În timp ce înaintau prin pădure, Lodur și Gaea văzură mai mulți copaci dărmați la pământ sau care avuseră de suferit de pe urma acțiunilor nesăbuite ale celor cu puteri magice și care erau de partea răului. De asemenea erau și multe locuri prin pădure cu pământ pârjolit până se văzu solul negru. Locuri distruse anume după ce Tenebre se răfuise cu copacii Pădurii Rophion, în încercarea ei disperată de-ai ajunge pe Fenrir și restul din urmă când aceia o deposedară de Palantir.

Asta însă nu fu tot ce-i impresionă pe cei doi Titani. Cel mai mult le atrase atenția liniștea pădurii. O liniște stranie de parcă ar fi fost cea de dinaintea furtunii. Și, deși știau ei că era normal ca o pădure magică, precum era Pădurea Rophion, să simtă răul și de departe, erau ei de asemenea siguri că mai era ceva ciudat acolo. La fel se mai simțea influența cuiva în acea pădure. Nu știau însă a cui, dar aveau de gând să afle. De aceea și înaintară prin pădure, la pas lent, dar fără oprire.

Doar că, în clipa în care întâlniră în calea lor un copac gros, căzut cumva de-a curmezișul drumului, cei doi se opriră. De apropiat însă de el nu se apropiară. Doar îl priviră din depărtare, opriți cam la cincizeci de metri de el, analizându-l cu mare atenție, căci simțeau ei cumva că acel copac căzut avea o istorie. „Asemeni unui oștean căzut la datorie,” cum gândi Lodur. „Dar totuși e unul magic. Ciudat de interesant. De asta și simți nevoia să stai ore în șir, așa, nu departe de el, și să-l privești în tăcere, analizându-i fiecare locșor de pe scoarță.”

Aceste gânduri ale lui Lodur o făcură pe Gaea să surâdă. Nu spuse însă nimic. Doar privi la splendoarea copacului, pornind de la ale lui rădăcini groase, pe jumătate încă în pământ, ce nu-i permiseră să se usuce, deși era întins la pământ sărmanul. Acele rădăcini însă erau și uscate pe alocuri, acolo unde aerul avuse o mai mare influență asupra lor, iar apa nu ajunse. De asta și arătau ele ciudat, de parcă ar fi fost ghearele vreunei fiare mistice, din poveștile de groază spuse de bătrâni copiilor ca să-i țină departe de locurile necunoscute și primejdioase. Dar, chiar dacă arăta straniu, acea formă „de speriat” a rădăcinilor nu era decât o modalitate inocentă a bătrânului copac de-a se apăra de rele. Totodată ele transmiteau vrăjmașilor un gând înțeles doar de cei ce-au trăit o viață în sânul naturii, „De te apropii prea mult, mai ales cu gând rău, să știi că mușc.” Doar că sărmanul copac de mușcat n-avea habar și la fel îl cam lăsaseră puterile după ce căzuse la pământ.

Și căzuse sărmanul în ciuda faptului că era falnic și gros de abia l-ar fi putut cuprinde șase bărbați zdraveni de s-ar fi apucat ei de mâini. Astfel, căzut la pământ, permise copacul mușchiului verde să-l acopere în mare parte, iar acolo unde mai rămâneau locuri goale, neacoperite, se vedea o scoarță netedă, lucioasă, cu desene stranii, dar care îi dădeau copacului un farmec aparte. La fel ca acel covor verde și moale din mușchi ce acoperea cu grijă locurile noduroase de pe scoarță de parcă ar fi încercat astfel să păzească copacul cela de vreme rea și pierzanie.

De altfel era cumva „înțeleaptă” decizia mușchiului de a acoperi acele locuri, căci înțelegea se pare importanța lor. Nimic straniu pentru natură, dar atât de necunoscută multor ființe, căci anume datorită acelor noduri se putea calcula vârsta copacului și câte secole de-a rândul dăinuise el falnic deasupra pământului, patru sute în cazul celui căzut. La fel se vedea și măreția naturii pe el, căci nodurile celea nu erau pe-o linie dreaptă, ci cumva în zigzag, la intervale egale totuși și văzute pe toată suprafața copacului.

Asta însă nu era cel mai important la acel bătrân oștean căzut. Ce impresiona mult la el era că pe multe dintre acele noduri păsările își creaseră cuiburi, iar în altele, care fuseseră mâncate de carii, iar cariile de ciocănitori, care creaseră mai apoi mici scorburi, se aciuaseră viețuitoarele.

„O stranie și perfectă aranjare a naturii,” spuse Gaea dintr-o dată în șoaptă.

„La ce anume te referi?” O întrebă Lodur oarecum încurcat.

„La acel copac. Care-i perfect în felul lui, chiar dacă arată el asta stângaci. Totodată e mărinimos, căci a primit atâtea suflete pe lângă el, ocrotindu-le.”

„Se prea poate să nu fi avut încotro,” spuse Lodur surâzând. „Până la urmă s-a văzut îngenuncheat în fața vremii. Astfel, odată căzut, nu-i rămânea decât să accepte voia lumii și-a naturii care i-a controlat anii.”

„Ce dacă nu-i chiar așa?” Îl întrebă Gaea pe un ton serios. O tonalitate a vocii care-l făcu pe Lodur s-o privească prelung. Gaea însă nu-l privi, ci se uita atent mai la baza copacului, undeva sub el parcă, unde, pe jumătate băgată în pământ, se afla vizuina unui mic bursuc. O căsuță stranie, căci părea destul de mică după „ușa” care dădea în afară. Era însă o iluzie perfectă, ca să țină dușmanii departe de căsuța lui, pe măritele vulpi, care aveau prostul obicei să-și bage adesea nasul în bârlogul lui și să i-l „spurce.” Și anume vederea năsucului bursucului îi dădu puteri Titanidei să-și continue gândul, „Mă refer aici la faptul că copacii sunt în genere mărinimoși din fire. De asemenea adoră să fie înconjurați de viață. În special de ființele mici, care nu doar că le țin companie, dar îi fac să se simtă și importanți. Precum acel mic bursuc de colo, căruia i se vede doar nasul, și care mai înainte nu se putea bucura de ocroteala copacului din cauza că nu putea ajunge sus.”

„Se putea strecura însă printre rădăcinile copacului,” insistă Lodur.

„Ba nu, Lodur. N-ar fi făcut asta, căci ar fi însemnat să-l dărâme cu timpul la pământ. Plus la asta, bursucii adoră locurile calde și curate. Mult în pământ însă și unde-i și multă umezeală e un loc pe care ei nu-l preferă. Acum însă, după ce acest copac a căzut, se poate și el bucura din plin de a lui mărinimie.”

„Ce se va întâmpla însă cu acel mic bursuc când acest copac nu va mai fi?”

Gaea surâse, „Își va căuta altă căsuță. Doar că mă îndoiesc că și acest bursuc va mai exista atunci.”

Răspunsul Titanidei îl încurcă pe Lodur. „De ce?” Întrebă el dintr-o dată.

„Pentru că va mai trece încă multă vreme până când acel trunchi căzut va dispărea cu totul din această lume. Zeci de ani sau poate sute, căci o fi el oropsit și bătut de vreme, dar totuși mai păstrează încă în sine mândria anilor ce-au trecut.”

