„Frumusețea naturii n-are margini când e liniște în jur,” murmură Sephir, melancolică, în timp ce stătea așezată pe același pietroi pe care șezuseră și Nathaniel și Samaya când fuseseră la Cascada Licuricilor. „Și e atât de liniște!”

Și avea de ce să se simtă astfel, căci ea nicicând nu se simțise atât de liniștită. În acele clipe însă, având acea splendoare în fața ochilor, era cât se poate de calmă privind la imaginea apei albastre care curgea liniștită în acel mic lac de lângă pietroi în ciuda faptului că era o cascadă și-ar fi trebuit să fie zgomotoasă, la jocul licuricilor deasupra apei și chiar și la acei copaci seculari ce creșteau de cealaltă parte a cascadei, în acea parte de pădure în care aproape își pierduse viața.

De asta și se încruntă apoi și murmură: „și totuși e ciudat! Cum poate fi acest loc atât de superb când în partea cealaltă de pădure a fost nu demult prăpădul? Mi se pare o minciună!” Și, din cauza furiei pe care o simțea în suflet în acele clipe, ochii îi deveniră dintr-o dată negri ca smoala, permițând totodată și licuricilor să se reflecte mai clar în ei.

Totuși noaptea și frumusețea ei, precum și îmbrățișarea caldă a aerului în ciuda faptului că era încă primăvară, o calmară pe tânără. Apoi, privind în jur, Sephir inspiră acel aer plăcut ce se simțea dinspre Nord și care mai păstra în haina lui boarea iernii. Și zâmbi în timp ce șoptea: „și totuși e frumos aici. E cald și plăcut, de parcă te-ai simți moleșit și copleșit de atâta frumusețe.”

Zgomotul apelor ce începu să se audă dintr-o dată atât de clar în jurul ei, deși până atunci abia se auzeau, o făcu pe Sephir să tresară și să privească cascada. Apoi zâmbi: „erai tu!” Spuse ea și privi în dreapta ei, unde-l văzu pe Arion stând în picioare, pe aceeași rocă. Numai că el privea zarea de unde se întoarseră nu demult și nu cascada la fel ca Sephir. „Era din cauza ta că aceste ape nu erau zgomotoase. Avusesei tu grijă să le „îngheți.”

Arion zâmbi: „măcar un pic de liniște după furtună! Merităm, nu?” După care o privi pe Sephir și văzu, în lumina caldă a inelului de pe al său deget, cum ochii ei deveniră din nou albaștri deși fuseseră negri ca smoala până în acel moment. „Și ai dreptate: e ciudat aici. În special acest loc ce pare incredibil de frumos, când nu-i decât o mocirlă.”

„O mocirlă? La ce te referi?” Îl întrebă tânăra, ridicându-se și ea în picioare și privind în aceeași direcție ca el, încercând să vadă dincolo de aparențe și de acea culoare a nopții ce dansa asemeni umbrelor.

„La această cascadă care nu-i decât un fals. Probabil trebușoara lui Tenebre, căci, înainte să aflăm că ești în pericol, noi și maestrul Dike am mers să cercetăm cealaltă parte de pădure. Dar, trecând pe aici, când am luminat zarea la cererea maestrului, acest loc ni s-a arătat cu adevărata lui față. Și… e doar o mocirlă, iar acești licurici nu-s decât scântei al unui foc invizibil.”

„Dar în aceste clipe arată atât de frumos, chiar dacă inelul tău strălucește.”

„E din cauza că suntem doar noi aici. Iar ce ține de inel… el doar luminează întunericul, pe când singurul care-i în stare să rupă o asemenea vrajă puternică e maestrul Dike. De aceea acest loc arată atât de viu, când nu-i decât o iluzie creată de Tenebre pentru ai ține pe curioși departe de bârlogul ei.”

„Chiar și așa, Arion, uneori e mai bine să trăim cu iluzia, decât cu realitatea.” Apoi, zâmbind trist, se așeză iar pe rocă și privi la ape. „Știi… am nimerit în capcana șarpelui tocmai pentru că am vrut să văd realitatea încă odată, pentru că am crezut în vise și am vrut să simt, fie și măcar pentru încă odată, al ei parfum.”

„Să simți al ei parfum? Al cui anume?”

„Al mamei, Arion, al mamei,” spuse Sephir oarecum obijduită. „Anume imaginea ei în ale mele vise a folosit-o Ian Gyar ca să mă ademenească acolo. De aceea am mers în al său bârlog singură, deși știam că pot fi în pericol. Dar… m-am lăsat fermecată de-o iluzie și-am fost la un pas să îmbrățișez moartea în cele din urmă. Și i-aș fi simțit parfumul acelei morți la sigur de n-ați fi venit voi.”

„Oricum, eu mare lucru n-am făcut, căci maestrul Dike și Fenrir m-au trimis totuși să-l anunț pe Zeu Boor despre cele întâmplate. Dar… au reușit ei să te salveze până să pot face eu ceva concret.”

„Cel puțin tu ai fost acolo. Tata însă n-a venit. Probabil pentru că era supărat pe mine pentru că iar nu l-am ascultat și m-am avântat de una singură în Pădurea Mortor.”

