O ceață albă, lăptoasă se ridica deasupra văii, aproape de pădure. Era ceva care amintea despre mlaștinile albe, cețoase, ascunse în locuri umede și calde. Dar, în ciuda acestui fapt, pământul din jur era acoperit c-o pojghiță groasă, demult însetată de apă. La fel frunze uscate acopereau pământul, chiar dacă era încă primăvară și natura din jur abia se întorcea la viață.

  Apoi erau copacii adormiți ce păreau fără viață. La fel și crengile care stăteau drepte de parcă un pictor faimos trasase, c-o pensulă magică, conturul ființei lor. Și trunchiurile lor groase aveau de asemenea o nuanță de cafeniu-închis, cu urme de mușchi verde pe ei. Iar ici și colo, pe întreaga scoarță, păianjeni sălbatici se urcau și coborau, mișcându-se haotic, iar mișcarea lor năștea, în sufletele copacilor, o sclipire de viață.

  Apoi, mușchiul, de un verde-închis, din cauza ceții, părea a fi și mai fraged. Anume textura mușchiului, moale și lipicioasă, îi făcea pe cei ce-l atingeau să compare acea substanță cu ceva care-i făcea adesea să se cutremure pe dinăuntru - un corp fără viață în el, rece și moale, un adevărat coșmar.

  Pe pământ însă, peste tot în jurul mușchiului, se târau încet liane, de parcă șerpi misterioși ar fi încercat să ajungă la o destinație finală, având, în creierul lor mic, un scop malefic. Iar mișcarea lor ciudată, haotică și înfricoșătoare, dădea unuia impresia că dacă petrece ceva timp acolo se poate simți prins într-o poveste bizară, antică, în care vrăjitoarele bătrâne încearcă să transforme lumea în ceva nevăzut până atunci.

  Apoi, privind în sus, nu se vedea nicio lumină, chiar dacă copacii nu aveau deloc viață în ei. Și crengile lor, crescute și încâlcite de-a lungul sutelor de ani, dădeau senzația unei bolți, sculptate în piatră vie. Iar pe acea cupolă din ramuri dezgolite o imagine feerică fu în cele din urmă sculptată din crengi încâlcite. Și acele crengi, ce păreau a se ține unele de altele, păreau a dansa un romantic tango antic, iar acele crengi, lipsite de suflete, erau totuși dansatori vii, pe-o cupolă de basm, unul dintre acelea pe care călătorii le spun adesea la botul calului, povești epice spuse când încă noaptea e tânără, când ai pe cineva alături, când ochii omului drag te privesc cu nesaț, iar tu, complet fascinat de acea privire, vezi în ei sclipind curiozitatea vie, ceva ce te face să te simți extrem de important.

  Dar chiar și așa, cu toată frumusețea din jur, un ciudat sentiment de vertij se trezește adânc în interior, în timp ce unul se uită în sus. Și cum nu de altfel când nimic în jur nu se mișcă, nici un curent de aer nu înconjoară călătorii care trec prin pădure. Dar chiar si așa, acolo, în acel loc mistic, te poți simți amețit și ciudat, de parcă ai fi băut ceva interzis care acum te-a luat în puterea lui și simți că te învârți într-un carusel al sorții. Și, cu acel vertij, se aud voci, care șoptesc despre acele evenimente diabolice care au loc sau au avut loc vreodată în acel templu al Umbrelor.

O.S:

(Tamil: șoapte)

  Maraṇap paḷḷattākku vaḻiyākap pātaiyaik kaṭappavarkaḷ mōyariṉ aṭimaikaḷ eṉṟu capikkappaṭukiṟārkaḷ. Uṅkaḷ āṉmāvai picācukku viṟṟu, nīṅkaḷ ulakai velvīrkaḷ, Āṉāl nīṅkaḷ oṉṟait terintu koḷḷa vēṇṭum, anniyarē - taṅkaḷ āṉmāvai viṟṟavarkaḷ ippōtu uyiruṭaṉ illai, orupōtum iṟakka māṭṭārkaḷ. Avarkaḷ taṅkaḷ ejamāṉarukku cēvai ceyya vēṇṭum, picācu maṭṭumē avarkaḷiṉ tuṉpakaramāṉa vāḻkkaiyai muṭikka muṭiyum.