Lodur surâse. „De-ar fi așa și cu ceilalți.” Fu rândul Gaeiei să se simtă încurcată. De asta și surâse iar Lodur văzând-o privindu-l insistent. Apoi se grăbi să spună, „Mă refer la oameni și la celelalte creaturi. De-ar arăta și ei mai multă mărinimie și dragoste pentru tot ce ne înconjoară ar fi mai bine și acestei lumi și mai puțină durere și moarte.”

„Și totuși asta nu-i posibil, Lodur. Până la urmă e nevoie de echilibru în lume. Nu poate fi doar soare de exemplu că s-ar usca totul în jur. La fel nu poate fi doar întuneric că n-ar crește nimic. Iar de-i prea multă ploaie de exemplu totul putrezește. La fel ca sufletul unuia care primește doar răul înăuntru și care n-are pic de bunătate în el.” Apoi Gaea oftă și privi îndelung la acel trunchi de copac căzut, care deși avea atâta bunătate în el fusese totuși răpus de vreme.

Surâse însă cu bunătate când auzi din depărtare chemarea tainică a unor pui de pasăre a cărei cuib se afla tot pe acel trunchi. Era un cuib nu prea mare, ascuns într-o mică scorbură, prin deschizătura căreia se vedeau șapte ciocuri mici, larg deschise în încercarea lor disperată de a cerși de mâncare.

„Acum înțeleg,” răspunse Lodur dintr-o dată. Gaea însă îl privi confuză. „Mă refer la faptul că ești mereu radiantă și uiți de rele anume când ești în sânul naturii. Când ești printre oameni însă te simt mai mereu iritată. Oarecum răutăcioasă.”

Gaea surâse iar, „De ai flori în suflet, flori dăruiești și altora. Arunci cu pietre însă de ți-i sufletul împietrit.”

„Cum rămâne cu acei pui de pasăre însă? Nu par a fi orfani. Dar totuși simt nostalgia și grija în sufletul tău.”

„Pentru că-s mici,” răspunse Titanida fără ezitare. „Și atât de neajutorați.”

„Dar nu-s lăsați de izbeliște. La asta ar trebui să te gândești în primul rând văzându-i. Nu la teama că ar rămâne poate flămânzi.”

„Și totuși teama asta nu poate să nu existe în sufletul unei mame, Titane Lodur. La fel e mereu prezentă în inima mea. O teamă pentru foamea întregii naturi de fapt,” adăugă ea melancolică, privind apoi cu tristețe în jur, la copacii ce păreau adormiți, gri, oarecum atinși de vraja răului.

Tresări însă brusc și privi iar spre trunchiul căzut când zări, chiar sub acel copac, un mic năsuc negru. Apoi apărură doi ochi negri, ce clipeau vioi și șiret, dar în care nu se vedea pic de răutate totuși. De aceea și zâmbi Titanida. După care, lăsându-se în pirostrii, privi cu atenție la cele două urechi sure și pufoase ce ieșiră din văgăună înaintea năsucului și-a ochișorilor. Iar după urechile celea apăru întreaga blăniță sură și pufoasă, terminată într-o mică coadă de aceeași culoare.

Pe Lodur însă mai mult decât gingășia iepurașului îl minunară ai lui ochi lăcrimoși. „De parcă ar fi plâns o noapte întreagă după un morcov,” gândi Titanul surâzând. Fu surprins însă auzind glasul Gaeiei în capul lui:

„Și ai dreptate. Are ochii lăcrimoși din cauza foamei și că l-au ros gingiile întreaga noapte. De altfel pentru asta și are dinții cei doi din față atât de mari: să poată roade tot ce întâlnește în cale.” De data asta vocea Gaeiei fu jucăușă și deloc tristă. Cel miră însă pe Lodur fu faptul că ea îi vorbise telepatic. Înțelese însă curând că făcuse Titanida asta ca să nu sperie micul ghemotoc de blană sură.

După care, în tăcere și privind cu curiozitate la cele două urechi pufoase însoțite de o codiță la fel de pufoasă, așteptară să vadă ce-o să facă el. Iepurele însă nu era prost deloc, deși sclipea atât de viu inocența în ochii lui. Asta probabil pentru că era pățit. Din această cauză și privi el mai întâi cu atenție în jur după ce ieși din a lui căsuță: ca să fie sigur că mărita vulpe nu-i prin preajmă să-l pape. Dar, văzând că totuși nu-i nimeni acolo, se decise să se îndrepte spre pădure.

Se opri însă după câteva țopăieli când ovalul alb al urechilor sale lungi surprinse un zgomot. Era acel piuit continuu al puilor care cereau întruna de mâncare. Un zgomot care păru să-l deranjeze pe iepuraș și care-i era totuși interesant în același timp. Din această cauză și se înturnă el din drum și, tot țopăind pe cele patru lăbuțe cu puf alb la bază, se porni spre copac. Doar că nu direct spre el țopăia ghemotocul de blană sură, ci cumva spre dreapta, acolo unde se vedea o rădăcină groasă pe care te puteai urca apoi pe trunchi.

De altfel asta și făcu iepurașul de cum ajunse lângă rădăcina ceea: sări pe ea mai întâi, după care, încet-încet, țopăi în sus până ajunse pe trunchi. Acolo se opri însă. Își plecă încet năsucul și mirosi îndelung mușchiul verde, ce mirosea plăcut a rouă și-a aromă de pădure și alune, scăpate probabil de vreo veveriță ce trecuse în grabă pe acolo. Dar, negăsind el nimic bun de mâncare, se hotărî în sfârșit să vadă ce-i totuși în scorbura ceea. Așa că, voios, țopăi spre stânga, pe acel covor verde și moale de pe trunchi, spre scorbură.

Lângă scorbură însă urecheatul se opri din nou. Apoi, pleoștindu-și un pic urechile, își plecă capul și-și vârî un pic năsucul să poată mirosi ce-i totuși straniu cu scorbura ceea piuitoare. Al lui năsuc umed însă pufăi dintr-o dată, simțind un puternic miros de clocit și stătut, în ciuda faptului că scorbura ceea era deschisă. Mai ales îl deranjă piuitul asurzitor al puilor când ovalul larg al urechilor sale mari captă strigătul lor.

Dintr-o dată însă blănița sură a urecheatului tresări. Apoi ale sale urechi se ridicară brusc în sus și ascultară cu mare atenție un sunet pe care-l auzise nu departe de el. Era un fâlfâit puternic din aripi, ceva ce-l făcu să chițăie brusc și apoi să salte un pic mai departe de scorbură. Exact la timp, că de nu cele două aripi mari și negre, ale mamei puilor se pare, ce loveau cu putere chiar în fața iepurașului și mai ales al păsării hârâit puternic, ce ieșea din gâtlejul ei, dar nu complet din cauza că avea o râmă în cioc, l-ar fi aruncat la sigur de pe trunchi. Mai rău decât atât: de pasărea n-ar fi avut râma ceea în gură la sigur l-ar fi apucat pe iepuraș într-ale ei gheare lungi și ascuțite doar ca să-l dea pe urmă hrană puilor ei veșnic flămânzi.

