Cât timp Fenrir și ceilalți fuseseră în afara taberei, cei rămași acasă stătuseră cu sufletul la gură. Se temeau de altfel toți pentru cei plecați, căci înțelegeau prea bine că răul se dezlănțuise și își făcea de cap după cum îi poftea inima. Chiar și așa aveau și încredere în ei, știind prea bine că erau tineri viteji și că știau la fel a-și purta de grijă.

Și nu dădură greș având încredere în ei. De aceea, în clipa în care văzură calul Arion ieșind în goană din pădure și îndreptându-se spre tabără, Yamu le strigă lupilor, care stăteau de strajă, „Deschideți porțile! Acum! Lăsați-i să intre!”

Era însă Yamu un pic îngrijorat, căci îl văzu doar pe Fenrir pe spatele calului și nici urmă de ceilalți patru. Decise totuși să nu se alarmeze înainte de vreme. Mai ales când îl zări pe Palar, scăpărând pe cer, în timp ce lupta cu o gloată de nori furioși pentru a-și croi drum spre tabără, încercând din răsputeri să nu rămână în urma lui Arion și a lui Fenrir. Dar își luă ochii cât de curând de la nor și privi iar spre pădure, când îi zări pe Nathaniel, Mago și Malon fugind de le scăpărau picioarele în urma calului. Și, chiar după ei, fugeau șerpii lui Tenebre.

„S-o ia naiba de scorpie,” șuieră Yamu printre dinți, văzând că zeci sau poate sute de șerpi îi urmau pe cei trei. De altfel Yamu își simți inima cât un purice când văzu acele jivine verzi: apărând din iarbă, coborând de printre crengi sau ieșind din scorburi. La fel se temea, căci nu-și vedea fiul și asta era o mare îngrijorare pentru el.

Totuși își zise că nu-i timp de pierdut sau doar să stea și să se îngrijoreze. De aceea îi strigă unuia dintre tinerii lupi să-i dea arcul și tolba cu săgeți după care îi spuse să-i anunțe și pe ceilalți. Și, cine poate, să vină în fugă mare la hotar și să-i ajute pe cei șase să se întoarcă cu bine în tabără. Apoi, după ce lupul cel tânăr o luă la fugă spre sat, Yamu se pregăti de tragere împreună cu cei zece lupi ce păzeau Bariera și care aveau deja arcul și săgeata în mână. De tras însă nu trase nimeni, căci așteptau ordinul lui Yamu.

„Acum!” Strigă dintr-o dată bărbatul. Și, de parcă ar fi controlat acea Barieră cu puterea minții, deschise o largă poartă în peretele transparent cât să le permită celor de afară să intre pe teritoriul regatului și celor dinăuntru să tragă o ploaie de săgeți spre acele jivine verzi ce se târau cu atâta repeziciune în urma fugarilor.

De altfel ploaia de săgeți nu întârzie să fie văzută șuierând prin aer către șerpi. Și nu ratară nici una ținta. Chiar și așa rămâneau încă multe suflete dușmane urmărindu-i pe cei cinci. De aceea Yamu și cei zece trăgeau săgeată după săgeată, încercând pe cât posibil să micșoreze numărul inamicilor. Apoi alți lupi li se alăturară. Dar chiar și așa păreau să fie copleșiți de numărul mare de târâtoare ce păreau să aibă doar un scop în minte: să-i ajungă din urmă pe ticăloșii care îndrăzniseră să ia ceva de la a lor stăpână și apoi să-i nimicească umplându-i de venin.

Dar, chiar dacă inamicul era puternic și numeros, faptul că Tenebre era încă departe de acel loc putea fi considerat călcâiul lui Ahile în cazul lor. De altfel, fără Palantir și fără trupul lui Ahi, Titanida era vizibil slăbită. De aceea și nu reușea și pace să-i ajungă din urmă pe ticăloșii care îndrăzniseră să-i declare război. Ba chiar, din cauza slăbiciunii simțite, ajunse să se împiedice chiar și de firele de iarbă sau de mușchi, care se „ridica” brusc în calea ei, punându-i piedică. Și nu doar odată se duse sărmănica de-a berbeleacul, neputându-și ține echilibrul.

Astfel, văzându-se sleită de puteri, își chemă în ajutor șerpii. Dar, deși își dorea enorm să aibă sorți de izbândă, acea pădure i se puse dintr-o dată împotrivă. Ba chiar i se păru la un moment dat că acei copaci din jur îi arătau colții. Și, nici una nici două, când se holba la un copac secular extrem de gros, care avea pictată pe scoarță gura larg deschisă a unui lup, Tenebre simți cu stupoare… un șut în fund.

Nu se întâmplă asta din cauza că vreun copac și-ar fi scos rădăcinile din pământ și ar fi lovit-o cu piciorul, ci din cauza că unul din ei înșfăcă de jos o târâtoare mai groasă. Și, ținând-o strâns de coadă, o învârti mai întâi în aer de făcu zarea să șuiere. Ca mai apoi, când ochii jivinei se învârteau în cap ca morișca de amețită ce era, îi dădu drumul, iar odată cu cobra ceea zbură și Tenebre.

La vederea vrăjitoarei care zbura fără mătură, copacii începură a chicoti. Doi din ei, care erau mai aproape unul de altul își loviră chiar și palmele, după ce și le frecară pe ale lor mai întâi, fericiți că izbândiseră. După aceea, văzând că Tenebre căzuse hăt departe de ei, unul din ei zise, „Acum e acum! Zic să-i arătăm cobrei ăsteia de ce-i în stare Pădurea Rophion! Mai ales că aici nimeni din ai noștri nu-i rănit fără să ne luăm revanșa! Așa că, fraților, aveți permisiunea să le tăbăciți fundul după cum vă e placul!” După aceea, umflându-și pieptul, urlă ca nebunul dând semnalul și celorlalți.

