„Ce pădure e asta, Parca?” Întrebă Mayar, privind cu mare atenție în jur la acea poiană ciudată, înconjurată de scorburi, ce se deschideau larg în fața ei. Și nu doar acele scorburi erau ciudate, dar tot ce se vedea în jur de fapt. La fel și trunchiurile copacilor care erau complet uscate. Dar, mai mult decât atât, i se părură tinerei ciudați acei coconi văzuți în interiorul scorburilor, coconi care apoi dădeau naștere câinilor de smoală.

Și, fără s-o privească, Parca spuse sec, „I se spune Tōṉat sau Poiana Coconilor.” După care, fără să privească măcar o clipă în jur, Parca se apropie de acel mare cocon, ce se învârtea deasupra unui ceaun de parcă ar fi fost un vițel de câteva luni la proțap.

Asta deja fu ceva care-o făcu pe Mayar să privească ca trăsnită la Parca. Dar, cât de curând, privi iar la acele scorburi. Și, îngustându-și puțin ochii, putu vedea clar cum arătau acei coconi din scorburi, care erau de fapt identici celui deasupra ceaunului. Mai impresionat decât atât însă fu pentru tânără să privească în sus. Astfel îi fu dat să vadă o impresionantă boltă din crengi uscate, împletite între ele, care acopereau de fapt întreaga poiană, făcând-o să pară o mare cameră. Dar și mai ciudat decât atât fu pentru Mayar să vadă că acele crengi uscate aveau ochi.

Da, erau ochi micuți pe acele crengi uscate: erau roșii, rotunzi. Și, între doi ochi, se vedea un cioc mic, de liliac, care se căsca și se închidea ritmic de parcă ar fi fost pliscul unui pui flămând ce cerșea de mâncare de la mama lui. Apoi, când în sfârșit își putu lua ochii de la acei ciudați ochi, încă privind în jur, Mayar întrebă, „I se spune? De către cine?”

„De către mine,” răspunse Parca sec. Apoi, brusc, începu a chicoti, de parcă făcuse cine știe ce glumă bună unui prieten. De aceea și-o privi Mayar pe sub sprâncene, căci i se părea stranie reacția Titanidei, mai ales când aceea începu să-și frece palmele, stând chiar în fața ceaunului.

„Ce-i cu ea?” Se întrebă tânăra, analizând cu atenție mișcările Titanidei. „Și-a ieșit complet din minți sau ce? Ei bine, nu că ar fi ceva nou, dar totuși…”

Tresări însă Mayar, când Parca se întoarse brusc spre ea. Apoi, privind-o țintă în ochi, ceva ce-o puse pe tânără în gardă, Parca șuieră printre dinți, „Ba nu-s eu nebună deloc!”

După care, pentru câteva secunde, se lăsă liniștea, timp în care cele două se analizară una pe alta cu mare atenție. Apoi, când își putu veni în fire din acea uimire, Mayar întrebă oarecum bâlbâindu-se, „Tu… poți citi gânduri aici?”

„Desigur,” răspunse Parca, rânjind șiret. „Sau ce? Ai cumva ceva de ascuns?” Și, brusc, Titanida apăru în spatele lui Mayar, șuierându-i la ureche, „În Poiana Coconilor nu există loc pentru secrete. Aici până și aerul vorbește. Chiar și acei coconi știu ce gândești, Mayar. Așa că… nici să nu-ți treacă prin cap să te gândești să mă trădezi, că jur că aici îți găsești sfârșitul.”

Mayar însă, deloc deranjată de amenințările Parcăi, o privi pe sub sprâncene. Apoi, pe un ton sec, spuse, „Dacă zici! Dar… totuși, care-i treaba cu frigăruia de colo?”

Remarca tinerei o făcu pe Parca să strâmbe din nas. Și avea de ce să fie Titanida nemulțumită, căci nu-i plăcuse deloc să audă cum alții îi numeau capodopera frigăruie. De aceea și mârâi ciudat. Și, secunde doar după aceea, Mayar auzi cum mai mulți câini mârâiră de jur împrejurul acelei Poiene. Din această cauză și privi Mayar cu mare atenție prin acea poiană și-i văzu pe Nāy Piṭc arătându-i colții. Chiar și așa nu se apropiară de ea, ci rămaseră cumva după primul rând de copaci, de parcă acolo ar fi existat o Barieră care-i împiedica să intre în poiană.

Văzându-i cât de hidoși erau și mai ales înțelegând că mârâiseră la comanda Parcăi, Mayar ridică comic din umeri. Apoi, rânjind, murmură, „Să înțeleg totuși că nimănui nu i-a plăcut gluma mea. Ei bine: treaba voastră. Doar am zis ce gândesc.” După care, văzând că acei câini n-o să se apropie de ea în cele din urmă, Mayar se îndreptă spre acel ceaun. Și, la doar câțiva pași de el, se opri și privi cu mare atenție la flăcările de sub ceaun care dansau ciudat. Ce-i atrase atenția la ele însă fu să vadă chipuri schimonosite reflectate pe flăcări, de parcă stăpânii acelor chipuri ar fi fost închiși cu forța într-un vas de sticlă. Apoi, la vederea ei, începură să bată cu disperare în pereții transparenți, cerând ajutor.

Dar, mai mult decât flăcările celea, pe Mayar o interesa să afle ce-i cu Parca, căci chiar acționa ciudat. „Ca o adevărată nebună,” murmură ea. Și, deși Parca n-auzise ce spusese Mayar ultima dată, Titanida păru cu adevărat furioasă, ceva ce Mayar nu putea înțelege, căci i se păruse calmă secunde doar în urmă.

Află însă cât de curând răspunsul la acea întrebare când Parca se mișcă ca vântul din locul în care stătuse Mayar mai înainte și se apropie și ea de foc. Apoi, apropiindu-se iar de tânără, îi șuieră drept în față, „Să știi că nimănui nu-i plac glumele. Nu aici și nu auzite din gura ta. Așa că ai face bine să le ții pentru tine, Mayar. În caz contrar le pot cere câinilor mei să glumească și ei cu tine. Și… sunt sigură că după gluma lor n-o să-ți mai ardă de alte glume.”

Mayar însă rânji auzind-o pe Parca vorbindu-i astfel. Dar, văzând ochii Parcăi scăpărând, de parcă ar fi fost doi cărbuni încinși, se încruntă, căci acei ochi roșii o priveau ciudat, de parcă nu era aceea Titanida pe care ea o cunoscuse. Apoi, de parcă ar fi avut un presentiment, Mayar privi în sus și văzu că acei mici ochi erau și ei complet roșii exact ca ochii Titanidei Sorții. De aceea și-i spuse Parcăi într-un final, „Tu-i controlezi! Ochii! De aceea și ura simțită în jur.” Numai că, spre marea ei mirare, Parca nu spuse nimic de parcă n-ar fi auzit-o. Ba chiar îi întoarse și spatele. Și, punându-se în pirostrii în fața focului, privi țintă la flăcări.

