„Unde suntem?” Întrebă o voce de fetiță, iar al ei gingaș glas răsună atât de zglobiu în întunericul din jur.

„Nu știu,” răspunse băiețelul de lângă ea. „Cred însă că e locul spre care ne îndreptăm acum. Cel care se numește Pământ.”

„Spre Pământ? Dar… ce-i acela un Pământ?” Insistă fetița, confuză.

„Să fiu sincer… nici eu nu știu. Ce știu însă e că ceilalți spuneau că Pământului i se mai spune Acasă. La fel e locul unde o să-i găsim pe ai noștri părinți.”

„Atunci, de acel Pământ se numește acasă și acolo sunt și părinții noștri, înseamnă că n-o să mai fim deja singuri?”

Băiețelul râse. „Dar noi nici n-am fost singuri până acum. Sau ai uitat deja? În Aeon există o mulțime de copii ca și noi, care așteaptă să se nască.”

„Nu, da, ai dreptate. Dar totuși noi am plecat deja de acolo, dar ei au rămas în urmă.”

„Asta e pentru că suntem mai norocoși decât ei.”

„Mai norocoși? În ce sens?” Întrebă copila extrem de uimită.

„Că o să ne cunoaștem părinții mai devreme decât ceilalți. De asta și suntem norocoși, căci nu oricui i-i dat să-și cunoască părinții. Acolo, pe Pământ. Și tu știi asta,” îi răspunse băiețelul cu glas vesel și mândru nevoie mare că știuse el răspuns la a copilei întrebare.

Fetița însă era pesimistă de felul ei. De aceea și nu se molipsi ea de voioșia copilului. Ba chiar îi spuse tristă dintr-o dată, „Chiar dacă simt că ai dreptate, tot nu pot scăpa de strania senzație din piept.”

„Stranie? Senzație? De ce?” Și băiețelul se opri, privind țintă la copilă. De văzut însă n-o vedea, căci era întuneric beznă în jurul lor. Simțea însă că ea nu-l privea, ci se uita undeva în jur, speriată și tristă. Asta o simțea după tremurul vocii ei și de asemenea după mânuța ei, care tremura ușor în timp ce apucase de materialul tunicii băiatului.

Dintr-o dată însă o simți întorcându-se spre el. Ba chiar lui i se păru că-l privea țintă și oarecum cu teamă. Și așa și era, căci ea îi spuse, „Cred că se numește asta teamă. Cel puțin așa a numit-o cel care mi-a șoptit despre asta la ureche.”

„La ureche? Ți-a șoptit? Cine anume?”

„Aeonul,” răspunse copila în șoaptă. „L-am auzit nu odată șoptind în jur că cei care nu-s la prima lor viață pe pământ trebuie să simtă teamă, căci acolo vor plăti pentru greșelile din altă viață.”

Băiețelul se încruntă. „O altă viață,” murmură el încurcat. „Adică, vrei să spui că tu nu ești la prima viață pe pământ?” În locul mirării însă în glasul lui se simți regretul.

Fetița însă nu era sigură de răspunsul pe care trebuia să i-l dea. De aceea și ridică doar din umeri. Apoi, cu voce tărăgănată, spuse, „Așa cred. Dar… oh, nu mai sunt sigură de nimic, căci…”

Tăcu fetița în clipa în care se auzi un sunet ciudat în jurul lor. De văzut ce provoca acel sunet nu văzură însă, căci fură nevoiți să-și acopere ochii cu mâneca cât de curând din cauza acelei lumini orbitoare care-i înconjură de pretutindeni. Apoi, când putură să-și ia mâinile de la ochi, priviră în jur și văzură același drum pe care Karina și Fecioarele Siarilor merseseră în acea zi când Yātrīkarele le furaseră sufletul. Ce era diferit de data asta însă era că copii vedeau copacii umbriți în dreapta lor și pe cei în floare în stânga lor, căci ei se îndreptau spre Viață în acele clipe și nu spre moarte ca acele fecioare.

Acea frumusețe a locului însă o uimi enorm pe fetița care nu părea mai mare de trei ani. Ba chiar ea întrebă extrem de mirată, „Ce loc să fie asta? Mai ales luminat, căci credeam că o să fie mereu întuneric. Chiar și pe acel pământ.”

Răspuns de la băiețel însă nu primi. Îl văzu doar uitându–se când la pomii în floare când la cei din umbră. Și era băiețelul de trei ani tot gânditor, căci nu putea el înțelege cum pot avea copacii mâini, căci într-adevăr unul dintre pomii în floare avea mâini din crenguțe înflorite și deasupra palmelor de lemn ale acelui copac zburau fluturi albi pe care copiii îi știau din Aeon precum vise. Cel mai mult îl miră însă că acel copac părea că se gândește ca și el. De aceea și-o lovi el ușor pe fetiță peste braț și-i spuse, „Uite, acolo e un copac care se gândește.”

A lui mirare însă o făcu pe fetiță să se încrunte. Ba chiar ea spuse cu oarecare supărare în glas, „Mare scofală! În Aeon am văzut destui copaci gânditori.”

„Niciunul ca ăsta însă,” insistă copilul, de data asta cu glas vioi. „Acesta e diferit. Și… atât de frumos.”

La auzul acelui entuziasm copilăresc cum i se părea ei ca fiind cel al băiețelului, copila îl privi țintă. Apoi, oarecum nepăsătoare, îi spuse, „Nu văd ce-ar putea fi diferit la copaci.”

Se miră însă enorm să audă răspuns de la acel copac și nu de la băiețelul de lângă ea, „Viața!” Văzând însă mirarea de pe fețele copiilor, care-l priveau țintă, clipind des din gene, copacul râse și apoi întrebă, „Sunteți din Aeon, nu-i așa?”

„Așa și e,” răspunse băiețelul vesel. „Suntem două suflete norocoase din Aeon. Și suntem noi norocoși pentru că avem părinți deja.”

„Hm, așa să fie?!” Murmură copacul și mai gânditor. „Dar…,” adăugă el pe un ton tărăgănat, „mi se pare mie că nu păreți ambii la fel de entuziasmați. La fel nu ambii gândiți că acolo, pe Pământ, o să găsiți o mare comoară.” După care copacul își aținti privirea aspră și gânditoare asupra fetiței.

Ea însă încetă să-l privească. Ba chiar se uită în altă parte, căci simți teamă de ce-i mai putea spune copacul. Chiar și așa, murmură ea într-un final, „E din cauza că mi-i frică.”

„Frică? De ce?” O întrebă copacul și mai gânditor.

„De singurătate!” Spuse copila. Apoi, cu ochii înlăcrimați, privi din nou la copac. Se miră însă și mai mult decât data trecută când văzu buzele de scoarță ale copacului schițând un zâmbet.

El însă surâse din cauza inocenței ei. După care, cu glas senin, spuse vesel, „Să știi că te temi degeaba, copila mea, căci singurătatea ceea nu-i chiar atât de înspăimântătoare.”

„Nu?” Întrebă copilul extrem de mirat. „De ce crezi asta, bunule copac?”

„Pentru că, numai gândește-te la asta: noi, copacii, suntem mereu singuri. Chiar și așa nu simțim niciodată povara aspră a singurătății cum cred alții,” răspunse copacul, privind țintă la băiețel. Văzându-i însă atât de încurcați, copacul se aplecă nițel de spate ca să poată să le vadă mai bine ochii.

