„Am fost aici la începutul lumii, când nu era nimic nici în cer și nici pe pământ; am văzut multe bucurii și tristeți oglindite în ochii oamenilor, în roua cristalină a ierbii verzi de pe câmpii, dar și în lacrima cursă din cer pentru a ogoi pământul; i-am fost mamă și fiică acestui pământ; le-am fost soră și consoartă acestor întinsuri, chiar dacă n-au știut nici când al meu nume. Dar chiar și așa sunt împlinită să-i știu încă bine, în ciuda vremurilor tulburi care se apropie,” murmură abia auzit vocea Vieții care se rostogoli asemeni unui bulgăre de energie de-a lungul Câmpiei Moirae care se întindea de la ieșirea din Grota Arkadia până hăt dincolo de hotarele de la poalele Muntelui Fricii, cât și sus pe munte.

  Și cerul scăpără deodată înjunghiat de cuțitul nemilos din sufletul lui Maranam, care galopa întinsurile lumii în căutarea Vieții pentru a termina cu a ei existență și a-și instaura supremația - un cuțit din foc roșu, încins multă vreme în cuptoarele subpământești ale vieții de dincolo, acolo unde toți cred că se află sfârșitul, dar de unde nimeni nu s-a întors nicicând.

  Iar după acea spintecare a cerului colindat de nori răzleți de furtună, de nori negri ca cătrana și de furia naturii, se văzu plutind ușor la orizont o boare de energie roz, asemeni unei figuri ciudate, formată din puncte asemeni stelelor, cu multe linii întrerupte și care-și schimba în permanență forma, iar din această cauză era atât de greu văzului să înțeleagă ce e.

  „Nu-s nici ființă și nici corp uman sau pământesc, nu-s fir de iarbă și nici boare de vânt, și de-și-s considerată a fi energie dătătoare de continuitate, sunt totuși doar un suflu de la care a pornit totul și de la care totul se naște,” m-ai spuse Viața, de data asta cu voce mai sigură, de parcă frumusețea și sfințenia bătrânului munte și al întinsului pământ i-ar fi dat curaj să-și ridice ochii spre cer și să rostească lumii ale sale gânduri.

  „Și totuși uiți de Soartă,” vocea Parcăi se auzi ieșind din străfunduri și, de parcă ar fi fost luată prin surprindere sau descoperită într-un joc de-a va-ți ascunselea, acea linie întreruptă de puncte strălucitoare numită Viață, deodată săltă în aer, ridicându-se un pic mai sus, iar lumina ei roză deveni dintr-o dată sursă hrănitoare de viață, asemeni Aurorei Boreale, luminând totul în jur în culoarea iubirii.

  „Cine ești tu?” șopti Viața speriată, căci deși se încumetase să vină pe Pământ, părăsind pentru scurt timp protectorul ei Cosmos, ea totuși n-avea idee despre ce poate găsi aici, cu toate că din ea prinsese totul viață, dar pe care niciodată nu-l văzuse de aproape. „Arată-te! Arată-te tu, ființă a pământului, și vorbește-mi în față!” m-ai adăugă Viața luând o poziție verticală în locul celei orizontale sub care plutise până atunci.

  Și, de parcă ar fi simțit că al ei interlocutor va veni din adâncuri, își poziționă închipuita față spre intrarea în grotă, așteptând în tăcere, în timp ce a ei energie roză deveni deodată multicoloră. Doar atunci când forma ciudată a Vieții „fură” de la natură ale ei culori sau mai bine zis „le împrumută” pentru scurt timp, din adâncurile Grotei Arkadia se văzu ieșind copila Parca, cea care deseori își vizita surorile în această formă de inocență, sperând să-și ascundă astfel semințele răului ce încolțeau rapid în ea și, totodată, să găsească o cale spre lumină, mult în adâncurile lumii.

  „Îi vorbise o formă de energie alteia, neștiind ce altceva i-ar putea spune, în timp ce inima-i zvâcnește de teamă crezând că va da astfel nas în nas cu însăși Maranam,” m-ai spuse Parca, iar când mâna ei dreaptă își scoase gluga de pe cap, fecioara Parca fu revelată în toată splendoarea ei în fața Vieții.

