„Asta a început când lumea a luat-o complet razna și era absolut necesar să-i întoarcem pașii pe făgașul normal,” își începu Gaea povestea, privind adânc în ochii Hestiei de parcă ar fi vrut să se conecteze complet cu a ei soră, în timp ce ceilalți din grupul lor tăcură brusc, dornici să afle povestea ascunsă în dansul flăcărilor, căci nu degeaba Mama Pământ alesese să-și țeasă firul gândurilor anume acolo, lângă Titanida focului și privind adânc în ai ochii goi, în ai ei ochi de flăcări. Asta însemna că ceva magic se ascundea în spatele tuturor acelor secrete ce doar o inimă de Titanidă putea ascunde.

  Și dansul cela ascuns într-o privire de fecioară era complet amăgitor, era atât de sfânt și atât de trădător în același timp, căci o fecioară ce n-a cunoscut nicicând iubirea nu poate fi în permanență pură, căci asta e legea firii: să se unească toți în pereche, să continue viața, să trăiască împreună, iar de cineva încalcă aceste legi, încăpățânându-se să trăiască „altfel,” atunci va fi pe veci pedepsit.

  La fel i s-a întâmplat și Hestiei, iar golul din ochii ei nu era decât o mărturie a blestemului aruncat asupra ei de soartă, de oameni, de cei cărora le refuzase iubirea, și chiar blestemată fusese de-a ei inimă.

  „Să mergem acolo!” murmurară deodată buzele Hestiei, în timp ce ea privea în ochii Gaeiei, dar nu se vedea în ei nici urmă de strălucire de parcă al ei suflet ar fi fost complet mort pe dinăuntru.

  „Ești sigură?” o întrebă în șoaptă Gaea, dar acea șoaptă nu făcu decât să întețească murmurul ce se auzea pretutindeni, chiar dacă buzele oamenilor nu se mișcară de fel, și la fel nu scoseseră niciun sunet nici Fecioarele TINEIMU, care-și opriseră de mult melodia sufletului și ascultau și ele în tăcere povestea vremurilor.

  „Am fost mereu sigură de asta, soră și mereu voi fi,” spuse Hestia încrezătoare și-nchise pentru o clipă ochii. „Dar… cred că-i destul cât ne-am mințit pe noi înșine că-i totul bine și la fel cred că i-am mințit destul și pe alții. E timpul să spunem și celorlalți povestea fecioarei ce și-a sacrificat sufletul pentru Viață, să revelăm a ei taină și a ei mare durere, cred că e timpul să spunem și altora despre A Doua Moarte a Fecioarei.

***

ANUL 9400. cu 600 DE ANI MAI ÎNAINTE DE TIMPUL SAMAYEI

  E-o liniște monumentală în regatul naturii terestre. În special e liniște pe cursul râului Hicoyada, cel numit în limba antică a gnomilor „Dans de Poveste.”

  Doar apa lină ce curge la vale și al ei susur cristalin m-ai tulbură din când în când feeria naturii, fremătând în amintiri de mult uitate ale locurilor, susurând în șoaptele strămoșilor și umplând astfel de vise și de reverie a locurilor minunăție.

  O imensă explozie de lumină, ce apăru deodată în susul râului, spintecă pentru o clipă zarea, opri respirația timpului, făcu natura în jur să „înghețe” în secunde, ca mai apoi, pe acea suprafață ce sclipea magnific în lumina razelor de soare, să apară o mică barcă din lemn de bambus.

  Când spectacolul acelei lumini de poveste se dispersă în lumina naturală a locurilor, în acea bărcuță de bambus se contură trupul Gaeiei, ce ședea așezată chiar pe marginea din spate a bărcii, privind țintă înainte.

  Al ei trup era complet acoperit de-o pelerină Veppam, numai că aceasta nu avea culoarea țurțurilor de gheață, ci era complet sură, de parcă ar fi vrut astfel să se „mascheze” de eventuale „atacuri” a cine știe ce monștri. Numai că acele locuri erau mult prea feerice și mult prea liniștite pentru a fi locul de trai al barbarilor. Dar chiar și așa, Mama Natură știa că era mai bine să fii precaut, decât nesăbuit.

