Pătrunzând tot mai adânc și mai adânc în pădure, roșul salcâmilor Delonix Regia părea să-i „înghită” pe Siari, ascunzându-i astfel de restul lumii. Făcea însă pădurea asta pentru a-i proteja de rele, căci, pe cerul dimineții, se arătase prăpădul. Iar acel rău era nimeni altul decât dragonii de foc, cei care amenințau să distrugă tot ce întâlneau în cale cu focul suflat din nări peste împrejurimi.

Se întâmplă însă asta din cauza Siarilor. Ei, crezând că blestemul prințesei lor se rupse după zece ani de pribegie, încercaseră să se întoarcă acasă. Numai că, când să intre pe porțile Orașului Alb, cel care timp de un deceniu fusese o ruină, văzură cu stupoare cum cerul se înroșise mult în fața lor.

„Sunt dragonii! Neruppu ne atacă!” Strigă unul dintre Siari, care văzuse primul inamicii. „Să ne ascundem. Acum!” După care se întoarseră toți cu spatele la orașul în ruine, cel înconjurat încă de fantomele morții, și fugiră cât îi ținură picioarele spre pădure.

Dar, deși ceilalți intraseră tot mai adânc și mai adânc în pădure, Arvam rămase lângă primul rând de copaci. Apoi, trist, privi la al lor oraș mistuit de flăcări. Și-l durea inima, căci „Și așa îi rămase doar numele. Pentru ce să îi ardă și ruinele?” Murmură el abia auzit.

„Răului nu-i trebuie un motiv să distrugă totul în cale,” auzi el glasul cuiva în spatele lui. Privind într-acolo, îi văzu pe Siarii, care încercaseră să intre cu el în oraș, nu departe de el. Îl așteptau, căci se învățaseră să nu lase pe nimeni în urmă. La fel, de era cineva în pericol, nu se mișcau de lângă el decât atunci când acela se putea ridica de jos sau, luat în spate de cineva, dus la adăpost.

Numai că, în acele clipe, Siarii mai aveau un motiv să stea la marginea pădurii: trebuiau să vadă cu ochii lor cum li se distruge și ultima speranță. De aceea și murmurau femeile îngrozite, „Oh, cerule, păzește-ne pe noi, păcătoșii!” văzând cu câtă cruzime distrugeau Neruppu ceea ce mai rămase în picioare din oraș. De altfel dragonii nu lăsau nimic în picioare și asta din cauza că aveau un ordin: să facă acel oraș una cu pământ ca Siarii să n-aibă unde să se întoarcă. Nicicând de altfel.

Dar, deși totul părea efectul blestemului lui Curse, Arvam nu era atât de sigur. El găsea ciudată toată acea distrugere și ura dragonilor Neruppu, cărora Siarii nu le făcuseră nicicând nimic și care nicicând mai înainte nu-i atacaseră. În acei zece ani de pribegie însă îi căutau parcă cu înverșunare peste tot. De aceea și se ascunseră ei în adâncurile pământului, nelăsându-i pe nimeni să-i vadă.

Și avea Arvam într-un fel dreptate, căci acela nu era efectul blestemului lui Curse. Era nebunia lui Tenebre și a acoliților ei. De altfel, cât de curând după asta, îi auziră cu toții râsul strident, colindând împrejurimile.

De aceea și scrâșni Arvam printre dinți, „Am zis eu că-i mâna lui Tenebre aici. Nu putea fi doar blestemul. Nu doar el ne dă târcoale mereu și ne îngenunchează.”

Soția sa, Emal, care stătea la doar un pas în spatele lui, împreună cu al lor fecior de zece ani, pe nume Somat, zâmbi cu bunătate atunci când el o privi. Apoi îi spuse, „Acum n-am nici eu nici cea mai mică îndoială. Numai că nu pot înțelege ce câștigă ea, împiedicându-ne să ne întoarcem acasă.”

„Răzbunare!” Răspunse unul din bătrâni. „Pentru că n-a putut pune mâna pe elementele Timpului.”

„Elementele Timpului?” Se întrebară Siarii într-un glas. „Ce-i asta?”

Bătrânul însă nu răspunse. Doar le întoarse spatele și intră în pădure, urmat de mare parte din Siari. Și acel bătrân, pe numele său Nērmai (sinceritate), nu le spuse Siarilor despre Elementele Timpului ca să nu-i sperie. Plus la asta, dacă le-ar fi spus, ar fi putut aduce ura între ei, căci ar fi trebuit să le spună ce anume căutau cei ce le voiau răul: să câștige putere. De aceea, de-ar fi aflat Siarii că cineva din ei avea ceea ce-și dorea răul și că dacă acel rău ar fi găsit ce căuta i-ar fi lăsat în pace, ar fi început să se urască și să se bănuiască. Iar asta ar fi dus la a lor pieire.