  O scurtă tăcere se lăsă în jur, timp în care natura-și luă un răgaz de respiro, admirând astfel două forme de energie: una dătătoare de viață și alta controlând-o, în timp ce în interiorul ei se echilibrau într-o formă ciudată două puteri: Lumina și Întunericul, făcând-o să strălucească într-un mod unic și totodată sfânt, căci „toți se tem de soartă, chiar de n-a văzut-o nimeni și de-a încercat cineva s-o îngenuncheze a fost cel îngenuncheat într-un final,” murmură Parca, ca mai apoi să zâmbească cu bunătate.

  Ochii Vieții „clipiră” de uimire, căci privind acea măreție, acea splendoare născută din ea, era ceva ce nu crezuse nicicând că e posibil, chiar și dacă în Cosmos existau multe ale minuni ale Lumii, tot născute din ea, dar pe care de la atâta admirat le făcu în timp să-și piardă valoarea în ochii ei. „Frumoasă!” murmură Viața și un chicotit ștrengăresc, de copil, se auzi plutind în jur, fapt ce-o făcu pe Parca să fie atentă, căci deși auzise că ea luase parte din formă și putere de la Viață, nu-i fusese nicicând dat să cunoască cum arată acea energie numită Viață și nici nu auzise vreodată a ei voce, nici măcar în vis.

  Acum însă, deși simțea că Viața e undeva aproape, nu putea vedea decât o boare ciudată de lumină plutind în jur, pe fundalul unui cer mult prea negru, controlat de puterea demonică a lui Maranam.

  „Mi-ai cerut să mă arăt, dar singură te ascunzi,” spuse Parca cu reproș în glas, după multe minute în șir de privit în jur, dar nevăzând nimic altceva decât acea energie multicoloră care i se păruse că-i vorbise nu demult, dar și care o făcea să se simtă straniu, de parcă s-ar fi împărțit în două în același timp, ca o balanță ce are puse pe ambele talgere două greutăți de formă și statut diferit. Și așa și era, căci în timp ce acea boare de energie multicoloră o înconjura de pretutindeni, scăldând-o într-o lumină de blagoslovire, căci așa era Viața - mereu bună și mereu protectoare, totuși nu făcu decât să scoată masca de pe fața Parcăi, revelând a ei adevărată natură.

  Partea cea stângă a Parcăi era complet neagră: părul, ochiul, hainele și până și unghiile care până atunci avuseră o formă normală și vopsite într-o nuanță de roz natural, erau acum mult prea lungi, ascuțite și negre: arme perfecte pentru a face rău. În același timp partea ei dreaptă era complet albă: părul și hainele, căci ochiul drept îl avea albastru - culoarea infinitului inocent și al viitorului luminos, căci pentru asta luptase Viața întotdeauna, dar mereu eșuase. Apoi era mâna ei dreaptă, complet albă și cu unghii de un piersic viu, amintind de grădinile în floare și de însăși bucuria nașterii tuturor ființelor de pe pământ.

  „Acum arăți ciudat,” îi spuse Viața și în sfârșit Parca înțelese că doar poate auzi acea voce, dar nu poate vedea al ei trup, deși nu m-ai era atât de sigură că Viața ar fi avut unul. Apoi Parcăi i se păru ciudat orizontul, căci undeva mult prea în depărtare se văzu o mică pată rotundă, de culoare aurie, străbătând acel cer negru ca smoala. „Și totuși, probabil te întrebi de ce sunt aici,” îi spuse Viața veselă Parcăi.

  „Așa e, căci din câte mi-a fost dat să aflu în scurta mea viață tu nicicând n-ai părăsit cerul, dară-mi-te să te arăți pe pământ. De ce acum?”

  „Pentru a-mi umple sufletul cu vibrații vii, cu vibrații de splendoare, înainte ca totul să piară, pentru a nu pierde astfel a lor frumusețe și a le putea readuce din nou la viață, mult mai frumoase decât au fost înainte, după ce răul va fi din nou întemnițat.”

