Novels2Search
SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION. [Romanian]
CAPITOLUL 124: AȘTEPTĂRI DEȘARTE SAU O NOUĂ ȘANSĂ?

CAPITOLUL 124: AȘTEPTĂRI DEȘARTE SAU O NOUĂ ȘANSĂ?

Era rece și extrem de întuneric în acel loc în care Kkuṟai ajunse imediat ce închise ochii. Dar, chiar și așa, i se părea nuș de ce că cunoaște acel loc. De aceea și-și ciuli urechile și ascultă cu atenție, căci deși ceva adânc în interiorul lui îi spunea că trebuia să avanseze, băiatul nu era totuși sigur încotro s-o ia. Dar, fiind un băiat deștept, Kkuṟai își spuse, „Dacă aștept puțin, la sigur simt de undeva un curent de aer. Și, cum de unde se simt de obicei curenții de aer poți găsi și-o ușă spre exterior, la sigur o găsesc și aici, căci tata are dreptate când spune că numai leneșul și prostul nu găsesc ieșire din situație: leneșul pentru că i-i lene să-și miște picioarele, iar prostul pentru că habar n-are.” Apoi, chicotind, căci gluma părintelui lui i se părea întotdeauna bună, Kkuṟai privi în jur.

Numai că iar nu văzu nimic, deși crezuse că cât de curând ochii o să i se dea cu întunericul și atunci la sigur o să vadă ceva. Dar, văzând că totuși nu poate să vadă nimic în jur, Kkuṟai se încruntă. Apoi se bosumflă nițel, căci chiar nu putea înțelege ce fel de loc era acela în care ajunse până la urmă, căci nu așa auzise el de la bătrânii tribului că ar arăta Lumea de Dincolo.

Dintr-o dată însă Kkuṟai tresări auzind de nicăieri vocea unui copil plutind în jurul lui, „Iar tu, cine ești tu?” Îl întrebă acel copil pe Kkuṟai, chicotind. De aceea și se întoarse Kkuṟai în stânga și-n dreapta să vadă totuși de unde se auzea vocea. Numai că iar nu văzu nimic.

Simțea totuși că nu i se năzărise și că la sigur auzise vocea cuiva. De aceea, închizând ochii, ascultă cu mare atenție. De auzit însă nu se auzea nimic, numai că Kkuṟai era sigur că acel copil era pe undeva prin preajmă. Și, cum știa el că pe copii îi faci atenți punându-le întrebări, spuse, „Dar tu? Cine ești tu?”

„Eu?” Întrebă vocea copilului. „Probabil sunt tu. Cel din interiorul tău. Nu mă vezi?”

„Nu,” răspunse Kkuṟai extrem de mirat. Ba chiar scutură și din cap să-și alunge acele gânduri, căci… poate și i se năzărise totuși. Nu i se năzărise însă, căci copilul îl întrebă iar, cât de curând:

„Și nici nu mă simți?” Insistă copilul, iar tremurul vocii lui era oarecum dulce și inocent.

Asta însă îl făcu pe Kkuṟai să fie extrem de atent. Apoi deveni gânditor, căci deși era sigur c-ar fi trebuit măcar să-l simtă pe acel copil, el nu simțea nimic. Doar simțea că mai era cineva prin preajmă. De aceea și spuse într-un final oarecum încurcat, „Și totuși nu te simt eu pe tine.”

„Atunci chiar că-i straniu,” spuse acel copil, iar Kkuṟai simți în vocea lui o oarecare confuzie. „Și-i chiar ciudat, căci eu credeam că pot fi văzut și auzit de oricine. Se pare totuși că m-am înșelat. Sau… poate nu?” Chicoti iar copilul. După care Kkuṟai auzi cum copilul pocni din degete și, cât de curând, se făcu lumină de jur împrejur.

Lumina însă păru să-i deranjeze ochii lui Kkuṟai, căci prea mult stătuse el pe întuneric. De aceea și-i închise brusc. Ba chiar și-i acoperi și cu brațele ca să fie sigur că n-o să-l doară după aceea. Apoi, când simți că ar putea privi în jur fără să amețească sau să fie orbit de acea lumină, Kkuṟai își luă în sfârșit brațele de la ochi și privi în față. Și se miră extrem de mult să vadă un copil de vreo șapte ani. Și avea de ce să fie mirat, căci, după voce, lui i se păruse că acel copil n-are mai mult de vreo 4 ani. Ceea ce-l făcu însă pe Kkuṟai atent fu postura copilului, care părea că se gândește la ceva și de asta strâmba din când în când din nas.

Abia când copilul își dădu seama că Kkuṟai îl vede totuși, îl privi cu atenție. După care se încruntă pentru câteva secunde, ca să devină vesel alte secunde după aceea. Și, cu voce veselă, spuse, „Și totuși mă vezi. Ah, ce prostuț am fost crezând că-s doar o fantomă.” Apoi iar râse vesel din cale afară, crezând că făcuse o glumă a naibii de bună.

Numai că bucuria lui exagerată i se păru stranie lui Kkuṟai. De aceea băiatul îl privea oarecum pe sub sprâncene. Și mai avea un motiv să-l privească pe acela chiorâș, căci… unul la mână: nu se prezentase cine-i, și doi la mână - Kkuṟai nicicând nu auzise că după moarte te întâmpină un copil ca să te ducă până la Poarta Raiului sau a Iadului. Pe el însă îl întâmpină un copil. Ceva care nu-i fu totuși pe plac la început, căci i se părea că până și Părintele Haos îl considera copil și de asta trimise un copil să-l întâmpine, când el ar fi preferat un Spirit matur, căci și el se credea deja mare.

Totuși, văzându-se dintr-o dată analizat din cap până-n picioare de acel copil, de parcă acela i-ar fi citit gândurile și nu i-ar fi plăcut să se gândească astfel despre el, Kkuṟai își feri privirea. Apoi, ca să nu-i dea de știre băiatului că se simțea încurcat, decise să privească cu mare atenție pereții acelui loc, chipurile e foarte ocupat. Astfel, privindu-i cu mare atenție, Kkuṟai își dădu seama că se afla de fapt într-un tunel, cu pereți săpați neuniform, nu mai lat de vreo 10 metri și cu făclii în formă de îngerași înfipte în acei pereți.

Apoi, plimbându-și privirea de-a lungul acelui tunel, cel puțin cât putea să vadă, Kkuṟai observă îngerași gravați în pământul jilav al pereților tunelului. Numai că acei îngerași nu erau pur și simplu gravați, ci păreau că zboară deasupra unei imense câmpii înflorite. Asta se vedea pe peretele din partea dreaptă. Numai că, aruncându-și privirea spre peretele din stânga, Kkuṟai se cutremură puțin, căci acolo tot erau îngerași, doar că aceea zburau deasupra unui câmp de flăcări. Astfel, înghițind în sec de mai multe ori și simțindu-se înfricoșat, Kkuṟai îl întrebă pe copil, „Și… locul ăsta, ce loc e?”

Copilul, extrem de mirat s-audă astfel de întrebări, privi mai întâi țintă la Kkuṟai. Văzându-l însă extrem de confuz, privi și el în jur: mai întâi la peretele din dreapta, după care la cel din stânga. Apoi se încruntă nițel de parcă să vadă acei îngerași gravați în pământ jilav i-ar fi adus aminte de viața lui. Ba chiar și strâmbă din nas. Numai că, după cum firea copiilor e schimbătoare, acel copil se înveseli „I se spune Etirpārppukaḷ sau Tunelul Așteptărilor Deșarte dacă e să vorbim pe limba ta.”

„Tunelul Așteptărilor Deșarte?” Întrebă Kkuṟai extrem de încurcat. „Dar… ce-i asta? Și de ce i se spune totuși astfel?”

„Pentru că e Tunelul Lumii de Dincolo. Atâta tot. Cel prin care trec de obicei doar sufletele inocente. De altfel există o legendă despre acest loc și de ce anume prin acest loc trec doar sufletele pure.”