Cel puțin asta era cea ce credea bătrânul Nērmai. De altfel poate și nu se înșela, căci de teama celor 13 dragoni Neruppu, ce-și făceau de cap deasupra iubitului lor oraș, până și cel mai fidel sau mai tare de fire om ar fi îngenuncheat. Cum nu de altfel, când Neruppu n-aveau nicicând milă de nimeni dacă primeau ordin de la Moirae să distrugă pe cineva sau ceva.

Arvam însă, deși nu înțelese nici el la ce se referise bătrânul, știa ce caută Tenebre. Mai ales știa motivul acelui râs isteric al ei. De aceea și-i spuse, șuierând cuvintele printre dinți, „Ne vrei morți, Tenebre?! Atunci visează, căci n-o să ai nicicând această plăcere. Și, chiar dacă nu știm motivul pentru care îți arunci ura asupra noastră, noi nici n-o să încercăm s-o aflăm. De ce? Pentru că asta ar însemna a noastră slăbiciune și să ne temem și mai mult de tine. Asta însă e ceva ce nu putem permite. La fel nu putem permite ca Siarii să piardă din cauza mârșăviei tale. Așa că, fraților, de azi ne schimbăm casa!”

„Dar unde? Încotro anume?” Se întrebară Siarii speriați.

„În adâncurile pădurii Rocu. Acolo vom fi în siguranță, căci roșul frunzelor ei ne va ascunde de ochii acestor ticăloși. La fel ale pădurii desișuri ne vor feri de pericole. Și vom sta ascunși acolo până vom fi în stare să ne întoarcem în Orașul Luminii. Cu glorie, nu cu capul plecat.”

  Spunând aceste cuvinte, Arvam întoarse spatele orașului fumegând și intră în pădurea Alaintu Riripavar, ceea ce în limba veche a Siarilor însemna Pădurea Pribeagului și cea care îi ascunse pe Siari timp de un deceniu. În acele clipe însă, cu dragonii Neruppu atât de aproape de acea pădure pe care o puteau arde din rădăcini de aflau că-s ei acolo, Arvam înțelese că era timpul să-și mute locul dacă voiau să supraviețuiască.

De altfel decise el asta înțelegând un lucru: că nu mai era nimeni de partea lor. La fel n-aveau un rege care să-i apere. De aceea trebuia cineva să-și asume rolul de lider. Și, cu regretul în suflet, căci înțelese că până la urmă Siarii și-o făcură cu mâna lor, lăsă a lor casă în urmă. Dar îi părea și rău și la fel regreta că fusese slab și nu-i putuse convinge pe Siari de un lucru: că a lor prințesă era nevinovată. Până la urmă Curse nu era prima femeie care dădea naștere unui prunc fără tată. La fel acel copil pe care ea îl născuse n-ar fi fost primul crescut de toți Siarii. Doar că… era deja prea târziu, căci și Curse pierise deja, iar de al ei prunc nu aflase nimeni nimic în acei zece ani. La fel nu știau ce se alese totuși de el. De aceea singurul lucru care le rămase era resemnarea. La fel trebuiau să-și accepte și viața de pribeag. Nu puteau face nimic altceva în acele clipe. Doar să plece, cu speranța în suflet că vor reveni cândva și Orașul Lumină va străluci iar la fel ca în anii lui de glorie.

***

Palantirul Destinelor lui Moirae, de mărimea unui glob geografic al zilelor noastre, plutea în fața ochilor lui Ian Gyar. Acesta, cătrănit, stătea pe al său tron, privind țintă la Palatir. Și, pe suprafața lui, vedea clar cum Siarii intraseră în Pădurea Rocu. Ba mai mult, ale lor urme erau „șterse” de o urmă nevăzută - urmele focului Hestiei.

De asta și strigă Ian Gyar ca apucatul într-un final, „Inutilelor!” Apoi privi la cele trei Moirae, care stăteau nu departe de el. Moirae însă îl priveau pe sub sprâncene, oarecum cu superioritate, căci ele știau prea bine că n-au nicio vină. Nu la fel gândea și Ian Gyar se pare, căci el le strigă cât de curând, „Nu sunteți bune de nimic! Nimic nu faceți așa cum cer și trebuie!”

Klotho însă, auzindu-l pe regele-șarpe vorbindu-le astfel, îl privi uimită. Apoi îi spuse cu oarecare batjocură în glas, „Dacă tot nu-ți place cum îți fac alții treaba, ar trebui să te dai jos de pe tron și s-o faci cu mâna ta atunci.”

Asta îl scoase pe Ian Gyar și mai mult din sărite. De aceea, pentru a o pedepsi pe Klotho pentru a ei neobrăzare și pentru că l-a înfruntat, aruncă o minge de apă spre ea. Doar că, la jumătatea drumului, mingea se întoarse din drum și se sparse în capul lui într-un final, udându-l din cap până-n picioare. Și, cătrănit, în timp ce-și ștergea fața cu mâna și avea încă ochii închiși, Ian Gyar mârâi, „Tenebre, iar îți vâri coada în treburile altora!” Dar, când deschise ochii, se miră să vadă în locul ei o bătrână, aceeași care îi dăduse mărul lui Curse.