  „Crezi? Adică încă speri că Binele va triumfa cândva asupra Răului și că în sfârșit va exista doar Paradis pretutindeni?” întrebă Parca, încruntându-se.

  „N-am crezut și nici n-am să cred nicicând asta, căci știu prea bine că-i un imposibil. Să nu uităm totuși că tot ce ne înconjoară e un ciclul perfect și unde a fost cândva lumină va veni ulterior întunericul, ca mai apoi să fie iarăși scăldat în raze de lumină.”

  „Pace după război și iarăși război după pace,” murmură Parca încurcată, deși adânc în sinea ei știa acele lucruri.

  „Așa e: Roata Vieții sau a Destinului. Numește-o cum vrei.”

  „Eu i-aș spuse Controlul Sorții,” și ochii Parcăi deveniră deodată sclipitori, fiecare din ei având propria nuanță, căci în acel moment Titanida Sorții era o sabie cu două tăișuri asupra lamei căreia se reflectau două esențe supranaturale - Maranam în stânga, scăldând-o în lumina umbrelor, și Viața în dreapta - scăldând-o într-o lumină Dumnezeiască.”

  „Și totuși, Parca, uiți un singur lucru,” iar vocea Vieții deveni deodată gravă, de parcă ar fi fost un părinte mustrându-și copilul neascultător. „Că oricât nu te-ai împotrivi ție însăși o să fii până la urmă învinsă tot de tine.”

  Parca surâse: „pentru toate există o soluție în lumea asta.”

  „Nu și pentru putere!”

  „De ce anume nu pentru putere dacă există pentru toate celelalte?”

  „Căci o putere mereu o schimbă pe alta și nici nu există nicicând putere supremă care să domine veșnic. La fel ca și tine înăuntrul căreia se află atât Lumina, cât și Întunericul. Prin urmare, indiferent de cine va câștiga acest război, tu Parca îl vei pierde, căci tu ești Controlul Sorții și prin urmare și cea care pierde mereu.”

  Parca oftă deodată când cerul deveni complet negru, căci acea dâră rotundă prin care lumina dumnezeiască se scurgea pe pământ, binecuvântându-l, se închise deodată de parcă cineva ar fi acoperit-o cu un capac și acea lumină roză, care devenise apoi multicoloră, fu atrasă în interiorul acelui mic cerc de aur de parcă ar fi fost absorbită de un imens aspirator și se întoarse din nou în cosmos. „Cea care va pierde mereu e Soarta,” murmură Parca cu înfrigurare, în timp ce în fața ochilor îi apăru o statuie de piatră pe care cineva o sfărmă în mii de bucăți cu un imens baros, iar asta o făcu pe titanida Sorții să se cutremure din cap până în picioare, aducându-și aminte de toate relele pe care le făcuse la rândul ei altora…

***

  „Wow, cât e de bine în liniște și singurătate,” murmură Nathaniel, copilul de 9 ani care, sătul de plânsetele continue ale micuței Yellen, dar și profitând de faptul că cei mari îl „scăpaseră” măcar pentru câteva clipe din ochi, se furișase în afara taberei și se afundase tot mai mult și mai mult în pădure spre o poiană pe care o știa el împânzită de flori parfumate și pe unde adesea se abăteau cerbii și căprioarele în drumul lor spre adăpat.

  Întins pe așternutul moale de ierburi și flori, dar și mângâiat de atingerea catifelată a ierbii ce-i ajungea până la brâu, băiatul se întinse pe spate, cu mâinile sub cap și, privind cerul senin al unei frumoase zile însorite ce se zărea atât de frumos conturat de vârfurile copacilor, el închise ochii și se lăsase pradă visării.

  Astfel, sub dulcea mângâiere al unui vânt ce abia adia, Nathaniel curând adormi, sărutat dulce de razele de soare ce luminau puternic, încălzind pământul, dar totuși erau suportabile pentru un copil întins în mreaja ierbii și adormit în leagăn de izvor, căci nu departe de poiană, la doar câțiva kilometri spre Nord, se auzea curgând un pârâiaș ce servea drept sursă de apă pentru mai toate viețuitoarele pădurii Tenebre.