  Când barca coti în cele din urmă la dreapta, urmând cursul natural al râului, și trecu printr-un fel de poartă croită în stâncă, o poartă ce se asemăna atât de mult cu Poarta Purgatoriului, cea pe care Kaerlleikans și Upprisin văzură macheta Balanțelor încă pe vremea lui Obregon, când avuseseră acea discuție cu fetița-degețică Bodhi, Gaea îndrăzni să-și descopere în cele din urmă capul și privi uimită în dreapta la trupul gârbovit de vremuri și de istorie al muntelui Kuṭṭi Mantiram, cel ce în limba antică a gnomilor însemna „Vraja Omuleților,” adică Vraja Gnomilor de munte. Numai că, după nici doar 300 de metri de „curgere” pe apa cristalină a râului, totul în jur fu acoperit de-o ceață lăptoasă și densă, iar din susul muntelui se auzi urletul asurzitor al unui lup. Dar acel urlet nu era nici de durere, nici de singurătate și nici de chemare la luptă sau vânătoare a haitei. Acel urlet era strigătul ce anunța gnomii despre sosirea oaspeților în ținuturile lor, în regatul Adamant Sheen.

  Auzind acel strigăt, Gaea-și acoperi iarăși capul și închise ochii, iar buzele ei șoptiră abia auzit: „Adamant! Ești încă aici?”

  Dar n-auzi Gaea niciun răspuns. Dar mintea ei văzu, sus pe vârful muntelui, cum lupul roșu ca focul, ce avea o linie neagră pe față, o cicatrice a unui vechi război, închise și el ochii, își plecă puțin botul spre trei pietroaie albe puse una peste alta: de la mic la mare, de parcă ar fi încercat astfel să se conecteze cu mintea Titanidei.

  „Sunt aici, domniță!” spuse lupul, iar vocea lui lăuntrică fu dusă rapid spre barca de bambus de curenții muntelui, de curenții apei și de suflul vântului abia simțit ce colinda acea ceață alb-lăptoasă, sporindu-i astfel intensitatea.

  „Mă bucur să te știu bine, Adamant! Credeam că acel război de demult n-a făcut decât să-ți curme linia vieții!” spuse Gaea de data asta în voce și deschise brusc ochii, iar în locul bărcii de bambus ea se afla de data asta în fața lupului.

  Deschizând ochii, Adamant privi adânc în ochii Titanidei, iar ea-și descoperi în cele din urmă capul și-i zâmbi. Ai lupului ochi rămaseră însă reci, cumva goi pe dinăuntru, de parcă acel lup nu era decât o carcasă, furată de oameni din tolba timpului.

  „Viața a fost mai mult decât darnică cu mine,” spuse Adamant. „Eu am supraviețuit, dar iaca mulți dintre ai mei, aș putea spune chiar toți restul, au pierit în acel mare război din Pădurea Kristallar, iar asta mi-a secătuit trupul și mi-a lăsat sufletul gol, să zboare în neanturi asemeni unei păsări fără aripi. Dar… chiar și așa, chiar dacă am rămas se pare singurul din neamul meu, eu trebuie să păzesc încă aceste locuri, căci am fost desemnat de Yggdrasil și de Viață drept gardian al acestor ținuturi și trebuie să-mi respect jurământul dat încă de la începuturi.”

  „Și faci bine, Adamant! Asta e al tău destin! Dar… va veni o vreme când vei fi eliberat de a ta mare povară și abia atunci vei fi liber să te alături celorlalți în regatul sufletelor de dincolo.”

  Adamant își plecă puțin capul în fața Gaeiei în semn de respect. Apoi spuse: „urmează-mă, domniță! Îți voi arăta drumul spre Porțile Regatului Gnomilor, dar nu te pot însoți decât până la acea poartă, căci am drumurile îngrădite de soartă, după acel mare și blestemat război!”

  Lupul își întoarse spatele către Titanidă într-un salt și în goană mare începu a coborî muntele.

  Rămasă singură, Gaea privi timp de câteva secunde în spatele lui, văzându-l îndepărtându-se în fugă de acele locuri, ca o fantomă strecurându-se printre trunchiurile copacilor sau croindu-și drum printre arbuști și alte ierburi crescute în nevolnicie. După aceea, titanida își puse iar gluga pe cap, și se întoarse în a ei barcă de bambus.

  În momentul în care mâna dreaptă a titanidei atinse marginea de lemn a bărcii, râul își învolbură cursul, ducând ca vântul acea bărcuță ușoară pe apele sale. De fapt, deși părea că râul începuse a curge nebun, căutând să se răzbune pe tot și pe toate, nu făcea decât să ducă acea bărcuță spre destinația dorită, în timp ce urmărea în de aproape fuga lui Adamant prin pădure, o fugă pe care de altfel o urmărea în de aproape și privirea ageră a Gaeiei, iar dacă lupul dispărea pentru câteva clipe din vizorul ei, cotind-o pe vreo potecă mai îndepărtată, Titanida îl putea urma privind reflecția lui pe frunzele acelei păduri, care scânteiau asemeni cristalelor șlefuite în lumină binecuvântătoare, de parcă însăși timpul și-ar fi oglindit chipul pe a lor oglindă verde.