Dar nu doar copacii auziră urletul copacului, ci și Tenebre. Aceea, în timp ce se ridica de jos, tot frecându-și fundul cu palma ca să alunge durerea, privi în jur și, scrâșnind din dinți, se întrebă, „Asta ce mama naibii să mai însemne?” Doar că, până să afle răspuns de la cineva, se văzu nevoită să prindă o cobră groasă în brațe, aruncată de unul dintre copaci înspre ea. Iar cobra, care sărmana nu mai înțelegea deja cine îi era prieten și cine dușman, își scoase limba lungă cu gând s-o pupe pe Muma Pădurii din fața ei. Doar că, drept o sărutare dulce din partea lui Tenebre, rămase fără limbă, căci Titanida, nici una nici două, înșfăcă acea limbă bifurcată și-o smulse.

Numai că nu se termină acolo. Copacii, înnebuniți, începură a arunca spre ea cu tot ce puteau. Unii luau pietre de pe jos, alții rupeau crengi uscate de pe propriul trup sau le culegeau de prin jurul lor, iar restul începură a culege șerpii și cobrele de printre crengi și de pe trunchiuri, care se îndreptau tot spre tabăra Rophionilor la comanda Titanidei. Apoi începură a-i arunca înspre ea, după ce mai întâi îi amețeau bine, învârtindu-i cu putere după ce îi prinseră de coadă sau lovindu-i cap în cap, de trunchiuri sau de pământ.

Asta o înfurie pe Tenebre, căci nu-i plăcu defel că fusese luată ea drept țintă în cele din urmă. Numai că, când se pregătea să arunce cu bile de foc și să ardă pădurea, își aduse aminte că rămase și fără Palantir și fără Ahi. Deci trucul cu focul nu funcționă.

Funcționă însă hâtrenia copacilor. Aceia, înțelegând că ceva e în neregulă cu Titanida și că era timpul lor, trimiseră lianele spre ea și spre cobre. Apoi, după ce le legă pe toate burduf, le lăsă să spânzure cu capul în jos. Astfel, văzându-se la ananghie, Tenebre începu a striga cu glas jelos, „Ajutor, cineva să mă ajute! Pakai, ajută-mă! Mă auzi?” Doar că Pakai era prea ocupat să-și vină în fire, căci stătea lat la pământ, undeva nu departe de cușca lui Mannar, văzând încă păsărele verzi zburând prin fața ochilor și auzind dulcea melodie a copitelor lui Arion, căci învățase a o iubi cât acela jucase ping-pong cu el în acea poiană.

De partea cealaltă însă, deși scăpaseră de ura pădurii, șerpii lui Tenebre nu avură nici ei succes. Ba mai mult, mulți dintre ei căzură pradă săgeților lupilor sau focului, căci acea mică poiană din fața Barierei începu dintr-o dată să ardă, după ce Fenrir aruncă o bilă de foc și iarba uscată se încinse ca unsă cu păcură. Asta le dădu lor șansa să treacă cu bine de Barieră și să se pună la adăpost.

Mulți dintre acei șerpi însă reușiră să ajungă până lângă Barieră. Doar că avură și ei soarta Corbilor. Astfel, lovindu-se în plin de acel perete transparent, începură a li se învârti ochii în cap mai ceva ca moriștile. De aceea și nu putură să scape după aceea, căci focul arse iarba până lângă Barieră și-i arse și pe ei. Dar nu se extinse mai departe de acel loc și asta datorită puterii lui Palar. Acela, înainte să intre și el pe teritoriul regatului Rophionilor și să se pună la adăpost, trimise un gând prietenilor săi norii, iar aceea scăldară acea câmpie în lacrimi. Tot în afară de locul care ardea vâlvătaie și căruia îi permiseră să ardă până se văzu pământ negru sub el.

***

Opriți în spatele Barierei, cei cinci și restul lupilor Rophion, care se adunaseră acolo să-i ajute sau erau de strajă, priviră oarecum cu groază la corbii Kākkai. Păsările, adunate cu sutele acolo, continuau să se învârtă gălăgios în jurul acelui loc, ce arsese vâlvătaie, dar care se stinse în cele din urmă.

Și păsările erau cu adevărat furioase, croncănind asurzitor și bătând din aripi, se ridicau în aer și coborau cu viteză uluitoare, stârnind o larmă de nemaivăzut în acele locuri. Ba chiar și înnegriră zarea pentru câteva clipe. Chiar și așa croncănitul lor nu-i făcu pe niciunul din lupi să se miște din loc. Doar unii din ei își astupară urechile cu palmele, nemaifiind în stare să-i asculte. Ceilalți însă priveau atent la ce se întâmpla dincolo de Barieră. Doar Ilēcāṉa plecase de lângă Barieră împreună cu Yamu, căci era necesar să-l aducă pe al său frate în simțiri.

