O ceață densă, creată de mintea diabolică a lui Inmar, puse stăpânire pe satul oamenilor. Ici și colo, la intrarea în colibe, câinii începură să latre simțind mirosul neplăcut al vulpilor apropiindu-se. Dar, fiind legați în lanțuri, nu putură să se apropie într-un final de ele. Doar putură să latre ca să-și arate nemulțumirea pentru că fuseseră deranjați și cam atât.

  În rest părea liniște. La fel și în cer pe care nu se vedea nicio stea, iar asta făcea ca vraja să se simtă din ce în ce mai puternică, de parcă o mână nevăzută apăsa pe pieptul unuia și nu-i dădea voie nici de cum să respire. Tocmai de aceea bătăile inimii erau din ce în ce mai greoaie, de parcă anume în acele momente acela era trimis pe cealaltă lume. Anxietatea însă dura doar câteva clipe, atâta cât vulpile treceau prin sat. Apoi, când când ele erau deja departe de casa omului ce simțise durere în piept, acela începea a respira zgomotos, recuperându-și forțele și simțindu-se din nou viu.

***

  „Doare,” murmură dintr-o dată Morena, atingându-și pieptul. Stătea în acel moment ghemuită, pe podeaua de lut, practic împinsă la pământ de o forță pe care n-o mai simțise până atunci. Flăcările în schimb, cele din mijlocul camerei, din rug, dansau însă febril, dezvăluind astfel un adevăr, adânc ascuns în a ei minte. Apoi, realizând asta, femeia spuse: „am mai simțit asta și mai înainte… Și mi se pare că am și văzut. Dar unde?” Șopti din nou tânăra femeie, în timp ce privea țintă flăcările care scuipau scântei de foc în aer. Și, din cauza acelei priviri ațintite asupra flăcărilor, rotițele creierului Morenei începură să se miște în direcție opusă și, cât de curând, ale ei amintiri reveniră în formă în a ei ființă.

***

CU NOUĂ ANI ÎN URMĂ

„Dormi, copile, scump și drag,

Legănat de dulce cântec,

Dormi, puiuțul meu cel drag,

Mama e aici cu tine.

Legănat pe-un dulce plai,

Și-ascultând povestea-mi sfântă,

Să crești mare, puiul meu,

Cu inimă dulce și blândă…"

  Cânta Morena, așezată pe un balansoar rustic, ceva împletit din nuiele, în timp ce-și legăna fetița recent născută la piept. Apoi, dintr-o dată, o dulce moțăială puse stăpânire pe ea și tânăra mamă încetă al ei cântec de leagăn. Doar buzele ei se mai mișcau încă, în timp ce ai ei ochi se închideau, tot mai mult și mai mult.

  Apoi, când focul din vatră practic se stinse, un curent de aer pătrunse prin ușa deschisă și se apropie de Morena și de copilul adormit. După aceasta, două mâini, făcute din aer, luară copilul din brațele Morenei și o șoaptă se auzi la urechea copilei:

O.S:

  „Ai fost născută să fii ochii și urechile mele pe pământ. Ai fost născută pentru a spune lumii despre ceea ce gândesc. Tocmai de aceea arunc azi această vrajă asupra ta, îndeplinindu-mi astfel promisiunea dată mie de a fi născută din oameni și de a sta ascunsă de ochii lor până când războiul pentru supremație va începe. Abia atunci ei ne vor numi „stăpâne” și abia atunci ei își vor pleca capul în fața noastră și nimeni și nimic, nicicând și niciodată, nu va mai fi capabil să învingă a noastră armată.”

  Șoptind aceste cuvinte, Mannar apăru în forma sa fizică și-și duse mâna la buzunar. Apoi, scoase din el o șuviță de păr, cea pe care o furase de la Samandra, și o puse peste capul copilei. Făcând asta șuvița dispăru… Și, cât de curând, în locul copilei blonde, cu ochi verzi, apăru una cu păr roșcat și ochi de un negru roșietic ca al vulpilor, iar în locul zâmbetului inocent se văzu unul viclean, arătat lumii. Și, când își văzu opera în sfârșit desăvârșită, Mannar rânji și spuse:

  „Trebuie să ne despărțim pentru moment, fata mea. Dar, curând, vei fi a mea salvare. Și, atâta timp cât creierele noastre sunt conectate, această lume se va cutremura de frică și ne va rosti numele doar șoptind.” După aceasta, o boare de vânt roșietic ieși din gura lui Mannar și intră prin nările copilei, iar ea curând adormi. Apoi, Mannar lăsă copila în pătuțul ei și dispăru.