„O legendă?” Întrebă Kkuṟai extrem de uimit. Și, fiindcă era dintre cei care adorau pur și simplu poveștile, întrebă, „Ce fel de legendă? Pot s-o aflu și eu? Nu de alta, dar eu nicicând n-am auzit legende despre acest loc.”

„E pentru că o știm doar noi, cei din subterane,” o spuse copilul cu un aer misterios. „Și, dacă e să fiu totuși sincer, această legendă a fost inventată de aer. La fel, Spiritele care au trecut pe aici, spun că Aerul a auzit acea legendă de la alte ființe nevăzute, ce-au trecut probabil vreodată prin acest tunel, dar nu s-au întors nicicând înapoi.” După care copilul îi întoarse spatele lui Kkuṟai.

Deveni însă extrem de trist și gânditor, lucru observat și de Kkuṟai, care se întrebă, „Ce totuși s-o fi întâmplat aici?” Dar, văzându-l pe copil făcându-i cu mâna să-l urmeze, Kkuṟai se grăbi să țină pasul cu el, căci chiar dacă copilul părea să nu se grăbească, nu voia totuși Kkuṟai să fie lăsat în urmă.

Apoi, când Kkuṟai ajunse în stânga lui și mergeau deja la pas lent, umăr la umăr, copilul spuse, „De fapt, dacă o să asculți cu atenție, o să auzi niște șoapte. Și… se spune că acele șoapte sunt de fapt cele care au dat naștere legendei Etirpārppukaḷ-ului.”

„Cuvinte? Șoapte? Dar… eu n-aud nimic.” Rosti Kkuṟai încurcat și mirat în același timp.

Asta-l făcu pe copil să se oprească. Apoi, privind în urmă pentru câteva secunde, spuse, „E din cauza că prea te forțezi să le auzi. Dar, dacă o să le asculți cu sufletul, copile Kkuṟai, atunci o să înțelegi și a lor semnificație.”

Făcu însă copilul ochi mari, la fel ca și Kkuṟai de altfel, care-l întrebă, „Dar… de unde îmi știi tu totuși numele? Eu… nu țin minte să ți-l fi spus.”

De asta și zâmbi copilul, „Știu pentru că eu sunt nimeni altul decât Niṉaivu.”

„Niṉaivu?! Aaaa… amintire!” Murmură Kkuṟai de parcă ar fi vrut să se convingă de ceva.

„Așa e,” spuse Niṉaivu vesel, după care îi întoarse din nou spatele, forțându-l pe adolescent să-l urmeze. „Sunt de fapt gardianul acestor locuri, căci… deși nu pare… amintirile pot fi mai devoratoare decât orice altă ființe mistică și fără suflet.”

„Dar… de ce ești tu aici? Credeam că, la fel ca și acest loc, ești doar o legendă. De fapt… noi te numim Oṉṟu.”

Copilul chicoti, „Și iar te înșeli, căci Oṉṟu este al meu frate și nu eu.”

„Al tău frate? Mai există și alți copii slujind Lumii de Dincolo?”

„Așa e. De altfel sunt atât de mulți îngerași în lumea asta, căci nici eu n-am ajuns să-i cunosc pe toți. De altfel cred că nimeni în lumea asta n-a ajuns să cunoască complet pământul și Universul. La fel nu cred că există cineva pe lume care să fi înțeles de fapt esența existenței.”

Kkuṟai se încruntă, „De ce crezi asta?”

„Pentru că e mai mult decât evident, iar tu ești exemplu viu.”

„Eu? Exemplu viu?” Și Kkuṟai scutură brusc din cap. „Nu înțeleg la ce te referi dacă sincer.”

Niṉaivu chicoti iar. „Și ai și de ce să fii încurcat. Doar e prima oară când ești aici, nu?”

„Așa e!”

„Atunci nici n-aveai de unde ști de acest loc. La fel n-ai de unde ști că acest Tunel al Amintirilor Deșarte nu face parte din Lumea de Dincolo. Mai mult i-aș spune Lumea de Mijloc. Și… să fiu sincer, nimeni din noi n-a văzut Lumea de Dincolo. În afară de Maranam și ai lui slujitori desigur. Doar că ei… acele suflete mă refer… n-o să spună nicicând ce-au văzut acolo. Și… cred că au și de ce să nu spună nimănui, căci din cei ce-au intrat vreodată acolo nu s-a întors nimeni să povestească și altora. Totuși, oamenii și ființele magice precum sunteți voi, cred că anume aici e Lumea de Dincolo. Numai că să știi că există și-o Lume de Mijloc, iar eu fac parte din ea.”

„Atunci, dacă tot zici că asta e Lumea de Mijloc, trebuie să fie cea numită Maṇṭalam, nu? Sau cel puțin face parte din acel Ținut.”

„Ba te înșeli din nou, căci Maṇṭalam-ul e parte a Lumii lui Kkāṟṟu, acea parte de lume pe care o împarte cu Maranam. Ceea ce vezi tu aici și-o să vezi imediat ce traversăm tunelul se numește Purgatoriu, Kkuṟai. Sau, cum i se mai spune printre magi, Dæn Chảra.”

Auzindu-l pe copil vorbind atât de sigur, Kkuṟai se cutremură. Apoi, bâlbâindu-se, băiatul întrebă, „Pur…ga…toriul? „Vrei să spui c-am murit deja de-am ajuns în Purgatoriu?”

Copilul iar chicoti, „Și iar greșești. De altfel… cine ți-a spus că doar sufletele moarte ajung în Purgatoriu? Mai există și din acele suflete cărora li-i dat să ajungă în acest loc și asta doar pentru că au o misiune de îndeplinit.”

„Totuși, dacă spui că am o misiune de îndeplinit, n-ar fi trebuit să ajungem unde trebuie să ajungem prin alt loc?”

„Prin alt loc? Precum?”

„Știu și eu: tunelurile gnomilor sau ceva de genul.”

„Ba nu,” spuse Niṉaivu sigur pe sine. „Nu-i alt loc ca să ajungi unde îți trebuie ție, căci… acest drum a fost decis demult. Mult înainte de-a te naște. Așa că… trebuia să fii aici.”

„Poate ai dreptate, căci cred că demult ești aici și știi cum e aranjarea lumii. Numai că aș vrea totuși să știu încotro ne îndreptăm noi.”

„Ei, nu fugi înainte să poți merge. Toate la timpul lor. Și te asigur c-o să afli tot ce vrei tu să afli. Doar că nu acum,” spuse Niṉaivu cu voce dulce. Doar că cuvintele celea se simțiră oarecum de parcă l-ar fi certat pe Kkuṟai. Apoi, ca să nu-l sperie totuși pe băiat sau să-l înfurie, căci îl văzu încruntându-se, Niṉaivu își îndulci și mai mult vocea și spuse, „Și, dacă e să ne întoarcem la legendă… ba zic eu că ar trebui să ne întoarcem, căci eu pur și simplu nu iubesc deloc să las lucrurile neterminate. De aceea…”

Kkuṟai însă, scărpinându-se după ceafă, îl întrebă, „Credeam că copii adoră pur și simplu să nu termine ce-au început. Tu nu?”

„Desigur că nu. Și nu iubesc eu asta pentru că cred eu că-s diferit de restul copiilor.” Apoi, zâmbind larg și inocent, de făcu acele locuri să lumineze straniu, Niṉaivu murmură, „Doar nu degeaba mi se spune Îngerașul Lumii de Dincolo.”

Dar, fiind prea concentrat să înțeleagă ce tot bâiguia Niṉaivu, Kkuṟai nu observă nici acea lumină sfântă și nici acel zâmbet straniu al copilului. Dar… simți ceva atingându-l pe spate. Și… era de altfel atât de neplăcut încât se cutremură. De aceea și-și atinse brusc spatele cu mâna încercând s-alunge ce-l deranja. N-atinse însă nimic și asta i se păru straniu, căci încă simțea acel ceva atingându-l. De aceea și se hotărî să se întoarcă să vadă ce-l tot deranjează atâta.

