„E cineva acolo! Privindu-ne!” murmură Samaya la urechea lui Dike și-i făcu semn să privească spre pădure, căci de multă vreme observase ea o mișcare ciudată a crengilor arbuștilor, dar oricât nu s-ar fi forțat să-și folosească a ei privire ageră sau a ei minte ca să se teleporteze acolo, nu putu și pace.

  „Știu,” răspunse Dike sec, continuând să privească în față, căci chiar dacă el nu văzuse acea mișcare a mlădițelor arbustului, totuși simțise acea prezență stranie, care de altfel începea să-l irite și nu știa de ce.

  „Spânul?” întrebă iarăși Samaya în șoaptă.

  „Cine altul?! Și… nici nu mă miră să-l știu aici, căci e un pitic al naibii de curios și adoră pur și simplu să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Numai că… nu știu de ce am impresia că de data asta e ceva mai mult la mijloc și nu doar a lui curiozitate.”

  „Te referi la faptul că ne spionează?”

  „Așa e, dar pentru ce anume v-om afla în curând,” spuse Dike și se întinse apoi pe iarbă, cu mâinile sub cap și privind cerul. Totuși, chiar dacă nu se vedeau stele pe acel cer, din cauza norilor negri ai lui Maranam, Dike putu cumva să dea la o parte acea perdea de ură și să vadă dincolo de aparențe: lumea Cosmosului, cea îndrăgită de el și în care se afla marea lui iubire - Samandra.

  Văzându-și tatăl atât de liniștit, Samaya se liniști și ea, căci asta însemna că-s oarecum în siguranță. Plus la asta, atunci când al ei tată era alături de ei, tânăra lupoaică știa că nimic rău n-o paște și că în caz de ceva Dike-i va fi alături și-o va ajuta să scape de rele.

  Apoi, după câteva minute de stat în tăcere alături de Dike care nu m-ai spuse nimic, ci se mulțumise doar cu a privi norii burduhoși care se grăbeau undeva pe vasta boltă a cerului, Samaya se ridică de jos și făcu câțiva pași de lângă tabără, înspre câmpie.

  „Încotro?” auzi ea vocea lui Fenrir în capul ei și, privind în dreapta ei, pieziș, îl văzu stând turcește pe pământ, în timp ce Sephir dormea cu capul pe al lui umăr.

  „Sunt cumva urmărită?” îi răspunse Samaya țâfnoasă, tot telepatic, căci ura în ultima vreme imprudența fratelui ei geamăn, care mai tot timpul era cu ochii pe ea și nu înțelegea de ce.

  „Absolut!” îi spuse Fenrir rânjind, după care-i făcu semn cu capul să se așeze la locul ei.

  Samaya însă nu-l ascultă și, după ce ridică din umeri, își văzu de drum.

  Acest lucru îi displăcu lui Fenrir și vru să se ridice. Dar stătu locului auzind șoapta Sephirei: „dă-i pace Samayei. Ce-ai cu ea? Te-ai legat de capul ei mai ceva ca o babă nădufoasă.”

  Fenrir iar strâmbă din nas și-și privi soția: crezuse că doarme și când se uită la ea era tot cu ochii închiși. Numai că se pare că nu doar el era cu ochii pe Samaya, ci și Sephir cu ochii pe el, iar asta însemna că solidaritatea feminină se trezise la viață în ea, și, prin urmare, Fenrir n-avea nicio șansă de izbândă contra celor două.

  Totuși deveni alert văzându-l pe Nathaniel ridicându-se de la locul lui și urmând-o pe Samaya, iar asta iar îi displăcu lui Fenrir care mârâi abia auzit, căci avea multe gânduri în cap pe care-ar fi vrut să le spună în glas, numai că… era Sephir lângă el, iar asta însemna că-i captiv pe veci.

  Simțindu-l arzând pe dinăuntru din cauza geloziei de frate, Sephir schiță un zâmbet, care de altfel nu trecu neobservat de Fenrir.

  „Era pentru mine?” întrebă Fenrir strâmbând din nas.

  „Ce anume?” spuse Sephir, continuând cu ochii închiși.

  „Tachinarea! Mai nou nu-i în cuvinte, dar cu zâmbete, care de altfel mi se par a naibii de complice, în special ce ține de tot ceea ce are legătură cu Samaya.”

  „Așa o fi, de zici! Numai că cred că sunt alte lucruri mai importante de care ar trebui să-ți bați capul în locul a ceea ce face, zice, sau gândește Samaya.”

  „Altceva? Cum ar fi?”

  „O iscoadă! La marginea pădurii!” Spunând asta, Sephir în sfârșit deschise ochii și ridică capul de pe umărul soțului, aruncându-și privirea către marginea pădurii unde zărise ea mai înainte ceva mișcându-se, așa cum văzuse și Samaya. Numai că de data asta părea prea liniștit totul: chiar și frunzele copacilor păreau că înmărmuriră și, de fiecare dată când se întâmpla asta, inima Sephirei se oprea pentru câteva clipe și nu întâmplător, căci se întâmpla asta din cauza presimțirilor care de fiecare dată se adevereau: prevesteau nenorocirea.