Arion o privi îndelung. Apoi, văzând că Sephir se cufunda în gânduri sumbre, decise s-o scoată de acolo și-i spuse: „nu-l învinovăți pentru asta, Sephir, căci nu-i chiar așa cum crezi. Zeu Boor avea să vină după tine, doar că până l-am găsit eu totul se terminase. De aceea n-avea rost să vină într-acolo când voi vă întorceați teferi deja. Și…,” apoi surâse, văzând două brațe albe și puhave înfășurându-se în jurul gâtului lui Sephir. De asta și tăcu și privi iar zarea.

Sephir însă, deși simți acea dulce mângâiere în jurul gâtului ei și simți și acel dulce parfum care-i era atât de cunoscut, nu întoarse capul să-l vadă pe cel sau cea ce-i dădea mângâiere în acele clipe. De fapt nici n-avea de ce să se uite în urmă, căci știa că era anume Zeal, căci numai ea putea fi atât de rece chiar și pe vreme caldă. De asemenea erau bătăile inimii ei: atât de repezi că te înfiorai mai ales simțind acea răceală pe piele. Dar te făcea totuși să zâmbești acea senzație și să te întrebi: „cum e posibil ca cineva să nu fie în stare să-și controleze pulsațiile inimii?” Pentru asta era însă doar un răspuns: Zeal, care era un Spirit de Apă și de asemenea avea puteri extraordinare precum cea de-a îmblânzi cobrele, care era un dar primit totuși de la Gaea. De aceea, pentru a fi ascultată de acele fiare cu sânge rece trebuia să fie atât de similară lor.

Și, zâmbind, aducându-și aminte toate aceste detalii despre a ei soră mijlocie, caracteristici pe care Sephir aproape că le uitase despre Zeal, zâmbi și atinse brațele surorii ei cu ambele palme. Pe urmă, când Zeal își lipi obrazul de capul ei și-i șopti la ureche: „să știi că chiar și dacă ești o mare pacoste pe capul meu, dându-mi adesea dureri de cap, eu totuși te iubesc, Sephir. Și-s atât de fericită că te-ai întors cu bine,” Sephir închise ochii și se lăsă pradă acelui moment.

Dar totuși spuse după câteva clipe: „chiar și durerile de cap pot fi uneori benefice. Te ajută să realizezi că ești încă în viață. De aceea o să iau cuvintele tale ca pe un compliment.”

„Crezi tu asta?” Îi spuse Zeal cu voce inocentă. „Nu încercam decât să leg un capăt de vorbă!” Și ambele pufniră în râs.

Nu doar ele însă se veseliră acolo. Zâmbea și Arion văzându-le vesele. Totuși ceva îl neliniștea. De asta continua să privească țintă spre pădurea de dincolo de ape, unde simțea o undă stranie de rău. Apoi, de parcă ar fi auzit o chemare interioară, privi mai spre stânga și văzu în sfârșit o umbră ascunzându-se după un copac, pândindu-i. De asta își spuse în sinea lui: „mereu ne dă târcoale. Chiar și în aceste locuri.”

De aceea, tocmai pentru că-și dorea s-o alunge de acolo ca să nu le strice seara, Arion întoarse spatele cascadei cu gând să se transforme pe nevăzute în calul înaripat și s-o ia pe Tenebre prin surprindere. Numai că, atunci când se întoarse, se miră să-i vadă pe Dike și Island acolo. De asta și privi apoi și mai mirat spre ape, căci nu putea înțelege cum vraja nu se rupse când Dike era acolo.

Se calmă însă auzind glasul lui Island în urechea lui interioară: „doar bucură-te de seară, Arion. Nu-i necesar să-ți faci atâtea griji. Și, ce ține de Tenebre: dă-i pace! Se va sătura într-un final de privit și va pleca singură. Nu văd rostul să cheltuim energie pe nimicuri.”

Și Arion tăcu, deși avea o mulțime de gânduri în cap. Apoi se apropie de cei doi Titani, în tăcere, căci văzu semnul lor abia observat ca să nu dea de înțeles fetelor că erau și ei acolo și astfel să-și întrerupă ciripitul melodios, căci într-adevăr râsul lor cristalin se auzea pretutindeni în timp ce părea să aibă o discuție ca între fete.

„Și-i plăcut să le vezi bucurându-se,” spuse Island zâmbind. „Ce fericire.” Dar își aduse aminte dintr-o dată că-și spusese c-o va îmbrățișa pe Sephir de imediat ce se va întoarce. Numai că se luaseră cu alte treburi, precum acela că Samaya continua să doarmă, și uitase. Dar „mai e timp” își spuse Island și iar surâse.

Dike însă, spre deosebire de Island care era melancolic, continua s-o privească țintă pe Tenere, care părea să-i fi observat și ea. De aceea Titanul privi la la Arion care-l întrebase: „ce credeți că caută de data asta, Maestre? La sigur nu ceva bun, căci nu-mi place a ei privire neagră ca smoala și faptul că vraja ei nu s-a rupt nici măcar în prezența dvs.”

„Totuși a făcut și ea un lucru bun,” spuse Dike dintr-o dată c-o voce calmă, ceva ce-l miră până și pe Island care-l privi atent. „Mă refer la cascadă și că a ascuns acest loc putred cu imaginea unuia de basm. De aceea spun că chiar de-o duce capul doar la rele face și ea măcar uneori lucruri bune chiar dacă-s sigur că a făcut asta pentru c-a avut de câștigat de pe urma acestei vrăji.”