Și, în timp ce se îndreptau în fugă spre casă, se întâlniră cu Sephir și-i spuse că al ei soț se afla deja în siguranță. De aceea și alergă ea cât putu de repede spre Barieră. Astfel, când mai erau doar câțiva metri între ea și soțul ei, Sephir îl strigă pe nume. Dar, cât de curând, dând cu ochii de Palar, care stătea atât de aproape de pământ, într-un luminiș nu departe de acel loc, Sephir se încruntă și își întrebă soțul, „De ce Palar e aici?” Apoi, privind la norii furioși, ce părea că se luaseră la harță pe cer, aruncând cu fulgere unul în celălalt, ea întrebă, „Și acolo? Ce se întâmplă pe cer?”

„Doar… să zicem că anumiți nori sau cam supărat că n-au reușit să-l învingă pe Palar.” Glumi Fenrir, apropiindu-se de soție, surâzând. „De altfel, tocmai pentru că am vrut să-i zădărâm un pic, l-am adus pe Palar pe loc sigur.”

„Fenrir!” Îl dojeni Sephir încruntându-se. „De altfel nu-i bine deloc ca norii să se certe între ei. Pot face prăpăd dacă-s scăpați de sub control. Iar singurul care-i poate ține în frâu e anume Palar. De aceea și nu înțeleg de ce-i el aici și nu pe cer.”

„Era necesar!” Răspunse Arion în locul tânărului lup. „Anume el l-a adus pe Ilēcāṉa în tabără. Și tot datorită lui suntem de fapt cu toții în siguranță. Departe de nebunia lui Tenebre și a lui Pakai, căci dacă sincer anume Palar n-a permis norilor să transmită vorbă corbilor Kākkai așa cum și-au dorit ai noștri dușmani. Iaca și suntem în siguranță.”

„Chiar și așa, Arion, eu zic că e necesar să-i liniștim pe nori. Pot da foc pădurii dacă nu se vor controla.”

Fenrir îi șuieră însă printre dinți, „Ai căpiat? De măcar unul din noi trece de Barieră, Kākkai ne sfâșie bucăți. De altfel doar asta și așteaptă. Sau crezi că degeaba se învârt pe aici? După cum cred de altfel că nu degeaba norii ceia se ceartă acum pe cer: sunt momeala pentru noi să ne facă să ieșim din ascunzătoare și să pună laba pe noi.”

„Consider totuși că Sephir are dreptate,” interveni Nathaniel. „De norii, scăpați de sub control, vor da foc pădurii, atunci n-o să fie deloc vesel.”

„Poate și ai dreptate. Dar totuși, Nathaniel, noi nu ne putem permite pe moment să ieșim de aici. De ce? Simplu: de cum se va deschide o mică portiță în Barieră, Kākkai vor da buzna aici și pot fi mult mai multe victime.”

„Cum rămâne însă cu pădurea?” Întrebă Mago îngrijorat. „Ea ne-a ajutat să scăpăm teferi când Tenebre ne-a urmat cu cobrele ei.”

„Da. Sunt de acord cu băieții. Trebuie să facem ceva și s-o ajutăm,” interveni și Malon.

„Pe mine mă interesează mai mult să-mi spună cineva ce-i cu sacul cela,” spuse Island, apropiindu-se de ei. Și chiar era încruntat, căci venind încoace, după ce Yamu îi spuse că cei plecați se întoarseră, îl văzu pe Palar aruncând acel sac de pe ale sale perne moi. Și mai ales îl auzise șuierând printre dinți, fericit nevoie mare, „Atenție, fraților, vine bomba!"

„O pradă de război?!” Spuse Fenrir râzând. „Și n-o să-ți vină să crezi cine-i în sacul cela.” Asta-l făcu pe Island să se încrunte, căci oricât nu se chinuia el să vadă cine-i în sacul cela nu putea și pace.

Tresări însă când Arion îi spuse, „I se zice Magul Pietrelor Negre. De altfel nu odată ți-a tăbăcit fundul copil fiind.”

Dar, deși Titanul nu gustă gluma, îl privi țintă pe Arion. „Și… ce-a pierdut al meu frate în sacul cela?”

„Să zicem doar că n-a avut încotro!” Glumi Fenrir. „De altfel nici n-a intrat singur în sac. Au avut grijă de asta Pakai și a sa mămică. Și… era deja în sac și legat burduf când am dat de el lângă celula lui Mannar. Se pare că aveau de gând să-l dea hrană fratelui sau să-l lase acolo pe post de sac de box.”

„Eu sunt totuși tentat să cred că-i altceva la mijloc!” Murmură Nathaniel gânditor.

„Cum ar fi?” Se interesă Mago.

„Deschiderea coliviei celea invizibile, căci nu degeaba l-au adus cei doi pe Ahi acolo. Și nu l-au adus pe propriile picioare, da legat și într-un sac. Asta înseamnă că voiau să-i ia puterea ori…”

„…s-o atragă pe Mayar acolo!” Spuse Yellen, apropiindu-se de ei. Dar deși toți cei prezenți își ațintiră privirea asupra ei, fata nu se sinchisi deloc. Din contră: căscă ușor, semn că-i plictisită. Apoi își descoperi capul de gluga pelerinei albe pe care încă n-o scoase dintr-un motiv anume și se apropie de al ei frate. „De asta a și adus-o Parca pe Mayar din nou aici. Exact în pădurea unde-i acel Mannar ținut captiv.”

„Ce? E și vulpea aici?” Spuse Fenrir și sări ca ars de pe locul lui și se apropie de Yellen. „Iar tu de când știi asta?”

„De când îndrăgostiții noștri se jucau la râu, iar Parca-i spiona. Numai că… să zicem că lupoaica și al meu frate erau prea ocupați cu… altele… ca s-o observe.”