Dar își aduse dintr-o dată aminte că Yellen îi spuse să fie atent când trece printr-un tunel și să nu se întoarcă. Nu-și aducea însă aminte nici numele acelui tunel și nici de ce nu trebuia să se întoarcă. Numai că Niṉaivu, de parcă i-ar fi citit gândurile băiatului, își duse degetul arătător la buze și-i spuse lui Kkuṟai, „Să nu te întorci, m-ai înțeles? Nici măcar un pic, căci de-o faci și vezi ce-i în urmă nu te mai întorci nicicând în Lumea de Afară.” Astfel, mirat să audă astfel de cuvinte din gura unui copil, Kkuṟai îl privi în ochi. Se cutremură însă, văzând o sclipire vicleană în ei. Ba chiar i se păru că Niṉaivu și zâmbi viclean. Numai că, secunde doar, până și Niṉaivu se cutremură. Și, la fel ca și Kkuṟai, tot încerca să-l alunge pe cel ce-l deranja.

Ceea ce-l interesă însă pe Kkuṟai, mai mult decât de ce simțea îngerașul același lucru ca și el, fu să audă de ce nu trebuia să se întoarcă. De aceea și privi cu mare atenție la Niṉaivu, și-l întrebă, „Și totuși, care-i treaba cu întorsul? De ce nu se permite să privești în urmă? Doar e un tunel ca oricare, nu?”

„Ba nu,” răspunse Niṉaivu aproape în șoaptă. „Acest loc nu-i un tunel obișnuit. Acest loc te poate devora. În secunde doar. De-i permiți.” Și… modul în care Niṉaivu spuse acele cuvinte, oarecum prelungindu-le și șoptindu-le, i se păru straniu lui Kkuṟai. De parcă ar fi încercat să-i bage spaima în oase. Mai mult decât atât ochii îngerașului începură să se plimbe de colo-colo, în special fiind ațintiți pe pereți, unde începură să apară și să dispară umbre. „De altfel, să știi, nu glumesc când spun asta. Și, conform legendei despre care-ți vorbeam mai devreme, tot ea spune că amintirile sunt mai periculoase decât sabia dușmanului care taie în carne vie.”

„Amintirile?” Întrebă Kkuṟai încurcat.

„Așa e. De altfel, în acest tunel se pot găsi amintirile celor care au trecut cândva pe aici. Și știi de ce? Că imediat ce trec de următoarea poartă, toate ființele vii își lasă amintirile în urmă. Anume în acest tunel. De aceea a fost numit acest loc Tunelul Amintirilor Deșarte, pentru că au fost lăsate în urmă de acele suflete care s-au descotorosit într-un fel de ele. Și, uitate, aceste amintiri au devenit inutile pentru lumea de afară. Nu însă și pentru cea de aici. De asta se aud șoapte în jur, pentru că amintirile încearcă cu disperare să nu fie uitate.”

Kkuṟai însă, simțind totuși ceva straniu la îngerașul cela, se încruntă. Apoi, apropiindu-se mult de urechea lui, îi spuse lui Niṉaivu, „De ce totuși am impresia că nu din cauza acelor amintiri te temi tu?” Cuvinte după care Niṉaivu înghiți în sec.

Apoi, privind țintă în ochii băiatului, Niṉaivu îi spuse cu glas tremurat, „Pentru că așa și e. Dar, deși tu pari să nu mă crezi, amintirile celea chiar că-s de speriat. Și… devin monștri. Iar dacă vrei să te convingi, n-ai decât să privești singur în urmă.”

Dar, glasul oarecum viclean al lui Niṉaivu, nu reuși să-l înșele pe Kkuṟai. Chiar și așa Kkuṟai se simți un pic confuz și se îndoi atât de spusele copilului, cât și de ce totuși erau ei acolo. Numai că, auzind iar vocea lui Yellen în urechi, Kkuṟai tresări, căci o auzi de data asta spunându-i atât de clar, „Fii atent când treci prin acel tunel al Așteptărilor Deșarte, căci… de rămâi captiv acolo, n-o să găsești nicicând calea înapoi. Astfel, ca să fii sigur că mai ai o șansă să mai vezi cândva lumina, ascultă-ți doar inima și nu te încrede în false amintiri, Kkuṟai, la fel cum ascultă-ți doar gândul care-ți spune mereu că acasă te așteaptă Soarta.”

De asta și murmură Kkuṟai într-un final, gânditor, „Despre locul ăsta vorbea totuși acel copil.” Dar, privind în dreapta lui, nu-l mai văzu pe Niṉaivu și asta-l miră și mai mult. Tresări însă când îngerașul apăru brusc în fața lui. Doar că acela privea cu ochi atât de speriați undeva în față, că Kkuṟai se înspăimântă și el. Numai că, deși tare-l mai mânca pielea să se întoarcă și vadă ce e, Kkuṟai își spuse să stea totuși cuminte. Ba chiar îi spuse îngerașului cu voce sigură, „Ascultă încoace, Niṉaivu, poate și ai tu dreptate cu speriatul. Numai că zic eu că-i timpul să mergem, căci povești de groază se spun la gura sobei, iarna, pe timpul nopții, nu când cineva are lucruri importante de făcut. Așa că… fii bun și arată-mi încotro trebuie să mă îndrept până la urmă.”

Niṉaivu păru să nu-l audă. Cel puțin la început, căci continua să privească cu groază în spate, tremurând ca varga. Apoi, privind cu ochi înlăcrimați la Kkuṟai, îl întrebă, „Și totuși, chiar nu vrei să vezi ce-i în spatele tău?” Dar, deși Kkuṟai vedea lacrimi în ochii îngerașului, i se păru straniu, căci sclipeau ei oarecum viclean. Și… nu zări nici strop de teamă în ei, deși Niṉaivu continua să tremure ca varga.

De aceea și se întrebă Kkuṟai, „Ce tot pune ăsta la cale? Încearcă cumva să mă ispitească?” Tresări însă când Niṉaivu îl privi țintă în ochi, de parcă i-ar fi citit gândurile.

„Știi,” îi spuse îngerașul cu oarecare viclene în glas, „ar fi totuși bine să privești cu atenție acest loc. Cine știe: odată întors printre ai tăi le poți spune la ce să se aștepte de-or trece vreodată pe aici.”

„Și? De ce mă rog?” Întrebă Kkuṟai brusc, fapt ce-l miră pe Niṉaivu.

„Cum de ce? Ca toată lumea să știe că…”

„Ba cel care se înșeală acum ești tu, Niṉaivu,” îi spuse Kkuṟai cu glas sever, „căci pământenii au o filosofie aparte, mult diferită de a voastră. Și știi care anume?” Apoi Kkuṟai tăcu, așteptând să vadă cum va reacționa totuși Niṉaivu. Acela însă, făcând o față inocentă, îl privi țintă în ochi, așteptând continuarea. De aceea și spuse tânărul, tot sigur pe sine, „Pentru că înainte să dai sfaturi altora mai bine să-ți trăiești viața ta. La fel pământenii urăsc când li se dau sfaturi pe care nu le-au cerut.”

„De ce?” Întrebă îngerașul și de data asta era cu adevărat curios.

„Pentru că oamenii sunt ființe simple și în același timp complexe. Cel mai mult însă iubesc să-și trăiască viața așa cum își doresc ei și nu după reguli. Dar de întâlnesc totuși lucruri pe care nu le înțeleg vor încerca în primul rând să le rezolve singuri, ca mai apoi să poată merge cu capul sus și să fie mândri că singuri au reușit în ceva.”

„Ce dacă nu le reușește să facă asta totuși?”