„Probabil aveți dreptate! Spuse Arion, deși nu era de tot convins. Privi însă la Island când acela spuse:

„Maestrul nostru mereu are dreptate. În special în lucruri ce țin de adevăr, căci… nu poate minți deloc.” Apoi tăcură toți trei, când observară că fetele începură să se joace cu apa, de parcă ar fi uitat complet de griji și s-ar fi întors în copilărie. „Iaca de asta cred eu că există încă magie, căci chiar și după o vreme grea firea umană găsește putere și pentru copilării și joacă.”

„Chiar și așa, Island, cred că Arion are dreptate,” spuse Dike cu voce gravă de data asta. „Și cred că Tenebre e aici cu un scop. Ori caută ceva.” De aceea și închise el ochii și încercă să vadă dincolo de aparențe. Dădu însă peste un loc sumbru, înconjurat de umbre, ceva ce-l făcu să se simtă ciudat și de asta se întoarse cât de curând în lumea reală. Dar acea senzație de neliniște îi apăsa în continuare pieptul. „Și totuși miroase a putred și moarte pe aici.” Și, întorcând spatele acelui loc, vru să intre în pădure.

Se opri însă dintr-o dată și privi atent la Sephir, care, luminată de licurici și de lumina inelului lui Arion, părea atât de frumoasă. Dar nu asta-i atrase atenția, ci acea viziune a ei în brațele lui Fenrir, undeva în adâncul acelei păduri. Și era într-adevăr ciudată acea viziune, căci era ceva ce nu se întâmplase încă și, după părerea lui, nu trebuia să se întâmple. De aceea vru să se apropie de Sephir și să-i spună despre asta. Dar se opri și privi cu atenție în ochii lui Island când acesta îl apucă de braț și-i spuse telepatic: „nu noi suntem în stare să decidem acest destin, Dike.”

„Dar totuși, Island, nu pot accepta nebunia Parcăi. Nu astfel. Și… nu pot să cred că știai despre asta și nu mi-ai spus,” îi răspunse Titanul tot telepatic.

„E pentru c-am decis să nu fiu eu cel care ia decizii pentru alții, Titane. Și același lucru te sfătui și pe tine: lasă-i pe ei să-și decidă soarta, căci chiar dacă Parca a plănuit asta și-și dorește asta atât de mult, ea totuși n-are puterea să le influențeze deciziile. De aceea, de Sephir și Fenrir vor decide să meargă pe aceeași cale și să-și asculte vocea inimii, permite-le să facă asta. Și… ai încredere în fecior, Dike, căci chiar dacă-i tânăr el e destul de înțelept.”

„Și totuși vorbim aici de…”

„Cu dragostea și cu nebunia inimii nu te pui,” spuse Island în voce, zâmbind. Aceste cuvinte însă îl mirară enorm pe Arion care nu auzise conversația telepatică a celor doi Titani. Dar nu întrebă nimic. Doar dădu din cap că înțelese când Island îi spuse: „nu le lăsa singure, căci totuși nu știm de ce-i Tenebre aici.” Apoi privi în urma lui Island și Dike care intrară în pădure.

***

„Au decis să mă ignore, chiar dacă mi-au simțit prezența,” murmură Tenebre îmbufnată. Apoi, pufăind zgomotos pe nări ca să-și arate nemulțumirea, își strânse cu putere pumnii și scrâșni din dinți. Totuși a ei nemulțumire avea mai mult legătură cu faptul că Titanii reușiră să-i strice planurile și-i îngrădiră și calea către Siari, căci ea venise acolo să vadă ce se alesese de Samaya și de-i reușise al ei plan.

Numai că, ajunsă acolo, lângă Cascadă, văzu cu stupoare că nu poate trece. Și, ca să se asigure că nu-i doar o fantezie a ei, își scoase Palantirul din mânecă și privi în el la ce se întâmpla în tabăra Siarilor. Astfel văzu că aceștia se întorseseră deja în vechea lor tabără la ordinul lui Dike, deși planul inițial fusese să se baricadeze în acea veche Grotă unde ei își petreceau și iernile și care era un loc greu de atacat chiar și de cei cu puteri magice tocmai pentru faptul că avea acel loc propria magie ascunsă. Plus la asta: acel loc nu-i plăcea lui Tenebre tocmai pentru acel iz straniu care venea din interiorul grotei, ceva ce ei îi amintea de iedera otrăvitoare, dar un iz totuși pe care Siarii nu-l simțeau se pare.

Și, văzând asta în al ei Palantir, decise totuși să mai încerce odată și să treacă peste apele cascadei, pe vechiul ei drum. Numai că, surpriză: abia atunci văzu cu stupoare că acel drum folosit de ea era luminat și înțelese că doar Dike și Island puteau fi capabili de așa ceva - de-a aduce lumină într-o lume de umbre.