***

  „A naibii diavoli! Mereu mă calcă pe bătătură! Ce-au cu mine?! De ce tot timpul sunt cu ochii pe mine și nu-mi dau șansa nici măcar să respir?” tot bombănea Calmac, în timp ce intră în pădure și, fără să-și dea măcar seama, se avânta tot mai mult și mai mult în sânul ei.

  Ba chiar, în timp ce mormăia lucruri neplăcute sub nas, ghoul-ul scutura încet din cap de parcă ar fi avut friguri sau ar fi suferit de vreo boală motorie care nu-i permitea să-și controleze mișcările. Era însă doar o aparență și făcea Calmac asta ori de câte ori reușea cineva să-l scoată cu totul din sărite.

  De data aceea cine reușise să-l scoată din sărite fusese Mago care refuzase să-i dea ghoul-ului al său pumnal, chiar și după mai multe insistențe. Ba mai mult, când Mago se simți sufocat deja de-a ghoul-ului încăpățânare, ridică puțin glasul și-i spuse răstit: „pentru ce-ți trebuie ție pumnale? Ai dinții și ghearele mai ascuțite decât o lamă. Folosește-le pe ele sau mintea! Nu fi prost!” Apoi Mago se ridică de jos și se apropie de Malon și de alți câțiva bărbați, căci cu ei se simțea mai în siguranță decât să stea alături de un ghoul.

  Asta pur și simplu-l înnebuni pe Calmac care văzu în atitudinea bărbatului o sfidare. Dar deși tare-l mai mâncau dinții să guste din acea cărniță de om, fu nevoit să se abțină după ce văzu privirea furioasă a lui Zorrota care de altfel nu-l scăpa din priviri, căci deși ghoulii erau puternici și periculoși din fire, acum, cu o nouă stăpână în fruntea lor, trebuiau să fie mai cumpătați, iar cum el o adora pur și simplu pe Kalimērā sau cel puțin asta credea, se decise s-o asculte în tot și-n toate.

  De asta și-și focusă privirea anume pe Calmac, căci pe el îl știa ca fiind tipul de ghoul neascultător și care urăște să fie supus. Dar… de data asta părea să fie ceva mai mult la mijloc decât neascultarea. Ce însă… nu-și putea da seama și pace. Totuși, deși se jurase să nu-l scape pe Calmac din ochi, văzându-l intrând în pădure, Zorrota stătu locului, căci așa-i spuse Kalimērā: „lasă-l singur o vreme! Se va întoarce când se va calma, iar de nu se întoarce… mai bine pentru noi.”

  Și acel „mai bine pentru noi” fu auzit și de Calmac, care se oprise la marginea pădurii și deși vocea Kalimērei nu era ridicată cât vorbise, el auzise totuși cele spuse de ea. Și asta-l răni nespus, se simți dat la o parte și neapreciat de ceilalți. De aceea și începu a bodogăni de unul singur tot ceea ce-i venea la gură, căci doar astfel simțea că se m-ai domolea un pic focul din a lui inimă.

  Mai era însă un motiv pentru care Calmac intrase în pădure: setea de sânge, căci nu pusese nimic pe limbă de ore bune deja, iar foamea era de fapt cel mai mare dușman al lui. Așa că, intrând în pădure, sperase să pună laba măcar pe vreun iepure ceva și să-și astâmpere foamea, fie și măcar pentru scurtă vreme, căci avea de gând, imediat ce-or da de așezări umane, să se facă nevăzut și să facă ceea ce știa el mai bine: să pârjolească totul în a sa cale.

  „Și totuși te temi de asta,” auzi el glasul cuiva vorbindu-i, dar când privi în jur nu văzu pe nimeni și asta-l miră.

  „Am deja halucinații de la foame?” se întrebă Calmac confuz. Totuși vocea ceea lingușitoare îi persista în urechi și-l gâdila într-un mod ciudat și plăcut în același timp. „Nu, nu pare a fi doar halucinație. Dar totuși… cine să fie?”

  „Un prieten! Un foarte bun prieten pot fi eu!” spuse spânul cu voce și mai mieroasă decât când îi vorbise prima dată lui Calmac și apoi apăru din spatele unui copac.

  Calmac îl privi insistent, căci nu m-ai văzuse niciodată până atunci o persoană atât de albă: capul, genele, sprâncenele, și chiar pielea îi era ca de marmoră. Dar… această ființă extraordinară ce a apăruse deodată în fața lui n-avea pic de păr pe el, iar asta-l uimi și mai mult. „Cine ești?” bâigui ghoul-ul în cele din urmă, făcând câțiva pași spre spân.

  Se opri însă după câțiva pași, căci începu a-l neliniști ceva în interiorul său, chiar dacă nu înțelegea ce e, de parcă ar m-ai fi trăit cineva în sufletul lui, cineva căruia i se făcu brusc frică și care începu a-i striga întruna în urechi: să fie cu mare băgare de seamă.