***

  „Deși am trecut de-atâtea ori prin aceste locuri, încă nu mă pot obișnui cu a lor splendoare,” murmură Gaea, în timp ce ea și Adamant pășeau alături prin pădure, afundându-se tot mai mult și mai mult în al ei crâng des și verde, un verde briliant de altfel, scăldat din belșug de razele soarelui, a cărui lumină era preluată apoi de reflecția frunzelor ce făceau ulterior natura din jur să pară făcută din raze de soare.

  „Asta e pentru că ești obișnuită cu verdele pur al vieții, Mamă Pământ. Noi însă, cei exilați în aceste locuri, ne-am obișnuit deja și cu magia, și cu razele de soare, și cu dorul,” răspunse lupul, clipind trist din ale sale pleoape roșii, la capătul cărora se zăreau niște gene albe, extrem de lungi, dar rare, și anume albul acelor gene făcea ca linia neagră de pe fața lui Adamant să fie atât de vizibilă.

  „Și totuși, Adamant, nu cred că unul se poate sătura de atâta minunăție.”

  „De săturat nu ne vom sătura noi nicicând, dar iaca se pare că tu ai venit pe aceste locuri nu doar pentru a le admira a lor feerică existență.”

  „Așa e, Adamant! Nevoia m-a adus în aceste locuri!” spuse Gaea trist și privi în pământ.

  Lupul se opri locului și-o privi cu ai săi ochi negri umbriți de gene albe. „Nevoia? Ce nevoie, Mamă Pământ? Oare al nostru iubit pământ e iarăși în pericol?”

  „Așa se pare, Adamant, căci răul n-a stat și nici va sta nicicând locului, ci va căuta mereu să aducă războaie pe pământ. De data asta însă e rândul lui Maranam să ne facă inimile să sângereze până la epuizare.”

  Adamant strâmbă din nas și iar închise cu durere ai săi ochi. „Maranam! Acest nume-mi va fi mereu urât și mereu voi căuta să-l văd dărmat asemeni unui copac uscat și mâncat de carii. Numai că se pare că soarta nu-i de partea mea de m-a blestemat să fiu închis în această lume de poveste.”

  „Dar sunt alții care pot lupta împotriva lui. De asta am venit aici: să cer ajutorul lui Shalamar și al gnomilor. Am nevoie să ajung la Poarta de Dincolo.”

  Tonul grav al vocii Titanidei făcu blana lupului să se cutremure de la vârful urechilor până la vârful cozii, în timp ce ținea încă ochii strâns închiși, luptându-se cu ura din al lui suflet: o ură născută în urma pierderii tovarășilor săi de viață, o ură crescută în limitatul spațiu al inimii unui lup singuratic și o ură ce părea să moară odată cu el, neputând fi scoasă din suflet de foc și de sabie.

  „N-o să întreb pentru ce a-i nevoie să ajungi la acea poartă, Mamă Pământ, căci astfel îmi va tânji și mai mult sufletul după libertate. Dar totuși, mă voi ruga cerurilor în permanență să fie alături de voi, ca această lume să fie mereu liberă și în siguranță.”

  După aceea, Adamant porni din nou la drum, înaintând la pas lent, dar sigur prin acea pădure de cristale verzi, ce-n lumea muritorilor erau numite frunze, urmat în de aproape de Gaea, care, dintr-un motiv anume, își acoperi din nou capul cu gluga mantiei sale sure Veppam, de parcă ar fi vrut să treacă pe acolo în tăcere, neobservată nicicum de soartă sau poate de Maranam.

***

  „Aici e Regatul Eroilor Adamant Sheen,” stătea scris deasupra imenselor porți de piatră, ce aveau sculptate pe ele fragmente dintr-o luptă strașnică dintre gnomi, nemaiîntâlniți dragoni de foc, fioroși și demonici, și lupii Sheen, al căror nume însemna în trecutul lor eroic: Strălucirea Gloriilor.

  „Până aici te-am putut urma, Mamă Pământ,” murmură Adamant cu tristețe și-ntoarse spatele porților cu gând să plece.

  Deodată însă se opri locului și privi spre Gaea, care stătea în fața porților, dar privea blajin în urma lui, de parcă l-ar fi binecuvântat și alinat în același timp. Dar Adamant nu privi în urmă doar ca s-o m-ai vadă odată pe titanidă, ci privi în cele din urmă undeva pe lângă ea, la o imensă lupoaică sculptată chiar în centrul Porții din stânga și ai lupoaicei colți erau înfipți în gâtlejul unui imens dragon. Numai că al ei spate era rănit, prins ca-ntr-un clește în ghearele din spate ale aceluiași dragon. Aceea era lupoaia Sheen, cea ce-i fusese odată soție, dar pe care-o pierduse demult și de care-i m-ai era atât de dor și în acele clipe.