Tânăra însă nu se lăsă înșelată de „nepăsarea” Parcăi. De aceea se puse și ea în pirostrii, în stânga Titanidei, și-o întrebă, „De ce totuși această pădure, Parca?”

Întrebarea însă o puse cumva pe Titanidă în gardă. De aceea și se trase ea un pic mai departe de Mayar. Și, mai ciudat decât atât, fata văzu cum Parcă își strângea degetele mâinii stângi cu mâna dreaptă atât de tare că aceea scrâșnea din dinți din când în când. Dar, cât făcu Parca asta, deși Mayar privea țintă la ea, n-o privi pe tânără nici măcar pentru o clipă în ochi. Doar mult mai târziu începu a bolborosi cuvinte stranii ce sunau cam așa, „Pentru că-i a mea. Doar a mea. E a mea pădurea. Și-i a mea și poiana, și câinii și… Parca… Parca e stăpână. E cea mai puternică. E atât de puternică că toți se tem de ea. De aceea nu vine nimeni aici. De aceea acest loc ne aparține. Nouă. Ne aparține. Da, ne aparține.”

Apoi, atât de brusc că Mayar săltă în picioare și se trase în spate, ba chiar înconjură acel ceaun să fie sigură că e protejată, Parca se transformă într-o creatură a naibii de ciudată. Era de statură mică; cu brațe lungi, dezgolite și slăbănoage și la fel îi erau și picioarele, doar că acele picioare nu erau drepte, ca la orice om normal, ci aveau formă de picioare de broască. Chiar și așa tălpile îi erau ca la orice om. Dar, straniu era că acea formă a picioarelor nu-i permitea acelei stranii creaturi să se ridice în picioare. De aceea putea doar sări ca broasca sau să meargă stând în pirostrii. Apoi erau palmele: păreau normale, doar că aveau, la fel ca și la picioare, unghii livide, în timp ce degetele mari erau complet negre de parcă le-ar fi lovit continuu c-o piatră. Corpul arătării însă era și mai ciudat: era asemeni unui schelet acoperit de piele. Și, de parcă ar fi fost o haină, corpul era acoperit de mătase verzuie, ca un fel de pânză de păianjen ce se termina la baza gâtului extrem de lung. După care, deasupra acelui gât, se vedea un cap uman obișnuit. Doar că în loc de păr avea… râme.

Dar nu asta o sperie pe Mayar, ci ochii acelei creaturi, care păreau ochi de fiară. Și, ce era straniu la ei, era că lăcrimau. De acea și-o întrebă Mayar, confuză, „Plângi cumva?”

„Ființa” însă n-o privi. Ea doar se trase mai lângă foc și-și vârî mâna direct în flăcări. Apoi, în timp ce-și plimba mâna prin flăcări, încolo și încoace de parcă ar fi atins apa unui izvor ca să-și răcorească sufletul, ciudățenia începu să îngâne o stranie melodie, fără cuvinte. Asta o făcu pe Mayar să se încrunte. După care, făcând câțiva pași spre acea nouă Parca, pe care o considera cu adevărat stranie, Mayar spuse, „Parca? Ești încă aici?”

Se opri însă locului și apoi se trase și un pic în spate când ciudățenia o privi. Și, de parcă ar fi fost supărată, acea nouă Parca mârâi, „Nu-s eu Parca. Ăsta nu-mi e numele.” După care, săltând asemeni broaștelor, înconjură acel foc. Doar că, la jumătatea drumului, începu să meargă ca orice patruped.

„Asta ce drăcovenie mai e?” Se întrebă Mayar. Dar, aducându-și aminte că gândurile îi erau auzite în acel loc, întrebă în glas cât de curând, „Atunci, dacă tu nu ești Parca, cine ești tu?” Și, la pas lent, Mayar urmă acea creatură în jurul focului.

Creatura însă, fără să se abată din drum, spuse, „Numele meu e Payam, ceea ce ar însemna, în limba antică a acestui popor oropsit, al Poporului Iṟanta Varkaḷiṉ, Frică.” Apoi, ciudățenia se opri brusc. Și, întorcându-și doar capul spre Mayar, o privi extrem de tristă.

Imensa tristețe văzută în ochii celei ce-și spuse „Payam” o făcu pe Mayar să cadă pe gânduri. Ba chiar murmură la un moment dat, „Iṟanta Varkaḷiṉ! Dar… asta e…?” Și-și aținti ochii asupra acelei ciudățenii.

Payam însă, și mai tristă decât înainte, oftă. După care îi întoarse tinerei spatele și începu iar să meargă în jurul focului, continuându-și gândul, „Și ai dreptate. Aceasta e Pădurea Morților. Cea în care doar puține suflete vii pot să ajungă. Iar ca să fiu mai exactă decât atât îți spun că doar patru ființe vii au putut ajunge aici vreodată.”

„Patru? Cine anume?”

„Eu… tu… lupul Fenrir și… Baradar.”

„Spiritul Pădurilor?!”

„Așa e!”

„Dar… stai puțin să înțeleg, de ce Fenrir și acel Baradar au fost aici. Credeam că doar morții și cei care au putere asupra morții pot ajunge în Pădurea Iṟanta Varkaḷiṉ.”

Payam însă rânji. Apoi, oprindu-se locului și făcând-o și pe Mayar să se oprească locului, îi spuse cu hâtrenie, „Tu ești încă vie, dar tot ai văzut-o.” Asta o făcu pe Mayar cumva să se cutremure. După care, înghițind în sec, Mayar privi în jur unde văzu că acei câini de smoală arătau exact ca Parca în acele clipe. Doar că diferită le era culoarea ochilor. De fapt nu toți acei câini de smoală aveau aceeași culoare a ochilor: unii îi aveau asemeni cărbunelui umed, alții verzi, iar cei mai mulți roșii așa cum îi avea și ciudățenia.

De aceea și se încruntă iar Mayar. Mai ales când îi văzu că se urcau în copaci atât de repede și cu atâta ușurință de parcă ar fi fost maimuțe. Plus la asta, unii dintre ei ajunseră chiar să atârne cu capul în jos ca liliecii, că Mayar lăsă să-i scape printre dinți, „Să fiu a naibii de înțeleg eu ceva din toată daravela asta.” Dar, zărind ochi scăpărând în interiorul scorburilor, înțelese că de fapt acolo se aflau mult mai multe fiare decât cele văzute mai înainte. De aceea și-și spuse, „Probabil trăiesc în scorburi la ordinul lui Parca, ca să păzească coconii. Dar… de ce totuși această lume arată atât de straniu? Și… ce fel de lume e totuși asta în care m-a adus pe mine Parca?”