La vederea copacului aplecat puțin în față și mai ales la vederea ochilor săi verzi-cenușii, care erau ațintiți în cei albaștri, ai inocenței lor, băiețelul surâse. „Și totuși, nu cred că pomii n-au simțit nicicând singurătatea,” spuse băiețelul.

„De ce crezi tu asta?” Întrebă copacul. Nu întrebă el asta din cauza mirării sau pentru că-l zădărâseră cuvintele copilului, ci din cauza că înțelese că era inteligent de felul lui acel băiețel și tare mai voia el să știe ce răspuns îi putea da el.

Spre marea lui mirare însă băiețelul nu evită nici a lui privire și nici să răspundă cum ar fi făcut alții copii. El doar se uită cu mare atenție în ochii verzi ai copacului și-i spuse, „Pentru că oricărui suflet viu trebuie să-i fie teamă de singurătate. E din cauza că sufletele vii sunt sortite să fie mereu lângă cineva.”

„Ce dacă totuși te înșeli?” Îl întrebă iar copacul, de data asta pe un ton oarecum șiret. Ceva ce-l făcu pe copil să-l privească țintă, căci chiar nu înțelegea el la ce anume se referea bunul copac. „Văd că te-am intrigat,” spuse copacul când văzu încurcarea din ochii copilului.

„Așa și e, căci eu mereu am crezut că două suflete trebuie să fie mereu împreună.”

„Asta se referă doar la sufletele-pereche să știi. Mai sunt și suflete solitare în lumea asta. Din cele cărora le este bine singure de fapt.”

„Dar totuși, chiar n-au simțit acele suflete nicicând dorința de-a fi cu cineva?”

Copacul o privi mirat pe fetița care pusese acea întrebare. Apoi, gânditor, căci întrebarea el chiar îl puse în încurcătură, el spuse, „Poate că și au simțit ele, dar nu-s eu la curent cu asta. Dar cu ce sunt la curent e cu Povestea Singurătății.”

„Povestea Singurătății?” Strigară copii într-un glas. Și erau cu adevărat uimiți să afle povestea acelei singurătăți, căci ei erau de fapt mari iubitori de povești.

Asta îl făcu pe copac să surâdă. „Așa e. Până și singurătatea ceea își are povestea ei. Și… să știți că n-a fost ea de la început singură. Era mereu alături de Umbră și Nepăsare. Ceva care o făcea mereu să se simtă ciudat. De aceea și și-a spus ea într-o zi „Ce dacă aș colinda eu lumea fără Umbră și Nepăsare? M-aș mai simți eu așa ciudat și după asta?”

„Și? Ce-a făcut singurătatea, s-a dus singură în lume?”

„Nu fi nerăbdător,” îl certă copacul pe băiețel cu glas blajin. „Toate la timpul lor. Dar… ai totuși dreptate. Singurătatea s-a dus după asta și-a colindat lumea de una singură. Astfel a înțeles că nu-i chiar atât de strașnic să nu fii alături de cineva atâta timp cât ai încredere în tine.”

„Cum rămâne cu apăsarea din suflet? Cea pe care o simte omul atunci când e singur?” Întrebă fetița.

„Asta li se întâmplă doar celor care nu au încredere în ei și care mereu se gândesc că singuri nu sunt folositori lumii. Se înșeală ei însă, căci e bine să fii și singur uneori. Așa ai timp pentru tine, pentru visare și meditație. Chiar și pentru a înțelege lumea. Și, dacă e să fiu sincer, unul când e singur reușește mai multe lucruri decât când e înconjurat de prieteni sau de alte suflete.”

„Dar… din ce cauză se întâmplă asta?” Se interesă băiețelul.

„Din cauza problemelor altora, căci e inevitabil să nu afli despre ce li se întâmplă altora când ești alături de ei. Astfel ajungi să fii copleșit de probleme străine și nu mai ai timp să le rezolvii pe cele proprii.”

„Atunci? Ce-i de făcut, bunicule alb? Cum poate unul să-și rezolve propriile probleme și nu pe ale altora?” Întrebă iar băiețelul.

„Mmm,” spuse copacul gânditor de data asta, „cred că în primul rând ar trebui să-și știe scopul în viață. Astfel, de-i sigur de ce vrea el de la viață, n-o să se abată din drumul lui indiferent de ce n-ar întâlni mai apoi în calea lui. Numai că… să țineți minte un lucru: singur nu înseamnă să fii nepăsător. Mă refer aici: de cineva îți cere ajutorul atunci ajută-l. Numai că nu fă din asta un scop în viață - ajutarea altora, astfel n-o să fii nicicând în stare să ajungi la acea Împlinire Personală spre care tinde un suflet cât e pe pământ. Cea numită și Piatra Filosofală.”

„Dar, bunicule copac, care e totuși Piatra mea Filosofală și cum s-o descopăr eu acolo?” Întrebă băiatul, uimit și confuz în același timp.

„Hm, asta chiar că-i o grea întrebare. Și… dacă sincer… nici eu nu știu răspuns la ea.”

„De ce?” Întrebă copila confuză.

„Asta din cauza că uneori o poți găsi întâmplător în timp ce mergi pe drum. Alteori o aștepți o viață, dar așa și n-o mai găsești. Unele suflete însă înțeleg că au găsit-o doar înainte de moarte. Ceea ce cred eu însă e că un suflet viu găsește Piatra Filosofală doar atunci când a fost în sfârșit capabil să simtă Sufletul Pământului.”

Dintr-o dată însă tresări și se trezi din a lui melancolică visare când fetița izbucni în plâns. „Eu… eu nicicând n-o să fiu în stare să aflu care-i Piatra mea Filosofală. Asta din cauza că-s doar o fetiță proastă.”

Lacrimile ei de crocodil îl făcură pe băiețel să scuture din cap cu reproș. Apoi se apropie de ea și-i șterse lacrimile cu mâneca în timp ce-i spuse sigur pe sine, „Nu ești tu proastă. Doar mereu încerci să te convingi singură de asta.”

„Ce dacă sunt?” Insistă fetița. „Ce dacă eu n-o s-o pot găsi singură?”

„Atunci o să-ți fiu eu mereu alături. Astfel o să te ajut s-o găsești de trebuie.”

Cuvintele lui o făcură pe fetiță însă să plângă mai tare. Apoi, printre suspinele ei, băiețelul putu auzi în sfârșit, „Tu însă n-o să fii acolo. Probabil n-o să fii cu mine pe pământ. De asta și n-o să-mi poți sta alături.”

Băiețelul surâse însă, „Cel care vrea mereu găsește. Chiar și de lucrul pe care el îl caută se află la capătul pământului. De aceea și-ți promit eu acum că dacă n-o să fim unul lângă altul pe pământ tot te găsesc eu. Ne-am înțeles? Tu doar nu trebuie să plângi, ci doar să mă aștepți că eu o să te găsesc neapărat. Promit.”

Cât timp băiețelul îi șterse lacrimile, fetița se mai liniști un pic. Apoi, cu ochii scăldați în roua lacrimilor, ce făceau ale ei gene negre să fie atât de lungi, îl privi atentă și întrebă, „Dar… cum să te recunosc eu? Acolo, pe Pământ mă refer.”