  Spânul însă nu stătu mult pe gânduri, căci vorba ceea: graba strică treaba, da dacă întârzii prea mult… pierzi trenul. Așa că fu el cel care se apropie de ghoul și, mișcându-se șiret în jurul lui, de parcă ar fi vrut să-l amețească, începu a se linguși și mai mult pe lângă el, în timp ce ochii lui isteți priveau insistent în cei ai lui Calmac, vrăjindu-l. „Eu? Cine sunt? Am spus doar: un prieten! Un foarte bun prieten!”

  „Și totuși… nu te cunosc ca să-mi fii prieten!”

  „Și de ce mă rog? Trebuie numaidecât să te cunoști cu cineva ca să-l consideri prieten?”

  „Absolut. Cel puțin asta am auzit.”

  „Ai auzit?” spuse spânul cu voce șuierătoare. „De la cine-ai auzit așa prostie?”

  „De la oameni! Ei sunt cei care susțin mereu că prieteni îți pot fi doar cei foarte aproape de tine.”

  „Asta pentru că oamenii sunt proști! Asta pentru că oamenii nu fac altceva decât să inventeze istorii și mistere. Noi însă suntem diferiți!”

  „Diferiți? În ce fel?” bombăni Calmac, scărpinându-se la ceafă.

  „Prin felul nostru de-a fi, prin port, prin gândire și chiar prin… putere. Doar n-o să negi că suntem mai puternici decât oamenii?” și spânul își plecă privirea pentru câteva secunde, apoi privi iar spre Calmac, numai că de data asta sclipeau atât de viu curiozitatea și inocența în a sa privire de simțeai că te dezarma complet.

  „Nu… dacă să ne gândim astfel…”

  „Nu… nu… nu, nu să ne gândim!” insistă Spânul oarecum deranjat de acea nehotărâre. „Nu trebuie să ne gândim mult la lucruri clare, ci trebuie să acționăm, iar pentru simplul fapt că a noastră gândire e atât de amplă, e atât de logică, e atât de… fermecătoare, ar trebui să ne facă să înțelegem că suntem de fapt regii lumii.”

  „Regi? Dar… cum e posibil să fim regi? Regi sunt doar cei aleși.”

  „Serios?” șuieră iarăși Spânul printre dinți. Apoi râse. „Se pare că iar te-au făcut alții să crezi ce nu e. Să fie iarăși oamenii?”

  „Ba nu. Sunt ai mei cei care mi-au spus asta: că regii se nasc unul la un milion și sunt aleși de ceruri. De asta trebuie să le fim veșnic recunoscători pentru că ne apără și să le fim supuși.”

  „Asta era,” sâsâi spânul printre dinți. „Supuși! Din această cauză acei „regi” vă împuiază capul cu… minciuni, căci rege poate fi oricine, nu doar cei… aleși de ceruri. Dacă nu crezi, uită-te la mine: sunt propriul meu rege! Nu sunt supus, dar pot supune pe alții de vreau. Numai că… de ce să mă chinui cu explicații și convingeri când pot pur și simplu acționa.”

  „Acționa? Cum? Cum se face asta?” întrebă Calmac și-l privi pe spân cu ochi mari.

  Asta-l făcu pe spân să-l privească chiorâș și să se întrebe în sinea lui: „chiar e prost ori doar se preface?” De prefăcut însă Calmac nu se prefăcea, căci… n-avea el destulă minte pentru asta. De-ar fi avut-o, n-ar fi stat el la taclale cu un spân, care doar îndruga verzi și uscate la urechea lui ca să-l convingă de… un lucru imposibil.

  Totuși spânul decise să-i dea o șansă și, ridicându-se pe vârful degetelor ca măcar să ajungă la umărul „prietenului,” îi puse o mână pe după umeri, atât cât ajunse desigur, apoi spuse atât de hotărât pe sine, căci până și hotărârea s-ar fi încurcat în gânduri de-ar fi fost ființă și l-ar fi auzit vorbindu-i: „știi tu, mărite ghoul, este o vorbă care tot circulă în lume: ceea ce faci cu mâna ta e sigur și bine făcut. De aceea, dacă vrei ceva, fă tot ce poți pentru asta, iar în cazul tău, pentru a deveni rege, e necesar să te faci bun prieten cu trădarea.”

  Calmac îl privi iarăși confuz, căci deși cuvintele celea spuse atât de dulce la a sa ureche răsunau convingător, mintea lui se încăpățâna nu-ș de ce să le creadă sau măcar să le înțeleagă. De aceea-i ceru mai multe detalii Spânului despre ce ar trebui să facă.

  „Gândește-te la cel pe care-l urăști cel mai mult și acționează!”

  „Pe cine urăsc cel mai mult?! Ei bine sunt mai mulți pe cei care-i urăsc: Izkina, Zorrota, acel om nesuferit care-a îndrăznit azi să mă refuze și chiar… încrezuta de Kalimērā care se crede mai nou a noastră stăpână, deși nu-i decât o… femeiușcă făcută regină de un… prost,” și ura dădu brusc năvală în al său piept.