(RO: șoapte)

  „Cei care au călcat vreodată pe drumul care trece prin Valea Morții sunt blestemați să fie sclavii lui Moirae. Dar, chiar și așa, vânzându-ți sufletul diavolului, poți simți că ești liber să cucerești lumea. Totuși, înainte să faci asta, străine, ar trebui să știi un lucru: cei ce-și vând sufletul nu mai sunt vii. Astfel ei trebuie să slujească al lor stăpân pentru eternitate și numai diavolul poate termina cu a lor mizerabilă existență."

  Și Diavolul însuși trăia acolo, în umbră, ascuns în adâncul pădurii, ascultând Muzica acelor șoapte care înconjurau străinii ce îndrăzniseră să intre acolo. Iar suflarea înfiorătoare a fantomelor le înfioară trupul călătorilor de sus până în picioare și o ceață întunecată îi însoțește, în timp ce ei înaintează încet prin pădurea veche și plină de enigme, mult în adâncul desișului, în inima pădurilor, unde este noapte mereu, unde este frig, unde Răul trăiește.

  Dar nu numai răul trăia acolo. În acea pădure enigmatică și puterea Binelui „pândea” la fel ca sufletele rele, pregătindu-le o capcană demonilor și tocmai acesta era planul lui Lodur, pe care-l schiță în minte atunci când se hotărâse să intre în pădure.

  Astfel, înaintând încet prin pădure, Lodur se uita cu grijă în jur. Iar veșmântul lui, de un albastru-închis, abia lumina întunericul, acel care acaparase împrejurimile. Chiar și așa, în contrast cu părul lui strălucitor, auriu, care încă păstra în esența lui strălucirea stelelor, hainele lui păreau atât de pale, atât de lipsite de viață.

  La fel, în mâna lui, avea un baston magic (forma materială a lui Alabar) realizat din 12 module octaedrice din lemn. Și, fiecare modul, avea sculptat pe el, pe fiecare parte, un ochi de foc - ochii lui Haos, ca un simbol al cunoașterii și protecției Universului. Doar pe partea superioară se afla sculptată o stea, cea care alunga întunericul, de parcă Helyos ar fi alungat-o pe Nyx pe nelimitata boltă cerească și acea stea era cunoscută de toți drept Bayer - Lumina Speranței și a Lecuirii.

   Și, cu fiecare pas făcut în față de Lodur, ceva nevăzut se mișca în urma lui, târându-se pe pământ. Titanul, înțelept și îndrăzneț, se uita la acel ceva, ascuns de valul magiei negre, care se furișa în jurul lui, doar cu colțul ochiului. Și, în momentul în care întunericul pădurii deveni încă și mai dens, Lodur lovi de trei ori în pământ cu partea de jos a lui Alabar, făcând lumina stelei Bayer să scadă. Apoi, când totul în jur a fost scufundat în și mai mult întuneric, sufletul hidos care trăia în acele locuri a fost văzut sau mai bine zis a fost auzită și simțită a lui respirație urât mirositoare.

  Asta-l făcu pe Titan să se oprească în loc. Și nările lui s-au mișcat în mod nostim în jurul nasului, de parcă un iepure mirosea orizontul, iar când duhoarea împuțită i-a ajuns până la baza nasului, sub forma unui curent negru de aer, Lodur strănută.

  „Fiți sănătos, Maiestre!” A spus o stranie voce a unui corp necunoscut, în glumă. Apoi un râs ascuțit s-a auzit peste tot.

  Urechile lui Lodur, până atunci normale, ca urechile oamenilor, s-au ascuțit deodată la vârf și, crescând în volum, s-au transformat în urechi de căprior. Apoi, vârful urechii a rămas ascuțit formând un fel de formă de ou și un ciudat curent de aer s-a mișcat înspre el în formă de spirală. Și, ajungând lângă intrarea în ureche, aerul s-a mișcat încet de parcă ar fi fost atras acolo de o antenă în căutare de semnale audio.

  „Încerci cumva să mă prinzi, Maestre?” A spus din nou vocea ascuțită, de data asta auzindu-se mai aproape de Lodur, încercând să-și facă dușmanul să se teamă. Dar se înșelase căci Lodur nu se temea.

  Pentru a fi mai precis, Titanul stinse complet lumina lui Bayer și, ținându-l pe Alabar cu ambele mâini, cu palmele în sus, a început să o miște ca pe o linie de undă, formând un fel de arc de curcubeu de lumină multicoloră. Dar nu se văzu nimic până când culoarea curcubeului nu deveni roșu aprins. În acel moment, o coadă uriașă, subțire, făcută din foc, a măturat pământul, apropiindu-se cu o viteză amețitoare de picioarele lui Lodur.