Își ciuli însă Mayar urechile când ciudățenia spuse, „Aceasta e lumea celor care n-au văzut nicicând soarele.” Dar se miră mult să vadă că ciudățenia nici nu-și deschisese gura cât spusese acele cuvinte. Mayar era însă sigură că anume ea vorbise și că nu auzise acea voce în capul ei, ci chiar în spate. De aceea și privi cât de curând în urmă unde-i fu dat s-o vadă pe Patavi, cea de demult, pe care o văzuse atunci când Parca avuse vedenii în Pădurea Spânului. De aceea și se cruci tânăra, căci nu putea înțelege cum acea Patavi putea fi cu adevărat acolo. Se încruntă însă când Patavi surâse și apoi îi spuse, „Și totuși arăți comic când nu înțelegi lucruri. Mai ales când te miră să vezi pe cineva undeva. Exact așa arăți acum: mirată să mă vezi pe mine aici.”

Mayar însă nu spuse nimic. Doar privi cât de curând la ciudățenie pe care o văzu împietrită. Apoi privi iar la Patavi și o văzu încă în același loc. De aceea și murmură ea încurcată, „Dar… credeam că ești doar o amintire.”

„Și nu te înșeli deloc crezând asta,” îi răspunse Patavi cu glas blajin. „Chiar sunt o amintire. A ei.”

„Chiar și așa: e imposibil să fii aici. Mai ales când ea arată așa. Și, dacă e să fiu mai exactă, de ce arată Parca astfel? Am văzut-o nebună, dar nicicând arătând astfel.”

„E din cauza blestemului. De fapt fiecare din noi poartă un anumit blestem pe suflet. Se numesc temeri. Eu de exemplu mă tem c-o să-mi pierd definitiv sora într-o zi. Tu - că n-o să fii iubită. Parca însă… se teme să fie urâtă.”

„Numai că de asta și are parte până la urmă,” murmură Mayar confuză. Tăcu însă când Patavi trecu pe lângă ea. Și, după ce se apropie de ciudățenie, Patavi o mângâie îndelung pe cap.

„De fapt, ai dreptate, Mayar,” spuse Patavi într-un final. „Să fie urâtă și să arate așa cum nicicând n-a vrut e pedeapsa Irkăi. Și, a noastră Irkā, era atât de frumoasă.”

„De fapt arătați ambele la fel. Ei bine… la chip mă refer,” spuse Mayar. Dar, când Patavi o privi încurcată, tânăra ridică din umeri și spuse oarecum plictisită, „Doar… am văzut anumite amintiri. Ale ei. Acolo te-am văzut și pe tine. Și, în acea amintire, o certai pentru ceva. Pentru ce însă… n-am înțeles.”

Numai că, spre surprinderea lui Mayar, Patavi zâmbi. Și, privind-o pe tânără, Patavi îi spuse cu glas blajin în timp ce se apropia de ea, „De fapt tu și Samaya n-aveți o soartă diferită de a noastră. Chiar dacă arătați la fel.” Apoi, ajungând în fața tinerei, o întrebă, „Iar acum spune-mi: te-ai întrebat vreodată de ce tu și tânăra lupoaică sunteți atât de asemănătoare fizic, dar atât de diferite la caracter?”

„Da,” răspunse Mayar sigură pe sine. „De altfel am și aflat răspunsul la această întrebare: e din cauza acelui Mannar. El m-a transformat în copia lupoaicei.”

„Ești sigură?” O întrebă Patavi zâmbind. „În lumea asta nimic nu-i cum pare.”

„La ce te referi?” Și Mayar privi brusc la flăcări de parcă ceva anume în privirea lui Patavi o deranja.

„La opusuri,” spuse Patavi privind și ea la flăcări. „Precum: Întunericul și Lumina, Noaptea și Ziua, Cerul și Pământul, precum și…”

„Binele și Răul!” Murmură Mayar în cele din urmă.

„Așa e. De altfel, dacă ai fost atentă cât am rostit aceste cuvinte și mereu când treci pe undeva, totul în lumea asta își are jumătatea. Doar că, după cum nu există jumătăți perfecte, la fel se întâmplă cu opusurile - chiar dacă arată la fel sunt de fapt diferite.”

„Eu și Samaya. La fel cum ești tu și Parca.”

„Aici te înșeli, căci Parca nu-i un singur suflet, ci două închise într-un singur trup: eu și Irkā.” Din această cauză și-o privi Mayar confuză. Și, când observă acea privire, Patavi spuse, „Mă refer acum la istoria lumii. Mai bine zis la clipa în care eu și Irkā am dispărut din acea lume, pentru ca Parca să apară în această lume.” Apoi, așezându-se în pirostrii în fața ceaunului deasupra căruia se rotea coconul, Patavi îl privi oarecum tristă. „De altfel, Mayar, lumea aceea, ca și cea de aici, era o continuă creație. Și, dacă e să privești atent la acest cocon, o să vezi cum se formează lent, dar sigur. Așa cum se formează întreg Universul.” Și Patavi avea atâta dreptate spunând astfel de cuvinte, căci, rotindu-se, pe acel cocon, apăreau fire subțiri, abia vizibile, dar care formau cumva viața înăuntrul coconului.

Pe Mayar însă nu asta o interesa, ci „La ce anume te referi cu acea Lume? La cea care n-a văzut soarele? Cea despre care vorbeai când ai apărut aici?”

„Ba nu. Mă refer la a noastră iubită planetă: Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa. În limba voastră, umană, ar însemna Edenul.”

„Aeon-ul voiai să spui.”

„Ba nu, Mayar. Aeonul a apărut când a dispărut Edenul nostru, distrus pe dinăuntru de răutatea lui Maranam.”

„Maranam?” Iar asta chiar că fu un șoc pentru Mayar. Și, întorcându-i spatele lui Patavi, privi la ciudățenie iar. Doar că se miră enorm să vadă că acea creatură se mișca iar și că, apropiindu-se de Patavi, își freca ușor creștetul capului de al ei braț, căutând alinare. Dar, după ce-i trecu uimirea, Mayar privi iar la Patavi, care mângâia iar capul ciudățeniei și-o întrebă oarecum înfuriată, „Și ăla? Ce-a pierdut Maranam ăla și prin lumea voastră?”

La o astfel de întrebare inocentă, Patavi râse. Apoi, privind la Mayar, spuse, „Maranam de fapt a luat formă din Eden. La fel ca și Vāḻkkai. Dar… e poveste mult prea lungă s-o spun acum. O s-o afli însă, și cât de curând. În clipa în care totul o să fie pe cale să dispară.”

„Să dispară? Cum adică să dispară?” Întrebă Mayar după câteva secunde de stat cu ochii închiși, încercând să asimileze înțelesul acelor cuvinte. Numai că, când redeschise ochii, văzu că Patavi nu mai era acolo. Ba mai mult: Parca arăta deja normal, la fel ca și acei câini de smoală care se mai auzeau încă mârâind în jur. Unii din ei chiar schelălăiau ușor, în timp ce Titanida atinse coconul de deasupra focului, în locul unde se presupunea că-i capul câinelui în formare.

