoare cum fu târâtă în același loc în care stătuse așezată mai înainte. Dar, deși tare-ar fi vrut să vadă cine-i de vină pentru chinul ei, nu putu și pace să-și întoarcă capul și să privească în urmă.

Doar când se opri din mișcare fu capabilă să privească spre stânga. Astfel văzu un fel de curenți de aer albastru deasupra palmelor Bestlei, iar acei curenți, care aveau o grosime de vreo 10 centimetri în diametru, se îndreptau într-un mod ciudat spre ea. De aceea și îndrăzni apoi să se miște și să privească la talia ei, simțind ceva straniu mișcându-se în jurul ei. Astfel îi fu dat să vadă că curenții Bestlei, care formară un fel de funii, se înfășuraseră în jurul ei și-o țineau pe loc. De asta și mârâi Villō înfuriată: „firar tu să fii de țânc ce ești. Cum îndrăznește o…?”

„Liniște!” Îi strigă Yahon. De aceea și-l răsplăti Villō c-o privire piezișă, semn că nu-i plăcu să i se închidă gura. Dar tăcu totuși văzând că Yahon se puse în pirostrii nu departe de ea. După care, privind țintă în ochii ei, îi spuse: „s-a terminat, bătrână vrăjitoare. De aceea încetează să te agiți atâta.”

Villō însă, care începu dintr-o dată să tremure ca varga, chiar dacă nici ea nu știa de ce, continuă să privească țintă în ochii tulburi ai lui Yahon de parcă ar fi vrăjit-o. Apoi murmură un abia auzit: „s-a terminat? Ce anume?”

„Viața ta!” Îi răspunse Yahon tot într-un murmur. Și el într-adevăr o controla cumva pe Villō, căci chiar dacă nu era vizibilă puterea ochilor lui i se transmitea ei și, cât de curând, ai ei ochi maronii deveniră dintr-o dată și ei tulburi. „La fel azi plătești și pentru ale tale vechi păcate, Villō, căci visând la nemurire ai păgubit multe suflete.”

„Dar… n-am făcut decât să trăiesc!” Murmură Villō în neștire. „Eu… doar am vrut să trăiesc.”

„Ca toți cei care au pierit datorită lăcomiei tale de altfel,” îi șuieră Yahon printre dinți. „Doar că pentru ei nu mai este nicio șansă să vadă soarele. Pentru tine însă mai este una.”

„Șansă? Ce fel de șansă?”

Yahon însă nu-i răspunse dintr-o dată. El doar se mișcă mai spre ea, împins cumva de la spate de-a lui putere. Apoi, fiind chiar lângă Villō, îi șopti la urechea dreaptă: „o să vezi. Nu te grăbi, căci pierzi astfel toată distracția.” După care Yahon privi la Bestla și-i spuse: „acoperă-ți ochii, prințesă cu ochi albaștri, căci ce urmează a ta privire inocentă nu trebuie să vadă nicicând. Și, indiferent de ce-o să auzi, să nu-i deschizi. Ne-am înțeles?”

Bestla însă nu-i răspunse. Doar dădu din cap că înțelese și apoi, terminând de format acei curenți albaștri care-o controlaseră pe Villō, curenți care dispărură brusc, eliberând și centura vrăjitoarei, care respiră brusc ușurată, își acoperi ochii cu palmele. Apoi se așeză copila direct pe zăpadă.

În acel moment, văzând că copila nu vede nimic, Yahon trase acel pumnal cu mâner roșu spre el. Și, strângându-l cu putere în mâna dreaptă, îl implantă în cele din urmă în piept vrăjitoarei. Abia atunci Villō lăsă să-i scape un oftat dureros din piept. După care, în timp ce viața-i părăsea trupul, ochii vrăjitoarei se limpeziră încet-încet, iar ea putu vedea atât de clar cerul. Și zâmbi, căci acel cer albastru era ultima mărturie că ea fusese cândva în viață. După care, închizând ochii, căzu fără vlagă pe zăpadă.

Abia atunci se ridică Yahon de jos și se apropie de Bestla, pe care o luă în brațe, iar ea își ascunse fața la pieptul lui. Yahon însă surâse și-i spuse cu glas blajin: „poți să nu te temi, prințesă, Bestla. Totul s-a terminat.”

Și, încrezându-se în vocea blajină a lui Yahon, Bestla-l privi mai întâi pe el. Apoi privi la Villō. Și, văzând chipul ei atât de alb, îl întrebă pe Spirit: „ea doarme?”