  Curând însă Nathaniel simți o ușoară gâdilitură pe vârful nasului, dar nu deschise ochii, ci se mulțumise doar să miște puțin nasul cu gând că vârful ierbii îndrăznețe ce încercase să-i strice somnul va fi „înlăturat” și astfel el își va continua nestingherit somnul. Dar… ți-ai găsit cu cine?! Oricât nu și-ar fi mișcat nasul încolo și-ncoace, de sus în jos și-n mici cercuri, băiatul nu putu alunga de lângă el „musafirul nepoftit.” Așa că, puțin deranjat de acea „obrăzniceală” deschise brusc ochii și, încruntându-se, privi pieziș la mica furnică ce i se urcase pe nas crezând că-i vreun fel de specie rară de delușor pe care va găsi comoara mult căutată. Dar… vai, ajunsă în vârf, nu dădu decât de un mic nas bocârnat și ușor pistruiat prin părți, dar nici urmă de ceva bun de pus în spate și cărat în furnicar pentru a avea ce mânca la iarnă. Așa că, supărată și ea de „nereușită,” dar mai și prinzând cei doi ochi negri de șoarece îndrăzneț ațintiți asupra ei, furnica se înfurie dea binelea și lovi cu piciorușul drept din spate în „pământ.” Astfel reuși să-l piște bine pe băiat, care sări ca ars pe șezute, atingându-și vârful nasului cu ambele mâini, dar când deschise palmele și privi la ele văzu că sunt goale și că încercarea de-a o prinde pe „vrăjmașa furnică” se încununase de un vădit eșec.

  „Las că pun eu mâna pe tine,” murmură Nathaniel înfuriat, frecându-și ușor vârful nasului cu palma dreaptă, în timp ce palma stângă o freca de pantaloni, căci auzise el o vorbă că de faci astfel nici de te pișcă ditamai țânțarul-țânțarilor nu se umflă pișcătura.

  Apoi, când nasul fu complet roșu de la atâta frecat, ca și palmele de altfel, băiatul strănută brusc, simțind un parfum puternic intrându-i în nări. Mai strănută odată și încă odată, căci deși era plăcut parfumul cela, totuși îl gâdila nu șagă, iar asta începu să devină neplăcut. Brusc prinse doar cu vârful urechii un ușor chicotit și, privind în jur, zări o mică floare violetă, cu mijloc gălbui, cu petale mici și rotunde la capăt, ce stătea țanțoșă pe a ei tulpină la doar câțiva pași de el.

Unauthorized duplication: this tale has been taken without consent. Report sightings.

  Surprinzând în sfârșit privirea băiatului ațintită asupra ei, privire care era ceva asemănător între supărare și mirare să audă o floare chicotind, Violeta, căci așa era numele florii, întâi deschise ochii larg, și ea surprinsă că al ei ușor râset fusese auzit, apoi bătu rapid din gene, făcând-o pe cocheta, în timp ce murmură pe șoptite: „vai, ești atât de nostim! În special nasul, care arată ca o floare de mac în plin mai! Numai bună de așezat albinele pe ea!” și iarăși m-ai chicoti mica violetă de vreo câteva ori.

  Supărat deja dea binelea, căci floarea într-adevăr i se părea enervantă că făcea haz de necaz pe seama lui, băiatul își încrucișă mâinile pe piept și șuieră printre dinți: „și… de unde știi asta? Ai văzut multe flori de mac la viața ta? Din câte știu prin zonă nu cresc multe și la câte văd cu micul tău creier puțin probabil să fi trăit mai mult de-o viață de floare.”

  „Asta ar fi trebuit să mă ofenseze cumva?” întrebă Violeta cu voce inocentă, deloc supărată sau deranjată de comentariul băiatului, clipind des din gene.

  „Ar trebui, n-ar trebui, las deja asta în seama ta, căci cred că și singură te-oi descurca să-ți dai seama de să te superi sau nu,” spuse băiatul morocănos, întorcându-i brusc spatele florii.