Bătrâna însă nu se sinchisi de faptul că regele o privea țintă. Ea doar zâmbi ironic și-i spuse, „Știu că nu ești fericit să mă vezi. Dar… n-ai tu încotro, căci îți sunt de trebuință!” Și, în timp ce spuse astfel de cuvinte, se juca cu Mărul Discordiei, același pe care încercase să i-l dea lui Island, dar dădu nas în nas cu Inlan Diar.

„N-am încotro?!” Bombăni Ian Gyar cu ironie în glas. „Nu, poate că așa și e. Dar sunt la fel de nemulțumit pe tine ca pe inutilele celea de colo, căci… cum naiba e posibil să permiți planului nostru să eșueze? Mai ales după toată munca depusă.”

„Nu că ai fi trudit atât de mult,” spuse bătrâna în batjocură. „Chiar și așa nu înțeleg ce tot te aprinzi atâta. Nu-i pierdut nimic până la urmă!”

„Nu-i pierdut?!” Urlă Ian Gyar. „Cum naiba poți vorbi astfel, știind că viermii de Siari s-au ascuns în pădurea Rocu? Anume în pădurea în care noi nu avem nicio putere, mulțumită cuiva anume… De aceea și n-o să putem pune nicicând mâna pe ei.”

Bătrâna rămase însă calmă. Asta îl înfurie și mai mult pe Ian Gyar, care se ridică în cele din urmă de pe tron. Apoi porni spre ea, fără s-o scape din ochi. La fel făcu și bătrâna. Și nu spuse ea nimic până el nu fu la doar doi pași de ea. Abia atunci îi spuse cu șiretenie, „Ce dacă și putem, șarpe? Nu noi mă refer, ci… Destinul,” și privi apoi la Moirae.

Ian Gyar nu înțelese însă la ce se referea ea. De aceea și întrebă, „Destinul? Care destin?”

Tenebre îi șuieră însă printre dinți, „Nu fi prost. Pune-ți măcar un pic mintea în mișcare. Sau măcar ascultă până la capăt ce am de zis. Mă refeream la cele care au puterea de a opri Roata Vremii. Anume ele au dreptul să umble oriunde vor ele. Chiar și în…”

„…Pădurea Rocu! Locul Hestiei!” Murmură Decuma.

„Bingo,” îi răspunse Titanida, întorcându-se spre ea. Apoi, zâmbind șiret, aruncă Mărul Discordiei înspre Decuma. Doar că toate trei Moirae săriră să-l prindă. Dar, după cum era bine cunoscut, mărul era „alunecos” din fire. De aceea căzu între ele. Și, cum băga el zâzanie oriunde nu apărea, la fel făcu și cu cele trei Moirae, care începură cât de curând a-și împarte pumni și picioare, a se trage de păr, a se mușca, zgâria și tot restul și asta doar ca să poată pune mâna pe măr.

Ale lor strigăte și insulte însă îl făcură pe Ian Gyar să vrea să urle la ele. Își ținu însă limba după dinți când bătrâna își duse degetul la gură. Apoi, îndreptându-se spre tron, Tenebre își luă adevăratul chip. Dar, când fu aproape de scările care urcau spre tron, se opri și-l așteptă pe rege, care pornise în urma ei. Și, când erau iar foarte aproape unul de celălalt, îi spuse, „Acum ai înțeles ce fel de putere avem în mâinile noastre, rege?”

Ian Gyar nu-i răspunse însă. De fapt nici nu prea înțelese el ce făcea Titanida. De aceea și-o privea încurcat. Tenebre însă, văzând că acela tăcea, își zise să-și tălmăcească cuvintele și îi spuse, „Trei surori… care au jurat mereu să fie una de partea celeilalte și nicicând să nu se lase pradă avariției… trei surori care au puterea Sorții în mâinile lor au căzut acum pradă propriei trufii și asta doar datorită unui măr „căzut,” din întâmplare, între ele. De aceea și spun acum: ce crezi că s-ar întâmpla cu oamenii dacă un astfel de măr le-ar cădea în mâini?”

„S-ar ucide între ei pentru a-l deține. Dar…”

„Exact. Și sunt sigură de asta tocmai pentru că am văzut ce putere are de fapt Mărul Discordiei. Nici măcar Moirae nu i-au putut face față. De aceea… cum crezi că ar putea rezista oamenii unei astfel de tentații?”

„Uiți însă un lucru, Tenebre: același Măr i l-ai dat și lui Curse. N-a avut însă efectul pe care noi ni l-am dorit. De ce? Simplu: Siarii nu s-au măcelărit între ei așa cum ai presupus. Ba mai mult, asta i-a unit și mai mult și au ajuns să se ascundă de noi. Prin urmare ne-au îngrădit calea spre Poporul Gheții, cel pe care ni l-am dorit mereu!!! De aceea și te întreb eu asta acum, cât timp să mai rabd și să-i permit lui Inlan Diar să ne sufle în ceafă?”