  Atins de coada de foc, pământul în jur a oftat, fiind chiar și mai ars de suflarea diavolului. Apoi, veșmântul lui Lodur a început să vibreze din cauza valurilor de căldură. Titanul însă nu s-a mișcat de la locul său până când vârful cozii aproape că nu a lovit poala hainei.

  Abia atunci, scoțând un „Huh!” puternic, Lodur l-a prins pe Alabar c-o mână și a lovit puternic coada. Apoi un vuiet de durere s-a auzit peste tot, făcând până și pământul să se sperie, iar corbii adormiți, din copacii înghețați, au sărit în aer, ca un val de lavă neagră, scoțând un țipăt asurzitor. Asta a făcut ca și poalele hainei lui Lodur să se ridice in aer din cauza acelei magme fierbinți. Iar părul lui auriu căpătă în cele din urmă o nuanță roșietică. Și, plutind în jurul Titanului, asemeni unui slujitor credincios, sclipiciul roșietic din părul lui Lodur aminti de ochii lui Haos, dar mai mici ca dimensiune, iar asta fu posibil doar din cauza puterii lui, care făcu în cele din urmă ca Vocea Diavolului să se înfurie.

Unauthorized duplication: this narrative has been taken without consent. Report sightings.

  „Nu a-i intrat în bârlogul în care ar fi trebuit să intri, Gardianul lui Māṉsṭar Kēlaksi. Această pădure este regatul meu. Acești copaci sunt sclavii mei și aerul pe care îl respiri îmi aparține tot mie. Pentru că nu ești binevenit aici, te v-oi învăța ce înseamnă să-l trezești pe Diavolul însuși și apoi, când vei fi îngenuncheat în fața mea, după ce voi lua toată respirația pe care o ai în suflet, îi voi trimite un mesaj Haosului aceluia încăpățânat și așa se va înfiora de frică,” rânji printre dinți vocea, dar aceasta doar schiță un zâmbet ironic pe chipul lui Lodur.

  „Eris. Chiar și în închisoare nu poți sta liniștită. De aceea, pentru că singură o cauți, îți voi face hatârul. Astfel îl vei întâlni în cele din urmă pe cel care poate face față puterii tale diavolești și cel care te va îngenunchea.”

  După aceste cuvinte, începu o luptă aprigă ce pârjoli totul în jur. Frunzele uscate începură să ardă, formând în jurul lui Lodur o perdea de flăcări. Și, printre acele flăcări, zeci de cozi de foc au fost aruncate către Titan, care lupta împotriva acelui Suflet Rău cu puterea lui Bayer și Alabar, sub forma unui abur de aer albastru. Dar cozile creșteau în număr în timp ce Lodur era doar unul și această inegalitate de puteri se simțise și mai mult atunci când Lodur se văzuse înconjurat de dușmani. Și a început să se întrebe dacă va reuși de data asta, pentru că luminile albastre de tunet, aruncate împotriva Răului, nu mai funcționau și lumina lui Bayer se stingea și ea, pentru că, pe timpul nopții, nu era soare din care să ia putere și steaua nu era suficient de puternică pentru a reuși în lupta cu ceea ce se confruntau în acele clipe.

  Apoi, dintr-o dată, o lovitură puternică îl rupse pe Alabar în două, lăsându-l pe Lodur neînarmat.

  „Acum ești la mila mea, Titane. Roagă-te! Recunoaște-mă ca Stăpân al tău și poate te voi lăsa în viață!” Apoi, acea voce se duplică, pe urmă se triplică și cvadruplică de parcă zeci de femei și bărbați vorbeau în același timp.

  Lodur nu se sperie însă, ci spuse: „Arată-ți fața, Diavole. Înfruntă-mă, dacă îndrăznești, și atunci vom avea o luptă dreaptă,” ceru Lodur, privind în jur.

  „De ce? De ce ar trebui să-mi arăt fața numai unui Gardian al Cerului? Dacă ar fi fost Haos în persoană, poate că aș fi…

  „De parcă ai fi o persoană importantă pentru a apărea în fața Haosului,” se auzi de data aceasta vocea Gaeiei, de departe. Apoi, tânăra de 25 de ani, cu părul lung, auriu, ca și al lui Lodur, de talie medie, cu ochi verzi și piele albă, lăptoasă, apăru în fața lor.

  Purta o rochie lungă, de un galben strălucitor, cu frunze și flori brodate pe ea. La spate avea o tolbă de săgeți. În mâna dreaptă - o sabie în teacă. La centură - un flaut de nai, un pumnal și un ulcior în miniatură. Iar la gâtul ei, atârnând ca un medalion, se vedea o lupă în formă de soare.