„Atunci cer sfaturi. De la cei cu experiență și nu de la puști ca mine.”

„Aici însă cred că cel care se înșeală ești tu.”

„De ce?”

„Pentru că nu oricui i-i dat să treacă prin acest tunel. La fel nu oricine are șansa să iasă de aici. De aceea cred că experiența n-are legătură cu vârsta. Experiența are legătură cu capacitatea unuia de-a învăța din greșeli și din ceea ce voi numiți viață, fără să știți de fapt că viața e și înainte și după ce ai trăit pe pământ. Și acum… să mergem! Până nu se face târziu.” Și, după ce îngerașul spuse aceste cuvinte, lui Kkuṟai i se păru că Niṉaivu se supărase.

Dar, deși simți acea tristețe în glasul lui Niṉaivu, Kkuṟai își spuse că poate totuși acela se preface. Nu se prefăcea însă, căci, de parcă ar fi uitat de joaca de mai înainte, îngerașul se îndrepta cu pași repezi spre capătul tunelului. De aceea și grăbi Kkuṟai pașii și, apropiindu-se de îngeraș, îi spuse, „Totuși, Niṉaivu, zic eu că poate n-ar strica s-aud legenda ceea. Cine știe, de mă întorc vreodată acasă, pot spune povești interesante. Astfel pot deveni chiar erou.”

Auzindu-l vorbind cu atâta entuziasm, Niṉaivu se roti ușor pe călcâie, apoi privi țintă în ochii lui Kkuṟai. Dar, secunde doar după aceasta, privi peste umărul băiatului, cu oarecare teamă. Apoi, întorcându-i iar spatele lui Kkuṟai, îngerașul spuse, „Și poate ai totuși dreptate. Doar că… să știi, nu-i chiar atât de ușor să ajungi erou.”

„De ce crezi asta?”

„Pentru că, uneori, dorințele rămân doar dorințe. La fel ca și temerile: noi uităm de ele, dar ele nu uită nicicând de noi. Astfel ajung să devină amintiri. Și, din acele amintiri, se transformă apoi în monștri.”

„Poate o fi așa cum zici,” spuse Kkuṟai oarecum nepăsător. „Dar totuși, zic că să visezi nu-i greșeală. La fel nu-i păcat. Până la urmă și visele noastre sunt folositoare uneori. Ca de exemplu: atunci când ești extrem de trist, poți să redevii cel de odinioară visând. Astfel, încărcându-te cu noi puteri, poți ajunge să făurești minuni. Nu crezi tot așa?” Privind însă în dreapta lui, unde-l știa pe Niṉaivu, Kkuṟai se miră extrem de mult să nu-l vadă. De aceea și se opri, căci își dăduse seama că acela rămase în urmă. Dar de privit în urmă se cam temu. De aceea, stând doar locului, întrebă, „Niṉaivu, tu vii?”

Răspuns însă n-auzi dintr-o dată, iar asta i se păru ciudat. Dar, cum îi era teamă să privească în urmă și mai ales din cauză că simțea nuș de ce că-i promisese lui Yellen să nu privească în urmă, Kkuṟai stătu doar locului și ascultă. Astfel îi fu dat să audă suflarea ciudată a cuiva. Era însă sigur că nu-i a îngerașului, căci acela, cât mersese alături de el, respirase normal, pe nas, aproape neauzit. Acum însă suflarea ceea îi răsuna chiar în urechi. Și… mai simțea și-un miros înțepător gâdilindu-i nările. De aceea strănută.

„Să fii sănătos!” Auzi el glasul îngerașului, dar iar nu-l văzu prin preajmă. Era însă sigur că-i în spatele lui, căci de acolo îi auzea vocea.

De aceea, extrem de mirat să-l știe pe Niṉaivu în spate, deși îl văzuse tremurând de frică, Kkuṟai întrebă, „Dar, ce tot faci acolo? Doar spuneai că n-ar fi bine să rămânem în urmă, căci…”

„Doar… mă uitam și eu pe aici,” răspunse Niṉaivu într-o doară. Apoi chichoti de parcă ar fi încercat să-l provoace totuși pe băiat să privească și el în urmă.

Kkuṟai însă nu se lăsă nici de data asta amăgit. Ci, încrezându-se în instincte, își spuse că îi stă bine acolo unde e. Și, chiar dacă stătea oprit și tot auzea suflarea ceea stranie în spate, atât de neplăcută de altfel, se hotărî să-l aștepte pe îngeraș anume acolo unde era el.

Și făcu bine băiatul că nu privi, căci de s-ar fi uitat în urmă, fie și pentru o clipă doar, s-ar fi cutremurat din toate mădularele. De ce? Din cauza acelei arătări păroase ce mergea alene alături de Niṉaivu. Îngerașul însă, deși stătea chiar lângă acel monstru ciudat, nu părea deloc speriat. Din contră: arăta extrem de uimit în timp ce privea cu mare atenție la ființa ceea stranie de lângă el. Și chiar că era stranie - avea corp de tarantulă, cioc coroiat de corb și, în loc de picioare, avea tentacule de caracatiță. Numai că prin acele tentacule nu circula cerneală ca la orice caracatiță normală, ci venin. De asemenea, în timp ce fiara aceea deschidea și închidea ritmic ciocul, se auzea un abia sesizabil sunet de parcă i-ar fi vorbit celui de alături. Ce însă îi spunea nu era clar. Ba chiar, la un moment dat, ascultând-o, Niṉaivu se încruntă. Și, privind furios la arătare, o apostrofă cu degetul de parcă ar fi vrut să-i dea de știre să fie cuminte. Apoi, după ce văzu că picura venin de pe cele două ace ce-i serveau ciudatei creaturi de dinți, Niṉaivu surâse și apoi trecu în fugă pe lângă ea, sărind de pe un picior pe celălalt în timp ce se apropia de Kkuṟai.

You could be reading stolen content. Head to Royal Road for the genuine story.

Odată ajuns lângă el se opri și-l privi, căci era cu adevărat mirat să-l vadă stând locului. Ba chiar îi spuse oarecum ironic, „Nu cumva pe mine mă așteptai?”

De asta și strâmbă Kkuṟai din nas: nu-i plăcuse tonul. Chiar și așa zise că n-ar fi frumos să nu-i răspundă ghidului. De aceea și spuse oarecum răstit, „Pe cine altul? Doar știi că nu cunosc drumurile pe aici.”

„Atunci, să mergem!” După care Niṉaivu îi întoarse spatele lui Kkuṟai. Și, sărind de pe un picior pe altul, se grăbi spre capătul tunelului, fără măcar să privească în urmă.

Dar, nepăsarea îngerașului păru să-l fi deranjat pe băiat, căci, la un moment dat, Kkuṟai bombăni, „Ar fi putut să mă aștepte. Până la urmă eu l-am așteptat pe el. Și…”

„Vii?” Îi strigă îngerașul fiind deja departe. De aceea și grăbi Kkuṟai pașii, mai ales când simți suflarea creaturii celeia ciudate chiar în spate.

Apoi, când atât Kkuṟai, cât și Niṉaivu nu se mai vedeau deja, în acel tunel se auzi atât de clar vocea îngerașului. Numai că, de data aceea, îi vorbea se pare creaturii celeia păroase și ciudate, căreia îi spuse, „Se pare că n-ai noroc azi, Rị (zădărnicie), să-ți ogoiești foamea. Așa că, rabdă. Cât de curând o să vină un altul, mai slab de fire, și atunci vei fi și tu împăcată. Până asta se întâmplă însă, stai cuminte. De nu mă întorc și te cert după merit.” Iar Rị, de parcă l-ar fi ascultat și-ar fi înțeles vorba lui, se opri locului, își atinse piciorușele din față de câteva ori și scoase iar acel sunet ciudat din gâtlej. Apoi, la pas lent, îi urmă pe cei doi, căci… avea ea totuși planurile ei, planuri ce păreau să nu coincidă de fel cu cele ale îngerașului Niṉaivu…

***

„Ați venit!” Spuse Bodhi, închinându-se ușor, atunci când Kkuṟai și Niṉaivu ajunseră în fața Porții Purgatoriului. Numai că faptul că ajunseră în cele din urmă în fața Purgatoriului, deși Niṉaivu îi spuse lui Kkuṟai că nu într-acolo se îndreptau sau cel puțin asta era ceea ce înțelese băiatul, îl miră enorm pe Kkuṟai. Mai mult decât atât însă îl uimi să vadă atâta frumusețe în acel loc subteran.