  „Și? Se poate de știut de ce totuși te-ai supărat?” auzi el de data asta glasul Violetei, vorbindu-i cu duioșie, iar asta deja-i îmblânzi inima băiatului care decise să m-ai scadă nivelul supărării din a lui inimă și, după ce scoase mâinile din subsuori, se roti puțin spre floare, privind-o doar cu coada ochiului, în timp ce mormăi sub nas un: „da ce, n-am voie?!”

  „Ba ai, dar unui tânăr atât de cuminte și dulce precum ești nu-i stă bine cu supărările. Ba mai mult, cred că împrietenindu-te cu florile sau cu păsările sau cu micile insecte ale pădurii vei fi mult mai fericit și totodată mai echilibrat, iar asta-ți va da înțelepciunea de care ai nevoie sau de care vei avea nevoie în viitor, căci niciodată nu știi când poți avea nevoie de un prieten necuvântător pentru a te scăpa de rele,” îi spuse floarea cu voioșie.

  Asta însă-i atrase atenția lui Nathaniel, care găsi straniu ca o floare să vorbească astfel, fie ea și fermecată. Așa că ciuli mai bine urechile și decise să fie și mai cu băgare de seamă, căci nu degeaba Poporul Siar-ului trecuse prin multe la vremea lui - își învățase bine urmașii să distingă între inocență și viclenie și între apropierea cuiva cu gând rău sau ca să-ți devină prieten. Și… deși Violeta părea să-i fi vorbit fără rele intenții, băiatul găsi totuși ciudată a ei „filozofie” demnă de un Măreț Mago, trecut prin multe la viața lui și care și cunoaște multe totodată.

  Așa că băiatul decise s-o pună la încercare. De aceea se sculă mai întâi în picioare, întinse mâinile în sus, prinzându-le în căuș pentru a se dezmorți, după care făcu câțiva pași spre floare și se așeză în pirostrii la doar doi pași de ea, privind-o curios. „Și… de unde ziceai că ai aflat despre toate acestea?”

  „Despre ce anume?” întrebă Violeta cu inocență în glas, de parcă habar n-avea despre ce-o putuse întreba băiatul.

  „Despre prietenii necuvântători… și despre viitor și despre ce m-ai era acolo?! Aaa… despre echilibru.”

  „Aaa, despre asta întrebai. Pur și simplu… gânduri,” spuse pe tărăgănate floarea, timp în care-și roti ușor al ei trup pe tulpină, fapt observat totuși de băiat, deși floarea dorise să fie „absolut neobservată.” Așa că Nathaniel se trase un pas mai în spate, căutând după ceva să se apere în timp ce bâjbâia printre flori și ierburi, dar acolo nu era nici urmă de băț sau piatră ce i-ar fi putut servi drept armă. În cele din urmă, negăsind nimic, se lăsă păgubaș, liniștindu-se pe sine că poate totuși i se păruse și floarea ceea nu era deloc stranie, da numai așa i se păruse lui. Așa că se așeză pe burtă pe iarbă, sprijinindu-și capul pe mâini și privi țintă la floarea violetă care se legăna ușor în bătaia ușoară a vântului, fredonând o melodie.

  Curând melodia îi intră băiatului adânc în oase și-l moleși, deși se trezise nu demult. Dar se trezi curând după ce capul îi alunecase de pe palmă și se duse brusc în față, de se lovi ușor cu fruntea de pumnul strâns fără să vrea în somn, iar în urma loviturii băiatul murmură un abia auzit „aaa, doare,” dar curând fredonatul florii îl adormi iarăși și el se lăsă total cuprins de vraja ei.

  Natura însă nu doarme, atunci când Magia Răului se aciuiază în sânul raiului. Așa i se întâmplă și lui Nathaniel care la scurt timp după ce adormi văzu în vis un mare ceasornic, cu fundal negru, cu ace aurite cu vârf negru și ascuțit și ale cărui cifre de culoare aurie ca și acele, îi se păreau tot mai fermecătoare și mai fermecătoare că băiatul întinse brusc mâna spre el, încercând să prindă acea cifră de șase de cap, dar… prinse în cele din urmă un mic iepure alb de codița pufoasă - un iepure ce arăta exact ca Ratatosk, cel pe care Fenrir îl întâlnise copil fiind când ei plecară în căutarea Samayei.

