CU SECOLE ÎN URMĂ

Întunericul Cosmosului, înconjurat de sclipiri de stele, se legăna ușor în dulcea melodie a stelei Aeon. Tocmai de aceea totul părea atât de viu și, în același timp, adormit, de parcă însuși timpul s-ar fi încăpățânat să țină acea minune în loc. Și, de Michelangelo ar fi văzut acea splendoare a Cosmosului, ar fi găsit fără doar și poate modalitatea de a reda pe o frescă „O nouă Minune a Lumii.”

De acea minune însă se bucurau nu doar stelele și vidul, ci și însuși Haos, ai cărui ochi se deschiseră brusc în fața Aeonului. Apoi, clipind des din gene, ochii lui sclipiră cu tristețe, acea mâhnire pe care o purta mereu în suflet de când fusese trădat de propria familie și obligat să colinde Cosmosul sub forma a doi ochi plutitori.

Chiar și așa, Haosul știa că nu-i singur. De altfel nici n-avea cum să fie cu atâta splendoare în jur. Doar că acea splendoare de lumini și stele nu-i vorbeau. De aceea, de i se făcea dor să vorbească cu cineva, era de ajuns doar să întrebe, „Ești acolo?” După care aștepta în tăcere, privind la haina nopții eterne a Universului ce se scutura ușor în fața ochilor lui.

În acea zi însă tremurul Cosmosului păru să-l deranjeze. De aceea și închise Haosul ochii cât așteptă. Dar mult nu stătu astfel, căci, cât de curând, vidul din fața lui începu să vibreze. Mai apoi crăpă, iar prin crăpătura ceea luminoasă, nu mai lată de 1 metru, fu capabil să treacă Jar și să se oprească apoi în fața stăpânului lumii. Doar că, atunci când acesta deschise în sfârșit ochii, văzu că nu doar Jar apăruse acolo, ci și două Balanțe: una complet luminată, iar alta înghițită de întuneric.

De aceea și oftă Haosul, căci la vederea acelor două Balanțe simți o stranie apăsare pe suflet. Chiar și așa se minună să vadă iar a lor perfecțiune și faptul că semănau atât de mult acele două Balanțe. Dar aveau și atât de multe elemente diferite ele. Primul dintre ele și probabil cel mai vizibil erau talgerele - cele ale Balanței Luminate erau aurii în timp ce cele ale Balanței scăldate de întuneric erau negre. Apoi diferite erau și greutățile de pe acele talgere. De exemplu cele de pe talgerele aurite aveau formă de fecioare ce purtau rochii lungi și albe și de asemenea aveau păr blond. Anume blondul pletelor lor făcea atât de evidentă acea bentiță neagră ce le acoperea ochii - semn că Viața și Viitorul lumii sunt incerte și că ființele vii adesea colindă lumea fără să aibă un scop anume. Greutățile de pe talgerele negre însă aveau de asemenea formă de fecioară, doar că acestea aveau păr negru, veșminte cernite și nici o bentiță pe ochi, semn că Moartea niciodată nu vine pe neașteptate, ci atunci când fiecăruia dintre noi i se oprește ceasul vieții.

Și, deși le vedea atât de clar în fața ochilor, Haos nu putea să creadă că ele erau încă acolo. El crezuse că ele dispăruseră demult, când Themis s-a despărțit în multe alte Balanțe. Dar se înșelase se pare, căci Balanța Morții și a Vieții erau încă acolo, undeva aproape de Planeta Pământ. Dar, când Jar se închină în fața lui, Haosul își luă în sfârșit ochii de la Balanțe și-l privi. Apoi surâse când spuse, „Și totuși ești aici.”

„Unde altundeva aș putea fi, stăpâne?” Murmură Jar cu supunere, dar totuși surâzând fără răutate. „A mea unică menire în acest Cosmos e să apar când sunt chemat.”

„Chiar și așa tu nu ai apărut singur de data asta. Vāḻkkai și Iṟappu au apărut odată cu tine. Asta înseamnă că Viața și Maranam sunt pe cale să se întâlnească.”

„Și ai perfectă dreptate, stăpâne Haos. De altfel era și timpul. Să readucem echilibrul pe Pământ. A fost de fapt decizia lui Yggdrasil, căci el e singurul care deține azi puterea Vieții și a Morții deopotrivă. Chiar dacă ura Geneiei, cea care i-a disipat jumătatea în neant, se mai simte încă în Cosmos.”

„Totuși, Jar, sunt sigur că atât Viața, cât și Maranam sunt la curent cu această decizie a lui Yggdrasil, căci au un destin ei doi de împlinit. Doar că am o întrebare: cine ar trebui totuși să aibă control asupra Vieții pe pământ? Mă refer până Vāḻkkai va fi în stare să-și adune soldați pentru a îngenunchea răul, chiar acolo pe pământ. Din câte știu nu-i nimeni disponibil la moment să îndeplinească acest rol. Ar putea să-l aibă Helyos. El însă e destul de ocupat să gonească mereu după Nyx, alungând întunericul și aducând zorii pe cer. Atlas - ei bine el și așa e destul de obosit ținând Planeta Pământ pe umeri. Dike? Dike are altă menire pe pământ și tu știi asta la fel de bine ca și mine. Mai rămâne Lodur - doar că, dacă îi dăm această misiune, Eris va rămâne nepăzită pentru mult timp, iar noi nu ne permitem acest lux. La fel nu ne permitem ca Māṉsṭar Kēlaksi să fie nepăzit, căci această Gaură Neagră e capabilă să facă destul rău și de una singură. Iar de ajung cumva Eris și Māṉsṭar Kēlaksi să-și unească forțele, atunci multe ființe vor avea de pătimit de pe urma lor.”