Văzându-se expus, Nathaniel vru să se tragă un pic mai în spate și să se pună la adăpost. Rămase totuși locului surprinzând privirea furioasă a lui Fenrir, care scotea flăcări pe ochi și urechi în acele clipe, în timp ce a lupului privire spunea clar, „Vorbim noi despre asta mai pe urmă. Acum… nu-i momentul!”

Dar, când Fenrir simți o mână destul de rece atingându-i brațul, se răcori nițel. De altfel acea mână rece a Sephirei fusese folosită anume pentru asta, căci știa ce-i putea pielea soțului când era gelos. Mai ales că nu se putea descotorosi de obiceiurile de copil. Și… de mofturi. De data aceea însă n-avu de ales, mai ales cu o astfel de „avertizare rece” din partea soției. Ceva care-l aduse totuși în simțiri în cele din urmă.

Apoi, strâmbând din nas și trăgând aer în piept ca să se calmeze, Fenrir bombăni. „Nu… să lăsăm noi asta pentru altă dată. Acum dă să înțelegem ce facem cu norii și cu pădurea. Îl lăsăm noi pe Palar să le împartă pumni și picioare sau ne ocupăm noi de asta?” Și, spunând astfel de cuvinte mari, Fenrir își lovi pumnul drept de palma stângă. Pumnul cela însă la sigur nu era destinat norilor de pe cer.

De asta și-și plesni Arion fruntea, bombănind cu reproș, „Niciodată nu învață lupul…”

Fenrir însă găsi în bombăneala calului șansa să-l tachineze nițel. Așa că, apropiindu-se de el, îi susură la ureche, „Auzi, calule, ce zici dacă-ți lași nervii pe mai târziu? Acum e nevoie de tine acolo sus.”

Tachinarea celor doi însă îl făcu pe Island să scuture din cap cu reproș. Apoi le spuse, „Nimeni nu iese de aici.”

„Cum rămâne cu norii însă, bunicule?”

„S-or descurca ei și singuri!”

„Da dacă dau foc pădurii?” Se interesă Mago îngrijorat.

„N-au s-o facă!” Răspunse Island sec. „E Boor prin preajmă. Și, de s-or pune norii ceia năstrușnici, e de ajuns să-l trimită pe Navarro printre ei. Iar după câteva copite primite în nas, că nu doar Arion e bun la azvârlit, s-or liniști ei. Acum… să ne întoarcem la sac.” Și chiar se porni într-acolo.

Sephir și Fenrir însă schimbară priviri. Dar, negăsind un răspuns logic la ce gândeau, „Cum putea Island fi atât de liniștit?” porniră în urma lui. Doar Arion strâmbă din nas, că faza cu „azvârlitul” fusese clar o glumă proastă, ceva care-i cam șifonase orgoliul. Porni totuși și el în urma celorlalți, când Mago îi puse un braț pe umăr și-i spuse, „Și totuși să azvârli nu-i chiar o idee proastă. Aș vrea să am eu o astfel de putere.”

„Crezi?” Întrebă Arion, încruntându-se.

„Desigur! În special ar începe cu mine. Căci eu îi stau cel mai mult în gât,” glumi Malon. Apoi, apucându-l pe Mago pe după gât, îl trase după el. Astfel și începură tinerii a se hârjoni, chipurile ca să-și arate puterea. Erau însă doar fericiți că scăpaseră în acea seară cu pielea întreagă.

The genuine version of this novel can be found on another site. Support the author by reading it there.

În urma lor, căci Arion îi urmă fără să mai zică nimic, dar totuși oarecum bosumflat, Nathaniel privi pe sub sprâncene la a sa soră. „Ce acum?” Întrebă Yellen oarecum țâfnoasă.

„Era absolut necesar să mă trădezi față de toți? Chiar nu ți-ai putut ține gura? Era un secret!”

„Un secret știut de toți de altfel! Așa că, data viitoare când te dezlănțui la râu și dai frâu iubirii, mai privește și prin preajmă. E posibil să dai de vreo cobră pândindu-te!” Și chiar imită fata una.

Nathaniel însă nu gustă gluma. Ba chiar se supără mai tare. Apoi, trecând pe lângă fată, îi șuieră printre dinți, „Trădătoare mică ce ești! Las că găsesc eu ac și de cojocul tău! Să nu crezi c-o să fii veșnic mică. Și, de cum aflu de vreun amorez, îți jur că îl pun pe fugă de imediat. Iaca și-o să-mi ajungi tu fată bătrână!” Bombăneala lui însă o lăsă rece pe Yellen. Ea doar ridică comic din umeri și-l urmă, căci ei îi era mai interesant ce are de gând să facă Island cu sacul decât de ce-o să i se întâmple ei într-un viitor atât de îndepărtat.

***

Cât timp Island și ceilalți se ciorovăiră lângă Barieră, Palar, care plutea la cam un metru deasupra pământului, se simți nervos. De asta închidea mai mereu ochii sau se încrunta. Mai ales când își aducea aminte de chinul tras pe cer, printre acei nori furioși, care-l atacaseră pe nepusă masă. De asta și bombăni la un moment dat, „Au căpiat de-a binelea se pare!” Apoi privi cerul și văzu că încă scăpăra de fulgerele aruncate de ceilalți nori înfuriați. „Altfel nu-mi pot explica cum au ajuns să fie capabili să dea foc lumii. Eu nu asta i-am învățat.”

Tresări însă când auzi glasul lui Ilēcāṉa, venind undeva din interiorul lui, „Hei, Palar, ai nevoie de ajutorul unui lup?” De asta și privi Palar chiorâș spre locul unde stătuse Ilēcāṉa mai devreme. Acolo însă nu mai era nimeni.