Tenebre însă surâse. Ceva ciudat în opinia lui Ian Gyar care deveni atent. Apoi ea îi șopti la ureche, „Dacă sincer, cine ți-a spus că anume Regatul Gheții e ceea ce trebuie să avem?”

„Atunci?”

„Simplu: puterea! Nu lucrurile mărunte, precum s-o îngenunchem pe Inlan Diar sau să cucerim al ei regat. De ce avem noi nevoie e să punem mâna pe Balanța Timpului și a Spațiului. Făcând asta, controlând în sfârșit Balanța Nēram Vāṉalai, vom avea supremația. La fel vom putea controla și restul Balanțelor și chiar pe Themis. Atunci, da… vom fi de neînvins.”

Auzind aberațiile Titanidei, Ian Gyar rânji disprețuitor. Apoi, oarecum în batjocură, îi spuse, „Pentru asta ar trebui să punem mai întâi laba pe elementele Timpului, Tenebre. Ceva imposibil de altfel, căci nimeni nu știe unde sunt ele.”

„Ce dacă te înșeli? Eu știu unde-s ele.”

„Elementele Timpului? De unde? Sau… unde-s ele mai bine zis?”

„Printre Siari?!” Și Titanida rânji. Apoi, citind în ochii regelui-șarpe că era curios să afle cum aflase ea asta, Tenebre îi spuse doar, „Să zicem că am șiretlicurile mele. Secrete de altfel. Dar, ca să fiu mai explicită de atât, îți spun iaca ce: de vrei putere absolută, ajută-mă să controlez Fecioarele Siarilor. Atunci când voi putea face asta va fi joacă de copil să aflăm cine din ei poartă în sânge Elementele Balanței Timpului și Spațiului. Și, când sufletul celui sau celei care le are îi va părăsi trupul…”

„…Balanța va renaște și a ei putere va fi închinată celui care a reîntregit-o!” Murmură regele șarpe, complet fascinat de a sa descoperire. „Dar, cum de făcut asta? Nu cred că Titanii sau Haos vor sta chitic și permite ca noi să obținem Puterea Supremă.”

„Asta e și mai simplu decât aflarea secretului Siarilor. De ce? Pentru că în loc să ne expunem noi, vom expune pe alții. Pe Yātrīkare de exemplu!”

„Yātrīkarele?! Te referi la Fecioarele Umbrelor? Cele care trăiesc în Purgatoriu ca fantome?”

„Exact. Și sunt sigură c-or să ne ajute fără să crâcnească de altfel, căci… s-au săturat ele să aștepte atâta la Poarta Purgatoriului. Mai ales să li se permită să intre. Ceva ce n-au să aibă nicicând, căci au sufletul blestemat. Iar sufletele blestemate nicicând nu trec de Poarta Purgatoriului. Doar dacă al lor destin va fi cântărit pe talgerele Balanței Umbrelor. Doar că Niḻal e dispărută la fel ca și celelalte. Prin urmare avem șansa să le folosim pe Yātrīkare după pofta inimii. Dându-le ceva la schimb, desigur! Asta însă n-o să fie o problemă, căci dacă punem mâna pe tinerele Siarilor le dăm Yātrīkarelor ce-și doresc: trupuri. Astfel noi vom avea ajutorul lor și supunere pe veci.”

Unauthorized usage: this narrative is on Amazon without the author's consent. Report any sightings.

„Doar că, Tenebre, nimeni nu te asigură că ele vor accepta apoi să lupte de partea ta. Să nu uităm că Yātrīkarele n-au luptat nicicând de partea nimănui.”

„Ce dacă au acceptat deja?”

„Au acceptat? În schimbul a ce?”

„Trupuri! Doar ți-am spus numai ce. La fel le-am promis să le dau nemurirea pe Pământ, iar ca să pot face asta am nevoie de Moirae. Ele sunt perfecte pentru așa ceva. La fel cele trei Moirae vor câștiga încrederea tinerelor Siarilor și ne vor da nouă și Yātrīkarelor șansa să le supună.”

„Iar uiți un lucru însă,” spuse regele urcând scările tronului. „Că o astfel de putere e greu de folosit.”

„Tu însă poți!”

„Da. Pot. Dar pentru a face poțiunea Umbrelor e nevoie de ani. Asta însă poate să joace în defavoarea noastră și să le dea șansa Siarilor să devină puternici.”

„N-o să fie însă pentru mult timp. Doar pentru o scurtă vreme. Și… cred că asta e un lux pe care ni-l putem permite în schimbul puterii supreme, nu crezi rege? Așa că, gândește-te la asta până când! Și dacă te hotărăști, dă-mi de veste! Palantirul celor trei Moirae mă va chema din nou aici!” Apoi, strângând brusc mâna în pumn, făcu Mărul Discordiei să dispară dintre cele trei Moirae și să-i apară apoi în mână.