Dar, deși era extrem de mirată, Mayar decise să-și pună frâu limbii. Ba chiar își opri și gândurile, căci, chiar dacă nu se temea de Parca, decise totuși să fie prudentă. Până la urmă era într-o lume care nu văzuse nicicând lumina Soarelui. De aceea și trebuia să fie prudentă, căci nu știi nicicând ce-l duce mintea pe unul când în jur e mereu întuneric.

***

„Ooo, cărniță proaspătă!” Rânji Calmac fericit, frecându-și palmele, când Dike și ceilalți patru prieteni ai săi reveniră pe malul de lângă mocirla spânului, acolo unde-i așteptau ceilalți, cuminți, iar Boor o împinse pe Ūḻal în față.

Ūḻal însă, deși auzise prea bine ce bombănise Calmac, cuvinte care nu-i fură totuși deloc pe plac, privi furioasă la Boor și-i șuieră printre dinți, „Ai fi putut fi mai blajin cu mine. Eram cât pe ce să-mi rup gâtul.”

Boor însă, surâzând ironic, răspunse, „Și-ai fi făcut un bine lumii. Plus la asta: nu-s eu deloc drăguț din fire. Așa că poți să cerșești îndurare de la altul.” După care-i arătă dinții, semn că dacă mai spune ceva mușcă.

Pe Ūḻal însă părea s-o mănânce spatele. Și, făcând un pas înspre Boor, care-o privi mirat, îl întrebă în batjocură, „De la lup ți se trage?”

„Ce anume?”

„Să-ți arăți colții. De altfel nici nu m-ar mira, căci mereu a fost colțos de felul lui,” bombăni Ūḻal, privind înspre lupul Dike.

Titanului însă puțin îi păsa de bombăneala lui Ūḻal. De aceea și-și văzu liniștit de drum, apropiindu-se de forma sa umană. Apoi, atingându-și propria palmă cu capul, lupul dispăru, iar Dike se întinse ușor să-și dezmorțească oasele. Ba chiar spuse fericit, „Asta da călătorie lungă. Și a naibii strâmtoare în pielea animalului celuia, căci deși știu eu că-i puternic, totuși n-ai loc să te miști acolo.” Numai că, simțind o stranie senzație în jur, privi la ceilalți și văzu că păreau supărați. „Ce acuma?” Întrebă Dike. Dar… nu-i răspunse nimeni.

Din contră, ceilalți, strâmbând din nas, se uitară înspre Bestla, Samaya și Sephir care-o priveau pe Ūḻal cu dușmănie. Din ce cauză? Simplu: mărita Ūḻal, dând cu ochii de Arion, deveni dintr-o dată extrem de senzuală și… interesată. De aceea și-și plesni Dike într-un final fruntea cu palma, bombănind, „Chiar că uitasem pentru ce-i faimoasă Titanida Minciunii - vânătoarea de bărbați. Acum, Dike, o să-ți fie a naibii de vesel cu ea.” După care, încruntându-se nițel și încrucișându-și brațele pe piept, Dike își aținti privirea asupra Titanidei, așteptând cuminte să vadă ce-o să-i treacă aceleia prin minte.

Ūḻal însă, deloc deranjată de atâta atenție, se apropie de Arion. Și, dându-i târcoale, în timp ce-l atingea delicat cu degetele, îi susură la ureche, „Drăguț.” Ba chiar încercă să-i atingă fața cu palma. Numai că, la nici câțiva centimetri de fața lui Arion, care de altfel o privea chiorâș, Ūḻal scrâșni din dinți, simțind cum cineva o înșfăcă de braț și-o trase brusc într-o parte. De aceea și privi ea furioasă la Bestla, care fusese cea care o trăsese de lângă Arion și care-o privea cu dușmănie. Și Ūḻal de asemenea îi șuieră în cele din urmă cu dușmănie printre dinți, „Surcica nu sare departe de trunchi se pare.”

„Și nici nu știi câtă dreptate ai,” îi spuse Bestla arțăgoasă. „De ce? Pentru că genele îți formează caracterul. Așa că, dacă nu vrei să vezi de ce-i în stare fiica cea mică a lui Boor, îți sugerez să stai departe de ce-i al meu până nu ți-am sucit gâtul.” Și chiar arăta strașnic Bestla în acele clipe: părul i se ridicase nițel pe ceafă, ochii îi ardeau vâlvătaie și mai nu scăpa flăcări pe nări.

This narrative has been purloined without the author's approval. Report any appearances on Amazon.

Ūḻal însă, văzând-o în ce hal se enervase, îi râse Bestlei în față. Și puse și ceva batjocură în râsul cela. Era însă doar de fațadă, căci își dădea prea bine seama că nu putea ea câștiga în fața Bestlei. Nu cu atâția oameni împotriva ei. Numai că, surprinzând privirea lui Arion ațintită asupra Bestlei și văzând că acela era cu adevărat uimit să audă astfel de cuvinte din gura ei, Ūḻal surâse, căci găsise metoda perfectă să se răzbune pe Bestla pentru că fusese bruscată. De aceea, privind-o țintă, îi susură drept în față, „Vrei să spui că păpușelul ăsta frumos e… al tău?”

„Nu-i treaba ta!” Se grăbi Bestla să răspundă, după ce observă și ea privirea lui Arion. Apoi le întoarse spatele și se îndepărtă de ei, căci tare nu voia ea să-i dea explicații lui Arion despre cele spuse și ale ei sentimente. Nu că acela nu era la curent deja. Doar că… singura care nu aflase încă despre asta, deși știau toți, era Bestla.

Ūḻal însă, fericită că se răzbunase nițel pe Bestla, răspunse oarecum plictisită, „Nu, dacă tu zici.” După care, întorcându-i și ea spatele lui Arion, se îndepărtă câțiva pași bombănind, „Oricum, nu era el pe gustul meu! La fel ca nimeni de pe aici.” Doar că, în timp ce căsca dulce, analiza fiecare fețișoară de bărbat văzut pe acolo. Și, brusc, își opri privirea asupra lui Nathaniel. De aceea și zâmbi fericită, întorcându-se cu tot corpul spre el. Apoi, schițând rapid planul în minte cum să pună labele pe el, dădu să se pornească spre Nathaniel.

Numai că, atât de brusc că se încruntă, văzu doi ochi scăpărând chiar în fața ei. Era Samaya, care, după ce „ascunse” imaginea lui Nathaniel de ochii Titanidei, îi șuieră printre dinți, „Stai departe de el!”

Titanida însă, mârâi ușor, „Și ăsta-i luat! Să vă ia naiba de grăbite ce sunteți!”