De asta și strâmbă norul din nas, „Doar o amintire!” Chiar și așa închise ochii și-și permise să-și amintească ce urmase după ce Ilēcāṉa îi strigase acele cuvinte.

Își aduse astfel aminte ce-i răspunse el atunci băiatului, oarecum arțăgos, „Iar ție nu ți-a spus nimeni să nu-ți bagi nasul în harța altora?”

Ilēcāṉa însă nu se supără deloc. Din contră: surâse. Și, făcându-se comod pe pernele moi ale norului, după ce se sprijini cu spatele și de sac, îi răspunse oarecum arogant. „Mi s-a spus mie. Doar că… să zicem că la fel ca și al meu frate nu prea țin eu cont de sfaturile altora.”

„Nu, se vede asta de la o poștă. De asta te mănâncă pielea se pare și nu poți sta locului!” Bombăni Palar. Apoi, văzând că unul din norii furioși se apropiase prea mult de el, îi dădu aceluia un pumn. Și-l lovi atât de tare de-l învineți de tot. Ba mai mult, îl forță pe acela să se dea peste cap de tună cerul, cutremurându-se de răul lor. Și, drept răsplată pentru pumnul dat unuia din frații lor, norii furioși începură a sufla toți odată spre el.

Asta-l făcu pe Ilēcāṉa să râdă. „Nu-s singurul de altfel! La fel cum cred că pumnul cela n-o să rămână fără un răspuns!” Dar, ascultându-l pe băiat, Palar fu neatent. Astfel îi permise unuia dintre norii din dreapta lui să-i dea și lui un pumn, de ai săi obraji, formați din nori albi la acel moment, se învinețiră în secunde doar.

Din această cauză Palar mârâi, „A naibii ticălos! Ataci pe la spate, așa-i?” Dar, când să se întoarcă spre cel cu pricina și să-l învețe minte, îl văzu pocnind ca un balon de săpun. De asta și se încruntă, „Asta ce fel de drăcovenie mai e?”

Dintr-o dată însă se scutură cu tot corpul simțind gâdilituri pe piele. Ba chiar îl mâncă și nasul. Dar, când privi chiorâș spre vârful nasului, îl zări pe Ilēcāṉa apucat de-o nară-nor și chinuindu-se să urce mai sus. Asta-l făcu pe Palar să scuture din cap cu reproș, „Niciodată nu învață lupii minte!” Apoi, drept mulțumire pentru norul cela disipat, îl apucă cu două degete de cingătoare și-l urcă pe nas. Și, privindu-l încă chiorâș, îl întrebă, „Ce pui acum la cale? Mai ales cu drăcovenia ceea neagră!”

„Drăcovenia" la care se referise Palar era o bilă neagră, din cele formate de Tenebre, pe care Ilēcāṉa o luase drept trofeu de război. De altfel băiatul părea s-o mânuiască destul de bine, căci în timp ce privi la ceilalți nori, care se regrupau în acele clipe pentru atac, spuse rânjind fericit, „Doar… o chestie a naibii de bună ca să scăpăm de ăștia!” Apoi, văzând un nor mai burduhos, ce părea a fi un berbec cu coarne groase și rotite pe cap pe trei nivele, pregătindu-se să-l lovească în plin pe Palar, Ilēcāṉa își luă avânt și aruncă bila anume spre el.

Bila ca bila: se duse încotro fusese aruncată. Și, nimerind ținta în frunte, chiar între coarne, o despărți în mici norișori. Dar deși erau ei mici erau cu moț, căci continuau să scapere înfuriați încercând să se adune iar în unul mare.

Ilēcāṉa însă avea și alte surprize. De altfel îl făcu și pe Palar să-l privească crucit, când începu a scoate bilă după bilă din sân și-a le arunca înspre nori. Doar că, fiind loviți din spate de un alt nor-berbec, Ilēcāṉa se cam duse de-a rostogolul taman când se pregătea să arunce una din bile. Și, în cădere, o scăpă din mână, iar bila se rostogoli printre perne.

Palar însă nu se pierdu cu firea. Mai ales simțind că erau pe cale să sară și ei în aer de drăcoveniei celeia negre i-ar fi trecut prin cap să se aprindă. De aceea, formând diverse mâini în interiorul lui, căută s-o prindă. Avu de furcă cu ea însă, căci ori bila aceea avea suflet ori că ei se cutremurau. Într-un sfârșit însă puse mâna pe ea și-o aruncă în norul cel mai mare, care se sparse în zeci de bule de apă. Apoi norul răsuflă ușurat. „Huh, a fost cât pe ce!” Apoi privi furios la Ilēcāṉa, care se ridicase deja în picioare și avea altă bilă în mână, „Vrei cumva să ne transformi și pe noi în baloane de săpun?”

„Știu și eu?! N-ar fi o idee rea! Măcar s-or distra copii. Totuși… drăcovenia asta e a naibii de puternică.”

„Și totuși… se poate ști de unde le ai?” Întrebă Palar, încruntându-se.

„Am spus doar: pradă de război!”

„Iar dacă să fim serioși acum?” Și norul scăpără brusc. Ba chiar și ale lui sprâncene, formate din doi norișori negri, se încovoiară asemeni semnului de întrebare.

„De la singura cu o minte diabolică capabilă să formeze astfel de bombe! Tenebre i se zice prin părțile noastre!”