Astfel, în clipa în care mărul dispăru, Moirae priviră năucite în jur. Apoi priviră crucite una la alta, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn zbuciumat. Și mare le fu mirarea când se văzură arătând toate ca după război: cu părul vâlvoi, zgâriate peste tot, iar pielea le ardea de la lovituri. De aceea, crezând că Ian Gyar era de vină pentru chinul lor, îl priviră furioase.

Regelui însă puțin îi păsa de ele. Stătea pe al său tron, cufundat în gânduri, încercând astfel să înțeleagă care era totuși planul lui Tenebre, căci chiar dacă ea i-l explicase clar, nu înțelese el chiar tot. De aceea și nu atrăgea prea multă atenție la ce se întâmpla în jurul lui. La fel nu văzu când Moirae dispărură pe neașteptate, luând și Palantirul Destinelor cu ele.

Moirae însă, înainte să plece, înțeleseră un lucru: Tenebre și Ian Gyar plănuiseră ceva. Ce anume nu erau sigure. Dar știau totuși ceva sigur - că nu voiau să le spună și lor ca pe urmă să nu ceară și ele parte. Dar… aveau ele totuși de gând să câștige ceva din toate astea. Doar că… nu știau ce anume puteau face pentru asta…

***

PREZENT

Oftând și încă privind flăcările rugului, bătrânul Solan își continuă povestea, „De fapt Moirae ne-au îngenuncheat atunci. Ne-au decimat chiar mai rău decât am fi pierit într-un război al oamenilor. Dar, după cum nu putem întoarce timpul și schimba ceva, cred că n-are sens să ne lăsăm copleșiți de regrete.”

Apoi, cu ai săi ochi aproape orbi, privi la chipurile celor prezenți acolo. Siarii însă preferaseră să privească focul și al lui dans nebun, ascultând în liniște și cu mare atenție povestea bătrânului. De fapt era o poveste pe care puțini Siari o mai știau încă, căci era atât de veche. De aceea și probabil al ei conținut se schimbase puțin în timp. Spunea însă același lucru: despre suferința Siarilor și despre pribegia la care au fost supuși datorită ignoranței umane.

Acele cuvinte însă, care îi făcuseră pe Siari nostalgici, îl făcu pe Island trist. De aceea și privi el la Solan, încercând să vadă cât adevăr știa el din acea poveste. Dar, în ochii bătrânului, nu zări nicio sclipire de viață. Asta chiar îl minună. Apoi, simțind că cineva îl ațintea cu privirea din spate, privi într-acolo și dădu cu ochii de Bestla. Dar ce văzu în ochii ei, un gol imens, îl făcu să se cutremure și să întrebe, „Se întâmplă ceva, Bestla?”

„Mmm, e timpul!” Murmură tânăra. „Curge mult prea lent.” Apoi, privind adânc în ochii bunicului ei, îi transmise telepatic, „De altfel nu mai simt curgerea timpului, bunicule Island. Și la fel poți vedea asta în ochii oamenilor din jur. Nu-i nicio scânteie de viață în ei.”

Deși nu era prea încrezut în cele spuse de Bestla, Island privi și el fețele Siarilor. Văzu însă aceeași privire goală ca și în ochii Bestlei. „De parcă sufletele lor ar fi dispărut undeva.”

„N-au dispărut nicăieri însă,” auziră ei glasul Samayei în capul lor. „E doar o iluzie. De altfel Timpul se joacă cu noi. O farsă mai bine zis. Bine pusă la punct de altfel.”

„La ce anume te referi?” O întrebă Fenrir.

„La schimbarea destinelor și a epocilor,” răspunse Sephir, care stătea lângă el, după ce acoperi cu palma steaua Irakkam cu care Fenrir se juca. De aceea și-o privi el. Sephir își continuă însă gândul, extrem de calmă, „Viața se „ascunde” atunci cânt vremurile sunt incerte. Dar e doar o iluzie. A minților umane, când instinctul lor sau al șaselea simț cum îl mai știu unii îi vestesc despre o mare schimbare. În mare parte vorbim de schimbarea puterilor. În cazul de față poate fi găsirea unui nou stăpân al Balanței Timpurilor.”

„Din câte știu Balanța Timpului, la fel ca toate celelalte, se închină doar în fața lui Themis,” murmură Fenrir încurcat, tot folosind telepatia.

„Așa și e, frate. Doar că de data asta am impresia că-i un joc mult prea dur pentru a înclina Balanța în favoarea noastră. Și, de adepților răului le reușește să încline această Balanță în favoarea lor sau cel puțin să pună mâna pe unul dintre elemente, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. La fel nu vom ști de partea cui va fi Themis până la urmă: de partea Magiei Albe sau a celei Negre.”

„Dar, e absurd ce spui, Samaya. Cum poate Themis să fie de partea răului?” Insistă Fenrir.