În special îl fascina Poarta Purgatoriului care lumina ciudat de frumos. Astfel se lumina și acea anticameră dacă se poate să numim astfel locul dintre Karuvil și Poartă. Dar, imediat ce Kkuṟai observă sculpturile de pe pereții de lângă Poarta Purgatoriului, uită ce-l uimise la început și privi ca fascinat la acele reprezentații, căci erau de fapt fragmente din amintirile celor care trecuseră vreodată pe acolo… o nuntă, nașterea unui copil, un dans vioi pe-un câmp înflorit, uniunea dintre un bărbat și-o femeie și… multe altele.

Dar, deși acele fragmente erau impresionante, Kkuṟai nu stătu să le privească pentru multă vreme, căci lumina Porții îl captivă iar. În special îl captivară cele douăsprezece însemne de pe Poartă, care erau de fapt și locurile pe care ar fi trebuit să fie așezate Balanțele după ce aveau să fie restaurate. Dar, mai mult decât atât, îl uimi să vadă că Porțile Purgatoriului se închideau în fața lui și nu se deschideau așa cum crezuse el că se întâmplă odată ce un suflet menit să ajungă acolo se oprise în fața lor. De aceea și Kkuṟai murmură privindu-le ca vrăjit, „Atât de minunat.”

„Așa și e,” spuse Bodhi zâmbind. Apoi, fâlfâind din ale ei aripioare transparente, ea se ridică de pe mijlocul florii de lotus și se așeză în cele din urmă pe umărul drept al lui Kkuṟai. După care, în timp ce-și aranja cu mișcări lente veșmintele, privi și ea în aceeași direcție ca și Kkuṟai și-i spuse, „De altfel nu pot să nu fie impresionante Porțile Purgatoriului.”

„Dacă nu mă înșel sau cel puțin așa mi-a spus nu demult Niṉaivu, i se mai spun și Porțile Dæn Chảra-ului.”

„Și ai perfectă dreptate. Unii mai cunosc acest loc și ca Porțile Dæn Chảra-ului!”

„Dar… ceea ce nu înțeleg eu e de ce sunt eu aici și cine anume ești tu.”

„Eu?” Întrebă Bodhi extrem de mirată, căci ea știa prea bine a cui băiat e Kkuṟai. La fel știa destul de bine din ce trib e și că anume acel trib știa cel mai bine despre ea și acel loc și asta datorită lui Upprisinn. Totuși decise să-i răspundă băiatului gândindu-se că poate e prea tânăr ca să i se fi vorbit astfel de lucruri, „Eu sunt Bodhi, fetița-degețică ce păzește Karuvil-ul, această superbă floare ce-o vezi în spatele nostru.”

Abia atunci își întoarse Kkuṟai privirea și se uită la floarea de lotus. Îl miră însă s-o vadă închizându-și petalele când el o privi. La fel îi atrase atenția faptul că frunzele verzi de prin lateral se mișcau încet de parcă ar fi plutit. Și anume acea mișcare producea un melodios clinchet ce se auzea de jur împrejur. De aceea și făcu Kkuṟai câțiva pași spre floare. Se opri însă imediat ce-l observă pe Niṉaivu culcat pe mijlocul galben al florii de lotus, cu ochii închiși și cu pumnișorii sub cap, exact așa cum obișnuia Zeal să doarmă.

Și, de prea mare uimire, Kkuṟai clipi des din gene. Apoi întinse puțin mâna în față vrând să-l arate pe îngeraș cu degetul. Se opri însă la jumătatea drumul când își aminti de învățămintele lui Mai, care-i spusese mai mereu că nu-i frumos să-i arăți pe alții cu degetul și mai ales când nu cunoști prea bine acea persoană. Din această cauză se mulțumi doar să întrebe, „Dar… de ce-i totuși Niṉaivu acolo?”

„Pentru că Niṉaivu pur și simplu adoră să doarmă în brațele Karuvil-ului,” îi spuse Bodhi cu glas blajin. „De altfel, Niṉaivu e născut din această floare, exact ca și mine. Și, pentru a-și reface puterile, după ce trece prin Purgatoriu, trebuie să doarmă anume în dulcea îmbrățișare a Pântecului Pământului.”

„Dar…,” vru să mai întrebe Kkuṟai ceva. Se opri însă la jumătatea gândului și privi cu mare atenție la îngerașul adormit ce arăta atât de inocent învelit fiind de petalele florii. Și arăta atât de calm în acele clipe, deși îl văzuse de atâtea ori tremurând ca varga în timp ce treceau prin tunel. Apoi, aducându-și aminte că îngerașul fusese totuși speriat, Kkuṟai își întoarse puțin capul spre Bodhi și-o întrebă, „Mi se pare că el a văzut ce se ascunde în acel tunel, nu-i așa?” Și Bodhi dădu ușor din cap că da. „Atunci, ce anume a văzut el?”

„Pe Rị! Tarantula acelui Tunel și cea născută de fapt din amintirile deșarte.”

Kkuṟai o privi mirat. „Dar… de ce eu doar am simțit-o? De ce n-am văzut-o și de ce totuși nu m-a devorat, căci am avut impresia că anume asta și aștepta.”

„Pentru că nu era timpul încă. Totuși: îți va fi dat s-o întâlnești iar poate.”

„S-o întâlnesc? Pe acea Rị? Când anume?”

„În drumul spre casă,” șopti Bodhi. „Dacă-ți va fi dat să te întorci. Numai că… ceea ce probabil nu ți-a spus nimeni, Kkuṟai, e că acel loc e de fapt locul unde ne pierdem de obicei pe drum atunci când vrem să ne întoarcem acasă, căci… în acel tunel ne lăsăm amintirile și deșertăciunea sufletului, iar dacă suntem slabi de fire și privim înapoi atunci acele amintiri ne iau în stăpânire și noi ajungem să fim pierduți pe veci. Iar… când nu mai rămâne nimic din a noastră rațiune, cădem pradă lui Rị, cea care ne devoră complet sufletul și astfel suntem pierduți pentru totdeauna.”

„Dar, Bodhi, de ce acel tunel e atât de strașnic? Am văzut doar imaginile gravate pe ai lui pereți, care mi s-au părut a fi reprezentări ale Raiului și Iadului. Totuși… nu înțeleg cum a apărut acel loc pe acest pământ și de ce mie mi-a fost dat să trec prin el.”

Bodhi oftă, „E din cauza că ție nu-ți era dat încă să treci prin acel loc. Dar, căzând pradă blestemului lui Pakai, Titanului Vrajbei, ai fost nevoit să vezi acest loc mult prea devreme decât ar fi trebuit, căci un suflet blestemat, dar căruia nu-i era încă dat să părăsească pământul, se poate întoarce pe pământ doar dacă a trecut cu succes prin Purgatoriu și și-a curățat Lumina de păcatele altora.”

„Deșertăciunea lăsată în acel tunel!”

„Așa e. Văd totuși că ai tăi părinți te-au învățat bine despre lume. De aceea, de reușești să te întorci acasă, să le transmiți a mea recunoștință, căci Yamu și Mai au făcut cu adevărat o treabă bună educându-vă pe voi.”

Kkuṟai însă o privi extrem de mirat, căci Bodhi se ridică în sfârșit de pe umărul lui și începu să zboare prin fața lui. Apoi, când ea se opri în sfârșit locului, băiatul o întrebă, „Știi despre ai mei părinți?”