De asta și mârâi Tenebre nemulțumită văzând asta: „o muncă grea inutilă până la urmă,” și avea de ce să fie cătrănită, căci folosise destulă energie pentru a ascunde acea mocirlă de oameni și-a crea un loc de basm. Numai că, pentru a se asigura că va trece neobservată spre tabăra Siarilor ori de câte ori îi va pofti inima, păstră o mică cărărușă sub apa micului lac de lângă cascadă. Și acea cărărușă ascunsă era înconjurată de iederă otrăvitoare și alte buruieni rele care ascultau doar de ea. Și, atunci când ea-și dorea să treacă prin acele ape, acele buruieni sugeau la propriu apa din jur formând o potecă uscată. Dar, în acele clipe, acele buruieni și iedera erau înghețate sau împietrite și n-ascultau deloc a ei poruncă.

Chiar și așa decise să-și încerce norocul. Și, pentru a rupe vraja Titanilor încercă să topească gheața cu focul ieșind din a ei palmă. Numai că gheața nu se topi, iar focul trimis spre ea fu redirecționat spre sursă și Titanida mai nu-și arse palmele încercând asta. Acest eșec însă o făcu să răcnească. Doar pe înfundate însă, căci nu voia să-i pună pe Siari în alertă. De aceea decise apoi să încerce totuși să treacă pe acea cărărușă, căci ea era sigură că chiar de plantele ei erau împietrite și înghețate ascultau totuși doar de a ei poruncă. Dar, imediat ce puse piciorul pe acea cărărușă, iedera prinse viață, se înfășură în jurul piciorului ei și Tenebre fu cât de curând trasă în apă.

Fiind deja în adâncuri, deși nu se temea de apă, Tenebre înțelese totuși că nimerise în capcana propriei viclenii. Și… era totuși pe cont propriu, căci apa dintre două lumi n-ascultă nicicând de nimeni și nu se supune nici magiei negre și nici celei albe, iar cea care crease acea apă fusese anume Tenebre și totul doar ca să poată să-și facă de cap după bunul ei plac.

Dar mult timp de gândire n-avu, căci simțea cum iedera i se ridica pe picioare, înfășurându-se tot mai mult și mai mult și trăgând-o în adâncuri. De aceea Tenebre recurse la ultimul vicleșug posibil: scoase un mic cuțitaș pe care-l purta la cingătoare și tăie adânc din trupul iederei care încerca să-i imobilizeze și mâinile.

Și, imediat ce lama ascuțită a cuțitașului tăie adânc din trupul verde al iederei, planta scoase un țipăt înfiorător și se retrase cât de curând spre ale ei rădăcini. Astfel îi dădu șansa lui Tenebre să scape și să încerce să iasă la suprafață și cât mai curând posibil, până ce iedera nu-și va recăpăta forța, atacând-o din nou. Dar, în clipa în care țâșni la suprafața apei, două mâini mari și verzi, formate din apele acelei mocrile, o prinseră pe Tenebre de cingătoare și încercară s-o tragă în adâncuri.

Numai că puterea apelor se lovi de acea a lui Tenebre, care era mult mai mare la suprafață. De aceea, când Tenebre aruncă foc peste acele ape ce începură cât de curând să ardă de parcă ar fi fost unse cu smoală și apoi să clocotească, amenințând să secătuiască acel loc cât de curând, mâinile-i dădură drumul taliei Titanidei și se reîntoarse la matcă. Apoi, profitând de magia lui Island care înghețase acele plante de la fundul ei, suprafața apei îngheță în secunde, iar focul lui Tenebre se stinse și el curând.

Help support creative writers by finding and reading their stories on the original site.

Văzând asta, în timp ce era deja pe mal, Tenebre scrâșni din dinți și murmură furioasă: „numai Dike și Island puteau fi capabili de-o astfel de monstruozitate. Aceea de-a crea o capcană dintr-alta și asta doar ca să mă învingă. Dar… o să plătească ei pentru asta,” și întoarse spatele acelui loc cu gând să se întoarcă în a ei ascunzătoare și să se gândească îndelung la planul perfect. Se opri însă locului și privi înapoi când o observă pe Sephir apropiindu-se de apă. De aceea se întoarse cu totul spre ea și-o privi îndelung, murmurând: „se întâmplă ceva între lupul cela negru și acest Spirit al Ploilor Torențiale. E ceva magic, dar totuși… cum e posibil ca ceva ce nicicând nu s-a întâmplat să aibă loc acum?”

Dar tăcu, când îl văzu și pe Arion apropiindu-se. De aceea și se ascunse în spatele acelui copac, crezând că ei n-au s-o vadă totuși. Și continuă astfel să-i pândească. Astfel văzu și ea aceeași viziune văzută de Dike: cea cu Sephir și Fenrir în ipostaze tandre în desișurile ascunse ale acelei păduri. De asta și zâmbi Tenebre având acea viziune: „era Parca. Ea a plănuit totuși această uniune. Și… interesant, oare Gaea-i la curent cu asta? Nu, nu cred, altfel ar fi fost deja aici, căci acești doi sunt adorația ei cea mai mare. Dar totuși… ce dacă Mama Pământ e la curent cu planul Titanidei Sorții și-l acceptă? Căci e chiar ciudat că nu-i aici când ar fi trebuit, căci atât lupul, cât și fiica lui Boor au fost azi în pericol de moarte. De asta zic că-i ciudat. Ori… nu-mi zi că-și linge rănile pe undeva și n-o lasă mândria să vină? Sau poate ne pândește pe toți de undeva?” Și Tenebre privi cu atenție în jur.