„Pentru că e Balanță, Fenrir!” Spuse Island. „Și o Balanță cerească, așa cum e Themis, nu poate fi creată numai din bunătate. Trebuie să fie echilibru în interiorul ei ca să cântărească drept. De aceea are și partea ei întunecată. Astfel poate fi înclinată și în partea răului.”

„Dar, bunicule,” întrebă Bestla în șoaptă, „ce elemente are totuși Balanța Timpului?”

„Mmm, dacă e să mă gândesc eu bine,” tărăgănă Titanul răspunsul, „acele - aflate în sângele lui Yellen, cadranul - care e tot la Siari la fel ca și rotițele Ceasornicului pe care le stăpânește Nathaniel. Apoi e ecranul Ceasornicului - pe care îl controlezi tu și nisipul Clepsidrei care e la Samaya.”

Răspunsul lui Island îi miră pe toți. Mai puțin pe Samaya. Ea, deși ceilalți o priviră țintă, se uită în altă parte. Și privi oarecum pierdută la zarea înnegrită a nopții, acolo unde se mai vedeau scântei din rug, ce păreau că se ridicaseră până la cer, dacă le priveai de jos. Îl privi ea însă pe Nathaniel când el o întrebă, „Tu știai? De nisip mă refer.”

„Bănuiam cel puțin,” răspunse tânăra surâzând. „M-am convins însă azi. La râu. Când ți-am arătat trecutul. De altfel nu doar ție ți-a spus Jar lucruri. Și mie tot. Astfel am putut înțelege de fapt de ce pot vedea amintirile oamenilor, pentru că… dețin controlul nisipului Clepsidrei.”

„Dar… cum rămâne cu formarea oglinzilor? Tu tot poți forma oglinzi ca și mine,” întrebă mirată Bestla.

„E din cauza că aveți în sânge același element al Timpului,” spuse Boor, îmbrățișând-o pe Bestla. „Tu deții puterea ecranului Ceasornicului, iar Samaya toată Clepsidra, căci, Samaya, tu nu doar nisipul Vremii îl poți controla.”

„Știu,” șopti Samaya. „E din cauza că mama și Edda au fost înrudite, nu-i așa, zeu Boor?”

Asta chiar că fu ceva impactant pentru toți. De aceea și-și ațintiră cu toții privirea la Boor. El însă privi focul. Dar, văzând că până și Siarii îl priveau, așteptând cu sufletul la gură a lui răspuns, murmură, „Și ai dreptate.”

„De altfel, ceea ce nu știe nimeni, e că Samandra era fiica unui Spirit de Apă,” auziră ei vocea lui Dike, care se apropia cu Arion după ce cercetaseră zona de-i sigură. Astfel, întorcându-se în tabără, auziră despre ce vorbeau ceilalți și decise că era timpul să dezvăluie anumite secrete. „Și, dacă e să fiu mai concis, mama Samandrei, nimfa Metope, și Edda sunt surori. Ambele născute din puterea lui Themis și a lui Oceanis. De aceea și prin venele voastre curge și puterea nimfelor de apă, Bestla.”

„Mi se pare mie că exagerezi acum,” bombăni Fenrir. „Să nu uităm că eu îs geamănul Samayei, iar de ea are puterea nimfelor de apă ar trebui să o am și eu. Eu însă dețin focul. Cum e asta posibil ca urmașul unei nimfe de apă să controleze focul? N-are sens.”

„N-are sens doar pentru tine, fiule. Pentru lume se pare că are însă,” îi răspunse Dike în timp ce se așeza alături de Fenrir și îi puse o mână pe umăr. „Doar că nu știu nici eu motivul exact. O să-l aflăm însă. În timp. Sau când Themis va fi restaurată, căci această Balanță a Lumii va renaște totuși din oameni.”

***

În aceeași seară când toți aflaseră că nimfa Metope era de fapt bunica gemenilor, Siarii și restul discutară multă vreme despre cele aflate. Într-un târziu însă, văzând că nu pot ajunge la un consens și mai ales că erau pe cale să se certe între ei, deciseră să meargă la culcare. Nu toți însă, căci Dike și Nathaniel, precum Fenrir și Arion, care erau de strajă în noaptea aceea, rămaseră în afara grotei.

Astfel, stând nu departe de pădure, după ce se asigurară că nu-i niciun pericol pentru ei, Dike îi spuse lui Nathaniel, „Știi, prima dată când a trebuit să-i ajut pe Siari să-și apere neamul a fost anume în ziua în care au căzut Noearii.” Ceva care-l miră extrem de mult pe Nathaniel, care-și aținti cât de curând privirea asupra Titanului.

„Adică, vrei să spui că Siarii pribegesc mai bine de șapte ani?”

„Dacă sincer nu, fiule. Asta cu pribegia a venit mai apoi. Prima dată când i-am întâlnit a fost acum șapte mii de ani, când Siarii fuseseră atacați de Neruppu. Pe atunci Orașul Alb abia se construia. Apoi i-am întâlnit la cam un secol după ce au fost alungați din ale lor case și s-au ascuns în Pădurea Rocu. Și poate că Siarii ar fi pierit în acea zi ca și Noearii de Titanii n-ar fi intervenit atunci să-i pună o limită lui Ian Gyar și Moirae.”