„Vasăzică i le-ai furat!” Bombăni Palar mai dând câte un pumn îndrăzneților de nori de prin preajmă.

„Ba doar le-am împrumutat! De altfel am făcut bine. Avem acum șansa să scăpăm cu pielea întreagă!” După care Ilēcāṉa zâmbi nevoie mare.

De altfel nu mințea deloc când spunea că anume de la Tenebre le „împrumutase.” Se întâmplase asta cât Ilēcāṉa se furișase spre sac și se ferea de bombele Titanidei. Apoi, de parcă ar fi găsit nuci sau mure, începu a cărăbăni acele bile în sân, simțind el c-o să-i servească la ceva: ori să scape de urmăritori ori să dea foc taberei. Pentru ceva însă știa c-o să-i trebuiască mai apoi. De altfel… prea îl mânca palma ca să le lase în urmă. Așa că, profitând de neatenția adulților, care erau prea ocupați să se certe între ei, băiatul își făcu treaba. Apoi se furișă spre Palar, cu tot cu sac. Și, când urcă pe pernele moi ale lui Palar, acela chiar icnise simțind greutatea.

Ba chiar îi și spuse, „Ai adus un sac cu pietre sau ce?”

„Doar unul cu bombe!” Glumise Ilēcāṉa.

Palar însă nu înțelese gluma în acel moment. Acum însă o înțelese prea bine. De asta și scutură el din cap. Uitând însă că Ilēcāṉa era pe acolo prin preajmă îl forță să se ducă de-a rostogolul. Ba chiar fu cât pe ce să cadă din nor cu tot cu sac. Doar că, ager din fire, Palar își întinse mâinile și atât sacul, cât și Ilēcāṉa, căzură pe palmele moi ale norului.

Odată în siguranță însă fu rândul lui Ilēcāṉa să se încrunte. „Puteai avea mai multă milă de mine. Nu-s decât un lup până la urmă,” spuse el cu reproș.

Palar însă râse. „Știu eu un alt lup care tot nu se poate astâmpăra. Exact ca tine. Așa că… ține-te bine! Și de mai ai bombe din acelea în sân zic să le folosești, căci cred că e timpul să spălăm putina de pe aici!”

Privind în aceeași direcție în care privea norul, Ilēcāṉa făcu ochi mari. „Oho!” Bombăni el văzând o herghelie de nori furioși venind spre ei. „Eu zic nu doar s-o ștergem din loc dar să ne evaporăm de trebuie! În caz contrar… sigur pupăm pământul.”

„Nu știu tu! Eu însă n-ajung să-l simt sub tălpi!” Glumi norul. Apoi, suflând în față, formă doi cai albi, formați din același material ca și norii. Și, de parcă i-ar fi înhămat, iar el ar fi fost căruța, Palar le dădu bice și se îndreptară pe cât de repede putură spre Barieră.

Numai că, în drum spre Barieră, dădură nas în nas c-o altă problemă: corbii Kākkai. Dar, deși Palar făcu ochi mari, înțelegând că erau forțați să mai lupte și cu aceia, Ilēcāṉa rânji, „Acum mi-ați căzut în labe!” Și chiar era fericit, căci se putea răzbuna astfel pentru toată durerea fratelui. Și, nici una nici două, aruncă o bilă neagră chiar în centrul primului stol. Iar explozia nu doar că fu asurzitoare, ci aruncă corbii cât colo de parcă ar fi fost pene. „Este, punct ochit, punct lovit!” Spuse Ilēcāṉa fericit.

„Mai bine te-ai ține bine să nu te pierd pe drum,” glumi Palar. De fapt era mai mult adevăr decât glumă în ale lui cuvinte, căci, fiind atacați din toate părțile de corbi, se vedea nevoit să tragă de acele hățuri și să facă stânga-dreapta. Asta-l forța și pe Ilēcāṉa să nu stea pe loc da să se foiască de colo-colo.

Și, văzând că totuși nu-i de glumă, mai ales că corbii începură iar a strânge cercul, da el nu mai avea nicio bilă să se apere, Ilēcāṉa sări de pe nasul norului și se apropie de sac. Apoi, strângându-l bine în brațe să nu-l prăpădească pe drum, îi spuse lui Palar, „Să mergem totuși în tabără! Nu de alta, da măcar prada asta de război nu vreau s-o pierd dacă tot am pierdut restul.”

„Exact asta aveam și eu în gând!” Spuse Palar mândru. Apoi, trăgând tare de hățuri și îndemnând cei doi cai albi, se îndreptară în mare viteză spre Bariera care era deschisă, căci Fenrir și restul se vedeau în fața lor deja trecând granița. Și, cât de curând, parte datorită cailor, parte datorită puterii sale, trecu și Palar hotarul și se puseră la adăpost, că de nu ar fi fost vai și-amar de pielea lui de nor.

***

„Atenție! Vine bomba!” Strigă Palar în glumă, văzându-l pe Island și pe restul venind spre el. Dar, văzând că nimeni nu râse la gluma lui, strâmbă din nas, „Spuneam și eu să nu tac!” Bombăni el.

În cele din urmă însă Mago și Malon pufniră în râs. Asta-i înveseli și pe ceilalți, căci fusese totuși comică remarca norului, chiar dacă inapropiată. Chiar și așa se puteau bucura din plin de un pic de liniște după spaima trasă.

Ajunsă lângă nor însă, Sephir se încruntă. La fel făcu și Palar, căci simțea c-o să-l certe pentru că lăsase dezordine pe cer. Dar, când Sephir surâse într-un târziu, Palar răsuflă ușurat. „Credeam că iar o să fiu certat pentru nimicuri.”