  După aceasta, când liniștea se lăsă din nou în jur și flăcările începură din nou să danseze în vatră, se auzi un suspin ieșind din pieptul Morenei. Și, când ea deschise iar ochii, își dădu seama că strângea cu toată puterea materialul rochiei, la piept. Ai ei ochi însă continuau să privească țintă flăcările de parcă ar fi așteptat un răspuns de la ele pentru a-și explica anxietatea. Dar, deși flăcările nu-i dădură niciun răspuns, Morena spuse:

  „A fost ceva aici!” Uitându-se însă în jur, ea nu văzu pe nimeni, iar asta o sperie și mai mult. Și cum să nu se teamă când instinctul n-o înșelase niciodată până atunci?! Ba mai mult: chiar dacă nu avea puteri magice curgând prin ale ei vene, ea tot putea să simtă când ceva rău se apropia. În acel moment însă fu totuși diferit de celelalte dăți când ea simțise anxietate: adormise și-și lăsase copila în voia sorții.

  Tocmai de aceea, tocmai pentru că înțelese pericolul prin care trecuse al ei copil, Morena se prăbuși brusc la pământ, simțind că nu se putea mișca. Apoi, când simți cât de cât forță în interior, se târî spre ușă, unde avea găleata cu apă, și bău cu sete din ea. Curând după aceasta se simți mai bine și se apropie de pătuț. Dar, deși privi cu atenție la copilă, nu văzu nimic ieșit din comun. Tocmai de aceea se calmă, spunându-și că probabil avusese vedenii și începu apoi să-și cânte iar al ei cântec de leagăn.

A case of literary theft: this tale is not rightfully on Amazon; if you see it, report the violation.

***

CU PATRU ANI ÎN URMĂ

  O mare pată roșie se vedea pe pământul arid de lângă sat. Și, deși era aproape întuneric, toți sătenii erau acolo, holbându-se la urma aceea monstruoasă, lăsată de cineva necunoscut, chiar lângă al lor sat. Tocmai de aceea erau extrem de furioși. Și cum nu de altfel, când se aflau în pragul iernii și fuseseră lăsați în voia sorții, să moară de foame, după ce toți puii pe care-i crescuseră peste vară zăceau în acele clipe lângă acea monstruoasă pată roșie. Ei bine… ceea ce mai rămase din ei, căci pe lângă niște pene răvășite de vânt, două capete și niște oase rămase neroase, nu se vedea nimic altceva acolo.

  „Aceasta este lucrătura diavolului,” strigă cel mai bătrân dintre săteni. „Asta e o crimă,” strigă el iarăși. „Cum să ne hrănim pe timpul iernii? Cum să supraviețuim fără mâncare? Suntem lăsați în voia sorții și cel care ne-a adus la marginea acestei prăpastii trebuie pedepsit numaidecât.”

  „Dar… cum să-l găsim pe cel care a făcut asta?” Întrebă unul dintre săteni. „Doar putem vedea ce a lăsat în urmă după al lui festin. De știut însă nu știm cine ne-a lăsat fără hrană.”

  „El are dreptate,” îl susținu un altul. „Putem doar admite că am fost îngenuncheați. Chiar dacă nu știm cum, căci…”

  Un strigăt însă, al unei femei, îi făcu pe toți să tresară: „Ea…,” strigă atunci femeia. „Ea-i ucigașul puilor!" Și, când priviră cu toții spre locul indicat de femeie, o văzură pe Mayar, rânjind la ei, în timp ce fața, mâinile și hainele îi erau pătate de sânge.

  Copila de patru ani arăta în acele clipe de parcă ar fi fost un diavol. Și, văzând-o arătând astfel, Morena scoase un urlet înfiorător din gâtlej. Apoi căzu la pământ și începu a plânge în hohote. Și cum să nu plângă când privea înnebunită la acel copil cu păr și ochi roșii ca focul, acel copil ce semăna cu cel căruia îi dăduse viață, dar care în același timp nu era al ei.

  Tocmai de aceea și striga înnebunită, înecându-se în lacrimi: „acesta nu-i copilul meu. Cineva mi-a blestemat copilul. Cineva mi-a luat copilul și l-a înlocuit cu acest monstru. Vă rog, ajutați-mă! Vă rog, cineva să-mi salveze copilul!” Ale ei cuvinte însă nu erau auzite de sătenii furioși, care vedeau în acel copil a lor pierzanie. Dar, spre surprinderea lor, când toți apucară fiecare ce putu: lopeți, furci, topoare și se apropiară iar de acel loc cu gând să se apere și în același timp să se răzbune, văzură cu stupoare cum Mayar se transformă din copilă într-o vulpe roșie ce rânjea la ei.