  Asta-i fu la îndemână spânului ca să-și continue gândul: „atunci, rămâne doar să alegi cine-i primul și cine-i următorul, să-i dezbini și… atacând pe nepusă masă, când s-or aștepta mai puțin, să pui mâna pe… putere.”

  „Să-i dezbin? Dar cum?”

  „Gândește-te numai un pic! Singur ai spus-o: se consideră prieteni doar cei ce se cunosc. La fel e și cu dușmanii: ca să urăști pe cineva și să-l vrei distrus trebuie să-i știi și plusurile și minusurile acelei persoane - plusurile pentru a ști de ce să te ferești, iar minusurile pentru a profita de ele.”

  „Minusuri… Izkina… Zorrota… rivalitate pentru inima… femeii,” și, de parcă un bec s-ar fi aprins în capul lui, luminându-l, Calmac râse, iar spânul își frecă palmele de plăcere. „Numai că… vezi tu, pentru a-i dezbina ar trebui să fim departe de oameni și de titani. Astfel va fi mai ușor să-i facem să cadă în propria capcană. Dar… pe moment e a naibii de greu de făcut asta.”

  „Nimic nu-i greu de vrei să reușești,” spuse iar Spânul cu șiretenie, „și, ca să vezi că-ți sunt prieten, o să te ajut.”

If you stumble upon this tale on Amazon, it's taken without the author's consent. Report it.

  „O să mă ajuți? Cum?”

  De parcă ar fi vrut să-i spună un mare secret, spânul îi făcu semn să se apropie de el și-i șopti ceva la ureche, ceva abia auzit de Calmac, dar care răsună pentru el atât de convingător, atât de ademenitor, ceva ce-l făcu să se simtă rege și… surâse.

***

  „Se întâmplă ceva între tine și Fenrir?” întrebă Nathaniel, în timp ce el și Samaya se plimbau liniștiți la o distanță destul de bunicică de tabără, căci încercară a nu se face nevăzuți de ceilalți și să dea astfel șansa unora la glume și gânduri… ciudate, dar și să aibă și ei puțină intimitate: măcar atunci când vorbeau.

  „Între mine și Fenrir? Ce anume?” întrebă Samaya fâstâcită.

  „Nu știu cum să explic asta: mi s-a părut că-i cu ochii pe tine în ultima vreme și… am impresia că-s eu de vină.”

  Samaya surâse, căci chiar de avea omul dreptate, nu putea să-i spună direct despre asta, mai ales nu voia să-și dea fratele în vileag și să spună și altora despre a lui absurdă gelozie.

  „Ba nimic din toate astea,” murmură Samaya și-l privi surâzând pe bărbat, iar asta-i dădu oarecare încredere lui Nathaniel. „Pur și simplu nu-l cunoști pe Fenrir: așa a fost și mereu o să rămână astfel - protector din cale afară și tot timpul pus pe șotii, căci a lui grijă exagerată nu-i decât de fațadă.”

  „Dă-mi voie să nu fiu de acord cu tine!” spuse Nathaniel și zâmbi și el complice, iar asta o făcu pe Samaya să tresară și să murmure în gândul ei: „știa!”

  „Așa e!” spuse Nathaniel de parcă i-ar fi citit gândurile. „Am înțeles chiar din start de ce face Fenrir asta, căci… sunt și eu frate și eu simt disconfort față de cei ce se apropie de Yellen.”

  „De ce?” întrebă Samaya și mai mirată. „Credeam că lui Fenrir i se trage de la lupi, căci ei simt gelozie pentru ale lor femele și familii. Mi s-a părut că oamenii sunt diferiți.”

  „Fenrir e tot om, chiar dacă doar pe jumătate. Prin urmare e logic să simtă astfel. Până la urmă vorbim de instincte sălbatice pe care le-am deprins din moși-strămoși, de când eram încă primitivi și nu puteam gândi logic sau exprima în cuvinte ceea ce simțeam sau gândeam. De aceea și până astăzi ne luptăm cu aceeași boală.”

  „Boală?” spuse Samaya râzând, căci cuvintele tânărului o înveseliseră. „Mai degrabă aș numi asta trufie.”

  „Trufie? De ce anume?”

  „Căci doar ce-i ce cred că lumea-i a lor nu pot s-o împartă cu alții. La fel se întâmplă și cu Fenrir: până nu demult făceam aproape orice în doi. Acum însă am ajuns să facem aproape totul separat.”

  „Dar tu… n-ai simțit deloc gelozie sau trufie pentru el?”

  „Pentru Fenrir? De ce? Din cauza Sephirei?” și Nathaniel dădu din cap că da. „Să fiu sinceră nu. Sau cel puțin n-am ajuns să trag prea multă atenție acestui fapt.”

  „De ce?”

  „Pentru că-i doresc doar fericire și știu că ceea ce are cu Sephir eu nu-i pot da.”

  „Vezi? Asta și-i face diferiți pe bărbați de femei.”

  „În ce sens?”