  Apoi, Adamant săltă iar din loc și porni în a lui eternă goană prin pădure, pentru a ajunge din nou în vârful muntelui și a vesti gnomilor sosirea tuturor musafirilor.

  Deodată însă, când mâna Gaeiei se întinse spre poartă, cu gând să ciocănească în ele și să-și anunțe sosirea, noaptea luă locul zilei însorite, iar de pe munte se auziră trei urlete: strigătul de veste al lui Adamant. Asta o făcu pe Gaea să surâdă și mai apoi ea ciocăni de trei ori în acele porți și așteptă.

  Minute bune după aceea, cam un sfert de oră după, se auzi cum cineva trăgea zăvorul acelor porți și-i fu dat titanidei să m-ai aștepte un alt sfert de oră până când gnomii reușiră în cele din urmă să întredeschidă doar poarta, căci aveau nenumărate zăvoare protejând acea poartă pe dinăuntru, iar acele zăvoare fuseseră create din teamă, căci nu odată al lor neam fusese aproape stârpit din rădăcini de dușmani veșnici, de dușmani ce râvneau al lor regat bogat în zăcăminte, dar și datorită poziționării geografice, căci în interiorul acelor catacombe săpate de gnomi în adâncul muntelui Kuṭṭi Mantiram se găsea o scurtătură către Porțile Purgatoriului, iar cel care stăpânea acele locuri putea fi considerat stăpân pe două lumi: pe cea a Uriașilor, cum îi numeau gnomii pe oameni și pe Titani, și pe Lumea lui Maranam.

Support the author by searching for the original publication of this novel.

  De asta și avusese loc războiul cel aprig cu mii de ani, când lupii Adamant Sheen fuseseră extirpați, gnomii fuseseră decimați, iar dragonii de foc uciși fără milă: se datora râvnei imense a lui Maranam de a pune stăpânire și pe acea Poartă, vrând astfel să stăpânească cu ușurință universul. Numai că cel ce-și apără țara nu va cruța pe nimeni și așa făcură și gnomii și lupii, chiar dacă atunci plătiră un preț mult prea mare pentru a lor victorie.

  După acel război însă, orânduirea lumii se schimbă, căci rămas singurul exemplar din a sa rasă, Adamant nu putea păzi Porțile Purgatoriului. De aceea, Shalamar fusese declarat rege de către Haos și Yggdrasil, iar poarta fusese dată în grija gnomilor, care juraseră s-o apere chiar cu prețul vieții, în timp ce Adamant fusese numit sfetnic al gnomilor și i se dăduse în grijă paza întregii Păduri Kristallar.

  „Intrați, domniță!” îi spuse unui pui de gnom Gaeiei, apărând de nicăieri în fața ei, după ce se strecurase prin acea poartă întredeschisă, iar a băiețelului-gnom apariție o făcu pe Titanidă să tresară și să se întoarcă în realitate, după ce mintea ei se întoarse în acele vremuri de demult pentru doar câteva clipe.

  Gaea nu-i spuse nimic băiețelului: doar îi zâmbi și a ei mână mângâie pentru câteva clipe chica aspră și roșcată ce era strânsă într-o coadă groasă, împletită și ce-i cădea pe spate. Apoi, titanida se strecură și ea prin acea poartă, urmându-l în de aproape pe băiețel.

  „Numele meu e Gagah (viteazul),” îi spuse băiețelul Gaeiei în timp ce cei doi înaintau prin tunelurile sinuoase ale regatului Adamant Sheen, numit astfel în cinstea lupilor eroi ce căzuseră în acel război apărându-le lor casa. „Iar aceste locuri se numesc Corkkam sau Paradisul Minților Ascunse.”

  „Paradisul Minților Ascunse?” întrebă mirată Gaea. „De ce a fost numit astfel? Și… mi se pare că acest loc e nou. Nu l-am m-ai văzut mai înainte când am vizitat acest regat.”

  „Așa e. Acest loc a fost construit după ce lupii Adamant Sheen au fost învinși în luptă. E un Paradis construit anume pentru ei,” iar mâna băiețelului îi arătă Titanidei să privească în sus.

  Abia după ce Gaea și Gagah se opriră locului și ea privi în direcția arătată de băiețel, văzu splendoarea acelui loc: de-a lungul tunelurilor, la intervale egale, se vedeau piloni sculptați direct din fostele ziduri ale muntelui ce rămaseră goale după ce gnomii extrăseseră ale muntelui bogății, iar pentru a nu-i supăra pe Titanii subteranului și cei ce ocroteau acel munte, precum titanul Tetapas (sau titanul ascuns în inima pământului), cel care era de fapt și protectorul regatului Adamant Sheen și al muntelui Kuṭṭi Mantiram, gnomii au ales să dea viață acelor pământuri fără vlagă și le transformaseră în piloni cu impresionante sculpturi pe ei.