Dar Ūḻal se înfurie de-a binelea, după ce tresărise mai întâi, când auzi vocea sâsâită a Sephirei în urechea stângă, „Și cel de colo tot!” Apoi, apucând-o pe Titanidă de cap cu ambele mâini, o forță să-l privească pe Fenrir, care ședea pe-un pietroi și căsca dulce, habar n-având de toată ciondăneala dintre fete. Nu la fel se pare că gândea și Sephir, căci aceea îi dădu lui Ūḻal în grijă, „Să stai la km distanță de el de-i posibil. În caz contrar, până ajunge Bestla să-ți facă festa, îți scot eu ochii. Ne-am înțeles?”

„De parcă era posibil să nu înțeleagă unul când e rugat așa drăguț?!” Bombăni Ūḻal pe un ton acru. Și, când simți cu adevărat că fetele o călcaseră pe coadă cu amenințările lor, îi spuse Sephirei, „Da voi văd că altă șansă să vă apărați bărbații n-aveți decât amenințările, nu-i așa? Și chiar că-i păcat, căci… am fi putut „împărți” anumite lucruri între noi. Odată ce am fost cât pe ce să ne înrudim și aș fi putut să-ți fiu acum bunică. De altfel, poate că nu ești la curent, dar…”

Un bulgăre de gheață însă, aruncat de nicăieri, îi închise gura lui Ūḻal. Și bulgărele cela apăru exact la timp, căci Ūḻal era pe cale să-i spună Sephirei detalii despre povestea ei de „dragoste” cu Island. De aceea și se înfurie ea, căci bulgărele cela, pe lângă ai închide gura, fu cât pe ce să-i pună capăt zilelor când îl simți alunecându-i pe gât. Reuși însă să-l scuipe în cele din urmă. După care, furioasă, privi la Island cu gând să se ia la harță cu el, convinsă fiind că anume el aruncase bulgărele. Numai că, surpriză: văzu cu stupoare că nu Island aruncase bulgărele, ci Arion, care de altfel făcu semnul capului tăiat înspre ea în caz că continuă să îndruge prostii.

Asta însă o făcu pe Titanidă să strâmbe din nas. Ba chiar urlă în capul ei, „Nu pot să cred că toată lumea știe deja. Și eu care credeam că Island a ținut totul secret, căci…” Tresări însă brusc simțind ceva mișcându-i-se pe spate. Apoi, fără să se întoarcă, Ūḻal așteptă cuminte să vadă ce-o să se întâmple. Furnicăturile însă pe piele se întețiră. Ba chiar simți și-un val de aer rece dându-i târcoale. Dar, deși era ceva „natural” ce simțea ea, Ūḻal era sigură că-i din vina cuiva. De aceea și privi atentă în jur, convinsă să găsească „vinovatul” pentru ceea ce simțea, ceva neplăcut de altfel, și apoi să-i scoată ochii.

Numai că, dintr-o dată, privirea îi fu atrasă de Fenrir, care se ridicase de pe pietroiul lui și se îndrepta spre Dike. La jumătatea drumului însă, Fenrir se opri locului și la fel privi spre Titanidă. Dar, în clipa în care privirile lor se întâlniră, având loc un ciudat schimb de puteri între ei, reușiră să-i „înghețe” cumva pe ceilalți. Numai că nu se termină totul acolo, căci, ca prin minune, privirea lui Ūḻal, ațintită asupra lui, îl forță pe Fenrir să se transforme în acel lup mare și negru, ca, secunde doar după aceea, să fie „înghițit” de ochii ei și atras într-o lume ciudată.

***

„Nu poate fi!” Bombăni Ūḻal extrem de mirată. „Asta e ireal!” Continuă ea să murmure, privind țintă în față și cumva tremurând ca varga. Nu era însă din cauza frigului, căci locul în care ea și Fenrir ajunseră, după ce reușise să-l atragă în lumea ei, era o stranie poiană, cu liane atârnând de jur împrejurul acelui loc, izvoare false și superbe flori de diverse mărimi, unele destul de mari chiar de ar fi putut înghiți un om de 1.8 fără probleme. Numai că, pe lângă acea falsitate din jur, straniu mai era și faptul că acele flori își închideau petalele când lupul trecea pe lângă ele, îndreptându-se spre Ūḻal care stătea chiar lângă un izvor cu apă străvezie.

„De ce?!” Spuse Fenrir surâzând. „Doar tu ești de vină pentru că suntem aici. Deci: e cât se poate de real.”

„Ba nu,” bolmoji Ūḻal, scuturând din cap. „Nu la asta mă refeream, ci la faptul că citesc moartea în ochii tăi.”

„Aaa, asta,” spuse Fenrir oarecum în batjocură. „Da eu credeam că-i de vină neîncrederea în propriile puteri magice. Oricum: cred că-i și asta, căci e posibil să vezi în ochii mei ceea ce vrei să vezi.”

Ūḻal însă continuă să scuture din cap în semn că nu, fapt ce-l făcu pe Fenrir atent. Mai mult când ea spuse, „Ba-i cât se poate de real.”

De aceea și se opri Fenrir locului. Și, privind-o țintă, întrebă, „Ce te face să crezi asta?”

„Imaginile. Sunt sumbre. E totul cufundat în întuneric acolo. Dar, din depărtare, văd foc. Un mare foc apropiindu-se, în timp ce pârjolește totul în jur. Și…”

Tăcu Ūḻal brusc în clipa în care auzi strigătul unei ciori din înalturi, ce răsună în jur ca un strașnic ecou. Și nu doar ea îl auzi, ci și lupul. De aceea priviră ambii în sus. Doar că, cât de curând, Ūḻal fu nevoită să-și acopere chipul cu brațele, iar Fenrir cu labele, când zeci de ciori se aruncară asupra lor. Numai că, ca prin minune, deși strigătul asurzitor al acelor ciori se auzi atât de clar în urechile lor, nu simțiră ghearele sau ciocurile lor pe piele. De aceea și stătură cuminți și ascultară atenți până se lăsă din nou liniștea în jur.

Abia atunci îndrăzniră ei să deschidă iar ochii. Doar că nu văzură decât întunericul ce-i înconjura. Și, deși nu vedeau nimic, se auzea destul de clar în jur cum lemnul mocnea în flăcări, chiar dacă nu se vedeau flăcări nicăieri. De aceea și întrebă lupul confuz, „Ce mai e și asta? Și… de ce totuși îmi miroase cunoscut locul ăsta? Doar că… nu-mi aduc aminte de unde.”

„Poate l-ai mai văzut vreodată?!” Murmură Ūḻal.

De aceea și privi Fenrir în stânga. Dar n-o văzu pe Titanidă. Chiar și așa îi auzi pașii și-și dădu seama că venea spre el. Îi era totuși straniu, căci nu putea înțelege de ce decisese ea să se apropie de el când mai înainte părea să-l evite din cauza că văzuse moartea în ochii lui. Dar, s-o întrebe despre asta în acele clipe în care n-aveau habar unde se aflau, i se păru prea mult. De aceea și se mulțumi să spună doar, „Poate și ai dreptate. Doar că… nu-mi aduc aminte de unde pot ști acest loc.”