  „Femeile văd totul prin prisma fericirii, bărbații - prin cea a posesiei, și mă refer aici: ce-i al meu n-am de gând să împart cu altul,” și brusc Nathaniel o prinse de mână și nu-i dădu drumul nici atunci când Samaya încercă să și-o tragă înapoi, rușinată și privind în jur de nu-i văzuse cineva. „Și eu tot sunt bărbat, Samaya. Și eu ca și Fenrir n-am de gând să renunț la ceea ce consider că-i al meu sau că trebuie să fie al meu.”

  „Dar… eu nu-s a nimănui,” se bâlbâi Samaya, privind rușinată în altă parte.

  „Așa crezi tu, numai că… aparții multora și toți cei cărora le aparții te consideră a lor și nu vor să te împartă cu nimeni: Fenrir - temându-se să nu te piardă ca soră, Dike - fiindu-i teamă că a lui copilă va suferi, Bestla - ei bine, că-i ești bună prietenă și ca tine nu va găsi.”

  „Iar tu? Tu de ce te temi?”

  „Că nu voi avea șansa să cunosc a ta iubire,” îi răspunse bărbatul cu încredere și privind-o cu dragoste, iar asta o forță și pe Samaya să-l privească adânc în ochi și să vadă a lui sentimente reflectate în privire. „Nu tăcea, Samaya!” murmură bărbatul în cele din urmă. „Spune măcar ceva!”

  „Poate că ai dreptate, Nathaniel, dar… nu știu ce-aș putea să spun în astfel de momente. Nu m-am gândit niciodată la asta,” spuse Samaya gânditoare, neluându-și privirea de la fața bărbatului.

  „Nici nu trebuie să te gândești la asta, doar să simți și… cred că mai bine o să cer răspuns de la a ta inimă, decât de la a ta minte,” și-o sărută apoi, închizând ochii și uitând și de faptul că pe acea câmpie nu erau doar ei doi.

  Samaya înmărmuri câteva clipe, neștiind ce să facă și cum să se descurce cu inima care-i bătea nebunește în piept. Închise totuși și ea ochii la urmă și se lăsă pradă acelei nebunii de vise.

***

  „Visează la iubire?!” se întrebă Mayar, stând la marginea pădurii, într-o „ascunzătoare” creată de propria ei minte, și privind țintă la cei doi îndrăgostiți ce deciseră să-și spună taina în săruturi și, fără să vrea, tânăra vulpe simți gelozie pentru „cealaltă” după cum ajunse s-o numească în timp. „Să viseze atunci!” bâigui ea mai apoi. „O să am eu grijă pe urmă s-o fac să simtă acel gust amar al pierzaniei, când totul îți scapă de sub control: chiar și a ta inimă.”

  Pe urmă Mayar pocni din degete și dispăru, lăsând în urma ei un fel de ceață ce începu să crească în intensitate și să înconjoare pădurea.

  O ceață care de altfel nu trecu neobservată, căci imediat ce începu a fi observată ca fiind tot mai densă și mai densă, Boor se apropie de Dike, care continua culcat pe iarbă și privind cerul și-i spuse: „avem oaspeți, Dike! Cred c-ar trebui să cercetăm locurile de-s sigure!”

  „Pentru ce? N-o să poți împiedica soarta să aibă loc!” se auzi glasul Hestiei, a cărui rug apăru brusc lângă cei doi și ea privi spre aceeași ceață densă și neagră ce păru că cât de curând o să înghită pădurea.

  „Dar totuși…,” insistă Boor.

  „Hestia are dreptate,” interveni Island. „Chiar dacă o să vedem ce se întâmplă în acea pădure n-o să ne ajute la nimic, căci dacă acea ceață e pentru noi, atunci într-un fel sau altul vom cădea captivii ei.”

  „Ceața ceea nu-i pentru noi!” murmură Dike, fără să deschidă ochii, căci îi închise când focul Hestiei apăruse în stânga lui și simți că oarecum îl deranja acea lumină de flăcări.

  „Nu-i pentru noi? Atunci pentru cine?” întrebă și Fenrir, apropiindu-se de al său tată și de restul împreună cu Sephir.

  Dike, auzind glasul feciorului, simți că era timpul să se ridice, măcar pe șezute, și așa și făcu. Totuși nu-i privi pe niciunul din cei ce erau acolo, ci se uită undeva în zare. „Pentru Mayar! Ea a trecut numai ce pe aici, căci se pare că noua ei misiune e să n-o scape din ochi pe Samaya.”

  „Samaya? Dar ea unde-i, căci…,” murmură Fenrir înfrigurat. Se liniști însă, văzând-o plimbându-se alături de Nathaniel. „E bine!” își spuse el pentru a se liniști.

  „Pe moment!” spuse Hestia pe un ton grav. „Căci Mayar nu-i singura ce-a trecut prin aceste locuri. Parca-i tot aici!”

  În sfârșit cineva-i putu atrage curiozitatea lui Dike, care se ridică imediat în picioare. „Parca? Da ea cea pierdut prin aceste locuri?”