Răspuns însă îi dădu iar copacul, „Două suflete, ce au promis să se întâlnească pe pământ, se recunosc doar dacă își ascultă inima. De aceea, de-ți vei asculta cu adevărat inima și ce spune ea, vei ști cine e de fapt alături de tine.”

„Bunicul alb are într-adevăr dreptate. De aceea, de vrei să mă recunoști, trebuie doar să vrei asta. Și… să-ți asculți inima, desigur. Iar acum să mergem, căci ai noștri părinți ne așteaptă deja pe pământ!” După care o prinse pe fetiță strâns de mână și-o trase după el spre copac.

Acea hotărâre a băiatului o făcu pe copilă să se liniștească în cele din urmă. Și, cât îl urmărea, își șterse lacrimile de pe gene cu mâneca. După care se uită în jur, la minunea acelor copaci în floare lângă care stăteau.

Tresări însă cât de curând când simți o ușoară pulsație în mâna stângă. Ceva ce părea să vină totuși de la băiețel. De aceea și se uită ea într-un târziu spre el. Putu vedea astfel o mică sferă luminată pe spatele lui, ceva ce avea forma Planetei Pământ. Ceva ce bătea ușor asemeni inimii. Bătea chiar ritmic, ceva ce-i dădu fetiței acea calmitate de care avea atâta nevoie.

Numai că, deși acele bătăi ritmice auzite dinspre băiețel o calmau, era totuși confuză, căci ea nu putea înțelege ce anume vedea și auzea ea. Chiar și așa nu-i ceru nici copilului și nici copacului să-i tălmăcească cele văzute de ea. Ea doar avu încredere în băiețel pe care-l urmă iar pe acel drum după ce-și luaseră rămas bun de la copac, printr-o închinăciune prelungă în fața lui.

În urma lor însă copacul surâse. Era totuși și melancolic în același timp, căci „Aș fi dat și eu o viață să văd pământul. Numai că nu li-i dat chiar tuturor să-l vadă!”

***

Un oftat ușor ieși din pieptul lui Yellen în clipa în care încetă a mai avea acea viziune cu doi copii mergând pe Drumul Vieții. Apoi, când se simți în stare, se ridică în sfârșit în picioare și se apropie de ușa casei lui Dike, care era deschisă tot timpul anului. Dar, stând chiar lângă prag și privind la satul Rophionilor, își dădu seama că poate acela fusese un vis și nu o viziune. De aceea și se încruntă dintr-o dată.

Tresări însă curând când auzi acea voce stranie, a copilei din visul ei, răsunându-i în urechi, „Ce dacă n-a fost totuși un vis? Ce dacă e doar o amintire a sufletului tău din acele clipe când te îndreptai spre Pământ? Și mai ales, ce dacă acel copil, pe care azi l-ai salvat cu mâinile tale, nu ți-i deloc străin?”

„Nu mi-i deloc străin?” Se întrebă Yellen, încruntându-se. „Despre ce vorbești acuma?”

„Despre destin,” îi răspunse copila cu glas vesel. „Dar motivul real pentru care ai avut acel vis trebuie să-l afli singură. La fel trebuie să afli de a fost vis sau viziune ce-ai văzut numai ce. Și o să-l afli la sigur doar în clipa în care o să-ți asculți sufletul.”

„Piatra filosofală!” Murmură Yellen dintr-o dată. Se încruntă ușor însă când vocea copilei continuă să-i vorbească în urechea stângă:

„Ba nu! Nu de Piatra Filosofală vorbesc acum, ci de Sufletul Pământului. Cel care a luat formă și în pieptul acelui copil, cel care a promis odată că te va ajuta să găsești Piatra Filosofală sau cum i se mai zice pe pământ Împlinirea Destinului. Cea care te va ajuta să-ți recunoști sufletul pereche.” După care vocea tăcu.

Numai că tăcerea vocii o făcu pe Yellen să se simtă și mai încurcată decât mai înainte. La fel îi păru și rău că încetă s-o mai audă, așa, dintr-o dată. Își dorea parcă să mai stea cu ea la taclale, cu cea care părea să fie Ea, Yellen, cea de demult. Și mai ales… tresări iar când auzi clara voce a băiețelului îndemnând-o, „Să mergem!”

„Unde?” Întrebă Yellen și mai încurcată. Dar, când își văzu fratele în stânga ei, acolo de unde auzise ea vocea fetiței mai înainte, se miră enorm, căci nu-l simțise apropiindu-se de ea. „Tu… aici?” Îl întrebă ea mirată.

„Unde ar fi trebuit să fiu dacă nu aici?” O întrebă Nathaniel surâzând.

„Știu și eu?! Mi s-a părut că dormeai încă."

„Ba nu. M-am trezit și eu atunci când tu ai oftat. Un vis urât?”

„Ba nu. O amintire se pare.”

Nathaniel o privi încurcat. „Începi să-ți amintești? Ce anume? Viața pe care ai trăit-o cu ai tăi părinți până să te găsim noi?”

Fata scutură din cap că nu. „O amintire de pe Drumul Vieții!” Ceva care-l făcu pe Nathaniel să se simtă și mai încurcat. Yellen însă, văzând încurcarea din privirea fratelui, privi cât de curând în altă parte, de parcă un fel de rușine puse stăpânire pe ea, „Cu doi copii ce au părăsit Aeonul și se îndreptau spre Pământ în căutarea Pietrei Filosofale!”

„Atunci a fost o viziune! Despre ce se poate întâmpla!”

„Nu cred, Nathaniel, căci… acea fetiță îmi semăna leit. De fapt eram eu. Și cred că știu și cine era băiețelul de lângă mine.”

„Băiețelul? Cine anume?”

„Nu-s sigură, dar am impresia că era anume Kkuṟai. De altfel, cât eu și Mai am făcut ritualul pentru a-l aduce înapoi de pe acel Drum al Pierzaniei, am aflat ceva ce m-a uimit enorm: Kkuṟai mereu a avut visele mele în copilărie.”

„Vise? Care anume?”

„Că era abandonat de părinți! Mai bine zis… vedea cum cineva fuge cu el în brațe cât era încă un prunc. Și… că hăitașii goneau după el!”

Nathaniel tresări. „Să fie adevărat?” Gândi el. „Dar cum e posibil? Eu nicicând nu i-am spus lui Yellen despre acea întâmplare. Cum e posibil ca ea să știe despre asta? Mai ales cum de știe Kkuṟai despre asta?”

De parcă i-ar fi citit gândurile, Yellen spuse, „Știu că nu-ți vine să crezi ce auzi, frate, dar se pare că e adevărul. Chiar dacă noi nu-l putem explica. De altfel acum sunt sigură că există mistere în lumea asta. Lucruri pe care noi nu le putem explica. La fel există adevăruri tăinuite de lume doar pentru a se asigura că omenirea și tot ceea ce ne înconjoară va dăinui mai apoi.”

„Poate și ai dreptate, surioară, doar că… asta e ceva peste puterile mele. Ceva ce nu pot crede că poate fi real. Nu, nu poate fi, căci din cele aflate din bătrâni sufletul uită ceea ce-a trăit în altă viață.”

„Ce dacă totuși nu-i așa, Nathaniel? Ce dacă într-adevăr există suflete care își pot aminti trecutul?”

„Cei care s-au uitat în urmă pe Podul Yeomna!” Murmură Nathaniel dintr-o dată, extrem de confuz.