N-avu pasărea norocul în ziua ceea să guste carne fragedă de iepure totuși. Motivul? Frica, căci când ghemotocul cel fricos își simți inima bătându-i ca nebuna în piept și mai ales simțind că de mai stă locului își găsește sfârșitul, începu a țopăi pe trunchi înapoi spre rădăcina pe care urcase, cu gând să scape. Doar că nu plecă singur de lângă scorbura ceea. Pasărea înnebunită, ce părea să nu vadă și să nu audă nimic în acele clipe, se luă după el. Avea de gând se pare să-l pedepsească pe „intrusul” care încercase să-și vâre nasul în căsuța ei. De aceea, când îl văzu „fugind,” se luă după el, țopăind și ea pe trunchi, căci din cauza că bătea încă din aripi nu putea merge normal. Nici chiar teama iepurașului n-o opri locului. Din contră: părea că fuga lui o înnebunise mai tare.

La jumătatea drumului însă, pasărea, care era de fapt un șorecar comun, își luă zborul. Asta se întâmplă din cauza a două brațe albe ce luară iepurașul de pe trunchi și apoi îl strânse la piept, mângâindu-i ușor blănița. După care, văzând că șorecarul se avânta asupra ei să prindă totuși ghemotocul cela de blană cu ghearele doar ca să nu-l lase nepedepsit, Gaea privi la pasăre și-i spuse cu glas dojenitor, „Da am înțeles eu, am înțeles. Te temi pentru pui. Totuși nu le-a făcut el nimic rău puilor tăi. De aceea și cred că ar trebui să încetezi să te agiți atâta. Mai ales… nu înțeleg pentru ce atâta tărăboi când n-a fost decât o aventură nevinovată.”

Șorecarul însă păru să nu gândească la fel, căci după ce se așeză iar pe trunchi și mai ales după ce-și hrăni puii cu râma ceea, se întoarse spre Titanidă și începu a scoate sunete ciudate din gâtlej. De parcă ar fi certat-o pe Mama Pământ pentru că intervenise în treburile ei. Mai ales: pentru că nu-i permise să-l pedepsească pe intrus.

Gaea însă, privindu-l pe șorecar țintă, îi spuse cu glas blajin, „Și ai absolută dreptate. S-a băgat la puii tăi. De aceea îl cert eu pentru a sa faptă „vitejească.” Iar tu… poți să ai grijă de ai tăi pui, care-s flămânzi și speriați sărmanii din cauza a două urechi mari și sure ce le-au mângâiat ciocurile larg deschise.”

Cuvintele Titanidei calmară un pic furia șorecarului. Acesta, după ce-și mai spuse păsul prin două sau trei strigăte puternice lăsate să-i scape din gâtlej, se întoarse la cuibul ei. Nu tăcu însă de tot. Cât se îndreptă spre cuib, mai lovi de câteva ori din aripi, strigând în limba ei și dând de înțeles „vrăjmașilor” că dacă se bagă iar la cuibul ei la sigur se aleg cu capetele sparte.

Ciorovăiala dintre pasăre și Gaea însă îl făcu pe Lodur să surâdă. Apoi, după ce șorecarul se ascunse în cuib ca să-și liniștească puii, se apropie de Gaea, care ședea așezată pe trunchi și mângâia întruna urecheatul ca să-i liniștească bătăile nebune ale inimi. De fapt i se zbătea lui atât de tare inima că mâna dreaptă a Gaeiei, care-i atingea pieptul ghemotocului, simțea stranii pulsații în palmă de parcă cineva ar fi bătut întruna cu ciocanul.

Surâse ea însă când Lodur îi spuse după ce se oprise în fața ei, „N-am știut că pe lângă ale fi tuturor mamă poți fi și arbitru pe câmpul de luptă.”

„Oare nu asta e rolul mamei? Să arbitreze cearta puilor ei?”

„Nu… probabil că ai dreptate. N-am fost mamă și nici n-am eu experiență cu copii,” spuse Lodur zâmbind.

„Ceva ce totuși cred c-ai experimentat.” Lodur o privi confuz. „Chiar dacă n-ai copii ai tu niște urecheați cărora le-a plăcut mereu să se certe între ei.”

„Aaaa, ai perfectă dreptate! Gemenii! Chiar uitasem de ei! De altfel… de mult nu i-am auzit eu ciorovăindu-se între ei. Mi-i sincer dor de asta.”

„Ceva ce totuși mi se pare că-i doar de formă. Dorul de ciondăneli mă refer,” spuse Gaea încă surâzând. Apoi, lăsând ghemotocul de blană lângă a lui căsuță, îi dădu în grijă, „Mergi și stai ascuns o vreme. Măcar până îi trece nebunei supărarea. De nu a ta blană sură o să fie la sigur roșie. Și… stai departe de căsuțe străine. Mai ales nu-ți mai băga nasul oriunde se nimerește. M-ai înțeles?”

Iepurele ca iepurele: mare lucru din cele spuse de Titanidă nu înțelese. Dar, simțind din nou pământul sub cele patru lăbuțe și mai ales dându-și seama că se afla din nou în fața căsuței sale, țâșni din prinsoarea slabă a mâinilor Titanidei și se ascunse în vizuină. Nici măcar nasul lui mic, umed și negru nu se mai zări pe urmă. Minute bune după aceea de altfel.

Gaea însă clătină din cap cu reproș. Nu din cauza că iepurașul părea să n-o fi ascultat până la capăt, dar din cauza gălăgiei ce se auzea din scorbură. „Se pare că nebuna nu s-a liniștit încă,” spuse ea cu glas dojenitor.

„Ori poate își ceartă doar puii că-s fricoși? Cum a văzut că tu ți-i cu „dușmanul” și nu cu ea…”

Titanida însă privi cu oarecare reproș la Lodur. Apoi, arțăgoasă, îi spuse sec, „Bine că le știi tu pe toate. Și acum să mergem! Am pierdut deja destul timp cu certuri străine. E timpul să le căutăm pe ale noastre.” După care îi întoarse spatele Titanului și se îndepărtă cu pași largi de acel loc.

Văzându-i „supărarea” Lodur surâse. „Mai ceva ca un copil se supără de cineva îi arată greșeala.”

„Să știi că te aud. Și… n-a fost greșeală deloc. Doar… am vrut să fiu corectă.”

„Ceva ce totuși nu înțeleg până la capăt,” spuse Lodur oarecum gânditor. „Oare n-a fost iepurele de vină în cearta ceea? Până la urmă el și-a băgat nasul în căsuța altuia.”

„Poate așa și o fi. Doar că n-a făcut-o cu rea intenție.”

„Șorecarul n-avea de unde ști însă. Pentru el tot ce-și bagă nasul în căsuța lui e dușman. Dar… mai mult decât atât, ce mă miră pe mine e că și-a făcut cuib anume pe un trunchi căzut. Din câte știam șorecarii trăiesc în copaci.”

„Și ai dreptate. Doar că acest șorecar e unul fidel. Ca să fiu mai explicită o să-ți spun iaca ce: cât copacul mai era încă în picioare, șorecarul era pui în cuibul mamei. Sus, printre crengi. Odată căzut copacul însă și mai ales când a devenit la rândul ei mamă, a decis ca anume acolo să-și crească puii. Doar că… cum într-un copac căzut nu te poți ascunde printre crengile lui, și-a ascuns puii într-una din scorburile lui.”