  „Fugi! Scapă-te!” strigă deodată iepurele din vis la Nathaniel, întorcând brusc capul spre el și privindu-l cu ochi speriați și rugători, fapt ce-l alertă și pe băiat care deschise curând ochii și văzu cu uimire cum floarea crește și crește în sus, devenind deodată înfricoșătoare.

  Nathaniel se trase pe brânci în spate, căutând adăpost în spatele ierbii, dar prea era iarba ceea mătăsoasă și fragedă pentru a face față pericolului sau al proteja pe băiat care se opinti în cele din urmă într-un șomoiog de iarbă naltă și căzu pe toate cele patru labe. Apoi, când ridică înfricoșat privirea, Nathaniel văzu cu stupoare cum Violeta dispăru brusc în fața ochilor lui, iar locul ei fu luat de Parca, partea cea întunecată a titanidei Sorții, cu păr negru și ochi de tăciune aprinși, cu unghii lungi, negre și ascuțite și cu un rânjet demonic pe față.

  „Au vrut alții să ascundă soarta de mine,” strigă deodată Parca de tună totul în jur și de-l băgă pe băiat în sperieți, „dar nu poți ascunde Soarta de al ei stăpân, căci cel care controlează al Omenirii Destin sunt eu și nici o Balanță, niciun Ceas al Vremii și niciun element al Dreptății nu mă poate face să mă închin în fața lui sau să renunț la al meu plan. Așa că, copile, să-ți spun că-mi pare rău că mi-ai nimerit în mreje, aș minți, căci doar punând mâna pe tine pot face totul în jur să mi se închine. De aceea cu tine a început a mea vânătoare și cu tine se va încheia, căci nu voi lăsa nicicând necontrolat niciun element ce poate influența soarta, iar tu ești cu siguranță unul din ele.”

  În momentul în care Parca se aruncă asupra lui Nathaniel, băiatul închise brusc ochii și-și acoperi fața cu palmele, dar curând se miră că nu simțise mâini prinzându-l de brațe. Așa că, crezând că fusese doar un vis urât, copilul deschise ochii și privi în sus, dar totul fusese mult prea real: pur și simplu avusese noroc, căci prinsă cu toată forța de fața Parcăi, Ratatosk-veverița cea roșcată, se lupta cu titanida sorții, nepermițându-i astfel să vadă nimic în jur.

  „Fugi!” auzi Nathaniel același chițcăit pe care-l auzise în vis, dar nu m-ai stătu locului să înțeleagă a cui fusese. Sări brusc în sus și-o luă la goană dea lungul acelei poiene, dar nu înspre sud unde se afla tabăra Siar-ului, ci înspre Vest, unde la câțiva kilometri de pădure se afla un mare râu cu ape tulburi, cunoscut și ca Râul Uitării sau Râul Puterii. De ce-l numiră astfel oamenii nimeni nu știa sau își aducea aminte. Cert e că numele râului descria în totalitate puterea apelor vertiginoase care curgeau cu viteză la vale, deși câmpia pe care o traversau era complet plană.

  Tot drumul din poiană și până la râu, Nathaniel o ținu tot într-o goană, fără a privi măcar în urmă. Dar totuși, chiar și așa, auzi glasul tunător al Parcăi, certându-l pe Ratatosk: „veveriță proastă! Mereu mi te bagi printre picioare, îndeplinind ordinele senilului cela de Yggdrasil. Dacă tot ești atât de fidel lui, atunci du-te la el,” și, apucându-l strâns de blană, Parca pocni din degete formând un mic portal în fața ei, prin care-l aruncă pe Ratatosk înapoi în Deșertul Uitării.