Dar, nevăzând nimic straniu, Tenebre-și frecă palmă de palmă, satisfăcută. Apoi părăsi acel loc cu gând să se întoarcă în a ei vizuină și să-i spună lui Eris despre ceea ce văzuse, căci avea nevoie de un sfat bun de la a ei mamă ca să știe ce rele să mai plănuiască de acum în colo.

***

Culcată pe-o mare frunză de lotus, apărută pe acele ape datorită puterii ei, Zeal căscă dulce și-și puse pumnișorii sub cap, murmurând: „simt că mă lasă puterile!” Și avea de ce spune asta, căci stătuse trează mai bine de două ore stând lângă Sephir, iar asta era ceva extrem de rar pentru Zeal. Apoi, căscând dulce, se întoarse cu spatele la Sephir, care-o privea cu gingășie, și-i spuse acesteia: „mă trezești de ceva.” După care Zeal se cufundă într-un somn profund.

Văzând-o deja adormită, Sephir zâmbi, căci își știa prea bine sora mijlocie și a ei natură schimbătoare, precum și faptul că pur și simplu adora singurătatea, în locul companiei de durată, iar faptul că petrecuse două ore cu ea era deja prea mult pentru Zeal. Dar chiar și așa Sephir îi era recunoscătoare că-i fusese alături, căci simțea nevoia să vorbească cu a ei soră, căci chiar dacă în timp ajunse apropiată și de Bestla, mai ales după ce aceasta crescuse, totuși Sephir se simțea mai liberă în preajma lui Zeal.

Ce ținea de Bestla: o adora, da, căci îi era soră. Dar diferența prea mare de vârstă între cele două își spunea totuși cuvântul. Apoi era și diferența de puteri, căci Bestla se identifica mai mult cu Samaya și de aceea cele două petreceau mai tot timpul împreună. Dar, și de se nimereau toate trei surorile, Bestla se plictisea repede, căci anume aici vedea ea similitudinile dintre cele două surori mai mari, care puteau sta cu orele și discuta despre ploi, vânturi, nori și ape, ceva ce ei i se părea al naibii de inutil. Apoi, când Zeal începea să-i povestească Sephirei despre cobrele ei, căci Sephir era singura care-o asculta ca vrăjită, Bestla pur și simplu dădea din cap cu reproș, se ridica de jos și pleca, căci nu putea ea deloc înțelege obsesia lui Zeal pentru acele ființe reci, verzi și cu coadă. Pentru ea era mai logic să vorbească despre reflecții, despre gheață și alte lucruri mărunte, iar aici găsea limbă comună cu Samaya.

„Și totuși ele-s fericite,” murmură Sephir dintr-o dată, amintindu-și de-ale ei surori. Apoi, privi iar la Zeal care dormea ca un copil și-o invidie. Pentru o clipă doar, căci spre deosebire de Zeal, care adormea oriunde nu s-ar fi culcat, nu se întâmpla același lucru cu Sephir, care era un spirit liber, năvalnic, și tocmai din această cauză era mai mereu trează. Și, de se întâmpla și să adoarmă, avea somnul zbuciumat, avea coșmaruri care-o făceau să se agite, căci toate coșmarurile ei erau legate de-a ei mamă pe care-o vedea plecând undeva, pe când era doar o copiliță de 10 ani, și nicicând n-o vedea să se întoarcă.

De asta oftă și-și atinse îndurerată pieptul, la fel cum simțea de fiecare dată când avea astfel de vise. Dar, dintr-o dată, a ei minte alungă acele gânduri tulbure și Sephir își aduse aminte de prima dată când ea și Fenrir se văzuseră, atunci când o spionase scăldându-se la râu, adolescent fiind.

„Un puștan care va deveni bărbat odată,” se surprinse Sephir murmurând. Și simți o stranie melancolie și un straniu dor deodată, acel sentiment pe care nicicând nu-l putuse înțelege deși se gândise adesea la asta. Ba chiar îndrăznise s-o întrebe odată și pe Gaea despre asta, când găsise puterea și-și călcase pe orgoliu, dar nici atunci nu află răspunsul dorit. Atunci Gaea-i spusese doar că va veni timpul când va înțelege acea stranie chemare și să nu grăbească totuși acel timp.

Și avu dreptate Mama Pământ spunându-i asta, căci acel timp într-adevăr venise: atunci, când fusese îmbrățișată de șarpele Ian Gyar și apoi se cufundară împreună sub ape, având în gând s-o facă a sa soție cu forța. Sephir însă avuse noroc atunci și faptul că ea se afundă în acea lume stranie, pe care Baradar o numi apoi al ei Purgatoriu inventat, se pare c-o salvase, căci nicicând nu-i deveni șarpelui soție. Dar, anume în acele ape, după discuția cu Animus și Anima, Sephir înțelese că deși nicicând nu-și dorise uniunea cu nimeni și-o dorea în acele clipe. Și regretă a ei decizie de-a fi rămas singură atâta amar de vreme, căci visase să fie liberă mereu, dar Soarta o înșelase și vruse s-o dea de soție șarpelui.

„Dar totuși,” murmură Sephir gânditoare. „E adevărat că anume aceeași Soartă m-a ajutat până la urmă și a mea uniune cu șarpele n-a avut loc. Astfel, fiind încă Fecioară, pot alege singură cu cine să-mi împart destinul și pe cine să-l aleg să-mi stea alături.”