„Ba nu, Nathaniel, există se pare și suflete care își amintesc ce au trăit în altă viață fără să se fi uitat în urmă când au trecut pe Podul Yeomna,” auziră ei glasul lui Arion. Privind în stânga îl văzură pe Soan venind dinspre Altarele Vāyil. Purta acea robă albă pe umeri, cu gluga pe cap și la fel văzură și mica sferă albastră sau Vāḻkkaiyiṉ-ul (simbolul Soan) în mâna lui dreaptă. „E vorba despre Predestinați!”

„La ce anume te referi, Arion? Vrei să spui că Yellen e Predestinată să aibă un viitor măreț?”

„Așa se pare. Altfel nu-mi explic cum a fost posibil să-l întoarcă pe Kkuṟai pe Drumul Vieții! Ceva care nu le este permis multora. De fapt era ceva imposibil din ce știam eu, căci cei care au privit în urmă în Tunelul Amintirilor Deșarte sunt într-adevăr pierduți pentru totdeauna. Kkuṟai însă s-a întors.”

„Atunci… Piatra mea Filosofală a fost să-l salvez pe Kkuṟai?” Întrebă Yellen confuză.

„E și asta o probabilitate. La fel mai cred că e posibil ca să mai fie ceva menit ție să înfăptuiești. Ce însă nu știu, Yellen, căci nu-ți pot vedea viitorul. Ceva straniu pentru mine, care am putut vedea viitorul multor suflete vii.”

„Poate e din cauza că sunt o Yātrīkar?”

„Se prea poate. Oricum, de-o fi una sau alta o să aflăm noi în cele din urmă. Acum e timpul să mergem la Piatra Vāyil! Acolo unde Kkuṟai își va alege mireasă din cele douăsprezece Fecioare care au vestit părinților lui marea bucurie de-a fi salvat de la moarte.”

„Totuși nu înțeleg ce-ar trebui să caut eu acolo,” spuse Yellen oarecum nepăsătoare. Era însă tristă, chiar dacă nici ea nu știa de ce.

„Pentru că așa a cerut Mai!” Îi spuse Arion zâmbind. „Motivul? O poți întreba pe ea. Eu iaca nu-l știu!” După care el le întoarse spatele celor doi frați și porni spre Piatra Vāyil.

Reading on Amazon or a pirate site? This novel is from Royal Road. Support the author by reading it there.

Văzându-l plecând Yellen strâmbă din nas. Nu știa de ce făcea asta, dar simțea că-i tristă și că ar fi vrut ca Arion să insiste ca ea să meargă într-acolo. Dar, cum era mândră și ea de felul ei, vru să întoarcă spatele ușii și să meargă să se culce.

N-avu însă norocul să-și continue somnul, căci Nathaniel o apucă brusc de ambii umeri și apoi o întoarse iar spre ușă. După care îi spuse cu glas vesel, „Dacă tot ai fost invitată într-un loc anume trebuie să mergi. De nu o să considere alții asta grosolănie din partea ta. Mai ales când și tu vrei să fii acolo.”

„Eu? Când asta?” Se bâlbâi fata, încercând să-și ascundă sentimentele.

„Când? Iaca nu știu. De când a început mă refer. Totuși simt că-i așa. De aceea și zic să mergem acolo și să aflăm până la urmă cine-i mireasa lui Kkuṟai.” Apoi, surâzând, tânărul o împinse pe Yellen de la spate, tot mai aproape și mai aproape de acea Piatră ce părea să decidă destinul a două suflete.

***

Ajunși lângă Piatra Vāyil, unde era strâns deja întregul sat al Rophionilor, Nathaniel și Yellen le văzură pe cele douăsprezece fecioare formând un cerc în jurul lui Kkuṟai. Băiatul însă, deși ar fi trebuit să stea în picioare în mijlocul lor, stătea în acele clipe așezat pe aceeași piatră pe care zăcuse cu câteva nopți mai înainte. De aceea și murmură Yellen încurcată, în capul ei, „Ciudat! El stă așezat deși ar fi trebuit să stea în picioare. Mai ales… de ce am impresia că-s așezați în formă de soare?”

„Pentru că ritualul nașterii e strâns legat de existența Soarelui. Un ritual pe care lupii magici îl respectă cu sfințenie. Mai ales atunci când e vorba de a forma o uniune matrimonială. De aceea și ai impresia că cei treisprezece tineri formează soarele în aceste clipe,” auzi Yellen vocea telepatică lui Island. Privind apoi în spate îl văzu la doar doi pași de ea.

Asta o miră nespus pe Yellen, căci ea nicicând nu se așteptase că ar putea auzi vocea Titanilor. De spus însă nu spuse nimic. Doar zâmbi forțat, ca mai apoi să privească iar în față. Apoi, dintr-o dată, simți în piept o stranie senzație. Ceva ce-o făcu să creadă că n-ar fi trebuit ea totuși să fie acolo. De ce? Nici ea nu știa. Doar simțea că… i-i dor de cineva. De cine? Nici asta nu știa. Dar… îi tot răsuna în cap fraza spusă de acel băiețel din vis, „Doar ascultă-ți inima, așa cum a spus bunicul alb. Astfel vei asculta cu adevărat al tău suflet și mă vei găsi și pe mine.” Sau ceva de genul îi spusese el, căci nu-și aducea prea bine aminte cuvintele lui. Doar sensul lor.

De asta și privi ea apoi țintă la Kkuṟai. Îl văzu astfel privind cu atenție la chipurile celor douăsprezece fecioare, dintre care trebuia să-și aleagă mireasă. De grăbit însă nu se grăbilea deloc. Sau poate nu se putea decide?

Din această cauză și făcu Yamu un pas spre băiat în cele din urmă. Era din cauza soarelui care era pe punctul de-a se ridica mai mult de-o suliță pe cer. Ceva inadmisibil, căci băiatul ar fi trebuit să-și aleagă mireasă până ca asta să se întâmple. În caz contrar, de el ar fi făcut alegerea când soarele era deja sus pe cer, atunci a lui uniune cu acea fecioară ar fi fost de scurtă durată. De aceea și nu putea Yamu permite ca al său fecior să mai tărăgăneze mult cu alegerea. La fel n-ar fi vrut să-l forțeze să facă acea alegere de nu era sigur. Trebuia însă. De aceea și-i spuse, „E timpul să decizi, fiule! Titanul Tī a ridicat deja soarele mult pe cer. Mai mult de-o suliță deja. De aceea e necesar ca…”

„Dar, tată, eu nu pot alege,” spuse Kkuṟai dintr-o dată. Ale lui cuvinte îi uimiră enorm pe toți cei prezenți, care începură apoi a murmura între ei.

La fel de uimiți erau și Yamu și Mai. De aceea și se priviră ei țintă, la fel cum se priviră ceilalți doi copii ai lor. Asta însă nu-i ajută să înțeleagă de ce anume Kkuṟai nu putea alege.

Tresăriră însă cu toții când băiatul spuse hotărât, „Nu pot eu alege pentru că aleasa nu-i printre ele.” Cuvinte care iar stârniră murmure în jur.

Mai însă, de parcă s-ar fi așteptat la acel răspuns până la urmă, făcu un pas în față și întrebă, „Atunci, dacă acea aleasă nu-i printre cele douăsprezece, cine anume e ea?” Privi însă cât de curând spre dreapta, ca și restul celor prezenți, când Kkuṟai arătă cu degetul spre mulțime. Acolo însă văzură doar alți lupi și nici o fecioară.