  După cum fu aruncat, Ratatosk se dădu dea dura de vreo câteva ori pe iarbă, până ajunse lângă trunchiul lui Yggdrasil, pe care-l lovi, dar fără a se răni. Totuși, Copacul Sfânt consideră asta o neobrăzare din partea titanidei Sorții și, drept răspuns pentru ce-i făcu lui Ratatosk, Parca auzi glasul lui Yggdrasil mustrând-o: „ai întrecut orice limite, Parca. De Ratatosk nu s-a atins nici însăși Maranam în lupta lui cu Viața. Tu însă ai făcut asta și vei plăti, căci…”

  „Da, da, dacă zici…,” spuse Parca în batjocoră, puțin „obosită” să tot audă reproșurile „Moșneagului” cum obișnuia partea ei întunecată să-l numească pe Yggdrasil, după care pocni iar din degete, închizând portalul. Dar… când privi în jur, nu văzu nici urmă de băiat, iar asta o înfurie la culme. „Pun eu mâna pe tine!” strigă ea, iar strigătul ei răsună puternic în urechea lui Nathaniel, care ajunse deja pe malul râului și se oprise brusc, văzându-l atât de liniștit.

  „Oho, asta da ciudățenie!” murmură mirat Nathaniel. „Credeam că Râul Puterii nu stă locului niciodată. Acum însă ale sale ape sunt complet limpezi și liniștite. De ce oare?!” însă, copil fiind, atenția îi fu atrasă de o piatră de formă ciudată aflată pe mal, de care se apropie imediat cercetându-i forma.

  Curând însă, o sclipire puternică de la jumătatea râului îi atrase băiatului atenția și el își îndreptă privirea într-acolo. Apoi, punându-și mâna căuș la ochi pentru a vedea mai bine, buzele lui Nathaniel murmurară fără să vrea „ce frumusețe!” iar picioarele lui se îndreptară singure spre acel loc, neoprindu-se nici măcar când apa-i ajunse la brâu. Curând însă, când apa-i ajunse subsuori, Nathaniel fu brusc înghițit de ape și văzu apoi tot ceea ce Samaya-i arătase lui Nathaniel-bărbatul, când însăși Jar îi vorbise tânărului sub ape.

  Dar… m-ai era totuși ceva ciudat acolo, ceva de care Nathaniel nu-și amintea sau poate că uitase intenționat - cine-l scosese atunci din ape, căci își aducea aminte doar ceea ce-i spuseseră părinții: că-l găsiră deja scos din ape, pe mal, inconștient, dar totuși respirând și că ale sale canale respiratorii erau lipsite de ape, de parcă cineva l-ar fi salvat din adâncuri, ca mai apoi să-i facă respirație artificială și să-l readucă pe drumul vieții.

***

  „Dike!” strigă Nathaniel pe înfundate, trezindu-se brusc din somn. Privi speriat în jur, neînțelegând unde se află. Curând însă înțelese că fusese totul doar un vis și că în acel vis își amintise tot ceea ce i se întâmplase înainte să cadă în ape și să vadă clepsidra.

  Mago și Fenrir erau de strajă în acea seară și-i văzu stând la pândă lângă un mare trunchi de copac căzut la pământ și ce era așezat perpendicular cu drumul, barând astfel calea curioșilor și, în caz de nevoie, cei ce păzeau drumul s-ar fi putut ascunde în spatele lui pentru a nu fi observați.

  Ceilalți în schimb dormeau. La fel și Bestla, Samaya și Yellen care stăteau culcate la pământ, pe ale lor pelerine, nu departe de el. În jurul lor, care adormit pe șezute, care tot culcat la pământ dormeau ceilalți care-i însoțeau.

  „Măcar bine că a fost un vis,” murmură Nathaniel, oftând tărăgănat, de parcă s-ar fi temut să expire tot aerul pe care-l avea în piept, în timp ce-și acoperise fața cu palmele.

  „Un vis rău?” auzi el glasul lui Fenrir din stânga și Nathaniel tresări brusc, căci nu-l simțise pe tânărul lup apropiindu-se, darămi-te să-l simtă așezându-se lângă el. Totuși luă șipul cu apă din mâna lui Fenrir, din care bău cu sete. „Și totuși nu mi-ai răspuns la întrebare,” îi spuse iar pe șoptite Fenrir, căci el era cu adevărat încăpățânat și de-și punea în minte să afle ceva nu se dădea bătut cu una cu alta.