  De fapt, acele sculpturi nu erau la întâmplare crestate în piatră și lut. Al lor loc fusese ales cu minuțiozitate, după îndelungi consilii ale bătrânilor gnomi, care, fiind greoi din fire, nu decideau rapid, ci-și luau lungi timpuri de meditații. De aceea pilonii au fost făcuți în secole și nu în zeci de ani așa cum ar fi trebuit să fie. Dar chiar și așa, cu toată tărăgăneala consiliilor gnomilor, pilonii au fost împărțiți în șase nivele: partea de jos, cea de la bază, a fost dată lumii de dincolo și a regatului Samargo, cu reprezentări ale Podului Yeomna, ale Porților Iadului Narakattiṉ Vācal unde așteptau sufletele celor ce-și așteptau rândul la ispășirea și cântărirea păcatelor și chiar imaginea castelului Piṟaku se afla sculptată la baza fiecărui pilon. Apoi urmau desene luate din lumea oamenilor și din sânul naturii ce era nivelul doi, pe urmă era cerul cu a lui vastă boltă albastră și cu splendoarea desenelor create de nori, pe urmă se vedea Cosmosul cu a lui Infinitate, Paradisul adormirii lui Yggdrasil și a șireteniei Geneiei, iar la final, al șaselea nivel era rezervat Superbelor Câmpii ale Aeon-ului, așa cum fuseseră ele închipuite de gnomi, chiar dacă lor nu le fusese nicicând dat să vadă cum era de fapt în interiorul acelei imense stele create din lumină, unde toate sufletele se nășteau și unde ajungeau apoi după moarte.

  „Paradisul Minților Ascunse e însăși Aeon-ul?” întrebă extrem de mirată Gaea.

  „Așa e,” răspunse Shalamar în locul băiatului, apărând dintre piloni. „Acesta este Aeon-ul lumii gnomilor și locul unde ne cinstim erorii.”

  Văzându-l pe regele lor, Gagah râse fericit și se apropie numaidecât de Shalamar, care-l îmbrățișă imediat, încurcându-i și el chica, așa cum făcuse Gaea.

  Apoi, Gaea și Shalamar se închinară unul în fața celuilalt și-și continuară conversația cu vocea minții, căci cele ce trebuiau să-și spună erau chestii secrete, chestii pe care un băiețel precum Gagah nu trebuia să le audă, dar nici să-l trimită de acolo nu puteau, căci, dintr-un motiv necunoscut chiar și Titanilor, Porțile Purgatoriului puteau fi găsite doar de copii, iar Viața orândui astfel lucrurile doar după acel mare război, pentru a apăra lumea și a se apăra și pe sine de altfel.

  „Văd că știi pentru ce sunt aici de nu întrebi nimic,” îi spuse Gaea lui Shalamar, când cei doi îl urmau în tăcere pe Gagah, care era la doar câțiva pași de ei, arătându-le drumul spre Poartă. „Am crezut că venind aici va trebui să te conving mai întâi pe tine.”

  „Să mă convingi?!” surâse Shalamar. „Nu-i nevoie să convingi sufletul războinicului de necesitatea războiului, la fel cum nu poți să nu simți durere în inima celor ce-au pierdut atât de mulți oameni dragi datorită unui război. Dar, chiar dacă sunt mereu împotriva războaielor, trebuie să recunosc că uneori nu putem trăi fără ele de vrem evoluție.”

  „Evoluție?” întrebă Gaea confuză.

  „Da. Vorbesc aici despre evoluția lumii, despre evoluția sufletelor, precum și de cea a oamenilor și a Titanilor, căci doar prin pierdere și jertfire putem deveni mai buni, aprecia ceea ce avem și regreta ceea ce am pierdut, iar astfel să facem tot posibilul pentru a împiedica ca acest lucru să aibă iarăși loc în viitor și să ne nimicească până la ultima suflare.”

  „Însă eu n-am venit aici ca să pornesc un război, Shalamar. Am venit aici tocmai ca să previn unul.”

  Shalamar iar zâmbi. „Dar ale tale gânduri vor aduce cu ele o altă luptă și alte pierderi.”

  „Știu, dar acele pierderi sunt absolut necesare de vrem să supraviețuim, mărite rege al gnomilor.”