  „Asta deja n-o m-ai știu! Se pare însă că caută răzbunare.”

  „Răzbunare? Pentru ce anume?” întrebă Island.

  „Probabil pentru că a fost forțată ani de zile s-o caute pe Karina și să termine al ei plan. Numai că ritualul de azi a pus capăt unei nebunii a ei, dar a trezit o alta: vrea moartea cuiva, a cui însă… nu mi-am putut da seama încă.”

  „Cel mai probabil noua ei țintă pare a fi Samaya,” murmură Sephir gânditoare. „Altfel n-ar fi adus-o pe copia ei aici.”

  „Sunt de acord cu Sephir, tată. Cred că ar fi o idee bună ca Samaya să se îndepărteze de aceste locuri, căci…”

  „Ba nu, Fenrir. Samaya o să rămână cu noi, căci… indiferent de ce-om face, destinul o s-o ajungă în cele din urmă și, de-om fi departe de ea, n-o vom putea ajuta să treacă peste și să învingă soarta de trebuie.”

  „Dike are dreptate,” spuse Lodur, apropiindu-se de ei, împreună cu Gaea. „Războiul deja-i început, chiar dacă pe moment doar tatonăm cu toții terenul, iar Samaya și cea numită Mayar au un rol important în asta. Prin urmare e normal ca cele două să calce mereu una pe urmele celeilalte. Probabil acesta a fost jocul sorții chiar de la început: ca cele două să arate la fel și niciuna din ele să nu știe cu adevărat ce soartă va avea într-un final.”

  „Eu totuși cred că nu-i nimic din ceea ce vă închipuiți voi,” spuse Gaea. „Să nu uităm totuși că pentru a deschide poarta Aeon-ului e nevoie de cele trei elemente revelate Samayei de Yggdrasil, iar de Lodur are dreptate și cealaltă, Mayar, a fost creată pentru a duce lumea de nas, înseamnă că și ea știe ce elemente trebuie de căutat. Prin urmare: poate fi și ea după elemente și nu după Samaya, căci de sunt ambele una lângă alta, atunci când elementul următor va fi găsit, ambele vor avea șanse egale să pună mâna pe el.”

  „Mi se pare mai plauzibilă explicația Gaeiei,” adăugă Hestia. „Prin urmare: să facem la fel - să profităm că răul ne calcă pe urme și să punem mâna pe cel de-al doilea element indiferent de consecințe,” iar ceilalți pur și simplu aprobară dând din cap, auzind ale ei cuvinte.

***

  „Ei știu despre al nostru plan!” îi spuse Mayar Parcăi, când ajunse la casa din copac al spânului, acolo unde ea și titanida se opriseră peste noapte.

  „De abia acum ți-ai dat seama de asta?” o tachină spânul, în timp ce se juca cu o frunză. „Era clar chiar de la început.”

  „Și dacă era atât de clar, de ce nu ne-ai vorbit despre asta din start?” îi șuieră Parca printre dinți, furioasă că-i scăpase acel detaliu și că fusese luată peste picior de un spân.

  „Pentru că astfel s-ar fi pierdut întreaga veselie. Plus la asta: n-aveți de ce vă teme, căci… sămânța discordiei a fost deja semănată în inima unui nou slujitor, care va duce la capăt ceea ce-ați plănuit, fără măcar să vă mânjiți mâinile.”

  „Nou slujitor? Te referi la acel ghoul?” întrebă Mayar neîncrezătoare, căci când se duse spre marginea pădurii s-o spioneze pe Samaya și pe restul, văzuse teatrul jucat de Spân în fața lui Calmac.

  „Așa e, iar ceea ce am plănuit eu se va întâmpla chiar mai curând decât credeți voi. Probabil se întâmplă chiar în aceste clipe. De aceea nu ne rămâne decât să așteptăm!” și, ducând acea frunză la gură, Spânul începu să sufle în ea, iar fluierul cela verde răsună atât de fermecător în jur, că până și crengile copacilor se unduiau agale, înclinându-se una spre alta, de parcă și-ar fi șoptit ceva una alteia, transmițând astfel secrete mai departe.

  Și secretul cela spus de frunze ajunse în cele din urmă deasupra lui Calmac, care stătea așezat pe rădăcina aeriană a unui copac, cu un iepure frânt în două, de pe care picurau stropi roșii de viață și, în timp ce se înfrupta din cărnița fragedă a prăzii, Calmac rostea întruna de parcă s-ar fi aflat în transă: „pentru câștig e nevoie de trădare. Pentru victorie e nevoie de sânge. Pentru a fi rege e nevoie de victime, iar eu sunt rege!”

  Apoi, sunetul cela al frunzelor se ridică încet pe trunchiul aceluiași copac de parcă un șarpe s-ar fi ridicat pe el, șerpuind în sus, ca pe urmă să se împletească duios cu mlădițele tinere de printre ramuri, să intre adânc-adânc în tremuratele trupuri ale frunzelor și să ducă mai departe acel secret… departe-departe, până ajunse iarăși la urechile spânului, ce cânta cu ochii închiși, iar mintea lui se întorcea în trecutul cela îndepărtat, când devenise pe veci sclavul Parcăi.