„Dar, nu înțeleg, de ce Ian Gyar ținea cu tot dinadinsul să distrugă și Siarii? Hai că înțeleg ura lui față de Noeari, l-au renegat. Noi însă… ce avea cu noi?”

„Aceleași elemente ale Balanței Timpului, fiule. De asta și vă voia supuși sau distruși. Doar că, închis în al său regat de apă, după căderea Noearilor, a trebuit să aștepte aproape șase milenii ca să vadă căzând și Orașul Alb. Și nu doar l-a văzut căzând, ci ars din temelie. Iar pentru asta deja trebuie să-i mulțumim lui Tenebre și lui Moirae.”

„Nici nu mă miră dacă sincer. Însă, rămâne o altă întrebare, cum le-a reușit lor să ne învingă totuși pe noi? Nu cred că a fost doar din cauza blestemului prințesei Curse.”

„Și ai aici dreptate. Asta a fost un șiretlic bine pus la punct. De altfel a fost și greșeala noastră aici.”

„Greșeală? Despre care greșeală vorbiți anume, Maestre Dike?”

„Că nu ne-am gândit că cele trei puteri ale răului: Tenebre, Ian Gyar și Moirae vor pune la cale un astfel de plan grandios. Îi știam închiși. De aceea și ne-am gândit c-or să găsească până la urmă calea să contacteze și să distrugă și Siarii, la fel cum i-a distrus pe Noeari.”

„Chiar și așa, nu cred că a fost vina voastră. Până la urmă nu-i puteați păzi mereu. Așa cum se întâmplă cu Eris.”

„Ar fi trebuit, fiule, ar fi trebuit. Astfel nu s-ar fi întâmplat măcar tragedia cu fecioarele Siarilor și nici Yātrīkarele n-ar fi apărut pe pământ. Dar… cum zice mereu regina Inlan Diar: ce-i făcut deja e bine făcut, iar timpul nu se mai întoarce. Și nu ne putem decât resemna.”

Dar, deși spuse astfel de cuvinte, Dike se simțea atât de trist. Îl apăsa pe suflet, căci își aminti de întâmplarea din urmă cu șase secole când Yātrīkarele reapărură pe pământ, luând trupurile Fecioarelor Siarilor.

***

CU ȘASE SECOLE ÎN URMĂ

„Ho, Shinar! Ho!” Îi strigă Dike calului negru când tocmai treceau pe lângă Pădurea Rocu. De ce făcu el asta? Pentru că zări, pe după trunchiurile primului rând de copaci, pe cineva ascunzându-se. Dar, deși nu văzu de la început clar cine se ascundea acolo, era sigur că nu-s fiare, căci animalele de obicei se arată atunci când se aude zgomot de copite.

Și nu dădu greș, căci, cât de curând, văzu cine se ascundea acolo: erau oameni. I se păru la început că erau doar femei și copii. Dar, când făcu câțiva pași spre pădure, ducându-l pe Shinar de căpăstru, văzu venind spre el și bărbați.

Erau toți înalți, bărboși și înarmați. Asta le dădea un aer sălbatic. Lui Dike însă acea sălbăticie îi vorbea de ceva: că acei oameni se ascundeau de ceva sau cineva. Și nu de puțină vreme de altfel. Dar, chiar dacă se sălbăticiseră și ei odată cu pădurea, nu-și pierduseră și rațiunea. De aceea niciodată nu atacau, ci doar se apărau.

Dike însă înțelese despre cine era vorba doar când ajunse la câțiva pași de acei bărbați: erau Siarii. Cel puțin ai lor urmași, căci trecuse mai bine de un secol de când fuseseră ei alungați din Orașul Alb și forțați să pribegească prin lume. Dar, deși avea atâtea întrebări să le pună, tăcu totuși când simți o ciudată boare de aer înconjurându-l.

Nu doar el simți boarea aceea, dar și Siarii. De aceea și apucaseră bărbații strâns coada securilor, iar femeile și copiii fugiră de se ascunseră în desișuri. Apoi, cât de curând după asta, se auzi muzică stranie la marginea pădurii.

„Sunt șoaptele răului,” strigă Geran, unul dintre Siari și care era de fapt și conducătorul lor. „Să mergem să ne ascundem! Mai repede!” Apoi, apucându-l pe Shinar de căpăstru, îl forță și pe Titan să se ascundă odată cu ei.

Lui Dike i-ar fi plăcut însă să rămână la marginea pădurii și să vadă care era treaba cu șoaptele celea. Dar, înțelegând că Siarii trecuseră prin multe în acel secol și că distingeau atât de bine răul și din ce categorie face parte, își zise să-i asculte și să nu-i pună și pe ei în pericol.