„Chiar și așa, Fenrir, de-am ajuns noi aici, e din cauza că tu știi prea bine acest loc. Și… sunt sigură că din cauza ta suntem noi aici.”

„Suntem aici? Din cauza mea? Ia stai puțin, ce tot îndrugi tu acolo? Cum e posibil să fie toate astea reale când suntem în mintea ta? E numai minciună în capul tău. Prin urmare n-am cum să fiu eu de vină pentru că suntem aici.”

„Ba eu cred că da,” insistă Ūḻal. „Și știi de ce? Pentru că acum nu mai suntem în locul unde mintea mea te-a atras la început. Prin urmare… e posibil să fie loc real.”

„Hm, mi se pare mie prea din cale afară să fie așa cum zici tu,” mârâi nemulțumit lupul. După care-i întoarse Titanidei spatele cu gând să plece. Numai că se opri locului când auzi clar sunet de tobe de jur împrejur. De văzut însă nu văzu nici de data asta ceva, deși era încă în pielea lupului și-ar fi trebuit să vadă în întuneric ca ziua. Dar, deși-l cam strângea în spate auzind sunetul acelor tobe, Fenrir strigă brusc, „I stai că mi-am amintit de unde știu locul ăsta. De aia și te întreb: de unde-l știi tu pe Ian Gyar?”

„Eu? Pe regele cu ochi de apă?” Întrebă Ūḻal, privindu-l cu ochii cât cepele, căci habar n-avea ce era cu întrebarea ceea.

Se trase ea totuși în spate când simți că lupul făcu un pas spre ea. Ba mai mult simți furia în glasul lui când spuse printre dinți, „El însuși. Un drac care de altfel m-a călcat pe coadă. Prin urmare, toți care-l cunosc, devin automat și-ai mei dușmani, căci…”

„Dar eu nu-l cunosc,” murmură Ūḻal. „Doar am auzit de el. De văzut însă nu l-am văzut niciodată. Și… de ce totuși mă întrebi de-l cunosc?”

„Pentru că altfel nu-mi explic de ce-am ajuns noi doi aici. Anume în pădurea asta, căci anume aici a atacat-o el pe Sephir.”

„Ba nu! Nu-i același loc!” Spuse Ūḻal sigură pe sine.

„Ești sigură?” Întrebă lupul cu glas sever.

„Absolut. De altfel momentul despre care-ți vorbeam mai înainte, cel cu un loc în flăcări pe care l-am văzut în ochii tăi: e anume acest loc mi se pare. Și… e un moment anterior celui în care tu și Ian Gyar ați luptat pentru Sephir. Atunci, când am văzut focul, erai doar un copil.”

Auzind cuvintele Titanidei, Fenrir se opri locului. Și, amintindu-și acel eveniment, murmură, „Dar nu eram eu, ci Baradar.”

„Baradar? În Pădurea Morților?” Aproape că strigă Ūḻal. Se văzu însă nevoită să-și acopere gura cu ambele palme și să privească speriată în jur, de teamă să nu fi fost auzită. „Dar… cum e posibil ca Spiritul Pădurilor Vii să vadă o lume a morților?”

„Asta deja va trebui să-l întrebi pe el când o să-l vezi. De-l vezi desigur. Și acum să mergem!”

„Să mergem? Încotro?”

„Să vedem ce-i cu ciudățenia asta de pădure. De tot am ajuns noi aici, trebuie să fie pentru ceva anume. Altfel… doar te-aș fi mustrat în a ta poiană de minuni mincinoase.”

Ūḻal strâmbă din nas, urmându-l, „E totuși o capodoperă poiana ceea! Nu poți să negi asta.”

„La fel cum nu poți nici tu nega că-i falsă. Și, pentru informația ta generală, urăsc falsurile.”

„Dacă zici!” Bombăni Ūḻal nepăsătoare. Reacționă astfel însă ca să-și ascundă nemulțumirea, căci până la urmă n-avea nici cea mai mică intenție să se certe cu lupul. Cel puțin nu în locul cela straniu. Apoi, când simți că lupul se îndepărta de ea, grăbi pasul să-l ajungă din urmă pentru că tare se mai temea să rămână singură în acel loc.

***

„Ochii ăștia… uh, parcă ard pielea nu alta când te privesc,” murmură Ūḻal în timp ce privea cu mare atenție la acei ochi ce sclipeau în întuneric. Ai lor stăpâni nu se vedeau însă, fiind se pare ascunși în spatele copacilor. „Par tot lupi, nu?”

„Doar par,” bombăni lupul nemulțumit. „Sunt ei totuși din altă rasă.”

„Din altă rasă? La ce… aaa, câinii! Uitasem că ei tot au fost lupi odată.”

„Ba pe naiba,” mârâi Fenrir. „N-au fost nici câinii lupi și nici lupii câini. Fiecare cu blana lui. Iar ce ține de ăștia din spatele trunchiurilor: ei bine ăștia-s speciali. Și am impresia că-i mâna Parcăi la mijloc.”

„Titanida Sorții? În această pădure moartă? Nu exagera!”

„Crezi? Că exagerez?”

„Absolut. Și, de nu mă crezi, doar privește atent în jur. Desigur, de vezi ceva, că eu mare lucru nu văd. Chiar și așa sunt sigură că acești copaci sunt uscați, la fel ca și arbuștii și tot restul. Acum, concluzia: cum poate Titanida Sorții, cea care domnește peste cei vii, să fie într-o pădure moartă?”

Fenrir însă strâmbă din nas. Apoi, tot pe mârâite, o întrebă, „Tu măcar te auzi ce spui? Care viață într-o pădure moartă?”

„Era doar un fel de-a spune!” Îi șuieră Ūḻal printre dinți. „Plus la asta: oricât nu te-ar urî Parca pe tine, și pe mine deopotrivă, nu cred că are ea o astfel de putere încât să creeze o falsă pădure moartă doar ca să ne aducă pe noi aici.”

„Te-a creat pe tine și mi te-a adus pe cap. După mine e cât se poate de real,” spuse Fenrir cu vădită batjocură în glas. Apoi, simțind cumva privirea cătrănită a Titanidei Minciunii ațintită asupra lui, Fenrir spuse, „Și să mergem acum, până n-am devenit gustarea ăstora. Nu de alta, dar, spre deosebire de tine, eu încă țin la blana mea.”

„Și ție ți se pare că mie nu-mi pasă de pielea mea sau ce?” Îi șuieră Ūḻal drept în ureche de-l făcu să tresară, căci nu se așteptase să fie atât de aproape. Numai că, atât el, cât și Titanida, deveniră dintr-o dată a naibii de cuminți și asta din cauza că simțiră ceva straniu în jur. De asta și închise Fenrir ochii cu gând să înțeleagă ce totuși se simțea. Dar, în clipa în care simți că cineva o calcă pe picior, Ūḻal îi bombăni iar la ureche, „Încetează!”