Chiar și așa sufletul de mamă al lui Mai nu se înșela. De al ei băiat arăta în acea direcție trebuia să fie din cauza că acolo se afla acea aleasă despre care el vorbise. Și avu dreptate, căci, cât de curând, restul lupilor se dădură dintr-o dată într-o parte și o putură vedea astfel pe Yellen.

Fata însă nu-i privi pe niciunul. Nici chiar după ce-l auzi pe Yamu murmurând, „Un alt suflet fără pereche!” Ea doar se simțea încurcată, căci nu putea înțelege defel alegerea lui Kkuṟai. Mai ales se simțea straniu cu toate acele perechi de ochi ațintite asupra ei.

În cele din urmă însă, înțelegând că să fugă n-o s-o ajute la nimic, Yellen își ridică privirea și se uită în cea a băiatului. Se încruntă însă văzându-l zâmbind, căci nu se așteptase defel la o astfel de reacție din partea lui. Mai ales se miră să-l audă iar spunându-i, „Tu ești aleasa! Cea din al meu vis!”

„Vis? Aleasa? Eu? De ce?” Întrebă Yellen într-o doară.

„Pentru că așa a fost scris de la începuturi,” șopti Kkuṟai vesel. „De altfel n-a fost nicicând o alta. Doar tu.” După care se ridică de pe piatră și se apropie de fată. Apoi, după ce se opri în fața ei, îi șterse fetei ochii cu mâneca de parcă i-ar fi uscat lacrimile. O mișcare care o făcu pe Yellen să tresară.

Se cruci însă în clipa în care auzi din nou bătăile inimii băiatului. Și, privind la pieptul lui, văzu iar acea sferă în formă de Planeta Pământ în interiorul lui. Ceva care o făcu să murmure încurcată, „Sufletul Pământului.”

„Ce?” Întrebă Kkuṟai mirat.

„Nimic. Eu doar…,” se grăbi Yellen să răspundă. Apoi se trase un pic în spate de parcă ar fi căutat o portiță de scăpare. Dar făcu ea asta în clipa în care îi auzi pe lupi șușotindu-se între ei și întrebându-se de ce anume Kkuṟai o alese anume pe ea. Șoapte care o convinseră pe Yellen să spună în cele din urmă, „Și totuși greșești făcând această alegere, căci eu n-am suflet. Deloc. Doar sunt o Yātrīkar.”

Kkuṟai surâse însă. Apoi, după ce mai făcu doi pași spre ea, o strânse la piept și-i șopti la ureche, „Nu-i nimic. Dacă ai nevoie de un suflet o să fiu eu acela.” După care își ascunse fericit fața în gluga robei lui Yellen.

Acea scenă romantică le făcu pe fecioare să-și astupe dintr-o dată ochii. Apoi se întoarseră brusc cu spatele spre tânăra pereche. Asta nu din cauza că n-ar fi acceptat-o, ci ca simbol al renunțării lor la a fi mirese lui Kkuṟai.

Reacția lor însă îl făcu pe Nathaniel să se scarpine în cap. Și chiar era încurcat, căci nici una nici două se alese cu un cumnat. Nu cu unul oarecare, ci cu un… lup. Straniu în opinia lui, căci și inima lui tot o lupoaică alese. Dar, cum nu putu găsi un răspuns la toate acele întrebări ce-i roiau în cap, nu-i rămase decât să ofteze și să murmure, „Și totuși eu nu înțeleg nimic din ce tocmai s-a întâmplat.”

„Crede-mă, simt la fel!” Spuse Yamu, care era la doar doi pași de tânăr. „Mai ales nu înțeleg cum de a prins puștiul ăsta firul vieții atât de repede. În special cum să-și arate dragostea, așa, în văzul lumii. Eu nu asta l-am învățat.” Văzând-o însă pe Mai privindu-l țintă, c-o sprânceană ușor ridicată, căci știa ea prea bine cine fusese Yamu în tinerețe, bărbatul își prinse soția de mână și-o trase într-un final după el, spre casă.

La vederea părinților lor, care se îndreptau spre casă ținându-se de mână, Akita și Ilēcāṉa zâmbiră. După care tânărul spuse, „Cică nu l-a învățat el pe Kkuṟai ce-i dragostea. Cu așa exemple nu mai ai nevoie să fii învățat de alții.”

„Ce dacă totuși nu de la tata a învățat Kkuṟai?” Îi făcu Akita cu ochiul fratelui. „Să nu uităm că după nașterea lui tata a devenit mai serios.”

„Crezi tu?” Întrebă tânărul în glumă. „Eu nu, căci… poate tu nu i-ai văzut pe ai noștri părinți romantici, eu însă da. Așa că știu prea bine că cât de curând în familia noastră va fi o nuntă.” După care, zâmbind, aruncă o privire spre Yellen și al său frate și porni apoi spre casă împreună cu Akita.

În urma lor Rophionii, unul câte unul, plecară și ei de acolo, lăsându-i pe Kkuṟai și Yellen încă îmbrățișați. De ce stăteau ei astfel? Probabil nici eu nu știau încă. Doar se simțeau astfel împliniți că și-au putut ține cuvântul dat atunci când au părăsit Aeonul pornind pe Drumul Vieții spre Pământ.

***

„Mi se pare mie totuși nefirească alegerea băiatului,” spuse Uruṇṭai, unul din bătrânii satului Rophionilor, care mai era cunoscut și ca Orbul. Numele său nu era însă întâmplător, ci din cauza că chiar n-avea un ochi, căci și-l scosese în joacă când era încă tânăr când șfichiuise pământul cu biciul de vârful căruia era legată o piatră.

De fapt geniala idee de-a lega o piatră de vârful biciului îi venise în urma unui pariu cu ceilalți tineri ai satului. În ce consta pariul? Să facă să răsune pământul când vor lovi cu biciul. Astfel, cel care avea să șfichiuască mai asurzitor pământul, avea apoi să aibă întâietate în fața celorlalți.

Fusese însă cu ghinion se pare acea decizie, căci după ce legă el piatra de bici și apoi șfichiui cu ea pământul de răsunară zările, piatra se desprinse și-i sări drept în ochi. Și poate că ar fi scăpat el întreg de ar fi ales o piatră rotundă și netedă. El nu însă, încăpățânat din fire, alese una cu multe colțuri tăioase, convins că așa o să răsune mai tare pământul. Iaca și răsună apoi zarea când urlă el de durere rămânând fără ochiul drept. Pe toată viața de altfel.

Asta însă nu-i știrbi din autoritate, căci după acea întâmplare deveni mai cumpătat. De aceea și ajunse într-un final să fie respectată a lui decizie în consiliul de bătrâni. La fel cum îl respecta tot satul și în special Yamu, care întrebă într-un final, „De ce crezi totuși astfel, bătrâne Uruṇṭai?”

„Pentru că… numai gândiți-vă la asta: mereu în neamul nostru tinerii supuși ritualului de purificare Cēmikka au ales mai apoi mireasă din rândul fecioarelor noastre. Băiatul însă și-a ales o străină. De asta și consider eu nefirească a lui alegere.”