„Poate să-i dăm acest rol Gaeie, mărite Haos?” Întrebă Jar, gânditor. „Până la urmă ea deja îndeplinește acest rol, dând naștere ființelor vii. Desemnând-o Titanida Vieții n-ar fi deloc straniu sau nedrept.”

„Poate și ai dreptate, Jar. Numai că rolul Gaeiei pe pământ e altul.”

„Chiar și așa Mama Pământ nu ne va trăda. De altfel nu mă refeream să-i dăm această menire pe veci. Doar până când se va naște adevărata stăpână a vieții. Atunci, când ea va avea o formă, conform profeției, vom lua această povară de pe umerii Gaeiei.”

Haosul însă privi încurcat la Jar. „Despre ce profeție vorbești acum, Jar? Eu nu țin minte să fi auzit de ea.”

Privind adânc în ochii Haosului, Jar păstră tăcerea. Era și el îngândurat și oarecum confuz să afle că Părintele Ceresc nu aflase despre acea profeție. Dar, într-un final, spuse „E vorba de profeția Cosmosului, părinte Haos. Cea care a luat naștere atunci când destinul lui Vāḻkkai și-al lui Maranam s-au schimbat. Dar, chiar dacă am auzit și eu de această profeție, nu-i știu secretul dacă sincer. Doar că va lua sfârșit atunci când Viața sau Moartea vor învinge sau vor ajunge la un acord.”

„Vāḻkkai și Maranam. Yggdrasil și Viti!” Murmură Haosul. Jar însă dădu din cap că nu. „Atunci?”

„Aici vorbim de cineva care va renaște din oameni, având totodată control asupra Vieții și Morții. Și, chiar dacă Yggdrasil le controlează acum pe ambele, el totuși nu va renaște nicicând cu sânge uman. Balanțele Iṟappu și Vāḻkkai însă nu doar că vor renaște având trup uman, dar vor fi mult mai puternice decât aceste Balanțe au fost vreodată. Dar… nici eu și nici Yggdrasil n-am putut încă vedea chipul celei sau celor care vor avea control asupra acestor Balanțe.” După aceea Jar se uită spre Planeta Pământ, care continua să se rotească încet în jurul soarelui. Ce fu ciudat la acea planetă însă fu să vadă cum șapte inele de foc înconjurară planeta, de parcă însuși Pământul încerca să-și protejeze secretele.

Mirat de acea turnură de situație, Haosul se încruntă. Apoi, confuz, murmură, „Atunci, dacă nici tu și nici Yggdrasil nu știți ce se va întâmpla apoi, cum să știm noi cum să protejăm apoi Cosmosul? Sau să-l controlăm?”

De data aceasta Jar surâse însă. Și, încă cu ochii pe cele șapte inele de foc din jurul Pământului, spuse, „Nici nu ai cum, Părinte Haos. De altfel nici n-am avut noi o astfel de putere. Doar am crezut c-o avem. A fost însă doar o iluzie și asta datorită lor.” După care, în fața lor, de-o parte și de alta a Pământului, în centrul acelor inele de foc, se văzură Eftir Daudann și Lifid Ibloma.

Asta îl miră și mai mult pe Haos, căci el era sigur că acele pumnale dispăruseră demult, mult înainte ca el și Eris să lupte. De aceea și murmură încurcat, „Am crezut că aceste pumnale sunt doar o legendă acum.”

„Și eu. Dar totuși văd că nu-i așa.” Și, chiar în fața celor doi, pumnalele migăiră de 7 ori. Apoi, când a lor lumină - albastră în cazul lui Lifid Ibloma și roșie în cea a lui Eftir Daudann scăldară cele șapte inele de foc ale Pământului, pe axa acelor inele se văzură cele 12 Balanțe magice ce se roteau pe acele inele ca pe o axă: Nēram Vāṉalai (Balanța Timpului și a Spațiului), Iṟappu Vāḻkkai (Balanța Vieții și a Morții), Nalla Mōcamāṉa (Balanța Binelui și a Răului), Oḷi Iruḷ (Balanța Luminii și Întunericului), Nīr Pūmi (Balanța Apelor și Pământurilor), Tī Paṉikkaṭṭi (Balanța Focului și a Gheții), Cakti (Balanța Puterilor), Āṉmākkaḷ (Balanța Sufletelor), Ñāṉam (Balanța Înțelepciunii), Aṭuttaṭutta Tīrppukaḷ (Balanța Judecății de Apoi), Niḻal (Balanța Umbrelor), și cea de-a douăsprezecea Balanță și cea care cântărea păcatele lumii și decidea drumul celor trecuți în neființă spre Rai sau spre Iad - Īṭaṉ Narakam.

Văzându-le rotindu-se atât de perfect în fața ochilor lor, Haosul surâse. Apoi, abia auzit, murmură, „Și toate douăsprezece se vor închina până la urmă unui singur stăpân. Cel demn de a stăpâni Balanța Cosmosului - Themis.”

„Așa și e,” auziră ei mai apoi glasul lui Yggrasil. Era însă ciudată acea voce, ce părea oarecum femeiască. De asta și se întoarseră Haosul și Jar și priviră în urmă. Astfel văzură acea superbă Balanță Themis formându-se chiar în fața ochilor lor după ce cele 12 Balanțe se uniră dintr-o dată.

„Nu pot să cred!” Murmură Jar încântat. „Themis? Tu ne vorbești?”