Dar, în timp ce înaintau spre inima pădurii, Dike simți dintr-o dată că mânerul lui Ionas se încălzise destul de mult. De aceea îl privi și văzu că era de culoare albastră. La fel raze albastre ieșeau și din teacă, semn că lama sabiei avea aceeași culoare. Și, căzând pe frunzele roșii ale salcâmilor, lumina albastră făcea nuanța frunzelor să pară de un verde închis.

De asta și se întrebară femeile, „Ce-i asta?” Apoi, ca fermecate, priviră în jur, la acea minunăție, căci bula lui Ionas îi acoperi dintr-o dată.

„Wow, asta da minune!” Murmurară și copiii. Apoi ieșiră din ascunzătoarea lor, mare parte din ei de sub fustele mamelor, și începură să se joace cu acele bule multicolore de săpun pe care Dike le formase ca să alunge frica din inimile lor. Și făcuse bine, căci, cât de curând, și femeile începură să se bucure, prinzând acele bule de săpun.

Dar, deși copii și femeile păreau să fi uitat de pericolul prin care trecuseră nu demult, nu la fel se întâmplă cu Dike și bărbații. Ei continuau să privească cu mare grijă în jur, încercând să-și dea seama dacă fuseseră urmăriți. Apoi, când văzu că totuși nu-i urmărise nimeni, Geran se apropie de Dike și-i spuse, „A fost probabil Maranam.”

Dike însă dădu din cap că nu. „Sunt mai tentat să cred că e mai degrabă mâna lui Moirae sau Tenebre. Maranam în schimb e un personaj de basm inventat de Titani și crezut de oameni. De altfel nimeni până acum nu l-a văzut niciodată. Nici măcar eu. Și eu da trăiesc de milenii deja în acest univers.”

„Dar totuși, Titane Dike, sunt lucruri pe care instinctul oamenilor îl simte mai bine decât oricine,” spuse Geran pe un ton liniștit. „De aceea și spun că dacă ar fi fost Tenebre, ea la sigur ne-ar fi atacat, căci ea e singura care nu se teme de această pădure. Ai ei aliați însă n-au pătruns nicicând în aceste locuri. Și asta din cauza că se tem de Titanida Hestia, protectoarea noastră.”

Dike îl privi de data asta țintă. Abia într-un târziu, când văzu că acei ochi îi aminteau de cineva, spuse, „Cum te numești, fiule?”

„Geran. Nepotul lui Somat. Sunt din neamul lui Arvam, cel care a fost străjerul prințesei Curse și cel care a condus Siarii după căderea Orașului Luminii.”

Dike tresări. „Cu adevărat ochii acestui tânăr îmi aminteau de Arvam.” Și, deși îl văzuse pe străjer doar odată, în același an în care Siarii fuseseră alungați din case, Dike îl ținea minte. De fapt și-l întipărise în minte datorită ochilor lui de vultur, care pândea cu mare atenție împrejurimile și putea vedea pericolul cât de mic nu era el. „La fel ca și acest tânăr,” își spuse Titanul și oftă. „De altfel, fiule, l-am cunoscut pe străbunicul tău.”

„Serios? Când anume?”

„După căderea Orașului Alb. A fost tot la marginea acestei păduri când l-am văzut. Atunci și el ca și voi venise cu câțiva să cerceteze de-i locul sigur. Dar, după ce le-am spus că dragonii lui Moirae încă colindă zările căutându-i s-au afundat în această pădure și doar rareori am auzit mai apoi să fi fost văzuți de cineva.”

„Asta e din cauza că suntem precauți,” spuse Geran mândru.

„Și totuși Geran, tu, nepotul lui Somat și urmașul lui Arvam, chiar dacă sunteți voi precauți și aveți sânge viteaz în vene, tot mi se pare mie că ați fost înșelați. De altfel sunt sigur, căci văd atât de puțini dintre voi aici.”

„Am fost înșelați? La ce te referi, Titane Dike?”

„Că Soarta a pus ochii pe voi și că va separat.”

„Ba nu. Te înșeli acum, căci nu ne-am separat noi. Doar parte din noi au rămas în tabără. Copiii și fecioarele neamului mă refer, căci era necesar să…”

Auzind cuvântul „fecioare,” Dike tresări. Își aduse astfel aminte de spusele lui Inlan Diar, „Fecioarele Yātrīkar au fost văzute trecând prin Valea Plângerii, Dike. Cineva va avea se pare de suferit.” De aceea și îi spuse Titanul lui Geran, extrem de preocupat, „Să mergem în tabără, fiule. Cât mai repede posibil. În caz contrar n-o să putem împiedica răul să-și facă de cap și vom plânge multe secole după asta.” Și nu greșea deloc spunând aceste cuvinte, căci înțelese în sfârșit șiretlicul Sorții: îi separase pe Siari ca să poate să câștige Yātrīkarele de partea lor. Astfel răul dădea o nouă lovitură întregii lumi, îngenunchind-o.