   „Se poate spune și așa,” murmură Nathaniel în cele din urmă, după ce-și veni puțin în simțiri.

  „Se poate ști ce ai visat?! Zic eu, de nu ești secretos din fire,” iar remarca lupului schiță un zâmbet pe fața lui Nathaniel, căci îi amintea astfel de a sa copilărie, când fusese și el un copil încăpățânat și curios, ce se băga și în gaură de șarpe pentru a descoperi lumea, dar care după întâmplarea de la râu se schimbase complet, devenind mult mai calculat și mai înțelept, de parcă se maturizase peste noapte.

  „L-am visat pe Maestrul Dike!”

  „Pe tata? Cu ce ocazie?” întrebă și mai mirat Fenrir.

  „Ți-i minte când Samaya mi-a arătat trecutul la râu?”

  „Aga, atunci când Jar ți-a vorbit din Clepsidră folosind trupul Samayei.”

  „Așa e. Ei bine, se pare că nu doar mi-a spus de ce eu am în sânge elemente ale Ceasornicului Vremii, dar mi-a readus în minte și amintiri pe care le crezusem uitate.”

  „Cum ar fi?”

  „Cine mi-a fost salvator atunci. Când Samaya m-a scos din apă în seara aceea după discuția cu Jar, am simțit o mână apucându-mă de gulerul hainei și scoțându-mă din ape. La început mi s-a părut că era mâna unei copile, apoi că era mâna Samayei, azi însă mi-am amintit că de fapt un bărbat m-a scos atunci din apă. Mai bine zis, titanul Dike a fost cel care m-a salvat.”

  „Tata? De fapt, de ce mă miră?! El mereu bombănia ceva că a salvat sufletul pereche al Samayei. Cum tu te-ai dovedit a fi cel de care inima surorii mele a ales să se apropie, tata fără doar și poate pe tine te-a salvat.”

  „Știai?” întrebă mirat Nathaniel.

  „Despre tine și Samaya?”

  „Aga!”

  „Uiți că suntem gemeni, Nathaniel. Chiar dacă nu știu tot ce se întâmplă în sufletul Samayei, totuși simt când ceva e în neregulă cu ea, iar de al ei suflet cântă de bucurie, a mea inimă dansează. De aceea, după ce tu și Samaya v-ați întors în tabără în acea seară mi-am dat seama că e ceva schimbat la ea. Apoi am privit în ochii tăi și am înțeles totul, căci voi doi cu adevărat vă completați.”

  „Se pare că ți-i dor de Sephir,” glumi Mago, apropiindu-se de ei și așezându-se în dreapta lui Nathaniel.

  „Băgăciosule!” mârâi lupul, dezvelindu-și puțin colții, deși era încă în forma sa umană. „Decât ai asculta secretele altora, mai bine ai fi păzit drumul. Ce dacă dau alții năvală peste noi și ne iau pe nepusă masă?!” spuse Fenrir arțăgos.

  „Eh, lupule, oi fi tu puternic și nu-ș ce, da uiți că mintea umană poate fi a naibii de șireată de e vorba ca cineva să-și apere pielea, iar a mea e cu adevărat inteligentă, căci n-am de gând să doar iarăși ochii cu soarta sau cu Maranam acela care tot ne calcă pe urme.”

  Cuvintele lui Mago îi uimiră pe cei doi bărbați care-l priviră cruciți. Mago însă doar zâmbi șiret, aducându-și aminte că după ce-l văzuse pe Fenrir apropiindu-se tiptil de Nathaniel înțelese că urmează o poveste a naibii de interesantă pe care n-avea de gând s-o piardă nici în ruptul capului, așa că întinse o „capcană” de vreascuri în jurul acelui copac-păzitor lângă care el și lupul stătură mai înainte, fiind 100% convins că de va dori cineva să se apropie pe nevăzute de ei, va fi dat de gol de vreascurile ce vor trăsni puternic sub ale vrăjmașului picioare, iar astfel cel surprins va fi atacatorul.