„Așa e, Jar!” Răspunse de data asta o voce clară, a unei femei. „De aceea vă spun acum să stați departe de luptele care au să vină. În special nu încercați să-i influențați pe oameni sau Titani să lupte așa cum vreți voi. De ce? Pentru că de veți face asta veți influența și profeția, iar asta poate avea un efect invers celui pe care ni-l dorim. Dar, de veți sta deoparte, atunci când va veni timpul, veți auzi cu toții șoaptele Cosmosului. Acele șoapte care au dat de altfel naștere tuturor profețiilor, cele știute și neștiute de voi. Și, după ce-or fi auzite acele șoapte, vor fi duse mai departe de undele luminii Cosmice, spre viitor și totodată spre trecut, ca lumea să știe și să nu mai facă aceleași greșeli. Dar, de le-or face, atunci stăpânirea Întunericului asupra Luminii va fi inevitabilă, iar viața, cea pe care Atlas și restul au apărat-o cu propriul trup, va fi controlată de Moarte.” După ce spuse aceste cuvinte, Themis dispăru atât de brusc.

Doar cele două pumnale continuau să plutească în același loc. A lor lumină însă era atât de slabă în acele clipe, căci puterea lor era strâns legată de cea a oamenilor și-a Titanilor. Numai că, cum cele două părți nu se puteau pune în totalitate de acord, și puterea pumnalor slăbea văzând cu ochii.

***

PREZENT

„Să vă dau pumnalul, zici?” Spuse Goyan cu ironie. Stătea în acel moment așezat pe tron, în al său Palat de Aur. Și, din cauza că se simțea atât de încrezut în sine, privea cu dispreț la ai săi oaspeți nepoftiți. Mai ales simțea ură pentru ei, căci avură îndrăzneala să-i ceară ce avea cel mai de preț. Chiar și așa nu-i alungă de imediat și nici nu-și trimise soldații asupra lor după cum îi era felul. Doar stătu și ascultă, căci era totodată curios să afle motivul vizitei lor. „Și, de vi-l dau, ce obțin la schimb?” Întrebă el într-un final cu viclenie.

„Nu-ți pierzi capul?” Mârâi Fenrir abia auzit. Apoi privi la Sephir, care stătea gânditoare, când zări ochii lui Goyan ațintiți asupra lor.

Și Goyan era într-adevăr interesat să-i vadă mai bine pe cei patru. În special îl uimea să vadă liniștea lor. Mai ales postura Sephirei, care stătea cu brațele cruciș pe piept, mult în spatele companionilor ei. Și, spre deosebire de ceilalți, ea nu privi deloc la Goyan. La fel făcu și regele: privi cât de curând în altă parte când înțelese că acea tânără nu-l interesa.

După Sephir fu rândul lui Fenrir să fie analizat de rege. Tânărul lup însă, deși văzuse că Goyan nu atrase prea multă atenție Sephirei, simți totuși gelozie. De aceea și se poziționă în cele din urmă în fața ei, ascunzând-o de privirea acelui nebun, care avuse îndrăzneala să ceară ceva în schimbul pumnalului pe care ei erau siguri că trebuia să-l dea fără măcar să crâcnească.

Dar, pășind în fața Sephirei, Fenrir reuși să-l supere oarecum pe Goyan și acela strâmbă din nas. De aceea își zise să vadă ce era cu restul. Doar că, când să-și mute privirea de la Fenrir la Arion, ceva-i atrase atenția: o ciudată luminiță venind de sub haina lui Fenrir. De aceea și se ridică Goyan cât de curând de pe tron și se apropie de el. Și, fiind la doar un pas de Fenrir, care-l privea chiorâș, Goyan întinse mâna să atingă pieptul tânărului.

Fenrir însă, neplăcut surprins de îndrăzneala lui Goyan, îi apucă strâns încheietura mâinii drepte cu a lui mână stângă. După care îi arătă colții, semn că mersese prea departe. Și, reacția lui Fenrir, le dădu semnalul Bestlei și lui Arion să pună mâna pe săbii. Doar Sephir nu făcu nimic. Nici măcar nu se mișcă din loc, iar asta i se păru ciudat Bestlei care-o privi numaidecât. Mai ales era mirată s-o vadă pe a ei soră mai mare privind undeva pe lângă Goyan. Privind într-acolo însă Bestla nu văzu nimic. De aceea se încruntă. Dar, ceea ce spuse Sephir mai apoi, o uimi și mai mult. Din această cauză și-o privi crucită pe sora ei care i se adresă lui Goyan și nu ei:

„Ești sigur de ce vrei să faci sau să afli, rege?” Doar că cele spuse de Sephir îi miră într-un final pe toți. Ea însă, deși fu privită de cei patru, nu-i privi pe niciunul. Doar își continuă gândul, „Uneori e mai bine ca anumite secrete să rămână ascunse.” După care, c-o ușoară mișcare a mâinii, scoase medalionul în formă de stea, ce stătuse până atunci ascuns în pieptul lui Fenrir, și-l făcu să-i apară în palmă.

A ei mișcare însă, atât de neașteptată, îl făcu pe Goyan să se retragă brusc în spate. Făcu el asta însă din cauza lui Fenrir, care se transformase în lup. Și mai ales datorită colților ascuțiți ai lupului, care era cu adevărat nemulțumit că Goyan vruse să-l atingă fără permisiunea lui.

Apoi, văzând că Sephir analiza medalionul, Goyan o privi. Tânăra însă nu-l privi defel. Doar se uita cu mare atenție la medalion. Și-i analiza forma. Văzu astfel că avea bază rotundă, asemeni monedelor. Partea din spate a acelei monede avea gravată pe ea lupta lui Eris și-a lui Haos, în timp ce pe cea din față se vedea gravat Aeonul. Și, chiar deasupra acelei stele luminoase, în cruciș, se vedeau cele două pumnale: Eftir Daudann și Lifid Ibloma. Doar că vârfurile lor nu erau ascuțite, ci ușor boltite la margini. Dar, sub cele două pumnale, se vedeau alte cinci, poziționate una peste alta și ale căror margini formau colțurile ascuțite ale stelei. Apoi, chiar în mijlocul format de cele cinci stele, între lamele celor două pumnale, se vedea un mic ochi, asemănător ochiului interior al lui Mayar. Numai că acesta n-avea mijlocul oval de culoare galbenă, ci o parte îi era neagră și alta albă, separate fiind de o linie în zigzag. Doar că ceva lipsea la acel medalion aproape perfect: mânerul pumnalului Livid Ibloma și punctișorul alb de pe partea neagră a ochiului.