„Într-una? Vrei să spui că mai trăiesc și alte vietăți în celelalte scorburi?”

„Trăiau! O ciocănitoare în cea de alături și un alt bursuc. Doar că, din cauza gălăgiei nebunei celeia, și-au schimbat casa. Acum doar iepurașul și celălalt bursuc îi mai sunt vecini.”

„Ceva ce am impresia că te face să te simți melancolică.”

Gaea surâse cu tristețe, „Și nici nu știi câtă dreptate ai. Într-adevăr acest copac mă face să mă simt tristă. Mai ales văzându-l la pământ când l-am cunoscut prima dată fiind doar o ghindă. Apoi l-am văzut crescând falnic, devenind părinte pentru păsările și vietățile care au trăit pe lângă el. La fel… era copacul în care cei mai falnici muzicanți ai acestei păduri își găseau loc de trai și cântec. Acum însă… n-au rămas niciunul aproape de el. Doar… trei!”

„La fel e și în viața oamenilor și-a Titanilor, Gaea. Pentru toți și pentru toate există un sfârșit. De altfel, dacă e să ne gândim bine acum, unul are prieteni și e mereu înconjurat de alții atâta timp cât e folositor lor. Cum devine însă inutil… rămâne singur. Exact ca acel copac căzut.”

„Poate că și ai dreptate, Lodur. Totuși: mă doare să văd fiecare copac căzut la pământ, mă doare să-i aud oftatul greoi în timp ce-și așteaptă sfârșitul nu de la înălțimi, dar îngenuncheat. La fel mă doare să văd atâta durere în jur.”

„Ceva împotriva căruia nu poți lupta. La fel nu poți sta în genunchi în fața cuiva cerșind îndurare. Nici chiar în fața morții.”

Gaea zâmbi iar, „Pentru un Titan binecuvântat cu viață veșnică știi destul de multe despre moarte. De unde?”

„Doar mi-a fost dat să învăț în timp ce observam natura în scurtele mele vizite pe pământ. Atunci când mi-am vizitat fratele și nepoții.”

Titanida îl privi însă oarecum încurcată, „Ai trecut cu Dike pe aici?”

„Așa e. De altfel nu doar cu Dike și gemenii, ci și singur. Și, dacă e să fiu sincer, nu știu motivul pentru care simt atât de mare conexiune cu acest loc. O simt însă, de parcă a mea inimă ar tânji să trăiască pe pământ.”

„O fi poate pentru că Soarta plănuiește să trăiești și tu pe aceste întinsuri.”

„Posibil să ai dreptate. Sau poate nu. Deja… vom trăi și-om vedea ce decid Soarta și Haos.”

„Asta într-adevăr așa e. Până la urmă noi trăim așa cum a vrut universul și nu cum ne pare nouă… că trăim așa cum ni-i voia.” După care, surâzând cu blândețe, cât încă mai simțea bătăile inimii iepurașului în a ei palmă chiar dacă el nu mai era acolo, se afundă tot mai mult și mai mult în pădure, în căutarea Sorții.

***

Întins lângă trunchiul unui imens copac, Pakai se tot întorcea de pe o parte pe alta. Doar că, de fiecare dată când se întorcea pe altă parte, se văita, căci o mare durere îi străpungea trupul. Asta din cauza copitelor lui Arion, care-i aranjaseră oasele și-i năsădiseră bine carnea. De aceea și scrâșnea el printre dinți, blestemându-și zilele și că se puse rău cu calul, care părea să nu le aibă pe toate acasă de ajunse să-l lovească atât de rău doar pentru că avuse el curajul să atace un… lup. Ba chiar și spuse la un moment dat, șuierând cuvintele sub nas, „Să-l ia naiba de idiot! Chiar nu pot înțelege cum poate un cal apăra un lup. Oare nu-și leapădă copitele caii când dau lupii de ei?” Dar oftă iar îndurerat când își atinse fără să vrea rănile de pe față.

You could be reading stolen content. Head to the original site for the genuine story.

Ale lui văitări însă o scoaseră pe Tenebre cu totul din sărite. Aceea, cât Pakai „lenevea” la umbra copacului, se foi de colo-colo prin fața lui, gândindu-se cum să pună iar mâna pe Ahi și Palantir. Dar, auzind iar șacalul plângându-și de milă, îi strigă înfuriată, „Încetează să te mai vaieți atâta! Nu-s chiar atât de grave rănile tale ca să scârțâi din dinți întruna. Mai ceva ca o moară stricată, care nu-mi permite să mă concentrez!”

Iritarea ei îl făcu pe Pakai să mârâie, „De parcă ție ți-ar fi aranjat calul spatele. De-ar fi fost așa acum ți-ai fi plâns de milă cine știe prin ce văgăună.”

Titanida însă nu se lăsă mai prejos și-i spuse furioasă, „De altfel chiar nu înțeleg de ce te vaieți acum. Până la urmă ai căutat-o cu lumânarea. Răzbunarea calului mă refer, că de nu l-ai fi rănit pe acel tânăr lup nici nu ți-ar fi făcut el nimic după asta.”

„N-am făcut-o decât pentru a noastră cauză,” îi spuse Pakai arțăgos. Tenebre însă nu stătu să-l asculte. Ea continuă să meargă de colo-colo, rozându-și unghiile și scrâșnind adesea din dinți, semn că nu găsea ieșire din situație pentru tot ceea ce li se întâmpla. Pakai însă, fără să-i atragă și el prea mare atenție, îi spuse nervos, întorcându-se cu spatele la ea și bombănind sub nas, „De n-aș fi făcut-o, ce-i atacați am fi fost noi și nu ei.”

A lui bombăneală o făcu însă pe Tenebre să se oprească brusc locului. Apoi, întorcându-se spre Pakai, îl străfulgeră cu privirea și-i șuieră printre dinți, „O prostie de altfel, că de nu i-ai fi atacat tu, n-ar fi avut nevoie de Palantir. Acum însă, fără Palantir și fără Ahi putem doar visa să-l eliberăm pe Mannar.”

„E vina mea acum?” Întrebă Pakai arțăgos, privind-o.

„Doar nu a mea. De era după mine am fi acționat după plan. Tu însă nicicând nu te gândești la consecințe. La fel cum ai făcut când l-ai despărțit pe Ahi de Mayar. De ar fi fost încă împreună am fi putut-o folosi pentru scopurile noastre. Acum însă… caut-o de-o găsești.”

„De parcă ți-ar fi ajutat la ceva ca acea Mayar să fie lângă tine. Din câte am putut afla nicicând nu te-a ascultat. Ba mai mult: mereu ai fost pentru ea ca un os de pește în gât.”

„De parcă ai ști tu cum se simte un os de pește în gât. Cel care se hrănește doar cu putregaiuri.”

„Ține-ți gura, Tenebre!” Pakai șuieră printre dinți, simțindu-se lezat de ale ei cuvinte.