„Așa e!” Murmură el la urechea fetiței. „Ca o prințesă din povești. Numai că o prințesă are mereu un palat. De aceea zic să-i construim și ei unul. Ce zici, poți să mă ajuți cu asta?”

Bestla însă doar îl privi atent o vreme. Apoi, văzând că ochii lui Yahon deveniră iar albaștri, surâse: „desigur!” spuse ea. De aceea și-o lăsă Spiritul jos, iar Bestla se apropie de Villō. Astfel, ajunsă lângă vrăjitoare, formă iarăși acei ochi de cerneală pe palme, așa cum se întâmplă când o transformase pe Edda în râu. Dar, chiar dacă era doar o copilă, Bestla înțelese că n-o putea închide și pe vrăjitoare în același loc ca și pe mama ei. De aceea-i spuse lui Yahon: „și totuși, prințesele rele trebuie închise într-un palat aparte. Nu crezi, Yahon?”

„Poate și ai dreptate. Dar… în ce fel de palat totuși s-o închidem pe ea?”

„Într-unul veșnic,” murmură copila. „Și… cum mereu a vrut să fie frumoasă, eu zic să-i permitem să-și vadă mereu chipul. De aceea o s-o transform într-o salcie ce-și va oglindi mereu chipul în apa sufletului ei.” După care, întinzându-și mâinile spre Villō, cu palmele îndreptate spre ea, făcu ca acei ochi de cerneală să transmită o ciudată energie spre vrăjitoare, o energie care-o lichifie pe Villō așa cum lichifiase ea demonii cu un an în urmă. Doar că acel „lichid” nu-i intră în ochi, ci se mișcă prin aer, formând mai apoi salcia și râul în locul în care Villō trebuia să trăiască pe veci, căci ea mereu visase la nemurire.

Și, terminând de format ceea ce promise, Bestla se întoarse spre Yahon. El însă nu mai era singur acolo: alături de el se afla un ponei alb. De aceea și surâse copila: „iar el, de unde a apărut?”

„De la Palat, desigur, căci prințesă Bestla, cred că e timpul să te întorci acasă.”

„Dar tu?”

„Eu? Te ajung din urmă. Mai am câte ceva de făcut pe aici,” murmură Yahon, privind spre Ahi, care continua în același loc. Numai că Ahi privea țintă la salcie și la acel râu apărut de nicăieri. Astfel nu văzu cum Yahon o urcă pe Bestla pe spatele poneiului, care mai apoi trecu prin acel perete al cubului, lăsând muntele înzăpezit în spatele ei și îndreptându-se spre casă la pas lent pe spatele poneiului.

Abia atunci, când copila era departe de acel loc și nu-l putea auzi, se întoarse Yahon spre Villō și-i șuieră printre dinți: „să n-ai nicicând parte de liniște, Villō și, să-ți plângi mereu soarta, căci doar răul ce-a vrut nemurirea, așa cum ai vrut tu, n-are nicicând parte de liniște.” Și, c-o mișcare bruscă, scoase pumnalul din trunchiul salciei, căci după ce el îl înfipse în trupul lui Villō, acel pumnal rămase acolo. Dar, când apucă acel pumnal în mână, hainele și mâinile lui Yahon se mânjiră de sânge. Și, ca prin minune, același lucru se întâmplă cu Bestla, iar ochii ei tulburi, ce priveau mâinile înroșite, i se umplură dintr-o dată de lacrimi.

Yahon însă nu plânse la fel. El doar privi la pumnal pe care-l transformă în cenușă, în timp ce în jurul lui se auzea plânsul continuu al lui Villō. Spiritul însă surâse. Și, privind la Ahi, îi spuse: „ești liber pe azi, Ahi, căci… cred că destulă suferință a văzut azi pământul. Dar, ține minte: nicicând nu te mai apropia de acea copilă sau poți avea o soartă mai cruntă decât Villō, căci lumea asta își face singură dreptate și nu așteaptă ca alții să-i facă dreptate.” După aceea Yahon îi întoarse pur și simplu spatele lui Ahi și merse tot înainte și înainte pe acel pisc montan.

Astfel nu-i fu dat să vadă cum, în urma lui, acel pământ arid și acoperit de cenușă și pene se acoperi de iarbă înaltă și mătăsoasă. La fel se vedeau mici flori printre acele fire de iarbă. Dar, deși Yahon nu văzu asta, Ahi văzu clar acea poiană ciudată. Și surâse, în timp ce murmura: „și totuși Yahon are dreptate spunând că lumea asta își face singură dreptate.” După care, închizând ochii, dispăru și el.