„Nici chiar nimicuri!” Spuse Sephir, arătând cerul care încă scăpăra. „De altfel aș fi putut să te cert pentru altceva. Că nu i-ai învățat pe ceilalți nori minte și că nu-i bine să se înhaite cu de-alde Maranam, Tenebre și Pakai.”

„De parcă aș putea eu să-i fac să asculte,” spuse Palar într-o doară. „Ei sunt mulți, eu doar unul. Plus la asta, nici chiar dacă ai doar două surori și un singur soț nu poți spune că-i poți controla pe toți trei.” Remarcă pentru care Fenrir îl răsplăti cu un rânjet: nu gustase gluma.

Arion însă savură victoria, „Punct ochi, punct lovit!” De asta și-l privi Fenrir furios. „Da, da, lupule! Niciodată nu-i plăcut să auzit adevărul despre tine spus chiar în față!” Îl tachină Arion. Apoi se îndreptă spre unul din copaci, sub care se așeză într-un final.

Sub același copac stătea de fapt și Nathaniel, căci el preferă să se îndepărteze de ceilalți după ce Yellen îl dăduse de gol. Și făcuse el asta tocmai pentru că nu voia el să dea prea multe explicații despre ceea ce se întâmplase la râu. Doar că, văzându-l pe Arion așezându-se alături, înțelese totuși că nu scapă el fără explicații pe ziua aceea.

Dar, auzindu-l pe Palar bombănind, „Acum e mai bine,” după ce se așeză pe pământ, Nathaniel surâse. Asta îi era scăparea, căci Arion închise ochii și zâmbise la remarca norului.

Numai că Nathaniel se puse trist cât de curând. Își aduse aminte de Samaya și că era încă afară, în pericol. De aceea și oftă. Apoi murmură, „Sper c-o să te întorci curând.” După care își lovi ușurel pieptul cu palma simțind că-i bătea inima nebunește în piept. „Și urăsc să mă simt astfel!”

„Iar eu urăsc nostalgicii!” Auzi el vocea plictisită a lui Yellen nu departe de el. După care o văzu îndepărtându-se, după ce își puse gluga pe cap. Și, după ea, o urmă și Fenrir, cărându-l pe Ahi pe umăr, la porunca lui Island, care decise să-și cerceteze fratele cât mai departe de Barieră ca să nu-i dea șansa lui Tenebre sau poate lui Pakai să folosească cumva puterea Magului și să-l trezească cât încă nu era timpul. Iar ceilalți, de parcă ar fi mers la circ, îl urmară cât de curând pe Titan.

„O să le fie vesel se pare,” auzi Nathaniel glasul lui Arion în stânga lui. De aceea și-l privi mirat, căci nu înțelese dintr-o dată la ce se referise acela. Arion însă, simțind privirea tânărului ațintită asupra sa, deschise ochii și-l privi surâzând. „Mă refer la Ahi. Acum că-i adormit o să primească toate palmele și pumnii pe care Titanul Island i le datora.”

„Ei, cred că exagerezi un pic!”

„De ce?”

„Pentru că Titanul Island nu-i defel ranchiunos. Ba mai mult, am avut impresia că-i preocupat pentru al său frate. Până la urmă e inconștient și cine știe dacă se va recupera vreodată.”

„Nu, poate și ai dreptate. Eu în locul lui însă mi-aș lua mai întâi revanșa. Pe urmă, de se trezește Ahi și-o vedea că are ochiul vânăt, poate să ridice din umeri și să-i spună că așa l-am găsit.”

Nathaniel râse cu poftă, uitând un pic de a sa nostalgie. Dar, zărind ochii lui Palar ațintiți asupra lor, tresări, căci nu se așteptase ca norul să le asculte vorba. „Ce?” Întrebă tânărul într-un final.

„Doar… ascultam și eu!” Bombăni Palar plictisit. Ba chiar căscă. „Totuși zic că idea lui Soan nu-i rea.”

„Vezi?” Spuse Arion mândru. „Dacă și Palar e de acord cu mine înseamnă că gândesc eu cum trebuie.”

„Ba ce cred eu e că voi doi sunteți puși pe șotii.”

„Crezi tu? Ba eu credeam că facem echipă bună în toate. Nu-i așa, Palar?”

Norul însă scutură din cap. „Făceam odată!” Murmură el țâfnos într-un târziu.

Arion îl privi pe sub sprâncene, „De ce doar odată? Credeam că facem și acum?”

„Da, ai dreptate, doar când nu-i prințesa Bestla prin preajmă. De-i și ea alături apoi în veci nu pot conta pe tine. Cum să zic: îndrăgostitul din tine nu mai vede pe nimeni în jurul lui.”

„Vrei să-ți ții limba după dinți?” Îl apostrofă Arion. Era puțin supărat că Palar îl dădea de gol.

„Și de ce mă rog? Doar spun ce am de spus. Nimic neadevărat de altfel. Corectează-mă dacă greșesc!”

„Bine că le știi tu pe toate!” Bombăni Arion. Apoi privi în urma celorlalți.

De văzut o văzu însă Soan doar pe Yellen. Ședea așezată sub un alt copac rotat, nu departe de ei. Ce-i atrase însă atenția era faptul că ștergea cu mâneca Palantirul, pe care-l ținea pe genunchi. Acela însă nu se aprindea și nici nu arăta nimic, de parcă ar fi fost o simplă sferă de cristal. Asta o făcu pe tânără să se încrunte puțin. Apoi se ridică de jos, ascunse Palantirul în mâneca stângă și după ce privi oarecum suspect în jur, se îndreptă spre sat.