„Mie însă decizia lui Kkuṟai mi se pare destul de firească,” interveni bătrânul Mūkkutti în discuție. „La fel cum cred că alegerea lui are la bază nu doar influența ritualului.”

„La ce te referi acum, Mūkkutti?” Întrebă Aṭikkaṭi.

„Că băiatul și-a ales mireasa sufletului după imboldul inimii. Sau ce, ați uitat deja ce-a spus el când a ales-o? Că „ne-am promis demult noi asta” sau ceva de genul? De aceea și cred că e înțelept al nostru Kkuṟai. La fel ca acea tânără care l-a întors printre noi.”

„Aici sunt de acord cu Mūkkutti,” spuse Uḻaikkum. „Străină sau nu, tânăra Yellen a fost aleasă de unul dintre ai noștri. De aceea, de un lup Rophion își alege ursita, atunci alegerea lui trebuie respectată,” și cei 11 bătrâni care erau la sfat în acel moment în casa lui Yamu dădură aprobator din cap.

Dintr-o dată însă murmurul lor fu întrerupt de Aṭikkaṭi, care spuse, „Cum rămâne însă cu tradițiile noastre? Mai ales cu ale noastre credințe ca un lup Rophion să nu-și amestece nicicând sângele cu al străinilor? De aceea și cred că noi ar trebui acum să…”

„Ba nu, bătrâne Uḻaikkum,” interveni înțeleptul Pāṇṭittiyam. „Aici cred că te greșești, căci tradițiile noastre nu-s ceva bătut în cuie. Au apărut ele demult, pe când erau alte vremuri. Dar, cum vremurile se schimbă, la fel se schimbă și neamurile și la fel ar trebui ca și tradițiile să se schimbe.”

„Sunt de acord acum cu Pāṇṭittiyam,” spuse Mūkkutti. „De altfel, dacă e să ne gândim bine, Attārai-ul n-a fost creat doar pentru a purifica sufletul celor blestemați sau răniți. E o lege străveche pe care toți am respectat-o de-a lungul timpului. Și-am respectat-o noi pentru că ea glăsuiește astfel, „Cel ce-și alege nevastă lângă Piatra Vāyil și-o alege cu inima și nu cu mintea. De aceea nimeni nicicând nu trebuie să se opună acelei alegeri.”

„Uiți acum de legea tribului,” spuse Aṭikkaṭi arțăgos. „Uiți că tinerii trebuie să asculte de bătrâni, iar de bătrânii spun ceva, tinerii trebuie să respecte asta. Altfel… al nostru trib va fi disipat apoi.”

Bătrânii însă păstrară dintr-o dată tăcerea și priviră la Yamu când acesta spuse, „Ce dacă Kkuṟai n-a ales-o acum?” Apoi, ridicându-și privirea, el se uită la fiecare bătrân în parte. „Mă refer acum la trecut și la visele lui Kkuṟai despre care v-am vorbit când era încă destul de mic. Vă amintiți de ele?”

„Mmm, parcă-mi amintesc ceva,” murmură Pāṇṭittiyam. „Despre faptul că visa că a fost abandonat undeva.”

„Așa e. Și… din câte mi-a fost dat să aflu de la Titanul Island de când a venit aici, acea copilă, pe nume Yellen, a trăit de fapt ceea ce Kkuṟai visează încă de mic.”

„Visa viața altcuiva?” Uruṇṭai întrebă, făcând ochii mari de uimire.

„Așa e. De aceea încep să fiu sigur acum că cei doi sunt legați de destin încă înainte să se nască. Au fost însă despărțiți de viață la naștere, dar cu promisiunea în suflet că se vor reîntâlni cândva. Acum se pare în cazul lor.”

„Poate și ai dreptate, Yamu. Ba nu, nu poate, cred că ai dreptate. Altfel nu-mi explic alegerea băiatului,” murmură Pāṇṭittiyam extrem de gânditor.

„Cum rămâne însă cu tradițiile?” Insistă Uruṇṭai.

„Tradițiile…,” șopti Yamu, la fel gânditor. „Nu, ai dreptate și tu, bătrâne Uruṇṭai. Dar totuși tradițiile sunt ale noastre, ale Rophionilor. Noi le-am pus temelia și cred că tot noi le putem și schimba. Mai ales tinerii, căci… singur ai spus mai înainte: alegerea unui lup Rophion trebuie respectată.”

„Da, ai dreptate, Yamu. Alegerea unui Rophion trebuie respectată mereu. Doar că… o să poți tu fi de acord mai apoi ca ai tăi nepoți să nu aibă sângele curat al Rophionilor?”

Yamu surâse, „Dacă ei vor fi sănătoși și înțelepți pentru mine nu va face prea mare diferența că au sau nu sângele neamului nostru curat. Și da, trebuie să recunosc și eu că nu-s întru totul de acord cu decizia băiatului meu. Îi sunt părinte însă și știu prea bine valorile pe care le-am semănat în inima copilului meu. De aceea și știu că oriunde n-ar fi el mereu o să fie demn de lauda Rophionilor. La fel și ai lui copii o să fie cândva învățați să le respecte. Și, chiar de-or fi simpli oameni și nu lupi magici, eu îi voi iubi nespus. Pe ai mei nepoți, căci vor avea totuși sângele meu curgându-le prin vene, iar asta îi face sfinți în ochii mei.”

Apoi Yamu tăcu, surâzând melancolic. Și da… visa deja la nepoți, chiar dacă știa că mai are încă de așteptat până să-i vadă alergând pe ulițele satului Rophionilor. Acea așteptare însă nu era apăsătoare pentru el, căci îi dădea astfel încrederea că poate mâine va fi un viitor mai bun. Iar a lui încredere îi molipsi și pe bătrânii satului în cele din urmă, care dădură împăciuitori din cap și deciseră unanim că dacă Yamu respecta decizia lui Kkuṟai și avea de gând să-i fie mereu alături ei nu erau nimeni pentru a se împotrivi acelei decizii.

***

La cam o oră după alegerea făcută, în timp ce cei doi se aflau deja la grajduri, Yellen se întoarse brusc spre Kkuṟai și-i spuse, „Nu ți se pare că te-ai cam pripit în alegerea făcută?” Apoi, când Shinar se apropie de ea și începu a-i căuta cu botul prin buzunare, fata începu să-l mângâie, iar calul se lăsă pur și simplu răsfățat.

„M-am pripit? Crezi?” O întrebă Kkuṟai surâzând, în timp ce mângâia și el botul negru al calului.

„Da. Absolut,” îi spuse ea tăios. „Nu mă cunoști. De aceea îți spun să alegi pe altcineva cât mai ai timp.”

„Ba n-am s-o fac.”

„De ce mă rog?” Îl întrebă Yellen, încruntându-se.

„Pentru că-i prea târziu să aleg pe cineva. Mai mult decât atât: de dau înapoi o să par în ochii tuturor ca fiind o persoană șovăielnică. Ceva ce n-am de gând să accept.”

„Mare scofală,” i-o întoarse fata. „De parcă contează atâta ce gândesc alții. Important e ca ție să-ți fie bine, căci nici tu nu simți nimic pentru mine și nici eu pentru tine.”

„Putem învăța însă. În timp: să ne iubim și să avem grijă unul de altul.”