Și iarăși cuvintele Gaeiei îi răsunară în urechi: „un puștan care va ajunge cândva bărbat.” Și, cu aceste cuvinte răsunându-i în urechi, Sephir zâmbi, căci își aduse aminte cum arăta atunci Fenrir când o văzuse în toată splendoarea trupului gol și cum arăta în acele clipe. „Și într-adevăr acel băietan a devenit acum bărbat,” gândi ea.

Simțind însă mișcare în spatele ei, privi într-acolo și-l văzu pe Arion stând de strajă. De aceea și zâmbi, căci se hotărâse să plece, dar nu voia s-o lase singură pe Zeal de teamă să nu i se întâmple și surioarei ei ceea ce i se întâmplase ei în acea zi. Și, ridicându-se în picioare, îi spuse lui Arion: „ai grijă de Zeal, căci eu trebuie să vorbesc ceva cu bunicul. Și cred că ar fi o idee bună să-i mutăm locul de somn, căci cu Tenebre prin preajmă aici nu-i un loc sigur.”

„Desigur, prințesă!” Murmură Arion, plecându-și ușor capul. Totuși el nu se urni din loc decât atunci când Sephir dispăru în pădure. Abia atunci se apropie de frunza de lotus și, îmbrățișând-o pe tânără, se ridică apoi spre nori, ca un cal înaripat pe al cărui spate Zeal continua să doarmă dulce.

Totuși ea murmură prin somn când simți căldura spatelui calului: „am încredere în tine, Arion. Așa că poți să mă duci unde-ți va spune inima!” Apoi, când ajunseră printre noi, Arion o lăsă pe pernele moi ale lui Palar, dându-i acestuia în grijă să o vegheze, iar mai apoi se întoarse pe pământ ca să vegheze tabăra Siarilor.

***

Era o liniște stranie în tabăra Siarilor, o liniște rar întâlnită în ultima vreme, căci nici câinii nu se auzeau lătrând și nici fiarele pădurii urlând în jur. Doar pânza corturilor se mișca ușor suflată de-o boare caldă în timp ce întreaga tabără era cufundată într-un somn adânc.

În corturi însă era și mai cald și chiar mai liniște decât de obicei. De asta și căscă Fenrir dulce și se întoarse cu spatele la intrarea în cort, murmurând: „e cald și bine aici. Nu ca în acel palat de ape.” Apoi, căscând iar, își puse palmele sub cap și se pregăti să se cufunde în somn.

Numai că tresări simțind pânza cortului, cea care servea de ușă, dându-se într-o parte. Nu privi însă într-acolo, crezând că-i Dike cu care împărțea cortul. Totuși, o ciudată senzație, dar totuși plăcută, i se simți pe piele, mai ales când auzi pașii cuiva apropiindu-se de el și încercând să facă cel mai puțin zgomot.

Asta i se păru ciudat, căci Dike nicicând nu încerca să nu facă zgomot. Și, chiar dacă nu făcea el asta special, Fenrir mereu auzise zgomotul pașilor lui și-i cunoștea destul de bine. De asta, tocmai pentru că pașii tatălui îi erau atât de cunoscuți, deveni oarecum alert și se ridică pe șezute, privind spre cel ce se apropia. Făcu însă ochi mari văzând-o pe Sephir stând la doar doi pași de el. De asta și privi speriat în jur, căci nu înțelegea ce face ea acolo, în plină noapte și când e el singur.

Dar își aținti privirea asupra ochilor ei albaștri care-l priveau insistent. Și i se păru extrem de ciudată acea privire, ceva ce nicicând nu văzuse la ea, de parcă un straniu interes ar fi clipit în ei în acele clipe. Apoi era modul în care arăta ea în acele clipe: purtând o rochie lungă și albă, c-o panglică roșie legată chiar sub sânii îmbobociți ce se zăreau conturându-se prin pânza fină. Dar cel mai evident fu anume tăietura adâncă ce pornea de la jumătatea coapsei stângi și care cobora până la poalele rochiei. Apoi, era părul lui Sephir, lăsat pe spate și pieptănat lin, fără să fie prins cu nicio podoabă așa cum obișnuia ea de obicei să-l poarte. Și… era desculță, iar un parfum îmbietor, de iasomie adia dinspre pielea ei.

Asta-l întărâtă puțin, trezindu-i instincte crezute adormite. Dar totuși, știa că nu-i corect să simtă asta și de aceea dădu să se ridice în picioare. Se opri însă locului, când Sephir, pe neașteptate, își ridică puțin poalele rochiei și i se așeză lui în poală, iar apropierea corpurilor lor îl făcu pe bietul tânăr, a cărui obraji erau ca macii în floare, să sughițe.

Și avea de ce să se simtă straniu, mai ales că vedea doar ale ei buze de un roz îmbietor și ai ei sâni îmbobociți ce abia se zăreau prin materialul rochiei. Apoi era și faptul că atât de gentil Sephir îi atinse grumazul cu palma, simțind ale ei mâini reci înfiorându-i pielea. Și, în clipa în care Sephir inspiră adânc, iar pieptul ei se întâri și mai mult, Fenrir se înroși și mai tare, simțind acea dorință fierbându-i pe dinăuntru. De aceea privi în altă parte și murmură încurcat: „de ce ești aici, Sephir? N-ar trebui. E oră târzie și doar noi doi în cort.” Ea însă își lipi brusc fruntea de a lui și închise ochii. De asta și-i închise și el și murmură: „probabil că totuși visez.”