„Ce totuși pune fetișcana asta la cale?” Se întrebă Arion curios. „Mai întâi colindă satul de nebună în timpul ritualului, apoi e a 13-lea suflet la ruperea vrăjii Rophionilor, ca mai apoi să se comporte ciudat cu Palantirul lui Tenebre în mână.” Dar, deși avea astfel de întrebări în cap, Arion decise să-și țină limba după dinți. Măcar până află ce tot punea aceea la cale.

Se liniști însă cât de curând văzându-i pe Sephir și Mago apropiindu-se de ea. Și, atunci când Mago se oferi s-o ajute cu Palantirul, Yellen îi spuse cu voce veselă, „Mă descurc eu! Nu de alta, dar mă tem să nu te transformi într-o altă Tenebre.” După care, surâzând, se îndepărtă de cei doi, care schimbară priviri, căci… chiar nu li se păruse comică gluma.

***

După ce Fenrir îl lăsă pe Ahi pe podeaua casei și apoi, cu ajutorul lui Island și Malon îl scoaseră din sac, Island se puse în pirostrii lângă al său frate. Apoi, cu mișcări lente, își trecu palma pe deasupra trupului Magului. Și oftă când Yamu spuse, „Nu-i simt sufletul! Chiar și așa știu că n-a murit încă. Magie neagră?”

„Așa și e. De altfel nu-i simt nici pulsațiile minții. Asta înseamnă că cele trei puteri ale Magului au fost separate una de alta: trup, minte, putere magică!”

„Poate și ai dreptate, Titane Island. Dar… cui să-i fi fost asta de folos?” Se interesă Yamu, crucindu-se.

„Fără doar și poate lui Maranam. Despre care a menționat prințesa Sephir nu demult,” spuse Ilēcāṉa, așezându-se în pirostrii în dreapta tatălui. „Sau poate o fi din cauza acelui șacal. Cel care controlează corbii care l-au rănit pe Kkuṟai. De altfel, când am luat Palantirul și sacul, acel Pakai era cu Tenebre. Voiau să deschidă celula lui Mannar.”

„Aici, tinere, îți dau dreptate,” murmură Fenrir. „Totuși nu înțeleg la ce le-ar ajuta puterea lui Ahi. Mai ales cum l-ar putea influența pe Mannar.”

„Aici te înșeli, Fenrir,” interveni Island. „Ei nu vor puterea lui Ahi ca să deschidă colivia sau să-l controleze pe Mannar. Ei doar îl folosesc pe al meu frate ca să-i atragă fiica acolo, pe Mayar. Fiind o geamănă-formă ea are puterea să deschidă ușa acelei celule ferecate de puterea primilor Titani acum 13 ani.”

„Fratele? Fiica?” Yamu întrebă mirat.

„Așa e, Yamu. Acesta este fratele meu Ahi, iar copia Samayei este fiica lui. Totuși: încă nu mi-am putut da seama ce rol au ei în jocul periculos al lui Tenebre.”

„O să-l aflăm noi mai pe urmă. Pe moment zic să-l legăm bine și să-l lăsăm aici sub pază. Pe urmă, când se trezește, dacă se trezește, putem și să-l întrebăm,” spuse Yamu, privind cu atenție în ochii lui Island.

Titanul era însă preocupat. Ba chiar se încruntă la un moment dat când spuse, „O să se trezească el fără doar și poate. Atunci când cei care i-au luat puterea o să i-o întoarcă. Sper doar să nu fie înainte ca Dike și restul să se întoarcă în siguranță.”

„Oricum nu-s singuri. Dacă ceva, unchiul Lodur și Gaea sunt cu ei. De fapt ei au plecat dimineață într-acolo. Ziceau că nu le place cerul. Că e prea tulbur.”

„De fapt au dreptate, Fenrir. Dar… cum zice Yamu: mai întâi să ne asigurăm că Ahi nu se trezește. Pe moment. Pe urmă vom vedea ce trebuie de făcut și vom decide ce facem cu el.”

„Cum rămâne însă cu Tenebre?” Întrebă Ilēcāṉa. „Am zărit-o nu demult la marginea pădurii. Se pare că a scăpat cu bine din capcana copacilor.”

„N-are decât!” Murmură Island cu ură controlată în glas. „N-o să facă nimic. Pe moment cel puțin, căci a rămas fără Palantir și fără Ahi. Asta înseamnă că-i slăbită. Deci o să fie cumva ținută sub control. Pe mine mă îngrijorează mai mult Pakai. Acela da e capabil de multe rele. Mai ales dacă decide să se alăture lui Maranam.”

„Nu… zic mai întâi să stăm cu ochii pe Tenebre,” interveni Yamu. „Știm doar că ea și Pakai sunt în cârdășie. Astfel, de-o să pună acela ceva la cale, aflăm fără doar și poate. Plus la asta, nu pot trece de Barieră: nici ea și nici șacalul. Deci suntem în siguranță pe moment.”

„Ai zis bine, Yamu, pe moment! Cine știe la ce-o să-i ducă mintea pe urmă! Sper doar că nu la rele ca să ne îngenuncheze pe noi!” Murmură Island îngrijorat. Apoi se ridică în picioare și ieși din casa lui Dike, lăsându-i pe Ilēcāṉa, Fenrir și Yamu să-l lege pe Ahi burduf.