  „Și totuși vor fi o imensă pierdere pentru lume, în special pentru acea neprihănită fecioară. Dar, chiar și așa, n-o să fac nimic să împiedic acest lucru să aibă loc. Cea care va decide până la urmă va fi anume acea copilă, iar de ea va dori să se alăture ție, atunci va însemna că asta i-a fost scris în stele. Însă, ține minte, Gaea, gnomii nu vor intra în acest război, chiar de-o fi să ardă lumea.”

  „Dar… de ce, Shalamar? Dacă e să ne unim forțele putem obține victorie absolută împotriva lui Maranam!”

  „Uiți însă ce-i așteaptă totuși pe gnomi în viitor și nu doar un singur război ne va fi dat să înfruntăm contra lui Eris, căci atâta timp cât Themis e pierdută undeva în lume sau în Cosmos, și noi, și voi, și tot restul lumii suntem la cheremul Sorții și a lui Moirae, precum suntem captivii urii, a ranchiunei și a dezbinării, iar de gnomii se alătură acestui război, atunci vom fi nimiciți înainte de-a avea posibilitatea să dăm măcar o singură luptă pentru a ne apăra gloria.”

  „Și gloria voastră e mai importantă decât existența întregului pământ?” îl întrebă Gaea mânioasă.

  „La fel de important precum îți este ție pământul, Gaea, căci… să nu uităm că deși noi toți am apărut din mila ta, tu ai totuși preferințe pentru lumea exterioară, în timp ce uiți de ai tăi copii ascunși în inima lumii de dincolo.”

  „Uit? Nu vorbi despre ceea ce nu știi, Shalamar!” spuse Gaea de data asta mânioasă la culme. „Eu îmi iubesc deopotrivă toți copii, numai că nu-i pot înțelege pe toți, iar din cei pe care nu-i pot înțelege faceți parte și voi, căci a voastră avariție pentru bani, un trai bun, și lux va îndemnat să secătuiți acest munte din străfunduri, dar fără să fiți capabili să dați ceva în schimb pentru a-i apăra sufletul ce-l colindă pe dinafară.”

  „Și totuși, Mamă Pământ…”

  Gaea însă era prea furioasă ca să-l asculte. „De când n-ai m-ai colindat întinsurile verzi ale pământului și albastrul de cristal al apelor, Shalamar? De când al tău suflet n-a m-ai văzut și alte minunății în afară de luciul cristalelor brute și mirosul jilav de pământ proaspăt săpat? De când ale tale urechi n-au m-ai auzit cântul melodios al păsărilor crângului și s-au delectat doar cu muzica târnăcopului ce cioplește piatra în căutare de diamante, Shalamar?”

  „E chiar atât de important acest răspuns?” întrebă Shalamar, extrem de calm, căci regele-gnom era vestit pentru al său echilibru sufletesc și pentru faptul că chiar și în timpul certurilor cu cineva, pe care căuta mereu să le evite, reușea să aibă minte clară și să calculeze fiecare cuvânt pe care-l spunea, fiind astfel total-opusul Gaeiei, care adesea se lăsa pradă emoțiilor, în special în discuțiile cu cei ce aveau opinii contrarii ei. „Ce-i important pentru noi este a noastră siguranță și a noastră bunăstare. De aceea vom face totul pentru a o apăra, Gaea. Așa că, e inutil să ne ceri să ne alăturăm în acest război oamenilor și Titanilor și, chiar de-o fi să luptăm ulterior singuri pentru a ne apăra regatul, atunci vom accepta asta ca fiind o răsplată pentru al nostru refuz. Dar totuși, consider a noastră decizie echilibrată și înțeleaptă, o decizie pe care am ales cu toții s-o respectăm până la sfârșitul existenței noastre.”

  „Cu toții?”

  „Da, noi, gnomii! Și am ales asta după îndelungi consilii în care fiecare a avut dreptul la opinie și la liberă alegere.”

  „Nu-ș de ce mă cam îndoiesc eu de echitabilitatea alegerii voastre,” spuse Gaea strâmbând din nas. „Mai degrabă aș numi această decizie „necesară,” doar ca să scape de ale voastre consilii de secole, care nu fac decât să exaspereze pe unul. Dar… fie cum vreți, Shalamar! Nu voi obliga pe nimeni să se alăture luptei mele. Așa cum nici eu nu voi fi obligată să vă ascult rugămințile atunci când vor fi auzite la suprafața pământului.”

  Spunând aceasta, titanida îi întoarse spatele lui Shalamar și-l urmă singură pe Gagah, căci regele-gnom, refuzând să intre în acel război, pierduse astfel dreptul să afle detalii despre ceea ce avea de gând să facă Gaea și în special să participe la extraordinarul consiliul al Sufletelor de Dincolo.