Dar nu doar Sephir păru să vadă acea perfecțiune a stelei din mâna ei, ci și Goyan. Și, cât de curând, îl auzi bolborosind, „Dar… de unde ai tu asta?”

Sephir surâse însă, „Din pieptul lui Fenrir. Și ceea ce știi și tu e că atâta timp cât eu am această stea el nu poate să revină la forma lui umană.”

„Asta însă e nebunie,” murmură Goyan.

„De ce?”

„Pentru că această stea nu poate fi scoasă din trupul stăpânului ei. Doar dacă…”

„…stăpânul stelei și cea care-o controlează sunt legați de soartă? Ei bine, ai dreptate. La fel și că eu sunt soția lupului. Astfel, când m-am dăruit lui și i-am dăruit și inima, am căpătat dreptul de a atinge această stea.”

„Asta chiar că-i nebunie curată,” bombăni Bestla, încurcată. „Și… mi se pare că acea stea e…”

„…forma Aeon sau Sfera Cosmosului. Aceeași sferă creată de Părintele Haos și care a fost ulterior dată oamenilor și Titanilor,” spuse Sephir, zâmbind viclean. „De altfel una dintre stele i-a fost dăruită lui Upprisinn la naștere, cea care a creat Regatul Rophionilor alături de maestrul Dike. Pe când cealaltă, prin intermediul lui Kaerlleikans, a ajuns la oamenii Orașului Soarelui Apune.”

Apoi, privind la Goyan, Sephir îl făcu să se cutremure, căci el cu adevărat nu putea înțelege cum aflase ea acel secret. El știa că doar puține persoane pe lumea asta erau la curent despre existența celor două stele. Doar că nicicând nu se așteptase ca soția unui lup să știe despre asta. De aceea și șuieră el într-un final printre dinți, „Șarlatani. Nu știu cum ați aflat voi al meu secret. Dar…”

„…ne vei da pumnalul da sau da, căci nu mai ai dreptul să-i fii stăpân odată ce ai ajuns să faci rău oamenilor avându-l în posesie,” mârâi lupul printre dinți. După care făcu câțiva pași spre Goyan, forțându-l să se ascundă în spatele tronului său. Chiar și așa Fenrir nu se opri, ci continuă să urce scările.

La jumătatea scărilor însă se opri, simțindu-l pe Arion alături. Dar mai mult se opri auzind vocea Sephirei în capul lui, „Nu-i încă timpul, Fenrir.”

This content has been misappropriated from Royal Road; report any instances of this story if found elsewhere.

Doar că, stând pe loc, Fenrir îi dădu șansa lui Goyan să capete puțin curaj. Apoi, când se simți în stare, se așeză înapoi pe al său tron și dădu drumul aerului pe care-l ținuse în piept multă vreme. După care, cu mare grijă, privi la cei câțiva ostași pe care-i avea în sala tronului și asta din cauza că era extrem de uimit că nu săriseră să-l apere când lupul se îndreptase spre el. Se miră însă enorm să vadă că arătau împietriți, controlați de puterea cuiva.

Din această cauză și privi în jur, încercând să înțeleagă ce se întâmpla. Astfel dădu cu ochii de Bestla, care se juca în acele clipe cu faimoasa ei gelatină albastră, care-i aluneca lin de pe o palmă pe alta și apoi pe dosul palmelor. Acea mișcare nu era însă neînsemnată, căci, făcând asta, înconjură locul cu oglinzi, poziționându-le chiar în fața soldaților, pe care-i controla. Dar, făcând asta, reuși să-i atragă atenția regelui, care, la vederea ei, rânji.

„Exact ca cea din visul meu,” își spuse Goyan. Și așa și era, căci, copil fiind, avu un vis. Și în acel vis se văzu pe sine, mic încă, în grădinile Palatului, în fața unui măr. Ba chiar vruse și să urce în acel copac ca să ia un fruct rumen pe care-l văzuse sus pe-o creangă. Doar că, punând piciorul pe creanga cea mai de jos ca să se împingă în sus, zări un șarpe alunecând în jos pe creanga cea groasă care era axa copacului. Și acel șarpe venea direct spre micul Goyan. Asta-l sperie enorm pe copil, care se trase brusc în spate și căzu la pământ. După care începu să se târască în urmă, căutând scăpare.

Târându-se însă în spate, fără să se uite într-acolo, se lovi într-un final de picioarele cuiva. Și, speriat, se uită numaidecât în sus. O văzu astfel pe Bestla, ținând o mică oglindă străvezie în mână cu care vrăji șarpele și-l făcu într-un final să-și schimbe direcția și să urce iar în copac. Și, când șarpele deja nu se mai vedea printre crengi, copilul Goyan privi la acea Zână și-i zâmbi. Imediat după aceea se văzu deja mare, tot în grădinile Palatului. Alături de el stătea aceeași zână și ambii priveau fericiți ai lor copii jucându-se printre copaci: o fetiță și un băiețel.