***

  „De nu ne-am fi nimicit unii pe alții, aș fi avut cui cere acum ajutorul,” murmură spânul, în timp ce ședea spânzurat, prins cu mâinile doar de marginea de pământ sfărâmicios al prăpastiei în care era pe cale să cadă.

  De fapt, ajunse în acea situație după ce se luptase cu patru dintre confrații săi și singurii care m-ai rămaseră în viață, iar totul începu de la a lor nemărginită ambiție de a trăda și supune pe alții.

  De fapt, în epoca lor de glorie, spânii aveau propriul lor regat, cu milioane și milioane de supuși. Și… erau vestiți prin mintea lor ageră și prin capacitatea lor de a înșela pe alții și de a pune mâna pe averile altora, devenind astfel, în timp, putred de bogați.

  Unii puseră mâna pe pământuri fertile și-și întinseră ogoarele; alții înșelară regi și puseseră mâna pe regate odată vestite, dar din neputința lor de a conduce nu făcură decât să aducă acele regate la ruină. Cei mai înțelepți fură totuși spânii care puseseră mâna pe minele de fildeș deținute odată de Cerberi pe care-i alungaseră în străfundurile pământurilor, îngrădindu-le calea și făcându-i ai lor sclavi pe veci. Numai că ambiția îi aduse în genunchi și pe spâni care se măcelăriră între ei, până nu rămaseră doar 5 în viață. Însă nici ei nu putură împărți imensa bogăție pe care-o dețineau și deciseră în cele din urmă să rămână mai puțini, iar spânul din povestea noastră, numit Laṟṟa, a fost ales prima jertfă.

  Astfel, într-una din nopțile când mersese ca de obicei la culcare, nu fusese atent și-i turnară ceilalți o licoare pentru adormit în băutură. De aceea adormi buștean de cum puse capul pe pernă, iar ceilalți îl legară burduf și-l lăsară să moară pe un pământ arid, chiar lângă marginea acelei prăpastii.

  Se trezi din somn când soarele ardea deja pe cer, încins la maxim în al său cuptor de aur. Dar se trezise Laṟṟa nu pentru că se săturase de somn sau pentru că trecuse efectul licorii, ci datorită instinctului de supraviețuire care-l alertă că dacă rămâne adormit, cât de curând o să cadă pradă… scorpionilor.

  Deschizând ochii larg, după ce simți că-l mănâncă nasul, se trezi cu doi clești imenși și negri deschizându-se și închizându-se amenințător chiar în fața ochilor lui, iar când îi deschise și mai tare văzu cuțitul ascuțit al ciocului scorpionului care era cât pe ce să-l sărute pe buze cu al lui sărut de venin.

  Strigând ca apucatul, Laṟṟa încercă să se ridice în picioare, numai că fiind legat burduf nu făcu decât să sară ca un băț magic controlat de-o putere nevăzută, aruncând astfel scorpionul de pe dânsul, numai că căzu la fel de repede pe spate, de parcă ar fi fost un sac ce fusese umplut cu ciocleji care nu poate sta țeapăn dacă nu e sprijinit de ceva. Și… resimți Laṟṟa atât de bine acea lovitură cu pământul, iar asta-l făcu să se zvârcolească ca râma pe pământ.

  Numai că, în timp ce se zvârcolea el de pe o parte pe alta, surprinse venind spre el o întreagă armată de clești: sute sau chiar mii de scorpioni veneau spre el, considerându-l a lor pradă sigură, iar asta era a naibii de tentant pentru Laṟṟa: să scape de acolo nevătămat.

  Dar… nevătămat nu scăpă el, căci n-avea unde scăpa, decât dacă sărea în acea imensă prăpastie ce se căsca în spatele lui. Numai că dorință să se sfarme de moarte atingând al ei fund nu avea, mai ales cu mâinile și picioarele legate. Așa că nu-i rămase decât să se lupte cu scorpionii. Și așa și făcu: în timp ce cleștii lor mușcau adânc din a lui carne, Laṟṟa se rostogolea de pe o parte pe alta, strivindu-i cu greutatea corpului lui, căci era el grăsuț din fire și cântărea destul de mult.

  Însă acea luptă și acea suferință avură și-un rezultat pozitiv, căci cleștii ceia mai dădură greș când încercau să piște pielea spânului și, cât de curând Laṟṟa se văzu eliberat din prinsoare.

  Și imediat ce se văzu liber încercă să fugă, numai că n-avu el noroc și, de cum se văzu în picioare o imensă pasăre neagră se avântă din înalturi asupra lui, făcându-l să se apere cu mâinile și să se tot tragă în spate.

  Se tot trase Laṟṟa și se tot trase înapoi până piciorul lui călcă în gol și el se prăbuși peste marginea prăpastiei, de care reuși în ultimul moment să se prindă.