  „Mamă Pământ,” fluieră de data aceasta, printre dinți, Diavolul și, de nicăieri, o creatură înfricoșătoare a fost dezvăluită lumii. Avea corp negru, asemănător unui ciclop, 7 cozi de foc înfipte la spatele, două brațe lungi, care puteau fi întinse sau micșorate după bunul plac, două picioare asemănătoare celor de cal și un cap de drac. Ochii lui păreau făcuți din jar încins. La fel îi erau și coarnele - în flăcări ceea ce făcea să strălucească atât de puternic acel diamant negru înfipt pe a lui frunte.

  „Mannar! Ce surpriză! Am crezut că am avut o înțelegere ultima dată când te-am vizitat, dar văd că nu am avut-o,” a continuat Gaea să vorbească cu creatura Diavolului.

  „O înțelegere, zici? spuse Mannar, râzând. „Nu am avut nicio înțelegere, Mamă Pământ, pentru că nu poate exista nicio înțelegere între o Titanidă și Diavolul însuși. Ultima dată mai cucerit cu a ta frumusețe și din cauza asta ai câștigat. Dar, de data asta, Titanidă, e rândul meu,” a fluierat Mannar cuvintele, în timp ce le arăta colții însângerați celor doi Titani.

  „Ei bine, dacă îți place să fii așa, e ok pentru mine. Ce zici, Lodur, ar trebui noi să învățăm această făptură care-i este locul în această lume?”

  „Va fi plăcerea mea,” a răspuns Lodur, încruntându-se.

  Apoi Lodur și Gaea s-au uitat în ochii celuilalt și, în timp ce zâmbeau, în mâinile lor s-a format o minge, creată de o putere magică, albastră. Dar Mannar nu era prost. El știa că, dacă așteaptă, până când mingea magică va fi terminată, era pierdut. De aceea atacă primul, aruncându-și cozile de foc împotriva Titanilor.

  Deodată însă un perete magic, albastru, a fost lovit de cozi, zgâriind pe el o urmă de linie roșie, sângeroasă. Era sângele Diavolului rămas pe Oglinda vremurilor, pentru că acea putere albastră se hrănea din Alabar și, în timp ce Mannar își plângea durerea și își lingea cozile însângerate, Alabar s-a vindecat și a renăscut din propria cenușă.

  „Ai grijă!" Strigă deodată Lodur către Gaea, când o lovitură de lavă fierbinte a fost scuipată spre ea din gura Diavolului. Dar el nu doar a strigat, ci și a acoperit-o cu mantia lui, strângând-o la piept, și valul făcut din lumina soarelui, care era ascuns în mantia țesută, fusese aruncat către Mannar. El însă era ascuns în pădure, alergând ca un șobolan de pe o barcă care se scufunda.

  Și cum să nu fugă dacă fusese învins?! Încercase să fie curajos, dar dădu bir cu fugiții în cele din urmă, în momentul în care a înțeles că nu este capabil să înfrunte puterea ambilor Titani, după ce primise comanda lui Eris prin vibrațiile diamantului negru. Apoi a fugit, lăsând în urma lui un peisaj de tristețe, un pământ al morții și al plânsului.

  „Nu poate fugi,” i-a spus Lodur Gaeiei.

  „Știi că nu-l putem învinge. El are în el puterea lui Eris. Chiar dacă Haosul ne-a înzestrat cu puteri magice, noi nu avem aceeași putere ca Eris. N-o putem învinge singuri.”

  „Știu. Însă, aici, pe Pământ, o persoană mică s-a născut cu putere egală ca a ei. Astfel Haosul s-a sacrificat pe sine și a renunțat la șansa de a-și recăpăta forma și și-a trimis toată puterea unei creaturi terestre și a făcut asta pentru a preveni domnia lui Eris. Dar, până când acea creatură va putea folosi acea putere, până când ea va ști cum s-o învingă pe Eris, ar trebui să ne unim forțele și să vânăm acest Diavol, întemnițându-l în celula neantului, în celula lui Māṉsṭar Kēlaksi, aici pe Pământ.

  Auzindu-l vorbind astfel, Gaea s-a uitat în ochii lui Lodur și a tăcut câteva clipe. Astfel a văzut ceva în profunzimea lor, dar nu a putut să spună în voce despre ceea ce văzuse, căci acel ceva era ceva peste puterile ei. Era ceva care îi zguduia trupul de sus până în picioare. Dar chiar și așa nu spuse nimic. Doar o mică sferă neagră începuse să se formeze deasupra palmei ei stângi.