Dar totuși nu visa. Simțea atât de clar atingerea materialului moale al rochiei ei atingându-i genunchii goi, căci chiar și pe timp de iarnă Fenrir obișnuia să poarte pantaloni scurți, care nu-l strângeau la genunchi atunci când se transforma în lup. Apoi tresări auzind-o șoptindu-i în urechea stângă: „un băietan ce va deveni bărbat cândva.”

„Ce?” Murmură el aiurit. Și se trase un pic în spate, îndepărtându-și fruntea de a ei. „Ce-i asta?”

„Recunoștință,” răspunse Sephir abia auzit. Apoi mâinile ei îi atinseră brațele bărbatului, după care ale ei degete fine se plimbară în sus și-n jos pe ele, în timp ce ochii ei și-ai lui priveau atent acel delicat dans pe piele. După care Sephir duse acea mângâiere până pe grumazul bărbatului, făcându-l să se înfioare și mai mult când buzele ei atinseră și sărutară prelung acel grumaz.

„Ești sigură?” Murmură Fenrir încurcat, înțelegând în sfârșit ce-nsemna a ei prezență în cortul lui. Mai ales c-o simțea zvâcnind ușor în a sa poală, în timp ce corpurile lor începură să se apropie tot mai mult și mai mult, până în clipa în care-i simți sânii îmbobociți atingându-i pieptul.

„Sunt sigură,” murmură Sephir cu ochii închiși atingându-i iar fruntea cu a ei. „Mai mult decât singură, Fenrir, căci… am fugit atât de mult de asta, dar anume acest lucru mi l-am dorit cel mai mult.” Și, dintr-o dată, buzele ei se lipiră într-un dornic tremur de cele ale lui Fenrir.

„De ce?” Murmură el și mai încurcat decât mai înainte, deși simțea că acea dorință era mutuă și nu doar a lui și n-ar fi fost necesare cuvintele, ci acțiunea. Dar totuși prefera cuvintele în locul regretelor de mai apoi, căci știa că Sephir își dorise mereu libertatea. În acele clipe însă căuta uniunea anume în brațele lui. Apoi îi răsună acel cuvânt „recunoștință” în urechi, cel murmurat de Sephir nu cu mult timp în urmă. „Dacă-i din cauza a ceea ce s-a întâmplat astăzi, atunci să știi că…”

Fata însă dădu din cap că nu, căci „nu-i vorba de datorie aici, Fenrir. Și nici de recunoștință. Doar am decis să-mi ascult inima și să fac pasul ăsta anume cu tine. Dar dacă tu ești împotrivă, atunci eu…,” și dădu să se ridice din a lui poală.

Brațul lui Fenrir se încolăci însă în jurul taliei ei și-o trase mai aproape, murmurând: „nu-s împotrivă. Dar totuși, cred c-ar trebui să așteptăm, Sephir. Să facem lucrurile cum trebuie, să-ți cer mâna tatălui tău și să-ți dărui inima, căci…”

„Atunci dă-mi doar asta,” spuse Sephir roșind, atingând medalionul în formă de fecioară pe care Fenrir îl purta la gât. „Schimb o fecioară pe-o alta,” spuse ea sfioasă și privi în altă parte când Fenrir îi surâse, căci el nicicând nu înțelesese de ce Parca-i dăduse acel medalion când se întâlniseră întâmplător în urmă cu câteva zile.

De asta și se gândi încurcat: „e oare din cauza Parcăi? Știa ea oare că Sephir va cere anume asta ca să-mi fie soție?” Dar tăcu când simți atingerea delicată a mâinilor Sephirei care-i lega la mâna stângă o frumoasă brățară din piele iscusit împletită pe care o scosese din sân. Și, în timp ce-i lega acea brățară, Sephir murmură: „eu te accept astfel ca fiind a mea jumătate, Fenrir. Și nu cer de la tine decât iubirea.”

El însă nu spuse nimic. Doar acceptă ca ea să-i scoată medalionul de la gât, cu mișcări tandre. Totuși nu-i permise să și-l pună singură, ci-o făcu el, șoptindu-i la ureche: „și eu te accept de soție.” Apoi, după ce legă acel medalion la gâtul ei, buzele lui sărutară fierbinte ale ei buze, simțind din plin acea avalanșă de emoții ce le zvâcnea în piept. Și, cu atingeri tandre, mâinile lui coborâră pe talie, ajuseră la coapse, se strecurară sub rochie și apoi urcară din nou.

Își opri bărbatul acea mișcare însă, când mâna Sephirei o atinse pe-a lui prin materialul rochiei. Și, sfioasă, ea-i spuse: „nu aici, Fenrir. Mai bine… nu aici.” Bărbatul, înțelegând mesajul cuvintelor ei, dădu din cap că da, o luă de mână și-o trase după el în afara cortului, apoi se afundară în doi în pădure.