***

  „E o curată nebunie ce propui, Gaea,” spuse furioasă Bodhi, aflând cerința Titanidei și motivul pentru care aceasta se hotărâse să intre în lumea subterană, de care de altfel se temea atât de mult.

  „Nebunie sau nu, știi și tu prea bine că e singura noastră șansă,” îi spuse Gaea cu încredere.

  „Chiar dacă asta înseamnă moartea unui suflet?” șuieră Bodhi printre dinți. „Nu voi permite nicicând ca un suflet dat mie în grijă să piară astfel.”

  „Atunci ar fi trebuit să te îngrijești ca Fecioarele Yātrīkar să nu fi părăsit aceste locuri nicicând,” strigă Gaea, iar ea se transformă pentru câteva clipe doar într-o strașnică ființă, cu părul vâlvoi, cu ochi de foc și cu hainele ei biciuite de un vânt nevăzut, apărut acolo tot din mila ei.

  Anume acea furie răbufnită din inima Gaeiei, făcu totul în jur să vuiască amenințător, iar petalele florii de lotus, deasupra căreia plutea Bodhi, se pleoștiră fără vlagă la pământ, iar asta se datora influenței energiei negative a Titanilor, căci fiind creat din Viață doar, Karuvil secătuia atunci când prin preajma lui se aflau suflete rele, iar asta o secătuia de puteri și pe Bodhi, care brusc începu să cadă, nemaiputându-și mișca micile aripi din spatele ei.

  Căzu totuși Bodhi în palma Gaeiei, care văzând-o căzând și petalele lui Karuvil fără vlagă, își reveni din a ei nebunie și regretă că adusese Distrugerea alături de Viață.

  „Îmi pare rău,” șoptiră buzele Gaeiei, privind-o cu tristețe pe Bodhi, care ședea așezată în palma titanidei, cu capul plecat și cu aripile pleoștite, în timp ce ochii ei căpătară brusc o singură culoare: albul pur.

  Își reveni însă Bodhi la viață, când Gaea suflă aer magic deasupra ei și astfel îi readuse înapoi culoarea atât în ochii fetiței-degețică, cât și a aripioarelor din spatele ei. Apoi, Bodhi oftă și, forțându-se să se ridice în picioare în palma titanidei, rosti abia auzit: „fie cum dorești, Mamă Pământ! Dar totuși consider că asta e nebunie!”

  Pe urmă, Bodhi se ridică în aer, fâlfâind din ale ei colorate și totodată străvezii aripioare și, scoțând de la brâu un mic corn asemănător lui Imagus, numit de Titanii vieții drept Mūccu (Suflul Vieții), degețica suflă prelung în el și curând fură văzuți venind înspre ele, dinspre nenumăratul șir de piloni sculptați de gnomi, zeci de cerberi pe al căror spate se aflau Fecioarele Siar-ului, cele alungate de Yātrīkar din ale lor trupuri, iar în fața tuturor pășea Karina, care era singura care se afla pe propriile picioare.

  Această orânduire era ciudată și neînțeleasă de mulți, căci sufletele muritorilor puteau ajunge la Porțile Purgatoriului doar pe spatele Cerberilor dacă ele veneau acolo urmând scurtătura din regatul gnomilor. Karina însă fu singura căreia i se permise să-i conducă pe ceilalți și asta nici măcar ea și Bodhi nu știau din ce cauză era așa.

  Ea doar își amintea că trecând de Podul Yeomna, ea și celelalte fecioare nu ajunseră la Porțile Purgatoriului așa cum ar fi trebuit să fie și să aștepte acolo întoarcerea Yātrīkar-ilor, ci se treziră brusc trecând de Porțile regatului Adamant Sheen, în spatele cărora se aflau Cerberii așteptându-le.

  Kuruṭar, Cerberul orb care se afla în fața celorlalți confrați ai săi, făcu atunci câțiva pași spre fecioare, după ce Poarta Regatului Gnomilor se închise cu zgomot în spatele lor, zăvorâte în secunde de gnomii ce se temeau de lumea de afară mai ceva ca de iad. Apoi, când era la doar un pas în fața Karinei, se uită în ochii ei, chiar dacă a ochilor lui retină era complet albă, orbită de cine știe ce păcate săvârșite în viață: „de aici începe un alt drum pentru voi, Fecioare ale Siar-ului,” îi spuse el.

  „Dar… de ce?” îndrăzni să întrebe atunci Karina. „Din câte ne-a spus Maranam când ne-a trecut Podul Yeomna, noi am fi trebuit să așteptăm la Poarta Purgatoriului o eternitate sau cel puțin până când Yātrīkar se vor întoarce acolo.”