„Desigur! Cum știu despre orice se întâmplă pe pământ, deși sunt în Lumea de Mijloc.”

„Dar… cum vezi tu asta?”

„Simplu: lumea de afară se reflectă pe petalele Karuvil-ului. Și ceea ce nu știe nimeni de fapt e că acest Karuvil nu e doar Pântecul Pământului, dar și a lui oglindă. Dar nu asta e cel mai important acum, ci acel tunet și acea menire. De altfel mi se pare că l-ai întrebat deja pe Niṉaivu despre când a apărut acel tunel.”

„Așa e. El însă mi-a vorbit despre o legendă. Dar nu mi-a spus-o până la urmă.”

„Hm, și eu am auzit câte ceva despre legendă. Multe însă nu știu nici eu, căci când am apărut eu, născută din Karuvil, atât acel tunel, cât și Rị existau deja. Și, deși mi-a fost dat să trec prin acel tunel, călăuzind sufletele până aici înainte ca Niṉaivu să apară, eu n-am auzit acea legendă. Știu doar că cei blestemați de Soartă, ajunși în acel loc și privind în urmă, nu se mai întorc nicicând pe pământ.”

„Același lucru mi l-a spus și Yellen,” murmură Kkuṟai oarecum încurcat. Apoi, privind la Bodhi care aștepta continuarea, spuse, „Mă refer că mi-a spus să nu privesc în urmă de vreau să mă întorc acasă.”

„Și are dreptate acea copilă, căci și ea, ca și tine, e un suflet inocent forțat să vadă grozăviile lumii mult prea devreme. Totuși era necesar, ca să vă puteți îndeplini misiunea pe pământ.”

„Misiune?” Întrebă Kkuṟai și mai mirat. „Din cauza asta am fost adus aici și-am trecut prin acel tunel?”

„Nu doar din cauza asta, Kkuṟai. Dar, din păcate, încă n-am dreptul să-ți dezvălui rolul acelei tinere pe pământ. Îl vei descoperi însă singur și posibil cât de curând. Un singur lucru însă îți pot spune: de vei fi nevoit vreodată să alegi ceva important pentru tine și al tău viitor, alege cu inima și nu cu capul. Astfel, de alegi cu inima, nu dai greș și vei fi mereu călăuzit de lumină pe drumul tău prin viață.”

„Alegere,” murmură dintr-o dată Kkuṟai, gânditor, aducându-și aminte de ruperea ritualurilor și că cel supus acelui ritual trebuia apoi să-și aleagă soție din cele 12 fecioare. „Și cea care trebuie să-mi stea alături se pare.”

Bodhi însă nu-i atrase atenție. Și, privind cu atenție la Karuvil, ea spuse, „Știi, Kkuṟai, când anume a apărut Moartea pe Pământ?”

„La începuturile lumii?” Întrebă el, încurcat.

„Ba nu. Multe zeci sau poate sute de ani după aceea. Asta s-a întâmplat cu mult înainte ca Dike să fie trimis pe Pământ. Dacă-mi permiți, o să-ți spun adevărata Legendă a Morții.”

„Desigur! Sunt mai mult decât dornic să ascult povești,” spuse Kkuṟai fericit.

Bodhi însă clătină ușor din cap că nu, iar asta-l miră nespus, „Ce am să-ți spun, Kkuṟai e mai mult decât o simplă poveste. E o povață, o adevărată istorie a sorții pe care nimeni nicicând n-a învățat-o încă.”

„De ce?”

„Nici eu nu știu. Probabil pentru că sufletul uman, ca și al nostru de altfel, este slab și ușor ispitit de păcate. Totuși… se spune că la începuturile acestei lumi exista doar bucurie și bunăstare în jur. Până când Lumea, care era deja împânzită de oameni și vietății, trăind în mare bucurie și împăcare, a făcut cunoștință cu soarta sub formă de minciună.”

„Soarta? Sub formă de minciună?”

„Așa e. Căci anume atunci, de undeva de nicăieri, chiar în mijlocul fiecărui oraș, a apărut câte un copac de măr, numit Khwām sau Copacul Discordiei.”

„Cel care are același nume ca și Merele lui Tenebre,” spuse Kkuṟai gânditor.

„Așa e. Numai că e ceva mai mult de atât la mijloc. Și… tot legenda spune că după ce acei copaci au apărut în fiecare localitate de oameni și în fiecare pădure sau loc deschis, viețuitoarele și oamenii s-au bucurat nespus, crezând că cerurile i-au binecuvântat cu și mai multă prosperitate decât aveau. De aceea nici nu s-au întrebat de ce acei copaci au apărut în fața lor. Ei doar au decis unanim că pot să se hrănească cu rodul lor. Și, ca să-i vadă crescând, oamenii au început să-i ude și să-i scape de gângănii și alte buruieni. Astfel nici măcar natura nu și-a dat seama că era necesar să-i apere de fapt pe oameni de pericol.”

„Și totuși: nu înțeleg ce era rău în acei copaci.”

Bodhi surâse, „Nerăbdător ca întotdeauna.”

„Ce să-i faci?! Așa mi-i felul și numele!” Spuse Kkuṟai zâmbind și ridică din umeri. Totuși ascultă mai departe.

„Întorcându-ne la acei copăcei: fiind mereu îngrijiți și iubiți de oameni, au crescut repede. Astfel, după șase ani, au început să apară flori roz pe ale lor crenguțe, flori cu o miroznă îmbietoare de altfel. Anume asta și i-a fermecat de fapt pe oameni, căci ei spuneau că n-au mai văzut nicicând o astfel de minunăție. Și nu mințeau când spuneau asta, căci, până atunci, copaci de măr pe pământ nu mai existaseră. Dar, conform spuselor bătrânilor: ce are vecinul nouă ni se pare mereu mai bun. De aceea au și ajuns oamenii să considere acel copac sfânt, să i se închine și să considere a sa roadă divină. De fapt mare roadă n-avea el - doar două mere, jumătate aurii și jumătate roșii. Astfel, vrăjiți de frumusețea acelor fructe, nimeni n-a văzut de altfel acea creatură ciudată ce apăruse printre crengile copacului odată ce merele s-au copt.”

„O creatură? Ce fel de creatură?”

„Un șarpe. Ai cărui ochi sclipeau ademenitor, rotindu-se în mici cercuri și vrăjindu-i astfel pe oameni.”

„Un șarpe…,” murmură Kkuṟai gânditor. „Îmi sună cunoscută povestea, cu toate c-o aud prima dată.”

„Poate fi din cauza c-ai auzit despre acel șarpe vorbindu-se: Tetapas!”

„Titanul din inima pământului!”

„Așa e, Kkuṟai, căci, deși lumea îl venerează de milenii, Tetapas nu-i decât un Titan al Minciunii și Discordiei până la urmă. Și asta din cauza că atunci, când era încă un pui, apărut direct printre crengile acelui copac de măr, și-a îndeplinit prima sa misiune: cea de-a semăna discordia printre oameni.”

„Dar… oare n-au văzut oamenii falsitatea în el?”

„Nu, căci oamenii și celelalte ființe nu știau ce înseamnă răul. La fel nu știau nimic despre magie neagră și alte rele despre care noi știm acum. De aceea și i-a fost ușor lui Tetapas să-i înșele.”

„Dar… cum i-a reușit totuși lui Tetapas să-i amăgească pe oameni atât de ușor?”

„Prin cuvinte frumoase spuse cu vicleșug,” și Bodhi se ridică iar în aer și se opri în fața lui Kkuṟai, privind țintă în ochii lui, în timp ce ochii ei se mișcau încet, în cercuri mici, de parcă ar fi fost ea șarpele Tetapas în acele clipe. Iar a ei privire, ațintită în ochii lui, îl făcu pe Kkuṟai să se simtă amețit. De aceea se clătină băiatul ușor pe picioare, acoperindu-și ochii cu palma.