  Numai că fiind pământ arid și de mult timp neudat de ploi, devenise sfărmicios, iar sub greutatea spânului se rupea atât de repede de-l forța pe Laṟṟa să lupte cu înverșunare cu acea margine prinzându-se în ultimul moment de o altă parte de margine, iar imediat după aceea bucata de care el stătuse spânzurat se rupea și cădea în gol, făcându-se praf și pulbere de cum ajungea pe fundul prăpastiei.

  Și crezuse Laṟṟa c-o să-și găsească și el astfel sfârșitul în cele din urmă. Numai că un glas auzit de sus îi readuse speranța în suflet: „cât dai pentru a ta viață, Spâne?”

  „Cât dau? Da ce vrei?” întrebă Laṟṟa cu groază, văzând că și marginea de care se prinsese cu doar câteva clipe în urmă era pe cale să se desprindă de mal.

  „A ta supunere, pe veci!” și fața Parcă-i se ivi în fața ochilor lui Laṟṟa, iar el o văzu pe punctul să calce pe a lui mână, iar asta-l făcu să-i înghețe sângele în vene, mai ales că văzu cum două aripi negre se strângeau în spatele Parcăi.

  Și asta-l făcu să rânjească pe Laṟṟa, neplăcut surprins de situația în care se văzuse captiv fără voie. „Supus? Ție? Celui care m-a adus în această situație? Văd că ai ceva sânge în vene, străino!”

  „Anume asta și mă face specială!” îi spuse Parca cu ironie. „Precum mă face a ta stăpână: vrei sau nu vrei tu, căci… doar datorită milei mele poți trăi, precum de vreau te poți sparge precum un bulgăre de zăpadă de acel fund de prăpastie.”

  „Mila stăpânului poate fi uneori mai nemiloasă decât ura dușmanului.”

  „Crezi? De ce așa?”

  „Căci stăpânul nu dă un pas pentru nimeni dacă asta nu-i aduce lui beneficiu. La fel și tu ai făcut: m-ai aruncat în această prăpastie doar pentru ați oferi sprijinul și a mă face să mă închin ție. Eu consider asta lașitate.”

  „Iar eu o numesc strategie de luptă,” spuse Parca cu încredere și viclenie în glas. Apoi se așeză în pirostrii și călcă pe marginea ceea de pământ sfărâmicios de care se ținea Laṟṟa.

  Greutatea Parcăi, adăugată la greutatea spânului, făcu acel pământ să se sfarme și cu mai mare repeziciune decât până atunci, iar când era pe cale să cadă în prăpastie neavând altceva de ce să se prindă, Laṟṟa prinse în sfârșit mâna Parcăi pe care ea i-o întinse mai înainte, iar el refuzase s-o accepte.

  Totuși titanida nu-l trase imediat la suprafață, ci-l lăsă să spânzure, prins de mâna el. „Atunci? N-am auzit al tău răspuns, Laṟṟa!”

  „Fie!” murmură Laṟṟa abia auzit.

  „Am spus că n-am auzit!” insistă Parca și desfăcu puțin degetele din jurul încheieturii spânului, care se bălăbăni și mai tare. „Nu accept un pact spus cu jumătate gură îi șuieră titanida printre dinți. „Îl vreau spus tare și clar: mă supun ție pe veci, Parca și-o să fac mereu orice-mi ve-i cere!”

  „Și de spun asta, eu ce câștig? În afară de viață, mă refer!”

  „Ce altceva ai m-ai vrea?” întrebă Parca, dispusă să se târguiască, căci știa ea prea bine pentru ce-o să-i servească Laṟṟa ulterior.

  „Supremație! Și-un regat doar al meu!”

  „Fie!” spuse Parca după doar câteva clipe de gândire și, sforțându-se, îl trase la suprafață.

  Văzându-se cu picioarele pe pământ tare, Laṟṟa răsuflă ușurat și-și verifică fiecare oscior de era la locul lui. Numai că ceva-i făcu să-i înghețe iar sângele în vene: în fața lui, de parcă ar fi fost oșteni aliniați, stăteau scorpionii, cu cleștii ridicați în sus, de parcă ar fi fost sulițe. Apoi, spânul rânji, neplăcut surprins de acea revelație neașteptată: „ei au fost tot planul tău.”

  „Doar parte din el!” îi spuse Parca și-i întoarse spatele. Iar pe unde trecu ea, scorpionii se dădură în lături, permițându-i să treacă printre ei, fără a-i strivi.

  Laṟṟa o urmă secunde după aceea, trecând și el pe acel drum printre scorpioni, numai că cam i se lipise cămașa de spate din cauza sudorii reci ce-i curgea șiroaie pe piele, căci mușcăturile cleștilor scorpionilor încă usturau a naibii.

  Atacat însă nu m-ai fu. Ba chiar la câteva zile după aceea deveni stăpân pe acea pădure pe care oamenii și restul ființelor de pe Pământ au început s-o numească Pădurea Spânului. Numai că m-ai era un fapt ciudat acolo: nimeni nu-și amintea cine trăise de fapt în acea pădure și de existase ea mai înainte acolo.