„Dar e nebunie curată ce spui, Kkuṟai. Cum poți forța o inimă să bată pentru cineva dacă ea în genere nu cunoaște iubirea?” După care ochii ei se ațintiră în cei ai băiatului. Văzându-l însă surâzând ea se încruntă iar, „Sau ți se pare cumva ușor?”

„Ușor nu e. Recunosc asta. Totuși: nu mă dau bătut eu.”

„De ce?”

„Pentru că-s încăpățânat din fire,” îi spuse băiatul, apucând-o brusc de mână. Apoi el lipi mâna fetei de pieptul lui și puse palma lui peste a ei, de parcă ar fi vrut să se asigure că fata nu fuge de acolo fără acordul lui. „De altfel îmi place cum bat ale noastre inimi. La unison de altfel.”

„Și totuși nu bat ele pentru celălalt. Doar pentru viață.”

„De bat pentru viață atunci o să bată și din cauza iubirii,” spuse băiatul hotărât. „E nevoie doar de timp.” După care, pe neprins de veste, o sărută pe fată pe obraz. Un sărut care o făcu pe Yellen să roșească până în vârful urechilor.

„Să știi că nu-i cinstit așa,” se răsti ea la el, eliberându-și mâna din a lui prinsoare. După care își atinse fața cu ambele palme, încercând să-și ascundă sfiala.

Kkuṟai surâse însă, plăcut surprins de acea stânjeneală a fetei. Ba chiar era și fericit, căci triumfase în ziua aceea, furându-i fetei măcar un sărut inocent. Din cel pe buze se cam sfia și el însă. Știa totuși că mai era timp pentru asta. De aceea, pentru a-și ascunde acele gânduri stângace, privi băiatul la Shinar, căruia îi spuse, „Cinstit sau nu e de datoria bărbatului să cucerească cum poate inima unei femei. Așa că, măi Shinare, până eu prind curaj să fac asta, ai grijă de a mea inimă. Mai ales după acel accept.” După care întoarse spatele locului și fugi de acolo de-i sfârâiau călcâiele.

Yellen însă îi strigă din urmă, „Eu n-am acceptat totuși!”

„Eu însă cred că da,” îi spuse Nathaniel surâzând. Din această cauză și tresări fata și-l privi țintă. Îl văzu astfel apărând din unul dintre staule.

„De mult mi te-ai ascuns acolo?” Îl întrebă fata pusă pe harță.

„Ascuns?” Nathaniel surâse iar apoi. „Ba n-am stat ascuns eu, ci doar n-am vrut să mă arăt ca să nu întrerup acea dulce iubire a doi tineri.”

„Iubire? Nu mă fă să râd. Eu nu iubesc pe nimeni și n-am de gând să iubesc.”

„Atunci trebuia să-l refuzi.”

„Asta am și făcut. Sau ce, n-ai auzit ce i-am spus?”

„De auzit am auzit eu, de convins însă nu m-au convins deloc. De altfel cuvintele sunt înșelătoare, căci una poți spune, dar alta gândi. O palmă însă…”

„Nu exagera,” îl apostrofă fata. „Cum l-aș fi putut lovi după boală?”

„Iar asta e grijă deja.” Privi însă Nathaniel brusc în altă parte când fata îl privi chiorâș. „Dar, de vrei să te minți pe tine, n-ai decât.” După care, cu mâinile în buzunare și fluierând ușor a pagubă, Nathaniel se îndepărtă de fată.

A lui nepăsare însă o făcu pe fată să se încrunte. Simțind însă botul cald al calului atingându-i mâna, Yellen îl privi și-l întrebă, „Și totuși, măi Shinare, ce mă fac acum? Cred că m-am pierdut de tot.” După care, oarecum tristă, căci chiar nu se mai înțelegea pe sine, fata își lipi fruntea de cea a calului.

Shinar însă, de parcă ar fi înțeles ce era în sufletul tinerei, necheză ușor. Apoi o îmboldi ușor cu botul în piept, dar nu ca s-o îndepărteze, ci doar ca s-o facă să înțeleagă, chipurile, „Tu nu-ți fă griji! Eu tot înțeleg - că ți-i greu pe suflet, că nu înțelegi viața și că ești confuză. Dar chiar și așa nu uita de mângâiatul cela, căci îmi era atât de bine cu el.” Un mesaj pe care Yellen îl înțelese numaidecât, căci mâna ei începu apoi ai mângâia ușor botul.

Apoi, când ambii simțiră iar fericirea în suflete, fata îl privi surâzând și-l întrebă, „Iar tu, Shinare, cum stai tu cu inima? E liniște în ea sau doar furtună? De-i liniște atunci dă-mi și mie din ea, iar de-i furtună alung-o, căci nu-ți face bine deloc.”

***

După ce-o lăsase pe Yellen la staulul lui Shinar, Nathaniel se apropie de un stejar bătrân, lângă trunchiul căruia se așeză cât de curând. Apoi oftă ușor, căci cuvintele pe care cei doi copii și le spuseră îl puseră oarecum pe gânduri, chiar dacă în fața lui Yellen nu arătase asta. Trecuse sub tăcere însă ale sale gânduri și-a sa îngrijorare, doar pentru că nu voia ca și Yellen să se simtă la fel.

Se încruntă însă cât de curând aducându-și aminte de acel sărut furat de Kkuṟai când ale băiatului buze atinseră ușor obrazul fetei. Și era Nathaniel chiar gelos, chiar dacă n-o arătase, căci atunci când auzise țocăitul buzelor celea săltase de jos și vruse să se apropie de ei și să-i certe pentru grabă. Îl oprise însă inima și vocea conștiinței care-i spuse, „Ce-ai cu ei? Și mai ales: ce-i cu gelozia asta de frate, măi Nathaniele măi? Doar stai cuminte locului și caută-ți de treabă. De problemele lor s-or ocupa ei singuri, iar de-or avea nevoie de-un sfat s-or apropia și l-or cere ei singuri. Sau ce… te simți cumva cu musca pe căciulă, căci la fel ca și acel copil i-ai furat un sărut Samayei?”

Scutură brusc din cap când acest gând îi trecu iar prin minte. Apoi se încruntă iar dându-și seama că se certa pe sine pentru săruturile tainice cu Samaya. N-ar fi trebuit însă, căci fuseseră săruturi nevinovate. Dar…” Tresări, auzind vocea lui Fenrir în dreapta sa:

„Și totuși e greu, nu-i așa?”

„Cu ce anume?”

„Cu gelozia de frate.” După care Fenrir zâmbi oarecum melancolic și se așeză alături de tânăr.

Nathaniel nu-i răspunse însă, deși un „E greu, recunosc,” i se învârtea pe limbă. Apoi, când simți o apăsare dureroasă pe piept, el întrebă, „Cum crezi, sunt ei bine acolo?”

„Te referi la Samaya și restul?” Nathaniel dădu din cap că da. „Sunt bine. Pe moment. După însă… iaca nu-s sigur,” răspunse Fenrir trist.

„De ce spui asta? Ai vorbit cu Samaya?”

Fenrir dădu însă din cap că nu. „Pădurea deja nu-mi mai vorbește, Nathaniel. La fel ca aerul din jur. Da iaca motivul pentru care pădurea tace mi-i necunoscut. La fel nu înțeleg cine anume să fie de vină pentru asta: Parca, vulpea sau Tenebre.”

„În ciuda acestui fapt pari calm însă. De ce?”