„Ba bine că nu. Cel care ar face bine să-și țină gura închisă și să-și pună mintea în mișcare ești tu. Ba mai mult decât atât: nu înțeleg de ce ne certăm acuma. Mai bine să ne gândim cum să facem ca să punem mâna pe ce-i al nostru și să acționăm după plan.”

„Și tu crezi că nu m-am gândit la asta? M-am gândit. De altfel doar la asta mă gândesc de când sunt aici. Întorcându-mă de pe o parte pe alta și plângându-mi de milă,” minți Pakai.

Tenebre însă nu se lăsă înșelată de ale lui cuvinte. De aceea și-i spuse arțăgoasă, „Să știi că cei ce mint privindu-i pe alții în ochi își vând de fapt sufletul diavolului.”

„Și nu l-am vândut noi deja?” Spuse Pakai cu ironie. O glumă proastă după părerea lui Tenebre. De asta și formă ea cât de curând o bilă neagră în mână, cu gând să-l arunce pe șacal în aer. Aducându-și aminte însă că încă mai avea nevoie de el, se răzgândi și-o ascunse în buzunar. Pakai însă consideră asta „a bate în retragere” din partea ei. De aceea și-și spuse și el că ar face bine să nu spună chiar tot ce-i trece prin cap. Chiar și așa își zise să spună măcar ceva, doar ca s-o îmbuneze, „Ce dacă recuperăm Palantirul cela cu răușorul dacă nu vor să-l dea cu binișorul?”

Titanida îl privi pe sub sprâncene, „Ce pui acum la cale?”

„O momeală,” murmură Pakai, zâmbind viclean. „Doar tu ai zis că avem nevoie de una din gemenele-formă ca să deschidem poarta celulei lui Mannar.”

„Așa, și? Nu văd cum ne-ar ajuta pe noi să punem mâna pe fiica Rophionilor și nu pe Mayar, că la asta am impresia că te referi acum.”

„Și ai dreptate. Cum o să ne ajute lupoaica? Simplu: de-o momim afară prindem vulpea.” Tenebre se încruntă. Pakai însă surâse, „Doar se urăsc de moarte, nu? Iaca și îi dăm șansa vulpii să-și scoată pârleala cu a ei eternă rivală. Noi între timp plănuim cum să punem mâna pe ambele.”

„Fără Palantir nu ne servesc niciuna.”

„Având-o pe lupoaică însă putem avea și Palantirul. Adică… de-o prindem o putem da la schimb mai apoi pentru Palantir.”

„O idee bună. Dar rămâne totuși Mayar. Ea e problema, căci chiar dacă o momim pe ea și avem și Palantirul datorită celeilalte, tot n-o să fie de acord a mea nepoată să ne ajute. Cred eu. Mai ales acum că Parca o controlează pe vulpe.”

Pakai însă zâmbi, „Permite-mi să fiu de altă părere.”

„Ai aflat ceva ce eu nu știu?”

„Așa e. De altfel nu doar am aflat, dar sunt sigur de asta. Precum de faptul că Parca nu mai e în această Pădure.” După care o privi pe Tenebre în ochi, țintă, încercând s-o dezarmeze.

Nu făcu însă decât s-o înfurie mai tare, căci, auzind că Parca nu mai era în Pădurea Rophion, Tenebre simți că lumea întreagă era împotriva ei. De aceea și strigă ea dintr-o dată, „Adică nu mai e în Pădure? A șters-o deja? După ce mi-a stricat mie planurile? Firar tu de Titanidă a Sorții ce ești.” Se calmă însă rapid când își dădu seama că turuia fără noimă. Apoi, privind furioasă la Pakai, de parcă ăla era de vină că Parca plecase, întrebă, „Iar vulpea? Unde-i?”

Pakai îi arătă colții însă, „Prea multe întrebări pui odată. Mai bine câte una că n-am sute de guri să răspund la toate.”

„De parcă te-ar fi dus mintea în caz că le și aveai,” îi răspunse Tenebre țâfnoasă. „Răspunde măcar la una: cum o aducem pe Mayar înapoi?”

„De ce s-o aducem înapoi dacă încă-i aici?”

Tenebre îl privi crucită, „Parca a lăsat-o pe Mayar în urmă?”

„Mai bine zis nicicând n-a stăpânit-o. Ei bine, poate și că da, pentru scurt timp. Mayar e acum liberă de acel blestem ciudat. Astfel… își decide singură soarta. Și… cred că pune ceva la cale.”

„Pune ceva la cale? Ce anume?”

„Ce exact… nu știu. Totuși: simt că-i ceva al naibii de trebuincios și important, căci… l-a momit pe Baradar în Poiana Umbrelor.”

„Mayar l-a înșelat pe Baradar? Dar… cum e posibil? Minikinul nu-i din cei care se lasă înșelați prea ușor.”

„Asta deja n-o mai știu. Cert e că-s acum în acea Poiană ciudată. Nu singuri de altfel, ci înconjurați de umbre și alte lucruri stranii. De aceea, de nu vrem să fim lăsați de izbeliște, trebuie să mergem acolo. Doar astfel putem pune laba pe ea.”

„Ușor de zis, greu de făcut, Pakai. Să nu uităm totuși că vulpea e destul de puternică. Chiar și de-om fi noi acolo nu cred că ne lasă ea să punem laba pe ea.”

„La asta deja ne-om gândi când o veni vremea. Important acum e să ajungem acolo. Cel puțin să ajungem înaintea împuțiților celora de câini, că de pun ei primii laba pe fată și pe minikin s-a zis cu planul nostru.” După care îi întoarse spatele și se porni prin pădure.

Tenebre, nu până la capăt convinsă de planul lui, îl urmă totuși. Ofta însă întruna, gânditoare, căci era cu adevărat cătrănită că Fenrir și băieții reușiseră s-o înșele atunci. Mai ales să pună mâna pe al ei prețios Palantir. Cel de care nu se despărțise nicicând până atunci.

Astfel, fiind prea gânditoare, nu-i observă nici ea pe Lodur și Gaea, care asistaseră la a ei ciorovăială cu Pakai, ascunși într-o ciudată lume crepusculară. Titanii însă nu doar că auziseră tot ce puseseră ei la cale, dar li se păru ciudată a lor relație. De parcă ajunseră să fie o echipă formată dintr-un șoarece și o pisică care în veci n-o să se înțeleagă între ei, dar care făceau totuși echipă bună când era vorba să-i rănească pe alții. Din această cauză și întrebă Gaea, „Crezi că ar trebui să-i anunțăm și pe alții de planurile ăstora doi? Cel puțin pe Dike?”

„Ba nu. Cred c-ar fi o idee mai bună de-am vedea ce vor să facă totuși cu Mayar. Pe urmă, de-o fi nevoie, dăm și alarma în tabără. Până una alta să nu-i pierdem din ochi.” Fu apoi primul care porni în urma celor doi.

Gaea îl urmă la scurtă vreme. Nu era însă de tot convinsă că făceau bine că nu le spuneau celorlalți despre pericolul la care Pakai și Tenebre voiau s-o supună pe Samaya. Chiar și așa, știind cât de înțelept era Lodur, își spuse să-l asculte. Pe urmă, de-o fi necesar, într-adevăr o să găsească ei o ieșire din situație pentru ce-o veni după asta. Așa cum făcuseră mereu când se aliaseră ei doi.