  „Sper că ai dreptate, Lodur,” a spus Gaea, de data aceasta, în timp ce se uita la sfera neagră. „Știi că ne blestemăm sufletele folosind Magia Neagră. Aceasta este o putere cu care nu ar trebui să ne jucăm.”

  Lodur nu-i răspunse însă: doar palma lui acoperi sfera, într-un mod protector. Apoi, un curent de aer negru ieși din a sa palmă și, unindu-se cu esența sferei, o făcu sa crească în volum. În cele din urmă spuse:„Știu, dar îmi este mai frică de ceea ce urmează decât de pedeapsa pe care o voi primi pentru asta,” și un val de tristețe s-a simțit tremurându-i în glas. „Viitorul este incert, Mamă Pământ. De aceea, cine dacă nu noi ar trebui să-l protejăm? Cine, dacă nu noi va influența Soarta? Dacă nu facem nimic, atunci această lume va fi un amurg în curând, va fi un deșert, un gol pe care nimic nu-l va putea umple vreodată.”

  „Parca nu va accepta acest pact,” șopti Gaea și o lovitură de aer albastru, strălucitor, ieși din gura ei, atingând sfera. Apoi, deasupra sferei, lumina o prindea, ca în șine. Astfel acea lumină formă o cușcă, de culoare albastru închis.

  În cele din urmă lamele unei perechi strălucitoare de foarfece tăiară o șuviță din părul auriu al lui Lodur. Și, presărând firele subțiri de păr deasupra sferei, un lacăt mare, auriu a apărut chiar în centrul sferei.

  „Ceea ce a fost făcut din întuneric să se retragă în el...,” și-a început vraja Lodur.

  „... și puterea sa de a se estompa să rămână ascunsă lumii până când noaptea va fi mai întunecată...,” a continuat Gaea.

  „... dacă ceva în jur se va strecura aici cu gânduri rele...,” șoptiră buzele lui Lodur.

  „... să fie transformat într-un șarpe și îngropat în pământ,” a terminat Gaea vraja. Și, ținându-se de mână, ambii Titani, unificându-și puterea, au aruncat sfera neagră, care putea acoperi o pădure cu dimensiunea ei, și au făcut-o să zboare, cu viteză maximă, deasupra copacilor uscați, deasupra pădurii în flăcări, până l-a prins pe Mannar în capcana ei și asta s-a întâmplat pentru că el nu a fost în stare să găsească o vizuină și să se ascundă. În acest fel, el fusese închis în Bula Magică, ca într-o celulă.

  Mannar, văzându-se captiv, a încercat să fugă, dar a fost imposibil: peste tot în jurul lui se vedeau șinele aurii și stratul albastru de aer care era ca o oglindă, ceva ce-i dădea șansa să vadă ce se întâmplă în afara celulei, dar nimeni nu-l putea vedea și asta l-a înfuriat pe Mannar. Și s-a auzit apoi un vuiet de înfricoșare din gâtul lui arzător și cenușă de foc a fost scuipată în jur. Dar era în închisoare atunci, nu putea scăpa și, din această cauză, înțelese că era pierdut pentru totdeauna.

  Se cutremură, văzând pădurea revenind la viață, iar desișul pădurii devenise și mai gros în jurul lui, pentru că acel loc devenea temniță pentru însuși Diavolul. Era ceva de temut, ceva de care să stai departe și de acum înainte. Și-o șoaptă, ca o învățătură, a fost trimisă din gură în gură și acea șoaptă spunea lumii că pădurea era blestemată și cine va intra în acel desiș va fi pierdut pentru totdeauna. Și de ce se temeau oamenii cel mai mult era să moară fără să fie îngropați, fără să aibă un mormânt deasupra căruia o persoană iubită să arunce apă rece și să răcorească căldura dogoritoare a celui mort, care acum a pornit pe o cale fără întoarcere. De aceea oamenii ocoleau acel loc și pe departe.

  Dar vocea neauzită a lui Mannar de către alții, a fost auzită de Eris, din a ei închisoare, din acel cer îndepărtat. Astfel, nebună și supărată, Eris a țipat din toată ființa ei, în timp ce în capul ei un roi de gânduri rele a început să-și țeasă propriul decor și, în jurul lui Māṉsṭar Kēlaksi, s-a născut o tăcere adâncă ca o mărturie a ceea ce avea să vină.