De aceea și șopti într-un final Goyan, „Cea sortită,” complet vrăjit de acel gând. Ba chiar și zâmbi fericit, căci „În sfârșit voi avea binecuvântarea să am un copil al meu în brațe.” Dar, chiar dacă lui i se păruse că șoptise acele cuvinte doar ca să le audă el, se înșelase, căci le auzise și Arion.

Din această cauză Soan apucă strâns mânerul sabiei sale. Ba chiar se încruntă, supărat să audă acea aberație din gura lui Goyan. Și, cum era înfuriat, chiar era în stare să-l ucidă pe rival pentru a lui îndrăzneală. Nu se apropie însă de rege datorită lui Fenrir, care-i transmise un gând, „Nu se merită, Arion. Cel puțin pe moment. De aceea zic să stăm liniștiți și să auzim ce are de spus.” După care se uită țintă în ochii regelui și spuse, „Și acum: să auzim ce ceri în schimbul pumnalelor.”

„Pe ea,” spuse Goyan fără să ezite. „O vreau pe ea de soție și voi puteți avea ce vă doriți - pumnalul.”

Această nerușinare îl făcu pe Arion să-și piardă capul. Și, într-un atac de furie, scoase sabia din teacă cu gând să-i arate lui Goyan că nu tot ce vede poate avea. Dar, cât de curând, auzind râsul isteric al Bestlei, o privi și-o văzu prăpădindu-se de râs. Ceva ce nimeni nu putu înțelege. Nu până ea nu spuse, „A ta soție, zici? Și… de ce mă rog? Nici măcar nu mă cunoști și la sigur habar n-ai cine-s eu.”

„Pentru mine e de ajuns să știu că arăți ca zâna din visul meu. Cea sortită mie: să-mi fie soție și mamă copiilor mei,” îi răspunse Goyan trufaș.

„Da nu mai spune?!” I-o întoarse Bestla. „Și aici la sigur te înșeli. De ce? Pentru că oi fi eu bună la suflet, da nu toantă să mă mărit cu primul ieșit în cale. Mai bine mă călugăresc. Și, cum sunt totuși o persoană bună, o să te scot din încurcătură că văd că habar n-ai cine-s eu. Bestla îmi zice. Fiica lui Boor și nepoata Titanului Gheții - Island. A mea mamă a fost un Spirit de apă. Numele ei era Edda. Iar a mea bunică, cea despre care știe toată lumea de altfel, nu-i nimeni alta decât regina Inlan Diar. Dar, ceea pentru ce sunt eu cunoscută, e pentru puterea de-a controla gheața, oglinzile și-a crea lumi paralele. Și, deși nu-mi pot citi trecutul și nici viitorul, sunt sigură de-un lucru: că nu mi-a fost nicicând scris să fiu soția unui muritor de rând.” Iar ultima parte a discursului Bestla o șuieră printre dinți.

Goyan însă zâmbi, deloc deranjat de cele spuse de ea. Ba chiar îi spuse cu oarecare viclenie în glas, „Poate și ai tu dreptate, Bestla, fiica lui Boor. Dar totuși nu știi un lucru: că viitorul și destinul pot fi schimbate. Ceva ce stă în puterea oamenilor. Și, de și tu crezi asta, atunci…”

„O să faci gaură în apă,” îi spuse Bestla în batjocură. „Dar, dacă tot ești atât de sigur că-ți poți decide destinul și viitorul, atunci luptă cu Arion.” O propunere care-i miră pe toți de altfel și nu doar pe Goyan. „Dar, de accepți, va trebui să fie o luptă cinstită: fără arme sau magie. Și, de-l învingi, atunci da: accept să-ți fiu soție.”

„Bestla, asta e nebunie,” îi șuieră Sephir printre dinți, făcând câțiva pași spre ea.

Bestla însă doar zâmbi, privind-o. Apoi își continuă gândul, „…dar, dacă pierzi în fața lui, atunci eu am dreptul să iau de la tine tot ce-mi doresc. Ce zici: avem un pact sau nu?” Și iar zâmbi. Iar zâmbetul cela de… ah, nu mă uita… și ochii ei de-un albastru senin îl înnebuniră pe Goyan pur și simplu.

Și, visând s-o aibă alături, în brațe și-n al său pat, visând să aibă cu ea doi copii frumoși, care să alerge prin grădinile palatului, râzând zglobiu, Goyan murmură, „Accept.” Acea șoaptă însă era vicleană. El avea în minte un plan. Unul sigur, așa cum credea el, căci nicicând mai înainte nu pierduse în fața nimănui și asta din cauza pumnalului. De altfel avea de gând să-l folosească și în acea luptă. Astfel, crezând că nimeni nu-l vedea, Goyan atinse lama lui Eftir Daudann pe care-l avea sub haină.

Se înșela însă. Cum nu de altfel, căci potrivnici îi erau Arion și Fenrir, ai căror ochi ageri văzură tot. Dar… ce plănuia a lor minte era tot o taină. La fel ca și planul lui Goyan.

***

Pășind în cerc, la pas lent, lupul Fenrir privi cu atenție la cei doi vrăjmași aflați în centrul ringului de luptă. Ambii erau la bustul gol, cu părul strâns sus pentru a nu-i încurca în timpul luptei și cu fășii groase de material în jurul palmelor și a încheieturilor pentru a nu se răni.

Apoi, uitându-se în jur, Fenrir le văzu pe Sephir și Bestla, stând față în față, undeva în stânga și-n dreapta lui. Dar, deși fetele păreau să nu facă nimic special pentru a influența lupta, își foloseau totuși pe ascuns puterea ca să-i dea curaj lui Arion. Acesta însă era prea concentrat pe chipul lui Goyan ca să simtă acele pulsații plăcute pe piele. Și se concentra el atât de mult, analizând fiecare mișcare a vrăjmașului, tocmai pentru că nu-și permitea să cadă în capcană sau mai rău - să piardă în fața regelui.