Doar Villō rămase în acel loc ca să-și plângă durerea. Nu era auzit al ei plâns însă nici măcar de vânt. Și, deși vedea păsările cerului plutind pe aripi în înalturi, ea știa că-i captivă în acea lume pe veci.

***

Lăsând să-i scape un oftat dureros din piept, Samaya privi atent cerul în timp ce ședea culcată pe spate pe acea iarbă mătăsoasă. Apoi, când simți că-i reveniră puterile, murmură: „și totuși a avut un destin tragic Villō și nu-i chiar un basm a ei poveste.”

„Așa e,” îi răspunse Boor care se apropie de ea, purtând-o pe Bestla în brațe care era adormită. Apoi, lăsând-o lângă Samaya, se așeză și el lângă a sa copilă, în timp ce Dike se așeză în partea dreaptă a Samayei.

„Și totuși,” spuse Dike, „chiar de-am aflat noi această poveste, e trist că Bestla și-a amintit de asta. De parcă însăși Soarta s-ar încăpățâna să n-o lase să uite.”

„Ba cred că te înșeli acum, tată,” murmură Samaya încă privind cerul. „Mai devreme sau mai târziu tot am fi aflat, căci… într-un fel sau altul e posibil ca Bestla să fi putut să-și vadă amintirile.”

„Chiar și dac-ar fi fost așa, Samaya, totuși e mai bine să fi fost mai târziu decât acum,” îi spuse Boor, zâmbind trist. „Dar… am înțeles azi că nu suntem nimeni să ne jucăm cu Soarta până la urmă și că într-un fel sau altul tot ni-i dat să aflăm anume ceea ce încercăm din răsputeri să ținem departe de noi.”

Apoi, ridicându-se în picioare, Boor o luă și pe Bestla în brațe. Și, la pas lent, se îndreptă spre al său cal, călcând cu grijă prin acea iarbă înaltă.

În urma lui însă, Dike și Samaya mai rămaseră o vreme așezați. Ba chiar Samaya se ridică pe șezute și-și culcă capul pe umărul tatălui, permițându-i s-o răsfețe din plin. Dar, într-un final, îi spuse: „și… tată, ce crezi că sperase totuși Villō să obțină aducând-o pe Bestla aici?”

„Cel mai probabil să se răzbune, copila mea, căci Villō mereu a vrut răzbunare. Cel puțin în acești 20 de ani de când e închisă aici. Numai că azi se pare c-a pierdut și ultima șansă să iasă din acel trup de lemn vreodată.”

Samaya însă tăcu. Apoi se ridică în picioare, la fel ca și Dike, și ambii priviră la salcie. Dar, văzând-o stând parcă înțepenită, în timp ce multe dintre crengile ei erau tăiate și pluteau pe suprafața apei, Samayei îi păru rău de ea, iar asta fu simțit și de Dike. El însă nu-i spuse nimic: nici ca s-o facă să se simtă mai bine și nici ca s-o certe că avea astfel de sentimente pentru o vrăjitoare ca Villō. Titanul doar îi puse fiicei o mână pe umăr și apoi o forță cumva să-l urmeze departe de acel loc.

Și… când cei patru erau atât de departe de ea, Villō-și recăpătă în sfârșit trupul de odinioară. Era însă doar mirajul ei chiar în mijlocul acelui lan verde, în timp ce salcia ciopârțită continua să-și vadă chipul în ape. Villō însă nu părea supărată că pierduse. Era din contră tristă și chiar și cu tristețe murmură: „și totuși cât de greșiți sunteți cu toții de credeți că azi am adus-o pe acea copilă aici vrând răzbunare. O să înțelegeți asta însă mult prea târziu: atunci când va dispărea într-adevăr mirajul și veți înțelege cu toții că nu mai e niciun viitor.”

Dar, chiar dacă simțea durere, Villō rămase în același loc privind zarea, acolo unde se afla lumea de afară și unde ar fi vrut cu orice preț să se întoarcă. Era însă prea târziu și pentru ea și înțelese asta în acea zi când iar fusese îngenuncheată de Soartă. De aceea nu-i rămânea decât să se resemneze și să stea în mijlocul acelui lan de iarbă verde, privind depărtarea.