A lui mișcare însă, de a-și acoperi ochii cu palma, o aduse și pe Bodhi în simțiri, căci, ca de fiecare dată când spunea acea poveste, se înșela pe sine de adevărul celor spuse de șarpe. Dar, când ochii ei își recăpătară strălucirea de odinioară, ea-și continuă povestirea, „De fapt adevărata poveste aici nu-i despre Tetapas, ci despre doi frați gemeni - Ēpel și Kāy. Și, deși erau ambii asemănători la chip, aveau ei totuși caractere diferite, precum și pasiuni.

De altfel toată lumea știa că Ēpel iubea pământul și roadele lui, în timp ce Kāy adora animalele și păstoritul. Din această cauză ajunse el să colinde lumea în lung și-n lat și asta doar ca să le dea animalelor sale cea mai dulce fâneață. În schimb, Ēpel, fiind mai legat de plaiul natal, a rămas acasă și a început să cultive grâne și tot soiul de plante în pământul rânced, săpat cu mâna lui.

Dar, deși cei doi frați își juraseră să se iubească mereu și să fie mereu cu gândul unul la celălalt, depărtarea, viața cotidiană și alte griji i-au făcut până la urmă să se gândească tot mai puțin și mai puțin la celălalt. Astfel și sufletul lor a început să uite.

Numai că, odată ce acel copac de măr apăru pe a lor proprietate, Soarta schimbă cursul vremii și cei doi frați se reîntâlniră anume acasă. Dar, fie că a fost întâmplare, fie că a fost o simplă profeție, legenda spune că în acea dimineață, când Soarta lumii s-a schimbat la 180 de grade, oamenii încă dormeau, în timp ce Mărul Discordiei, împreună cu Tetapas, i-au făcut pe cei doi frați să vină în fața lui. Și… de atunci lumea s-a închinat Discordiei și nu Discordia i s-a mai închinat lumi…

***

LA ÎNCEPUTURILE LUMII

„Superb acest copac de măr!” Murmură Ēpel, văzând splendoarea acelor crengi acoperite de frunze verzi și printre care se vedeau cele două fructe ademenitoare. „E din cauza că pământul nostru roditor ne-a binecuvântat pe toți, căci numai pământul dă roadă veșnică lumii!”

„Cred că aici te înșeli, frate!” Spuse Kāy, simțind un oarecare disconfort în piept, ceva ce nicicând nu mai simțise până atunci. „Ceea ce dă rod mai bun, fără doar și poate, sunt animalele pământului, căci de la ele avem atât carne, cât și lapte pe masă, precum și bucurie în suflet. De altfel nu cred că există nimic mai sfânt și mai îmbucurător pe lume decât atingerea drăgăstoasă a botului cald al animalelor, în timp ce ele caută să-și împartă iubirea sufletului cu păstorul.”

Aceste cuvinte-l deranjară de data asta pe Ēpel. El totuși nu simți ură față de al său frate. Kāy însă începea să-l urască tot mai mult și mai mult, în timp ce o stranie voce îi tot răsuna în urechi, „Tu ești veșnic drept, Kāy. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună nicicând că n-ai dreptate.”

Ēpel însă, înțelegând că ceva straniu se întâmpla totuși, îi spuse fratelui său, „Chiar și așa, Kāy, nu cred că putem compara asta. Mă refer la dragostea animalelor și la mana pământului. Dar, dacă e să fim sinceri, pământul ăsta totuși…”

Văzând privirea fratelui său ațintită asupra sa, Kāy crezu că acela încerca să-l certe pentru a sa înfumurare. Și, din această cauză, scrâșni printre dinți, „Mă privești cumva de sus? Crezi că dacă tu aduci de fiecare dată mai multe roade în hambarele lumii ești și al lumii rege?”

„Rege?” Întrebă Ēpel mirat și încurcat în același timp. „Eu nicicând nu m-am crezut rege. Nu înțeleg ce se întâmplă cu tine, frate, căci… mereu văd invidia în a ta privire.”

„Invidie? Eu? Să fiu invidios pe tine? De ce?” Și Kāy deveni cu adevărat răutăcios.

„Pentru că ai ajuns să nesocotești puterea pământului, căci de n-ar exista pământul și roadele lui, n-ai avea nici tu cu ce să-ți hrănești animalele. Astfel n-ar exista nici ele.” Și cel care deveni oarecum răutăcios fu Ēpel de data asta.

După care, uitând că erau de altfel frați, cei doi începură să se certe. Iar ale lor glasuri ridicate îi aduseră în curând pe toți sătenii la poarta lor. Și, deși li se părea lor ciudată vrajba dintre cei doi frați, ceva ce ei nicicând nu mai trăiseră până atunci, sătenii deciseră totuși să nu intervină. Dar, fără să știe, acționau la imboldul lui Tetapas, care le sâsâia de printre crengi să stea cuminți și să nu intervină.

Numai că, sătul să vadă o ceartă fără rost, Tetapas decise să intervină. De aceea, alunecând un pic mai jos, pe-o creangă groasă, le sâsâi celor doi frați, „Ce dacă aveți totuși ambii dreptate?” Și, când cei doi frați îl priviră, Tetapas se arătă în fața lor în toată splendoarea. Asta și-i făcu pe cei doi frați să tresară, căci ei nicicând nu mai văzuseră o astfel de creatură ciudată până atunci.

Dar, fiind mai isteț din fire, Kāy își reveni rapid din acea buimăceală și întrebă, „La ce totuși te referi?”

„La același lucru ca și voi,” spuse șarpele Tetapas cu voce șireată. Apoi, alunecând un pic mai jos, șarpele se apropie de trunchiul mărului.

Anume atunci fu când Ēpel se cutremură. După care, făcând un pas în spate, îl apucă și pe Kāy de mânecă, încercând să-l facă și pe acela să se tragă mai departe de copac. Kāy însă, încăpățânat din fire, rămase locului. Ba chiar își retrase brusc brațul. Apoi mai făcu un pas spre copac, întrebând șarpele, „La supremație?”

„Exact,” sâsâi șarpele. „Căci fiecare din voi are dreptate. Numai că, după cum nu pot exista două adevăruri în această lume, trebuie și voi să alegeți care din voi e mai presus de celălalt. Astfel cel supus trebuie să se închine regelui.”

„Da, dar… cum să ajungem la acest consens?” Întrebă Kāy, fermecat de acel gând al supremației în fața fratelui.

„Gustând din fructul acestui copac, căci…”

„Nu, frate! Nu face asta!” Ēpel îi strigă fratelui, când îl văzu pe acela întinzând mâna să ia unul dintre cele două mere.

Kāy însă se întoarse și-l privi cu ură, șuierându-i printre dinți, acele cuvinte gândite de Tetapas, „Mai tacă-ți gura! Trebuie să aflu! Trebuie!”

„Nu-i nevoie!” Șopti Ēpel cu glas împăciuitor, făcând un pas spre al său frate. „Nu cred că e absolut necesar să vedem cine-i mai presus de cine. Cred că acel gând, ce l-am avut demult, că totul pe lumea asta e folositor pământului, e cel adevărat.”

„Dar… totuși ceva-ți macină și ție sufletul,” interveni Tetapas, iar glasul mieros al șarpelui îl făcu pe Ēpel să înghită în sec, vrând astfel să-și alunge îndoiala din suflet. „Văd asta în a ta privire,” și Tetapas se coborî de pe trunchiul copacului, își târâi trupul până la picioarele lui Ēpel, pe care se urcă în cele din urmă, încolăcindu-i-se în jurul gâtului și susurându-i la ureche, „De ce să trăiești cu îndoiala, când poți avea lumea la picioarele tale?”