Din această cauză și era destul de nervos. Nu că s-ar fi temut sau că nu era sigur pe sine, ci pentru că se temea ca nu cumva Goyan să folosească vreun șiretlic și să obțină ce-și dorea: pe Bestla. Dar, dacă asta s-ar fi întâmplat într-un final, Arion se decise, „Îl termin dintr-o lovitură. Nu-mi pasă dacă ulterior îmi blestem sufletul. De ea nu se atinge și pace.”

De altfel avea și de ce să fie Arion nervos, căci ceva în comportamentul lui Goyan nu-l convingea. Ce anume însă nu-și dădea seama. Goyan însă știa ce anume-l motiva să fie atent și viclean: instinctul de supraviețuire. Și acest instinct se trezi din somn tocmai datorită faptului că înțelegea că un pas greșit și regele Orașului Soarelui era sortit pieirii. Ba mai mult: acel instinct fu trezit de rațiune, cea care înțelese că Goyan se afla la apogeul nebuniei sale și se condamnase pe sine visând la imposibil: să aibă alături de el o zeiță cu puteri magice și singura care-i putea da un fiu, așa cum ajunse să creadă Goyan într-un final.

Chiar și așa Goyan realizase în sfârșit că se pripise acceptând propunerea Bestlei. Mai mult decât atât se temea să piardă în fața tânărului din fața lui, căci asta ar fi însemnat să-i fie călcat în picioare orgoliul. Pe lângă orgoliu însă ar fi pierdut și pumnalul Eftir Daudann și, cine știe, poate că și-ar fi pierdut într-un final și viața, căci nu degeaba îi arătase Sephir steaua lupului - însemna că pe lângă pumnal și-ar fi dorit și steaua. Dar… era o problemă acolo: dacă le-ar fi dat pumnalul și-ar fi dus traiul în liniște până la adânci bătrâneți. Cu steaua însă era diferit, căci cel ce pierdea dreptul să dețină acea stea pierdea fără dubii și viața.

De aceea și decise Goyan într-un final, „Cea mai bună apărare e fără doar și poate atacul.” De aceea și se năpusti asupra lui Arion când acela păru să fie neatent. Numai că, când se repezi să-l apuce pe Arion de braț, tânărul se feri, iar regele se duse câțiva metri în față împleticindu-se pe picioare. Îi dădu astfel șansa lui Arion să profite. De aceea și-l lovi acela în partea din spate a genunchilor, forțându-l pe rege să îngenuncheze. Dar, când se aruncă asupra lui Goyan cu gând să-l apuce cu brațul de după gât și să-l stranguleze, fu forțat să sară într-o parte când lama pumnalului Eftir Daudann aproape că-i mușcă din trup.

„Am zis fără arme,” șuieră Bestla printre dinți, furioasă să afle că omul apelase la vicleșug. Și, chiar dacă văzu că Arion nu fusese rănit, era cu adevărat înfuriată pe Goyan pentru trucul ieftin la care recurse.

Goyan însă zâmbi, căci reacția Bestlei i se păruse semn de slăbiciune. De aceea și luă o poziție de atac și privi țintă la Arion. Acela, văzând că Goyan recurgea la șiretlicuri, decise să facă la fel. De aceea, când Bestla îi aruncă bentița pe care o purta mereu cu ea chiar dacă nici ea nu știa pentru ce, una albastră, destul de lată și cu broderii frumoase pe ea, o prinse din zbor și apoi își înfășură mâna dreaptă complet în ea.

Văzând mișcarea lentă a mâinii stângi a lui Arion înfășurând bentița în jurul celei drepte, Goyan sâsâi printre dinți, „Și, crezi că astfel mă poți învinge?”

„De ce și nu?!” Răspunse Arion sec, dar totuși zâmbi și el șiret. „Șiretlic contra șiretlic. Ai fost primul care a încălcat regulile jocului. Iaca le încalc și eu, căci deși ai crezut că mă poți învinge folosind pumnalul ai uitat totuși cine sunt.”

Goyan strâmbă din nas… chiar uitase. De aceea și sâsâi apoi printre dinți, oarecum iritat, „Nu, să zicem că ai dreptate și uitasem că am de-a face anume cu Soan, protectorul Vieții pe pământ. Doar că… nu pot înțelege lucru: cum ai putut accepta să lupți cu mine pentru a pune mâna pe Eftir Daudann, care-i fără doar și poate un element al morții?”

Arion însă rânji, „Cine a spus că lupt pentru pumnal?” Asta-l făcu pe Goyan să se încrunte. După aceea privi la Bestla, care zâmbea ciudat în acele clipe. Și iar se uită la Arion când acesta spuse, „Să zicem doar că urăsc să pierd. Mai ales când alții vor ce nu le aparține sau ce-i al meu.”

De data aceea Goyan era cu adevărat cătrănit, căci nu-i plăcuse îndrăzneala tânărului de-ai spune verde în ochi că are sentimente pentru Bestla. Cea pe care el și-o dorea doar pentru el. Mai ales nu-i plăcuse zâmbetul șiret văzut pe fața Bestlei: asta însemna că și ea avea sentimente pentru Soan.

Ceea ce nu știa însă Goyan era că Bestla surâse și pentru că tot avea un plan. De fapt îl avuse de la început, căci nu era proastă să se mărite cu regele doar pentru că acela așa-și dorea. Și, cum era încrezătoare în puterea lui Arion și mai ales știind că și singură se putea apăra în caz de nevoie, îi și propuse acestuia acel plan.