Abia când cei doi nu se mai zăreau printre copaci, Dike și Island coborâră din copacul în care stătuseră ascunși ca doi puștani. Și, privind în urma acelor doi îndrăgostiți, Dike murmură: „și totuși cred c-ar fi trebuit să mai aștepte.”

Island însă doar zâmbi. Apoi, pocnind din degete, permise taberei să respire, căci anume magia lor cufundase acea tabără într-un somn adânc, doar ca să permită noului cuplu să petreacă momente tandre în doi, fără să fie întrerupți.

„Ce cred eu e că s-a întâmplat anume ce trebuia să se întâmple,” spuse Island, punând o mână pe umărul lui Dike. „Așa că cred că e timpul să celebrăm nu se ne întristăm, cuscre,” și iar zâmbi. Și avea de ce să zâmbească Island și să nu fie trist, căci Sephir, înainte să intre în cortul tânărului, îi ceruse sfatului bunicului, căci Island pentru ea mereu fusese un izvor de înțelepciune.

Și, când Island află despre a ei decizie, o întrebase atunci: „ești sigură că n-ai să regreți după asta, Sephir? Știu prea bine că mereu ți-ai dorit să fii liberă.”

„Sunt sigură, bunicule, căci… ei au avut dreptate când au spus că în doi viața totuși pare să fie mai dulce.”

„Ei? Cine ei?” O întrebă Island încurcat.

Iar Sephir zâmbi sfioasă: „ale mele dorințe.” După care, primind astfel acceptul și binecuvântarea bunicului, Sephir merse la râu unde-și scăldă trupul și se pregăti pentru acea uniune.

„Și totuși a decis singură,” murmură Island melancolic. „Așa cum și-a dorit mereu: a mea scumpă Sephir și-a obținut libertatea. Doar că în brațele iubirii.”

***

Micul ascunziș în care Sephir și Fenrir se retraseră ca să nu fie văzuți de ochi curioși era un luminiș, undeva în adâncul pădurii, pe care tânărul îl descoperise adolescent fiind, după ce-o văzuse prima dată pe Sephir. Și-l alese el tocmai pentru că era ferit și avea astfel libertatea să viseze.

Iar acea libertate era una sigură, înconjurată doar de copaci cu trunchiuri groase, ocrotiți cumva de-ale lor coroane seculare, ce se împleteau frumos una cu cealaltă, de parcă ar fi fost soți ce se țineau strâns de mână. Apoi mai erau și tufișurile care formau un fel de barieră verde împotriva curioșilor. Dar totuși… cei doi nu erau singuri acolo. Martor al dragostei lor mai era și cerul, în timp ce ei, așezați pe-un pătul de flori și ierburi înmiresmate, îl priveau îmbrățișați.

Și, în timp ce-o ținea în brațe, ea încă așezată pe genunchii lui, Fenrir îi săruta îndelung gâtul, inspirând adânc parfumul pielei ei, pe care-l simțea atât de familiar, odată ce ea i se dăruise și era doar a lui. Totuși acel parfum i se părea și ceva interzis, ceva la care mereu visase, dar nicicând nu crezuse c-o să aibă alături. De aceea, acele clipe trăite în doi, i se păreau totuși tânărului ireale.

Văzându-l cumva cufundat în gânduri, Sephir îi prinse capul între ale ei palme. Apoi, privindu-l adânc în ochi, îl întrebă surâzând: „la ce te gândești atât de insistent?”

„La tine și la… recunoștință.” Și-i sărută el apoi vârful nasului.

Fraza însă o făcu pe Sephir să se simtă încurcată. De asta îl întrebă: „de ce anume la recunoștință?”

„Pentru că anume ea mi te-a adus în brațe și mi te-a așezat în poală. Astfel te-a făcut a mea soție și iubită, iar pentru asta-i voi fi veșnic recunoscător, căci chiar de simt că nu-s demn de tine, eu totuși o să lupt mereu să te am alături.”

„Să lupți?” Întrebă tânăra surâzând. „N-ar trebui, căci… oricum nu recunoștința m-a adus alături de tine.”

„Atunci? Ce?”

„Acel băietan care-a devenit azi bărbat în brațele mele. Și-l știi și tu: acel sfios, dar curajos puștan, cel care m-a spionat odată la râu în timp ce-mi spălam trupul gol în ape. Și eu, chiar dacă n-am crezut nicicând, am devenit femeie anume în brațele lui.” Apoi, încolăcindu-și brațele în jurul gâtul lui, în timp ce Fenrir își lipi fruntea de pieptul ei pe care-l sărută prelung în timp ce ea-și lipi fruntea de capul bărbatului, Sephir murmură iar: „și-a avut Gaea dreptate în acea zi.”

„În legătură cu ce?” Murmură bărbatul inspirând adânc al ei parfum.

„Că focul poate căli piatra și-apoi s-o distrugă, la fel cum caii sălbatici poți fi îmblânziți de un bun maestru, așa cum ești tu, cel care pare să mă fi îmblânzit pe mine.” Și, sărutându-l prelung, se strânseră iar în brațe, în acea dulce și tainică îmbrățișare a dragostei, cea cu săruturi, cea cu mângâieri, cea care face dorința să-ți fiarbă în vene în timp ce-ți dorești ca noaptea nicicând să nu se termine, iar cea de alături să-ți șoptească mereu la ureche: „mi-a fost atât de dor.”