Numai că, văzând că șarpele îi dădea deja preferință fratelui său, Kāy simți gelozie. Și, dintr-o mișcare, neobservat totuși de privirea lui Ēpel, care privea în acele clipe ca fermecat la Tetapas, Kāy rupse un măr din copac. Ezită însă: să muște sau nu din el, de parcă ceva în adâncul sufletului îi șoptea să nu facă asta. Chiar și așa, Kāy preferă să asculte în cele din urmă glasul șarpelui care îi vorbea în acele clipe fratelui său cu glas prefăcut de dulce, „Știi, lumea asta e făcută să se închine doar unui singur rege. Nu pot exista mai mulți, căci atunci ar fi haos pe pământ. De aceea, pentru a alunga îndoiala, trebuie și tu să guști din acel măr, Ēpel, și doar atunci, doar când vei simți gustul plăcut al puterii pe a ta limbă, vei înțelege cu adevărat ce…”

Ēpel însă icni brusc, privind cu ochi goi în cei tulburi ai fratelui său. Apoi, când își coborî privirea, văzu că Kāy mușcase din partea roșie a mărului pe care-l rupse din copac. Și, de parcă ar fi fost posedat, implanta tot mai mult și mai mult acel cuțit în inima fratelui său.

„De ce, Kāy? De ce?” Ēpel murmură cu glas stins.

„Pentru că nu pot fi doi regi în această lume, Ēpel. Și, dacă e prezis lumii să aibă un singur rege, atunci trebuie să fiu numaidecât eu!” Murmură Kāy cu ură. Apoi, c-o altă mișcare bruscă, scoase cuțitul din pieptul lui Ēpel, iar acea mișcare îi scoase aceluia și inima din piept.

Dar… Ēpel nu căzu la pământ așa cum ar fi trebuit și asta din cauza șocului trădării. Cel care-l lăsă doar fu Tetapas, care se coborî pe pământ și, în timp ce un râs ciudat se auzea în jur, șarpele se îndreptă șerpuind din nou spre copac.

În urma șarpelui, Ēpel căzu în genunchi și un suspin dureros îi ieși din piept. Kāy însă nu-și privi fratele, ci undeva în depărtare, rânjind, în timp ce se vedea regele lumii și tot pământul la picioarele sale. Tresări însă și privi în jos când Ēpel luă mărul pe care el îl mușcase și pe care Ēpel îl privea trist în acele clipe.

„Ce vrei să faci?” Kāy șuieră printre dinți. „Vrei și tu tronul lumii?” Și se puse în pirostrii în fața celui căzut în genunchi.

Ēpel doar zâmbi blajin. Și, înțelegând că al său sfârșit e aproape, privi cu bunătate în ochii fratelui, și îi spuse „Ba nu. Îți las ție tronul lumii. Eu… n-am ce face cu el. Mie-mi trebuia doar al meu frate. Acum însă, când văd moartea venind spre mine, înțeleg încă un lucru: că nu pot pleca din astă lume cu regretul în suflet. De aceea, Kāy, trăiește eternitatea cu pacea în suflet, căci eu iau ale tale păcate cu mine,” și Ēpel mușcă din partea aurită a mărului. Apoi, după ce lăsă mărul mușcat din două părți să cadă și să se rostogolească pe pământ până la picioarele lui Kāy, Ēpel se întinse pe pământ, rumegând încet bucata de măr și strânse cu grijă inima sa la piept, cea care mai bătea încă, nefiind conștientă că a ei existență se terminase și ea.

Dar se sfârși totul doar când inima se opri să bată, iar asta se întâmplă când Ēpel înghiți bucata de măr și închise și el ochii pe veci. În acea clipă însă se luă și vălul de pe ochii lui Kāy, care se ridică brusc în picioare și, înnebunit, se îndreptă spre copac, murmurând întruna, „Ce-am făcut? Oh, cerule, ce-am făcut cu propriile mâini?”

Tetapas îi spuse însă rânjind, „Ai vrut tronul lumii și eu ți l-am dat!” De aceea Kāy tresări și privi în sus. Tremura însă: de teamă și de ură pentru șarpe în același timp, căci Tetapas continua să-l insulte într-un fel prin cuvinte, spunându-i, „Acum, când ai în sfârșit supremația la picioarele tale, trebuie să mă slujești pe veci.”

Kāy însă mârâi, „Să te slujească lumea și tronul ei de vrea. Eu… n-o s-o fac nicicând.” Și, brusc, Kāy apucă șarpele Tetapas de coadă și-l trase spre el.

Tetapas, înțelegând că nebunia puse stăpânire pe Kāy, vru să fugă. De aceea Kāy reuși să-i jupoaie doar o parte de piele, de la gât, iar când văzu că șarpele fuge îi tăie și jumătate din coadă. Chiar și așa, Tetapas reuși să fugă. Apoi se ascunse în cele din urmă în pământ, unde își lepădă acea piele jupuită, care nu mai putea fi lipită înapoi de trup, iar coada și-o crescu din nou, devenind din ce în ce mai mare. Astfel și a ajuns șarpele să-și lepede pielea odată la câtva timp, ca să poată fi capabil să-și crească iarăși coada…

***

„Ce s-a întâmplat însă cu Kāy?” Kkuṟai întrebă confuz.

„Nimeni nu știe!” Bodhi răspunse. „Doar unii au susținut că l-au văzut ulterior colindând lumea de nebun, înconjurat de ale sale capre negre, pe care le-a numit Ēpel, ca să-și poată astfel răscumpăra vina.”

„Wow, asta da istorie!” Kkuṟai murmură în cele din urmă. „Știu multe legende, spuse de ai noștri bătrâni. Dar una ca asta n-am aflat-o nicicând.”

„E pentru că această legendă nu-i doar despre moarte de fapt,” adăugă Bodhi. „E și despre pocăință, trădare, alegeri greșite și înșelăciune. De aceea și ți-am spus-o, Kkuṟai, pentru că și tu ai o alegere dificilă de făcut.”

„Alegere? Ce fel de alegere?”

„Dacă vei merge înapoi spre casă sau spre adâncurile lumii. Dar… orice vei decide, copile, gândește-te bine mai înainte și ascultă-ți sufletul, căci… lumea ce-ai lăsat-o în urmă încă te deplânge.”

„Plânsul!” Kkuṟai spuse brusc, de parcă ar fi avut o reverie. „De fapt am auzit plânsul cuiva înainte să-l întâlnesc pe Niṉaivu. Dar, deși-mi părea atât de cunoscut, nu am putut înțelege al cui plâns l-am auzit.”

Bodhi surâse trist, „E plânsul tuturor celor care țin la tine și care nu vor să te piardă, copile. Dar… deși ei fac asta din dragoste pentru tine, nu știu că de fapt te pot condamna la o eternitate în Tunelul Amintirilor Deșarte.”

„De ce?”

„Pentru că atunci când se plânge lângă trupul celui care încă se zbate între viață și moarte, cei dragi celui ce suferă nu fac decât să-l condamne la suferință, deși doar vor să-și arate dragostea pentru el.”

„Atunci? Ce-i de făcut?”

„Nimic,” murmură Bodhi tristă. „Nu-i nimic de făcut aici. Acest lucru va dispărea doar dacă se va schimba natura umană. Dar, cum asta e imposibil, la fel cum e imposibil să faci apa Styxului să curgă lin, nici oamenii nu-i poți schimba cu forța. Totuși, Kkuṟai: tu ai șansa să alegi și să te schimbi. De aceea nu te grăbi și alege înțelept, cu inima.”

***

Și Kkuṟai a ales să se întoarcă înapoi spre lumină. Dar… cum cu el nu mai era Niṉaivu să-i ghideze pașii, se simți pierdut, simți că drumul înapoi nu mai semăna cu cel pe care ei pășiseră spre Purgatoriu. Și… mai făcu Kkuṟai o greșeală: privi înapoi când auzi plânsul neogoit al lui Mai, ceva ce-i sfâșie inima, iar în acea clipă fu atacat de Rị…