Fenrir însă, deși vedea rânjetul ciudat de pe fața Bestlei, nu înțelese cărui fapt i se datora. Numai că, când observă că mâna lui Goyan tremura ca naiba, făcu ochi mari de uimire. De aceea și-i șuieră el lui Goyan printre dinți, „Ce șiretlic mai folosești de data asta, rege? Doar ți s-a spus c-o să fie o luptă cinstită.”

Răspuns primi însă de la Sephir, care-i spuse telepatic, „Nu-i el. Mă refer la vicleșug. Se pare că însă-și Eftir Daudann e de vină. Își schimbă stăpânul.” Gândul ei însă fu auzit și de Bestla, care-o privi ca trăsnită. Sephir însă privi țintă la Arion, care arăta ciudat în acele clipe, privind oarecum cu ură la Goyan, deși ea știa că n-ar fi trebuit el să simtă așa ceva. Dar, chiar dacă nu înțelegea motivul pentru care Arion acționa astfel, decise să nu-i alerteze și pe ceilalți. Doar își continuă gândul, „De fapt am văzut asta aseară, când Marry a murit în brațele lui după ce a folosit anume lama acestui pumnal ca să-și ia viața. Și, atunci, am văzut cum cineva i-a înfipt pumnalul în piept lui Goyan. Cine însă nu știu, că nu i-am văzut fața. Doar mâna albă ca spuma laptelui.”

Tresăriră însă cu toții în clipa în care steaua din palma Sephirei începu să strălucească. Și, în aceeași nuanță roșietică, străluci și lama lui Eftir Daudann. Din această cauză și-și acoperi Goyan ochii cu brațul, simțind că orbește. Dar, când îi redeschise, dădu cu ochii de chipul lui Arion și se cutremură, căci văzu că ochii lui erau roșii și nu albaștri ca mai înainte.

Același lucru văzură și ceilalți. Dar doar Bestla murmură încurcată, „Ce se întâmplă? De ce Arion are ochii Yātrīkarelor? Cum e asta posibil? El doar… el… el e Spiritul Vieții. E imposibil ca Soan să aibă energia morții curgându-i prin vene.”

Preocuparea din glasul Bestlei reuși să-l alerteze pe Fenrir. De aceea lupul închise ochii. Astfel reuși să pătrundă în acea lume crepusculară înconjurată de flăcări. Acolo însă nu era singur. Stătea față în față cu Arion, cel cu ochii roșii, care tremura continuu neînțelegând ce i se întâmpla, căci vedea clar cum anumite vinișoare negre îi apăreau pe piele.

Fenrir însă nu era gata să renunțe la al său bun prieten și mentor și să-l lase în slujba morții. De aceea îi strigă, „Arion, privește-mă!” Îi trebui însă secunde bune ca Arion să-l privească. Și, când Soan se uită în ochii roșii ca focul ai lupului, culoarea ochilor săi începu să se schimbe brusc din roșu în albastru și invers. Apoi, la cam 1 minută după aceea, deasupra palmei drepte îi apăru Vāḻkkaiyiṉ, sfera albastră care era simbolul lui Soan. Și, văzând acea sferă rotindu-se ușor deasupra palmei sale, Arion începu să tremure și mai mult, căci înțelese că el însăși se schimba. De aceea și Fenrir îi spuse cu voce aspră, „E timpul să alegi, Arion. De partea cui vrei să fii, căci de alegi să fii Yātrīkar atunci va trebui să ne părăsești.”

Asta-l înfurie însă pe Arion. De aceea și șuieră el iritat printre dinți, „Pe acel copil însă, pe Yellen, care-i tot o Yātrīkar, o țineți lângă voi. Pe mine însă vreți să mă alungați.”

Lupul însă nu se lăsă intimidat de glasul lui Arion, și-i spuse cu asprime, „Și ai dreptate. Yellen continuă printre noi chiar dacă-i o Yātrīkar din cauza că ea n-a ales asta. Tu însă ai dreptul la această alegere.”

„Am dreptul? Vezi și singur că nu-i așa. Nu mă pot opune acestui fapt,” strigă Arion dintr-o dată, neputându-se controla. Din această cauză și se reîntoarseră ambii în lumea reală.

Privindu-l însă pe Arion, Fenrir văzu că se transformase deja complet: avea ochii roșii ca focul și părul de aceeași culoare. De asemenea avea vinișoare negre pe tot corpul prin care se vedea cum sângele curgea cu repeziciune. Și, în acele clipe, îl strângea pe Goyan de gât, având brațul în jurul gâtlejului regelui. Astfel, apăsând cu putere pe gâtlejul lui Goyan, amenințând să-i ia viața, nu făcea decât să se condamne pe sine, căci cu cât apăsa el mai mult cu atât pielea i se înnegrea mai tare.

Ba chiar Arion șuieră printre dinți cu ură, „Ai îndrăznit să-mi mânjești trupul cu sânge inocent.” Aceste cuvinte îl făcură pe Goyan să tremure și mai mult și se să zbată ca să scape. Fenrir și Sephir însă, extrem de uimiți, schimbară priviri, căci înțeleseră că nu Arion vorbea în acele clipe, ci doar transmitea mesajul pumnalului. Dar, când Arion spuse iar, urlând fiecare cuvințel, „La fel cum ați îndrăznit voi, ticăloșilor, să mă supuneți timp de milenii. Fără să-și știți adevărata valoare și care-mi este rolul pe acest pământ,” cei doi soți îl priviră cu ochii cât cepele.

Numai că inevitabilul și de ce se temuse Sephir se întâmplă: lama lui Eftir Daudann fu înfiptă în pieptul regelui. Și, cât de curând, acesta lăsă să-i scape un oftat dureros din piept. Apoi, cu ochi împăienjeniți, privi acea mână albă care înfipse pumnalul în piept lui. Dar nu era doar una, ci două: una albă ca spuma laptelui și una cu piele înnegrită. Și, mirat, Goyan ridică privirea și văzu că mâna cea albă era a Bestlei, iar cealaltă, cu vinișoare negre pe ea, era a lui Arion. Ba mai mult: acesta începuse să revină la forma lui de odinioară.