  Și, în timp ce le arăta colții, vulpița spuse: „vă puneți cu cine n-ar trebui, săteni proști!” Acelea însă nu erau cuvintele ei, ci ale lui Mannar, care se afla la marginea pădurii în acel moment, privind la acel spectacol cu un zâmbet diavolesc schițat pe buze. „De aceea, cine va îndrăzni să mă atingă cu mâinile sau cu uneltele voastre inutile, va cădea pradă dinților mei. Și, de asta se va întâmpla, atunci voi gusta din sângele vostru și jur că nu voi avea nicio milă față de voi.” Spunând aceste cuvinte, vulpea le întoarse spatele, lăsându-i tremurând ca frunza-n vânt, din cauza celor auzite. Apoi ea se îndreptă spre pădure și, cât de curând, se afundă în ea, urmându-l pe Mannar.

  Diavolul însă nu putu să stea cuminte și să-i lase pe bieții săteni în pace. De aceea, înainte de a pleca, el aruncă o minge de foc, care, căzând peste a sărmanilor oameni colibe de paie, le dădu imediat foc. Și, văzând acea urgie, femeile începură să plângă și să se vaiete de se cutremura totul in jurul lor, blestemând în același timp copila care aduse pacostea peste casele lor în timp ce bărbații o loveau încontinuu pe Morena, acuzând-o că a dat naștere unui astfel de monstru.

  Morena în schimb nu făcea nimic ca să se apere. Ea doar plângea de sărea și cămașa de pe ea, în timp ce continua să privească țintă pădurea, cea în care se ascunse al ei suflet în cele din urmă, ca nicicând să nu se mai întoarcă. Și, tocmai de aceea, simțea o mare durere în piept, ceva ce-o distrugea complet pe dinăuntru.

***

PREZENT

  Încă simțind durerea în piept, după ce mai bău încă odată apă din ulcior, Morena deschise ușa colibei și privi afară. Astfel îi fu dat să vadă șirul de vulpi roșii trecând prin sat.

  Tocmai de aceea ieși în fugă din coliba ei și se luă după vulpi. Ajunsă însă lângă ele, niciuna n-o privi și nici nu încercă să-i facă vreun rău. Morena însă le privea insistent, căutând din priviri pe cineva pe care ea-l cunoscuse cândva. Și-o găsi în cele din urmă, ascunsă printre celelalte vulpi: pe Inmar.

  De asta și strigă femeia când o recunoscu: „Inmar!” Vulpea însă, care părea mai mare ca celelalte, doar o privi țintă. Ai ei ochi însă, de un verde întunecat la început, deveniră dintr-odată roșii ca focul. Și, cât de curând după asta, o mică tornadă le înconjură pe cele două, trăgându-le în cele din urmă în ceea ce părea să fie o lume crepusculară.

  Stând față în față, Inmar spuse, rânjind: „încă știi cine sunt, Morena!” Era însă nemulțumită din cauza acelei întâlniri neașteptate, iar asta se putea citi în ochii ei.

  Morena însă, deși la fel părea să nu fi tânjit s-o revadă vreodată pe Inmar, spuse în cele din urmă: „și normal că încă știu cine ești. De altfel n-am să uit niciodată această privire vicleană și diavolească ce-o ai, vulpe roșie, căci a-i fost a mea binecuvântare și pierzanie în această lume.” Dar nu doar nemulțumirea se simți în vocea Morenei, ci și ura.

  Inmar însă nu se pierdu cu firea. Doar spuse: „pierzanie? Binecuvântare? Cred că greșești, Morena. Nimeni nu te-a forțat atunci să faci ce ai făcut. Așa că nu mă poți blestema pentru al tău nenoroc.”

  Morena însă părea să n-audă ceea ce vorbea Inmar. Ea doar scrâșni în cele din urmă din dinți și spuse: „dacă nu erai tu… și acel vulpoi, aș fi fost acum cu fetița mea și nu deplângând a ei soartă.” Și femeia tremura toată în timp ce vorbea cu Inmar. În același timp continua să privească în jur, căutând încă pe cineva printre toate acele vulpi roșii. Vedea însă doar flăcări de jur împrejur și un imens deșert roșu. Dar, fără să-și piardă speranța, întrebă în cele din urmă: „unde-i? A-i întâlnit-o? Mi-ai văzut cumva al meu copil?”

  Inmar însă surâse: „N-am să răspund la această întrebare, Morena. N-am să spun niciun cuvânt despre asta, căci aceasta e ceva dincolo de a ta înțelegere. Dar îți dau un sfat în schimb: uită ceea ce ai pierdut și trăiește-ți viața. Acel copil e pierdut și nu mai e al tău. Acum e copilul lui Mannar și al lui Eris. Respectiv e al tău dușman.” După aceea Inmar dispăru în neant, la fel cum dispăru și lumea crepusculară. Morena însă continuă să privească în zare, la acea procesiune de vulpi roșii ce se îndreptau spre pădurea văzută în zare, ca mai apoi să se urce pe muntele rece și înzăpezit văzut la orizont.