„Ce anume?” Întrebă Fenrir iritat. Dar, când deschiseră ambii ochii, iar Ūḻal era pe cale să se ia la harță cu el pentru c-o călcase pe picior, înghițiră ambii în sec, văzând că erau de fapt înconjurați de acei câini de smoală ai Parcăi și că anume unul din ei o și călcase pe Titanidă pe picior. Dar… să-l certe pe ăla, parcă nu se încumetă. Chiar și așa își zise să-l zădăre nițel pe Fenrir și murmură abia auzit, „Prieteni de-ai tăi?”

„Sigur nu-s de-ai tăi?” Îi spuse Fenrir țâfnos. „De altfel eram sigur că din cauza ta ne-au găsit aici.”

„Ba-s sigură eu că-i din cauza ta. S-au luat după mirosul de lup. De aia zic că n-ar strica să-ți speli blana, măcar din când în când.”

„Iar tu să-nchizi gura!” Îi șuieră lupul furios. Își ținu el mai întâi limba după dinți, văzând acei câini strângând cercurile. Și, deși ar fi putut folosi focul, se gândi totuși că ar fi o idee proastă, mai ales habar n-având unde naiba erau. „Să fiu al naibii,” bombăni lupul dintr-o dată, văzând colții unuia dintre câini clănțânindu-i chiar în față. „Ăștia la sigur nu glumesc. La fel ca și mine,” și-i trăsni aceluia o labă peste bot de-l aruncă într-un copac. Numai că, când era sigur că acuș îl scarmănă ceilalți bine pentru îndrăzneală, făcu ochi mari auzindu-i pe câini schelălăind, după care aceia fugiră de se ascunseră care și pe unde. De asta și privi Fenrir în stânga și-o întrebă pe Ūḻal, „Trebușoara ta?”

„Ba nu. Credeam că tu ți-ai folosit puterea și…” Numai că înghiți și ea în sec când se lumină brusc de jur împrejur și văzură ambii că acei câini aveau acea stranie formă pe care o luase și Parca în Poiana Tōṉat. Din această cauză și se priviră Ūḻal și Fenrir cruciți.

Mirarea le fu însă și mai mare când auziră vocea pițigăiată a cuiva, undeva din depărtare, „Aceasta e lumea ce n-a văzut nicicând Soarele. O lume care de altfel n-are de gând să-i permită unui Zeu al luminii să umble pe aici nestingherit. De aceea, eu însumi o să-i arăt care-i este locul în această lume.” De aceea și priviră cei doi în spate și-l văzură pe acel negru Shiver Sun venind spre ei.

Numai că, la vederea acelui straniu buștean, Fenrir se încruntă și gândi, „Ce tot îndrugă și descreieratul ăsta? Care Zeu al luminii?”

Numai că făcu ochii și mai mari, când îl auzi pe buștean răcnind la el, „Vorbesc despre faptul că nu ești binevenit aici, Ōnāy, în Pădurea Morților în care domnesc doar eu.”

„Și? Am pretins eu cumva la tronul tău?” Bombăni Fenrir sub nas. „Plus la asta, exact ce ne trebuia: o buturugă vorbitoare și fără minte,” termină el fraza în gând.

Asta însă păru să-l fi enervat la culme pe Shiver Sun cel negru, care începu a urla la el din toți bojocii, „Eu? Buturugă? Cum ai îndrăznit să mă numești anume pe mine fără minte?” Și, din cauza că urla atât de tare, ochii bușteanului căpătară dimensiuni impresionante. Ba chiar scăpărau la propriu, aruncând scântei în jur, motiv pentru care câinii de smoală schelălăiau ca nebunii neștiind pe unde să se mai ascundă.

Fenrir însă, deloc deranjat de țipetele bușteanului, căscă. Apoi, de parcă îi era a joacă, își lovi de vreo două ori urechea dreaptă cu laba de parcă-l supăra vreun țiuit și-i șopti apoi Titanidei, „Ăsta se pare că știe a citi gânduri. Dar… e totuși ciudat.”

„Ce anume?”

„Cum îi reușește să-mi audă gândurile, dar nu zice nimic acum că vorbim?! Asta mi se pare straniu.”

Abia atunci privi Ūḻal atent la Shiver Sun, care se oprise nu departe de ei și nu-i scăpa din priviri. Ceea ce-i atrase atenția Titanidei fu să vadă că bușteanul părea să se forțeze să citească pe buze ce-și spuneau ei. De aceea și se întoarse ea pe jumătate către Fenrir și-i spuse, „Ăsta n-aude se pare.”

Fenrir însă o privi trăsnit. Dar, cât de curând, înțelese totuși că cele spuse de Ūḻal nu erau chiar aberații. Și, ca să fie totuși sigur că era adevărat ce gândeau ei, își aținti și el privirea asupra bușteanului și văzu și el acel gest abia vizibil de a le citi pe buze.

„Acum înțeleg,” mârâi lupul satisfăcut. „Putem și să urlăm din toți bojocii aici, insultându-l, că tot n-o să înțeleagă nimic. De aceea, de și zici ceva, nu-l privi în ochi.”

„Chiar și așa, zic să facem ceva, căci nu-mi miroase a bine să stăm într-un loc doar și să așteptăm să vedem ce-i poate ăstuia mintea.”

„La fel gândeam și eu. Așa că… fugi!” Strigă lupul în cele din urmă și fu primul care o luă la sănătoasa.

Ūḻal, văzând că tocmai săreau scântei în urma lupului, nu stătu mult pe gânduri. Și, mai aruncând totuși o ocheadă spre Shiver Sun să vadă ce face acela, se urni și ea din loc când îl auzi pe acela răgând și apoi, complet înnebunit, începu a fugi după ei prin pădure.

Numai că, ceea ce nici Ūḻal și probabil nici Fenrir nu luaseră în considerare, fu faptul că Shiver Sun era chiar rapid. Ei însă, văzându-l că-i buștean, se gândiseră că-i și greoi de felul lui. Dar, când auziră al lui strigăt din ce în ce mai aproape, îndemnându-și hăitașii să-i fugărească pe cei doi, Ūḻal și Fenrir înghițiră în sec și măriră pe cât posibil pasul.

Doar că era cumva o cursă contracronometru și fără posibilitate de câștig, căci în timp ce cei doi își foloseau doar picioarele să fugă, câinii de smoală, transformați iar în ciudățenii, ajunseră să sară de pe un copac pe altul sau să se arunce de pe o creangă pe alta ca maimuțele. Și, din această cauză, când celor doi fugari le părea că gata-gata scapă de ei, apăreau de printre crengi sau tufișuri chiar în fața lor, forțându-i să-și schimbe direcția de fugă. Ba mai mult: erau și ei cu adevărat cătrăniți de parcă furia lui Shiver Sun le-ar fi fost și lor transmisă.