***

„Oh, urăsc zgomotul ăsta!” Bombăni Palar, închizând ochii pe care-i acoperi cu pleoape din nori mici. De altfel chiar era iritat și asta din cauza copiilor Rophionilor, care se hârjoneau deja de ceva vreme pe lângă el. O joacă normală pentru copii, căci nu vedeau ei în fiecare zi un nor adevărat atât de aproape de ei și mai ales în a lor tabără. Palar însă, deși era obișnuit cu nebuneala cerului, nu se putuse obișnui nicicând cu cea a pământului. De aceea și bombănea întruna sub nas, încercând cumva să-și spună oful.

Strâmbă însă norul din nas și deschise ochii când îl auzi pe Arion spunând, „Bombăni ca întotdeauna. La fel ești ca întotdeauna nemulțumit de ceva.”

„De parcă m-aș putea simți altfel cu toată nebuneala asta din jur. Ceva care îmi provoacă o infernală durere de cap.” După care, ca să-i arate lui Soan că într-adevăr era așa, lăsă să-i scape, fără să vrea, câteva fulgere prin corpul lui cețos. Fulgere care-i făcură pe copii să se tragă brusc în spate.

Teama copiilor îl făcu pe Arion să surâdă. Mai ales când văzu că Palar făcuse ochi mari de uimire, căci iaca la asta nu se gândise mai înainte ca să fie liniște: să arunce cu fulgere în stânga și-n dreapta. Deși nu era el sigur că-i o idee chiar atât de bună. Arion însă, deși-i înțelese gândurile, tot îi spuse în glumă, „O durere de cap pe care n-ai fi avut-o de-ai fi rămas pe cer și nu ai fi coborât printre noi.”

„De parcă a fost alegerea mea. De altfel am încercat eu apoi să mă urc înapoi la cer, când s-au calmat nebunii ceia de sus, doar că n-am putut trece eu de Bariera Rophionilor. Ceva care mă apasă atât de mult pe suflet de altfel.”

„Asta pentru că ți-ai încercat puterile pe ea,” îi spuse Arion, făcându-i șmecher cu ochiul. „De ai fi plutit ca tot norul normal nici Bariera nu te-ar fi împiedicat să treci.”

„Bine că le știi tu pe toate,” îi spuse Palar arțăgos. După care îi „întoarse” spatele lui Arion, schimbând poziția ochilor pe al său corp. Se încruntă însă cât de curând dând cu ochii de Nathaniel. Acela ședea așezat lângă un copac, extrem de gânditor. De aceea și bombăni iar Palar, „Iar ăluia de colo ce, i s-au înecat corăbiile cumva?”

„Așa se pare. O problemă de inimă de altfel.” După care Arion iar îi făcu norului cu ochiul. Numai că, fie Palar n-a înțeles gestul lui, fie că chiar nu era în toane bune, începu acela a tuna și fulgera dintr-o dată, semn că se enervase. Un semnal pentru Arion să glumească iar, căci acela îi spuse cât de curând, „Nu înțeleg de ce te aprinzi atâta. Nu era oricum despre tine.” După care merse de se așeză lângă Nathaniel.

Palar îi răspunse însă țâfnos, „Mereu faci asta. Când te vezi încolțit, schimbi subiectul, măi Soane. Să știi că nu-i cinstit așa. Mai ales să mă faci vinovat de tot ce se întâmplă.”

„Nu chiar de tot. Doar… de-oi aprinde pădurea, atunci la sigur Rophionii, în frunte cu Sephir, te lasă fără pene.”

„Dacă zici,” și norul iar îi întoarse spatele lui Soan, lăsând să-i scapere mici fulgere prin trup, semn că se supărase dea binelea.

„Mai ceva ca un copil,” clătină Arion din cap. „Nicio glumă bună nu înțelege.”

„Poate ar trebui să înveți a spune glume mai bune?” Auzi el glasul lui Nathaniel, iar când îl privi pe tânăr îl văzu zâmbindu-i trist.

„Nu știam că ești de partea norului,” glumi Arion.

„Sunt doar de partea mea. Și de partea dreptății în același timp. Iar cel care are dreptate de data asta e Palar, căci… nu oricărui nor i-i dat să coboare din cer și să stea întins pe burtă în ograda altuia.”

„Poate că și ai dreptate. Și… hei, Palar, n-o lua în nume de rău. Doar… încercam și eu să destind atmosfera.”

„Da, da, ca întotdeauna,” bombăni norul, fără să-l privească.

Iar Arion scutură din cap auzind răspunsul norului, „Nu, da, uitasem că-i rău la mânie. Mai ales… de se supără, greu îl împaci. Revenind însă la lucruri pământești,” spuse el, privind țintă la Nathaniel, „Ce-i cu monotonia din sufletul tău? E din cauza Samayei?”

„Nu doar a ei. Și a lui Yellen în același timp.”

„A lui Yellen? De ce? Din câte știu e în siguranță.”

„Poate că și e. Pe moment însă cât nu-i afară. Chiar și așa nu-mi place că se schimbă atât de repede. Mai ales că se maturizează. Peste noapte de altfel.”

„Și? Nu-i o idee bună? Asta cu maturizatul.”

„Nu-s sigur dacă sincer. Poate și e. Cu Yellen e însă diferit. Simt că crește odată cu puterea ce curge prin ale ei vene. La fel o simt tot mai neliniștită. În special din cauza Palantirului lui Tenebre și a axei celeia primită de la Gaea după acel ritual. Ba chiar am impresia că din cauza acelei axe și se schimbă. De parcă ar atrage-o la el, căci am observat că-l atinge mai tot timpul în ultima vreme.”

„Aici ai dreptate. Am observat-o și eu. Și nu înțeleg de ce.”

„E din cauza Forței celor trei elemente,” spuse Palar. Ale norului cuvinte îi miră însă pe cei doi bărbați. În special pe Arion, care nu se așteptase ca Palar să-i privească țintă și în special să nu mai tune și fulgere ca mai înainte.

Dar, revenindu-și repede din uimire, întrebă, „La ce te referi cu forța celor trei elemente?”

„Accu, Picācu și Kōḷam.” După care Palar surâse trist.

„Iar astea sunt?” Întrebă Nathaniel încurcat.

„Axa de pe mâna lui Yellen. Tot ea are și lupa, iar Kōḷam e anume Palantirul lui Tenebre. De altfel, demult-demult, pe când Oḷi, ultima conducătoare a Yātrīkarelor, mai era încă în viață, cele trei elemente au fost un întreg. Era cunoscut atunci ca și Maṉatiṉ Kaṇ sau Ochiul Minții, ceva ce avea o putere impresionantă. Dar… dintr-un motiv necunoscut lumii, Oḷi a ales să le despartă și până acum nimeni n-a reușit să le reunească iar.”

„Oḷi! Lumină!” Arion murmură. „De ce mi-i cunoscut numele ăsta?”

„Pentru că era mama conducătoarei Yātrīkar de acum. La fel era și mama Yātrīkarei în care s-a transformat Karina după ce-a fost scoasă din Purgatoriu. Dar… ce s-a ales de acea Oḷi nimeni nu știe.”