  „Pentru că așa au decis Yggdrasil și Viața,” îi spuse cerberul. „Iar cel văzut de voi nu-i adevăratul Maranam, ci doar un slujitor al lui, numit Gosmel, care are dreptul să colinde și lumea de afară și care adesea ia alt chip pentru a se arăta oamenilor.”

  „De Yggdrasil am auzit. Dar… cine e Viața?” întrebă Karina.

  „Energia de la care s-au născut toate, chiar și Aeon-ul și chiar și Yggdrasil a luat formă de la ea, și este totodată puterea care ne menține pe linia de plutire și nu ne lasă pradă morții și a distrugerii.”

  „Dar totuși, nu ne-ai spus motivul pentru care a trebuit să fim aduse aici.”

  „Îl vei afla curând,” îi spuse Kuruṭar și-i întoarse spatele fecioarei. Dar nu se porni din loc, decât după ce spuse: „toate fecioarele în afară de tine, Karina să urce pe spatele cerberilor și să mă urmeze. Tu în schimb în vei sta alături, în dreapta mea și-mi vei fi călăuză, căci după cum vezi ai mei ochi sunt orbi și nu văd nimic.”

  „Și totuși, nu pari a nu ști aceste locuri, măcar după miros,” spuse Karina, pășind spre el și luându-și locul în dreapta lui, în timp ce în spatele ei, cerberii fioroși deveniră deodată supuși, îngenuncheară pe picioarele din față și permiseră celorlalte fecioare să se urce în spatele lor. Apoi, unul câte unul, porniră după Karina și Kuruṭar care deja făcuseră câțiva pași în față.

  „Poate și că-l știu după miros, dar totuși simțurile nu pot înlocui văzul, după cum un om nu poate trăi soarta altuia.

  Și așa a și fost, căci în timp ce se îndreptau spre Porțile Purgatoriului, Kuruṭar dispăru brusc undeva, dar niciun cerber nu se miră de asta. Doar fecioarele Siar-ului se uimiră toate într-un glas, în timp ce Karina continua să pășească înainte, cu ochi goi, de parcă înăuntrul ei ar fi fost un alt suflet.

  Ajunși în fața Gaeiei și a lui Bodhi, cerberii se opriră și la fel îngenuncheară pe picioarele din față pentru a permite fecioarelor să coboare de pe al lor spate. Dar totuși, fetele nu se apropiară de Karina, Titanidă și Bodhi, ci rămaseră alături de ai lor însoțitori, de parcă ar fi fost legate cu lanțuri de ei.

  „Mamă Pământ, nu mă așteptam să te văd aici!” îi spuse Karina, plecându-se ușor în fața Titanidei.

  „Și nici eu să te întâlnesc aici, Karina, dar se pare că soarta a avut alte planuri pentru noi,” scrâșni Gaea cu ură din dinți. „Și totuși, încă cred că putem schimba soarta și ale ei încurcate planuri.

  „Schimba? În ce fel?” întrebă Karina încurcată.

  „Luând înapoi ce-a fost al tău!” spuse Gaea cu încredere și-ntinse mâna în față, așteptând ca Karina să i-o atingă. Fata însă întârzie să facă asta, de parcă s-ar fi temut.

  „Pentru asta ar trebui să mă nasc din nou. Dar… odată ce mă aflu aici va fi dificil, dacă nu imposibil ca asta să se întâmple,” murmură fata, după ce o mare de tristețe puse stăpânire pe al ei suflet.

  „Nu și dacă-i putem înșela pe cei ce vau înșelat pe voi, folosind același truc ca și ei.”

  Karina ridică în cele din urmă privirea și se uită adânc în ochii titanidei. Deodată însă se cutremură: „moarte! O înșelătorie împletită cu moarte!” murmurară buzele fetei.

  „Așa e, căci… nu putem reuși fără asta, Karina! Dar… ești singura în măsură de-a alege sau respinge această idee, căci de alegi să mergi pe același drum cu mine, atunci al tău suflet se va risipi în neant fără posibilitatea de-a renaște. Dar al tău sacrificiu nu va fi în van, căci dacă al nostru plan reușește, atunci poporul Siar-ului va fi în siguranță! Așa că tu decizi: te sacrifici pentru al tău popor sau al tău popor se va sacrifica pentru tine.”

  Apoi, Titanida tăcu, iar Karina privi în spate, de parcă ar fi căutat pe cineva cu privirea, pe cineva căruia ar fi vrut să-i ceară părerea așa cum făcea mereu. Numai că Geran nu era acolo să-i dea sfaturi și nici să-i răspundă la întrebări, iar în acel ținut de umbre și viață ascunsă, în inima fetei se născură doar îndoielile, așa că nu-i dădu răspuns Titanidei, ci doar tăcu îndelung, cu capul plecat și privind în pământ.