„Nu poate fi,” murmură Goyan înfrigurat, simțind răceala morții curgându-i prin vene. „Cum e posibil ca pumnalul să mă fi trădat?”

Arion îi șuieră însă printre dinți mesajul pumnalului, „Nu eu te-am trădat, ci tu pe mine, Goyan. La fel cum m-au trădat ai tăi strămoși când au refuzat să mă dea adevăratului meu stăpân. Acum însă e timpul. De aceea am și ales trădarea, ca să fiu liber și să pot să-mi îndeplinesc rolul pe acest pământ.”

Terminând de rostit acele cuvinte, când ochii lui Arion deveniră iar albaștri, acesta se înspăimântă, văzând că ochii lui Goyan deveneau negri, acoperiți de pânza morții. Dar strigătul de groază al Bestlei îl readuse la realitate. Și, privind în dreapta lui, o văzu așezată la pământ la început, ca mai apoi să se târască în spate, privind cu groază la Goyan și în special la mânerul pumnalului.

Dar, când privi iar la rege, Arion văzu că-l strângea încă cu brațul de gât. De aceea-i dădu drumul și acela îngenunche. Și, tremurând ca varga, înțelegând că și el ținuse mâna pe acel pumnal, Arion își privi cu groază mâinile. Doar că, auzind-o pe Bestla urlând înnebunită, „Eu l-am ucis. L-am ucis. Eu,” și mai ales văzând-o practic rupându-și părul din cap de prea mare teamă, se grăbi de-o prinse în brațe. Și, ca ea să nu-l mai vadă pe Goyan, o strânse la piept.

La câțiva metri de ei, Fenrir și Sephir continuau să privească țintă la rege. În special Sephir privea mânerul pumnalului. De văzut vedea însă acea mână albă care înfipse pumnalul, așa cum o văzuse în vis. De aceea și murmură într-un final, de parcă ar fi fost în transă, „Și totuși nu acest chip aș fi vrut să-l văd ca fiind al celui din vis.”

Lupul însă, apropiindu-se de ea și permițându-i să-și odihnească palma stângă pe creștetul lui, murmură împăciuitor, „Se pare totuși că a fost necesar, Sephir. Și cred că Bestla a ales asta în numele iubirii, pentru a-l salva pe Arion.”

„Condamnându-și sufletul la suferință eternă?” Întrebă ea cu glas tremurat. Și, cu lacrimi în ochi, privi în cei ai soțului. „Mai mult decât atât, Fenrir, acum că Goyan moare, Eftir Daudann își va alege un nou stăpân și unul din ei va fi noul Stăpân al Morții, fără doar și poate,” adăugă ea, privind cu groază la Bestla, care plângea înnebunită la pieptul lui Arion. Acela însă privea țintă la Goyan, care stătea deja culcat pe pământ și cu ochii închiși.

Singurul care părea liniștit era Fenrir. Ba chiar acesta se uită calm la trupul fără viață al lui Goyan și surâse cu amărăciune. De ce? Pentru că atunci când vorbise cu Arion, în lumea crepusculară, cea înconjurată de flăcări, văzuse cine va fi adevăratul Stăpân al morții. Doar că preferă să nu le spună și celorlalți despre asta.

Dar, în clipa în care și ultima picătură de viață ieși din corpul lui Goyan, la fel îl părăsi și steaua. Asta-l făcu pe lup s-o privească țintă. Și chiar o petrecu cu ochii cât steaua pluti prin aer și se apropie de mâna Sephirei. Ce era însă ciudat la cele două stele era că cea a lui Goyan era roșie ca focul în timp ce cea pe care Sephir o scosese din pieptul lui Fenrir era albastră. Anume în aceste culori și străluciră ele până se uniră și deveniră una. Astfel, în clipa în care cele două stele deveniră una și apoi dispăru din palma Sephirei, trupul lui Goyan se făcu cenușă, iar Fenrir își recăpătă trupul uman, căci acea unică stea îi atârna în acele momente la gât, ca un medalion, și nu se mai ascunse în trupul lui.

Asta însă fu ceva total neașteptat pentru cei doi soți, care se priviră încurcați. Dar și mai uimiți fură să vadă că pumnalul Eftir Daudann, care plutea la cam 2 metri deasupra locului în care pierise Goyan, se întoarse cu vârful spre locul în care Bestla și Arion stăteau îmbrățișați. Și, de parcă l-ar fi simțit, cei doi priviră la pumnal și văzură că acele două dungi - albastră și roșie - alternau, schimbându-și locul pe mâner. Mai mult decât atât, când simțiră o arsură în palma stângă, cei doi își priviră palmele și văzură că pe palma Bestlei apăruse o linie roșie și una albastră pe cea a lui Arion. Dar, de teamă, cei doi își închiseră palmele ca Fenrir și Sephir să nu observe acest lucru și să nu se îngrijoreze.

Chiar și așa, chiar dacă nu văzuse acele linii apărute pe palma lui Arion și pe a Bestlei, Fenrir era sigur de un lucru: Eftir Daudann își alesese stăpânul. Preferă însă să treacă acest detaliu sub tăcere până când pumnalul singur nu-l va revela pe al său nou stăpân. La fel doar Fenrir văzu acel detaliu abia vizibil: că vârful pumnalului se îndreptă în cele din urmă spre el, lăsându-i în pace pe Bestla și Arion. Motivul însă nici măcar el nu-l știa.