„Dar tu, cum știi tu toate astea, Palar? Ai trăit tu oare și în acele vremuri?”

„Ba nu, Soan. Nu-s eu chiar bătrân de când lumea. Totuși, chiar dacă norii par doar o adunătură de ceață pe cer, avem și noi poveștile noastre. De altfel anume datorită unei legende spuse de norii mai bătrâni am aflat că Oḷi a dispărut de fapt. Misterios. Într-o zi. Înainte ca acea luptă cu Bocetele să aibă loc. Cum însă sau unde a dispărut ea nu știe nimeni. La fel cum nu se știe când anume a apărut această legendă a norilor.”

„Ceva straniu totuși,” murmură Nathaniel gânditor. „Totuși am impresia că această legendă spune adevărul. La fel parcă ne-ar preîntâmpina să așteptăm.”

„Să așteptăm? Ce anume?”

„Să vedem dacă cele trei elemente vor fi din nou împreună, Palar. De asemenea am impresia că anume Yellen ne va aduce tuturor la cunoștință adevărata semnificație a legendei norilor.” După care Nathaniel tău brusc și se întinse pe iarbă, cu mâinile sub cap. Astfel putu vedea clar cerul, prin crăpăturile dintre crengile acelui copac sub care stăteau și care dădeau bolții cerești o formă ciudată, oarecum „cârpită.”

Anume poziția culcat a lui Nathaniel îl făcu pe Arion să vrea același lucru. De aceea și se culcă și el lângă bărbat curând după aceea. El însă nu-și puse mâinile sub cap, ci atinse iarba, simțind din plin a ei mătăsoasă atingere. Ceva ce-l făcu într-un final să închidă ochii, fericit să simtă atâta plăcere. În același timp atingerea ierbii îl făcu să se simtă mai bine, căci deși glumise el pe seama lui Nathaniel că i-i dor de Samaya, Arion simțea la fel pentru Bestla pe care o știa afară, atât de aproape de pericole.

Singurul care-și păstrase calmitatea fu Palar. Acesta, așezat pe pernele sale moi, din nori mai mici și cu ochii închiși, surâse. Visa probabil la albastrul cerului nelimitat, cel de odinioară, ce nu fusese încă atins de nebunia puterii lui Maranam.

***

Fiind doar ea și Mai în căsuța de lemn a lui Yamu, Yellen stătea turcește, ridicată la câțiva centimetri deasupra podelei. Avea ochii închiși și coatele strânse pe lângă corp, în timp ce între palmele deschise pe verticală plutea Palantirul lui Tenebre.

Numai că Palantirul cela nu plutea așa, de capul lui, ci se activase doar după ce Yellen conectase la el capătul lui Accu. Dar făcu ea asta pentru a încerca să-l readucă pe Kkuṟai în simțiri, cel care încă zăcea pe podea, cu ochii deschiși, chiar sub Palantir. Apoi, abia auzit, Yellen spuse, „Vāḻkkaip pātaiyil tirumpu, Kkuṟai!” (Întoarce-te pe drumul vieții, Kkuṟai!) Spuse ea acele cuvinte însă nu așa la întâmplare, dar cu firmețe, de parcă i-ar fi ordonat băiatului să facă asta.

Văzând însă că Kkuṟai nu reacționase, Yellen continuă să-i șoptească, „Pūmiyil ceyya iṉṉum niṟaiya viṣayaṅkaḷ uḷḷaṉa. Maṟṟa ulakiṉ muṟukku curaṅkaṅkaḷ vaḻiyāka vīṇaṭikka nēram illai.” (Sunt încă atâtea lucruri de făcut pe pământ. Nu-i timp de pierdut prin tunelele sinuase ale Lumii de Dincolo.) După care, simțind că era timpul, Yellen păstră tăcerea. Avea încă ochii închiși și palmele de-o parte și de alta a Palantirului.

În cameră însă nu era liniște totală, căci la căpătâiul băiatului Mai își continua rugăciunea. O rugăciune spusă într-o limbă tainică, necunoscută fetei. Chiar și așa Yellen era sigură că Mai se ruga pentru al ei fecior, ca acela să se întoarcă cu bine pe drumul vieții.

Asta însă părea să nu ajute prea mult. Ba chiar minute bune după ce Yellen păstră tăcerea nu se întâmplă nimic. Doar Palantirul începu să lumineze într-o stranie lumină, de parcă flăcări ar fi ars lemnul uscat în interiorul lui, cuprinzând întregul interior al sferei. Dar, când simți că încheietura mâinii drepte i se încălzi, Yellen deschise ochii. Văzu astfel că lănțugul pe care-l purta mereu la încheietură începu să trimită o lumină albastră către Palantir. Iar Palantirul, care părea veșnic flămând de energie, „crăpă” în interior, permițând astfel acelei lumini albastre să intre în interiorul ei, o lumină care nu se coloră în roșu, ci deveni neagră în contact cu acea lumină roșietică din interior.

Apoi, când suficientă lumină albastră fu înghițită de Palantir, flăcările din interiorul lui se rupseră în jumătate. Pe orizontală la început, ca mai apoi, secunde doar după aceasta, o linie verticală să formeze un coridor albastru între acele flăcări. Iar pe acel drum, atât de clar că se miră și ea, Yellen îl văzu pe Kkuṟai.

Băiatul înainta pe acel drum la pas lent, copleșit de temeri așa cum se părea, tremurând din tot corpul, în timp ce privea în jur. Astfel dădea impresia că căuta pe cineva cu privirea. Yellen însă nu era sigură pe cine căuta băiatul. Cel puțin la început, căci, cât de curând, murmură îngrozită, „Temerile!” După care privi țintă la Mai și întrebă, „Care e totuși cea mai mare frică a lui Kkuṟai?”

Întrebarea fetei întrerupse rugăciunea lui Mai. Apoi, aceasta o privi încurcată pe Yellen și spuse, „Temeri? Nu știu de al meu copil se temea de ceva atât de mult, că… ba nu, stai! Nu știu de ce, dar ajunse să se teamă c-o să fie abandonat de noi."

„I-a vorbit cineva despre asta vreodată?”

„Nu cred. Totuși: când avea vreo trei ani a început să aibă coșmaruri noaptea.”

„Coșmaruri? Ce fel de coșmaruri?”

„Că-i urmărit și lăsat undeva pe pământ rece. Că era doar un bebeluș și că auzea glasurile hăitașilor în timp ce aceia goneau după el.”

Yellen tresări dintr-o dată, „Ale mele amintiri. Dar de ce? E oare Kkuṟai adoptat și el?”

Mai o privi și mai încurcată ca mai înainte. Dar, când văzu același lucru în privirea lui Yellen, se cutremură, „A văzut amintirile tale. Dar… asta nu poate fi, căci el nicicând n-a trăit așa ceva. El e al meu copil. Al meu și-al lui Yamu. De asta nu pot înțelege cum de ați avut ambii același coșmar.”

Fata scutură din cap că nu, „Eu n-am visat nicicând asta. La fel nu-mi aminteam despre ele până nu demult.”

„Totuși nu pari surprinsă să auzi vorbindu-se despre ele. De ce?”