Astfel, când fu cât pe ce să-i cadă în labe uneia dintre acele ciudățenii, care de altfel păreau că se înmulțesc ca ciupercile după ploaie, Ūḻal îi strigă lui Fenrir, „Cine naiba-s totuși ăștia și ce vor de la noi?”

Fenrir, deși era concentrat pe fugă, îi răspunse totuși la întrebare, „N-ai decât să te oprești și să-i întrebi. Eu între timp spăl putina, căci nu-s deloc curios să aflu cine-s.”

„Ar trebui totuși, căci… pare să ne depindă soarta de colții lor. Și…” Dintr-o dată Ūḻal dispăru. Asta se întâmplă nu din cauza că vreun câine ar fi sărit asupra ei sau ar fi tras-o în vreun tufiș. La fel nu se datora vreunei gropi în care căzuse Titanida. Ea pur și simplu se evaporă în aer, ceva ce-l uimi enorm pe lup. Să se oprească însă locului și să vadă care-i treaba cu dispariția Titanidei, Fenrir n-avea timp.

Fu însă forțat să se oprească în clipa în care simți degetele tari, de lemn, ale lui Shiver Sun înșfăcându-l de blană. Și, faptul că acela strângea cât de tare putea, în special după ce-l apucă de după ceafă, îi provocă lui Fenrir o durere enormă. Chiar și așa, Fenrir se zbătea să scape, căci n-avea de gând să cedeze la viață fără luptă. Numai că simți dintr-o dată că-l lasă puterile, ca mai apoi să audă cuvintele bușteanului atât de îndepărtate în timp ce-i spunea, „Nimeni din cei vii n-au scăpat vreodată de aici de-au ajuns în Pădurea Morților. De aceea n-o să scapi și tu, căci…”

Restul însă… fu doar ceață și vorbe goale. La fel mintea lui Fenrir păru complet goală, de parcă nu mai era capabilă să formeze gânduri. Apoi, după ce văzu negru în fața ochilor pentru câteva secunde, când iar putu vedea clar în fața lui, se văzu mergând pe un fel de mlaștină a cărei suprafață era înghețată. Și înțelese asta din cauza că-și vedea chipul atât de clar reflectat pe ea. Dar, chiar și așa, privind apoi în jur, văzu pe alocuri șomoioage de ceva scoțând fum. Ce producea acel fum însă lupul nu înțelese.

De aceea și bâigui el la un moment dat, „Și totuși unde-s? Am impresia că acest loc îmi e cunoscut, dar nu știu de unde.”

Tresări însă auzind glasul unei tinere în dreapta sa, „Ar trebui totuși, că de asta depinde soarta ta.” Și, privind într-acolo, văzu o superbă tânără blondă cu ochi albaștri mergând alături. Acea tânără însă părea misterioasă și asta datorită pelerinei galben-aurii ce-o purta pe umeri și având și gluga pe cap.

„Dar… tu cine ești?” O întrebă Fenrir extrem de mirat. Apoi, oprindu-se locului și privind țintă în ochii ei, își răspunse singur, „Nu poate fi. Tu ești Mātam.”

Numai că, de parcă ar fi spus o parolă, atât tânăra, cât și Fenrir dispărură de pe suprafața acelei mlaștini. După care, când realiză că se afla iar pe pământ tare, Fenrir, în forma sa de pui de lup de câteva luni, se văzu stând în fața unei imense sfere negre, ce creștea și creștea în fața ochilor lui. El însă nu era speriat. Chiar și așa nu-și putea lua ochii de la acea sferă, pe suprafața căreia vedea clar chipul acelei tinere pe care o numise Mātam. Ea însă nu mai era calmă și misterioasă, ci extrem de speriată, de parcă ar fi fost închisă în acea sferă. Și, ca să scape, Mātam lovea continuu cu pumnii în pereții sferei încercând să scape.

Probabil de asta făcu lupușorul câțiva pași spre sferă, tot privind-o țintă. Apoi, când ajunse chiar lângă ea, o atinse cu laba stângă. Doar că sfera nu se sparse asemeni unui balon de săpun, eliberând prințesa din captivitate, și nici nu-l înghiți pe lupușor în ea. Fenrir doar simți cu acea gheață de sub labele lui se sparse, iar el căzu în acea apă neagră ca smoala, scufundându-se tot mai mult și mai mult.

Sub apă însă lupușorului îi fu dat să-l vadă pe acel imens lup negru pe care-l văzuse și Obregon adesea în vis. Acel lup însă nu era ca și el în apă, ci pe un balcon de marmură albă. Și, când îl privi, acel lup îi spuse, „Eu sunt tu, cel de demult, Fenrir. Sunt Ōnāy, fostul stăpân al Edenului și cel care-a pierit de mâna propriului popor și frate, căci lumea asta nu-i cea frumoasă și de vis la care toți visează. Edenul a dispărut demult, iar pentru a-l reface trebuie să restabiliți Balanța Themis. Doar astfel putem să ne întoarcem cu fața spre Viață.”

Astfel, extrem de mirat, micul lup Fenrir vru să spună ceva. Numai că acel balcon de marmură și acel Ōnāy dispărură, iar în locul lor reapăru sfera. Și se rotea cu atâta repeziciune în fața lupușorului care nu mai era nici el în apă, ci undeva în Cosmos, chiar în fața Aeonului. Chiar și așa, lupușorul vedea clar acea sferă neagră și chipul acelei tinere, Mātam. De aceea și începu să alerge spre ea, vrând s-o elibereze, căci simțea că-i stă în puteri. Doar că, până să ajungă lupușorul la sferă, aceasta clipi de 7 ori, după care dispăru, iar în locul ei apăru planeta Pământ spre care micul Fenrir, în forma lui sălbatică și inocentă în același timp, continua să fugă.

***

„Fenrir! Fenrir! Tu ne auzi?” Se auziră strigăte în jurul lui. El însă continua să vadă doar întunericul din jur. Apoi, când simți că capul i se limpezise cât de cât, tânărul deschise ochii și privi în față. Astfel îi fu dat să vadă cum ceilalți îl priveau speriați. El însă era uimit să-i vadă atât de agitați, căci nu înțelegea defel ce se întâmplase cu el.

Numai că, după ce se ridică pe șezute, ajutat de ceilalți, și privi în jur, Fenrir dădu cu ochii de Ūḻal și-și amintit tot ce se întâmplase în acea pădure stranie, în care doar forma lor interioară ajunse, în timp ce fizicul lor stătuse inconștient în brațele celorlalți. Dar, deși înțelese în sfârșit adevărul, Fenrir nu-l spuse și celorlalți. El doar privi în ochii Titanidei. Și, în același timp, își transmiseră același gând, „Nu spune nicicând nimănui ce-ai văzut acolo, de nu vrei ca lumea asta să ardă într-adevăr în flăcări…”