„Pentru că Samaya și Bestla mi-au vorbit despre ele, căci ele au darul să reflecte amintirile unuia pe oglinzile create de prințesa Gheții. Iar Samaya e Jar.”

„Asta o știu. Am văzut acel suflet în interiorul ei când s-a născut.”

Yellen o privi insistent. „Totuși nu le-ai vorbit părinților Samayei despre asta și nici chiar ei. De ce?

„Pentru că nu eram sigură că-i drept ce am văzut și nu doar ceva ce-o să se întâmple. Și… nu era nici momentul.”

„Oricum, fie c-a fost una sau alta, o să înțelegem noi pe urmă. Acum: să-l scoatem pe Kkuṟai de acolo.”

„Să-l scoatem? Dar cum?”

„Încearcă să-l strigi pe nume. Și… folosește toată duioșia inimii, toată de care ești capabilă, Mai. Doar astfel o să-l învingi pe demonul acelor locuri și o să-l scapi pe Kkuṟai din ale sale gheare.”

Deși mare lucru Mai nu înțelese, în special despre ce monstru îi vorbise Yellen, femeia dădu din cap că da. Apoi închise ochii, calmându-și bătăile inimii. După care, când simți că i se făcuse ușor pe suflet, spuse, „Kkuṟai, fiule, tu mă auzi?”

Privind în Palantir însă Yellen nu văzu nicio schimbare. De aceea îi făcu semn lui Mai să continue să-l cheme pe nume. Iar Mai așa și făcu, „Kkuṟai, puiul meu. Micul meu pui de lup, ascultă glasul mamei și întoarce-te! Acolo nu-i locul tău. Locul tău e printre noi și doar aici vei fi cu adevărat iubit.”

„Dar… am fost abandonat de voi!” Kkuṟai, cel din imagine vorbi. Cuvintele spuse de el însă se auziră totuși din gâtlejul adevăratului Kkuṟai, cel ce zăcea sub Palantir și al cărui buze se mișcară ușor.

„Abandonat? Nu, nicicând!” Mai spuse cu hotărâre. „Tu nicicând n-ai fost abandonat de noi. Și… ceea ce vezi e doar ce încearcă acel monstru să-ți arate. Tu ești în continuare iubit și așteptat acasă.”

„Dar, mamă… mi-e frică. Atât de frică îmi e. Și… aud pretutindeni șoapte. Ele mă înconjoară, mă devoră pe dinăuntru, mă fac să tremur cu tot trupul.” După care Kkuṟai, cel din Palantir, se chirci și-și acoperi urechile cu palmele, ascunzându-și privirea după ce-și puse capul pe genunchi.

  Mai, înțelegând că cuvintele poate n-or să ajute, începu a cânta:

„Pe drumul ce-am pornit acum, nu văd lumină și nici zare,

Curată și fără de nori, pe care soarele apare.

Nu simt eu aerul curat și nici flori nu văd în lume,

Nici cântec nu se-aude-n zori, cântat de voi, ființe bune.

Iar tu mamă, scumpă mamă, ce părul meu mereu îl mângâi,

Mi-i atât de dor de tine, de-al tău sărut și glas duios.

Și-aș da o viață de-aș putea, ca să rămân astăzi cu tine,

Să aud mereu duiosu-ți cântec, mereu în ziua ce-a ce vine…”

În timp ce Mai își continuă cântecul, Yellen observă că Kkuṟai, cel din imagine, își ridică privirea și se uită în jur, căutând-o pe a sa mamă în acel loc. De văzut însă văzu doar mâna cuiva întinsă în față, ca mai apoi să audă glasul duios al lui Yellen, „Haide, nu fi timid, să mergem acasă!”

Numai că mâna ceea se transformă brusc în mâna unei copile și el văzu chipul unei fetițe de 3 ani apărut pe ecranul negru al acelui loc în care se afla. Astfel, încurajat de zâmbetul acelei fetițe și de-ai ei ochi negri, dar luminoși, Kkuṟai o prinse de mână și, cât de curând, locul groazei rămase în urmă, iar băiatul deschise ochii.

Asta o făcu pe Mai să strige brusc, „Kkuṟai! Te-ai trezit! În sfârșit!” Băiatul însă, de parcă l-ar fi deranjat lumina, închise iar ochii. După care, încet-încet, se cufundă în somn și doar respirația lui ritmică se mai auzea în jur.

Mai însă se simțea nu-ș de ce neliniștită, căci ea crezuse c-o să-l poată strânge în brațe de imediat ce-o să deschidă el ochii. Se liniști însă văzând-o pe Yellen surâzând. Mai ales când ea îi spuse, „Doarme! Are nevoie de asta, căci a fost un drum lung! Așa că să-l lăsăm acum să se odihnească.” După care fata desprinse capătul lui Accu de Palantir, care deveni negru ca cătrana.

Apoi, ascunzând Palantirul în mâneca robei lungi, Yellen se ridică și dădu să plece. Se opri însă când Mai o prinse de mână. După care privi uimită la ea când Mai îi spuse, „Să ai parte de fericire, Yellen! O meriți, căci nu oricine poate aduce bucurie în inima a doi părinți îndurerați. De asta sunt sigură că cerul o să te răsplătească înzecit pentru a ta bunătate.”

„Să fie cum spui, Mai. Mare lucru n-am făcut. Kkuṟai a făcut totul, căci el își dorea să se întoarcă acasă.” Apoi, plecându-se ușor în fața lui Mai, Yellen părăsi acea casă. Lăsă însă ușa deschisă, căci pericolul trecuse deja. Totodată le transmitea și celorlalți bucuria ce se întoarse la ea acasă.

La vederea ușii deschise a casei lui Mai și a lui Yamu, Rophionii își strigară într-un glas bucuria. De altfel chiar și tobele începură să bată ritmic, așa cum băteau de fiecare dată când un pribeag se întorcea acasă. Și anume acele tobe, ce băteau ritmic, îl făcură pe Yamu fericit, căci însemna în sfârșit că putea lăsa tristețea în urmă și se bucura cu toții că al său băiat revenise acasă.

Mai rămase însă multă vreme în casă. Lângă al ei scump băiat pentru care tremurase ca varga în acele ultime zile de chin. Văzându-l însă surâzând dulce prin somn și mai ales strângându-i mâna, ceea ce-i permise lui Mai să vadă parte a viitorului lui, Mai spuse cu glas duios, „Și totuși se pare că azi nu mai ești doar al nostru copil, Kkuṟai. De azi ești împlinit și tu, căci în sfârșit a ta inimă și-a ales mireasa dorită. Dar, până nu aud asta din gura ta, nu spun nimănui nimic. Stai fără grijă. Până la urmă va fi doar decizia ta.”

Apoi, aplecându-se ușor deasupra lui, sărută îndelung fruntea feciorului. După care, când Kkuṟai se strânse mai aproape de ea, Mai se culcă și ea pe podea și-l strânse la piept, lovindu-l ușurel cu palma pe spate așa cum făcea când era el încă mic și era necesar să-l calmeze după ce avuse coșmaruri. De altfel chiar avuse: unul lung de care sărmana lui mamă nu-l putuse proteja. Îl protejase însă Mireasa Inimii, cea căreia Mai avea de gând să-i fie veșnic recunoscătoare.