„Pentru că e ceva ce simt, Nathaniel. De altfel ceva ce cred că simte și Samaya, căci sufletele-gemene mereu simt ce simte celălalt. De aceea și-s liniștit, căci de-ar fi fost Samaya în pericol mi-ar fi fost greu pe suflet. Recunosc însă că-s totuși îngrijorat în același timp, căci atât de multe pericole îi pasc pe ei acolo.”

„Poate și ai dreptate,” murmură Nathaniel gânditor. „Pe mine însă nu tăcerea mă îngrijorează, ci natura. Pare țepoasă. Ca un arici ce-a simțit pericolul apropiindu-se de el. Ori poate simt astfel pentru că-s într-o pădure pe care n-o cunosc? Iaca nu mai știu nici eu.”

„Și totuși ai dreptate. Această pădure se schimbă. La fel ca toate celelalte cred. În ceva necunoscut nouă. Probabil necunoscut și răului în același timp. Un fel de mască sau armură pe timp de război. Dar… de-i bine asta sau de rău… nici eu nu știu. O să aflăm însă. Cât de curând posibil, căci războiul ăsta se apropie atât de repede de noi.”

„Aș vrea eu totuși să întârzie războiul. O eternitate de trebuie.”

„De ce?”

„Ca să fim și noi împliniți, la fel ca toți restul. Mă refer aici la a cunoaște toți ce-i iubirea și ce-i împlinirea de părinte, căci chiar dacă gelozia asta de frate mă ucide ușor pe dinăuntru tot sunt sigur c-aș putea s-o țin în frâu doar pentru ca Yellen să simtă ce-i dragostea și la fel să plângă.”

„O dorință ciudată în opinia mea,” spuse lupul surâzând. Nathaniel îl privi totuși încurcat. „Mă refer la faptul că îți dorești ca Yellen să plângă, când mai toți frații își doresc ca ale lor surori să fie fericite.” După care Fenrir se uită țintă în ochii tânărului ce ședea alături de el.

„Eu mă refeream la lacrimile ce descătușează sufletul, Fenrir. La fel la lacrimile de fericire, căci… cred c-am mai spus asta odată: Yellen n-a plâns nicicând. Nici când sufeream cu toții și nici când eram fericiți. Nici chiar atunci când părinții noștri au trecut în neființă. De asta și sunt atât de îngrijorat pentru ea, căci simt că lacrimile pe care ea le ține cu forța în al ei suflet o fac cumva să împietrească pe dinăuntru. O transformă într-o fiară ciudată, una pe care n-aș vrea s-o cunosc nicicând.”

„Eu totuși cred că exagerezi acum, Nathaniel. Nu cred că Yellen împietrește pe dinăuntru doar pentru că nu plânge. Poate doar astfel se simte ea mai sigură pe sine. N-ai de unde ști asta. Dar totuși, dacă tot vorbim acum despre tine, spune-mi: cum au murit ai voștri părinți? Ceva neașteptat sau poate o boală?”

„O ambuscadă!” Spuse Nathaniel, privind iar în față. „S-a întâmplat pe când eram încă copil și aveam vreo 13 ani doar. A fost atunci când am mers cu tata la vânătoare. Cu tata și cu alți bărbați din grup. Doar că, deși n-am crezut noi că se va întâmpla asta, s-a întâmplat: i-am întâlnit pe Vanamari și pe Yātrīkare la o răscruce. Restul însă… nu mi-l amintesc. Yellen însă da, căci ea a văzut moartea părinților noștri cu ochii ei.”

Fenrir scutură însă brusc din cap, „Stai că nu înțeleg: cum Yellen a văzut moartea părinților tăi dacă nu erați cu toții atunci? Ai spus doar că erați doar bărbați în grup când ați mers la vânătoare.”

„Și ai dreptate. Asta am spus. Doar că în timp ce ne întorceam o săgeată trasă de nicăieri m-a rănit în umăr. O săgeată care am crezut că a fost trasă de o Yātrīkar. M-am înșelat însă, căci atunci unul dintre ai noștri căuta să mă ucidă.”

„De ce?”

„Pentru că voia postul tatălui nostru. Voia să fie liderul Siarilor.”

„Ceva straniu după mine, căci când cineva vrea să fie lider trebuie s-o demonstreze prin calități nu doar prin dorințe. Apoi nu oricine ajunge lider. Mai există și consilii pentru asta. La fel cred că se întâmplă și în lumea oamenilor.”

Nathaniel zâmbi însă cu amărăciune, „Să știi că nu-i chiar așa, Fenrir. Uneori oamenii sunt mai complicați decât fiarele, dacă pot să fac o astfel de comparație cu toți restul. Fără să supăr pe cineva. La fel oamenii preferă să facă lucrurile pe ascuns și nu fățiș, crezând c-o să aibă mai mare succes astfel. Așa cum s-a întâmplat și cu acel Ison, cel care l-a trădat pe tata. De altfel, de nu m-ar fi rănit el atunci și n-ar fi trebuit apoi să fiu dus cât mai repede în tabără ca să mi se acorde ajutor, ai noștri n-ar fi luat-o pe scurtătură și n-ar fi nimerit ulterior în ambuscadă.”

„Cum rămâne cu a ta mamă însă? Cum a murit ea? De inimă rea după ce și-a pierdut soțul?”

„Ba nu. Era și ea acolo. În locul unde am fost noi atacați. Asta din cauza că a avut o presimțire rea de când ne-am pornit la vânătoare. De fapt ne vorbise despre asta cu zile înainte de vânătoare. Tata însă, care era umblat prin lume, i-a spus să nu-și facă griji, căci presentimentele îs doar pentru cei fricoși. S-a înșelat însă. Atât de mult s-a înșelat…” Apoi Nathaniel tăcu o vreme. La fel tăcu și Fenrir. Fiecare din ei însă privea în altă parte: Fenrir la fața tristă a lui Nathaniel, iar acesta din urmă în față de parcă ar fi văzut acele evenimente din trecutul său îndepărtat chiar în fața ochilor. Apoi, într-un târziu, tânărul spuse, „Revenind însă la mama… când a simțit că apăsarea de pe suflet o ucidea încet, a luat-o pe Yellen de mână, care avea opt ani pe atunci, și a pornit în întâmpinarea noastră. Și nu doar ele, ci și bătrânul Solan, căci el n-a vrut s-o lase singură, căci era om înțelept bătrânul Solan. Experimentat de altfel, căci eu și Yellen am supraviețuit atunci datorită lui, căci ei au ajuns lângă noi când deja ne luptam cu Vanamarii și Yātrīkarele.”

„Și? Ce s-a întâmplat cu tatăl tău? A fost ucis de una dintre Fecioarele Demonice?”

Nathaniel dădu însă din cap că nu. „L-au ucis ai lui,” murmură el cu durere și lacrimi amare i se scurseră pe obraz. „Sabia acelui Ison i s-a implantat în piept, scurgându-i până și ultima picătură din viață din al lui trup. Iar mama, văzându-l pe tata căzând, s-a repezit spre el. Dar… a căzut și ea, răpusă de o Fecioară Yātrīkar.”

„Asta deja e trist. Nu înțeleg însă cum Solan, tu și Yellen ați scăpat atunci.”

„Nu știu nici eu prea bine. După cum spuneam nu-mi amintesc. Ce țin minte însă e ce mi-a spus bătrânul după asta. Cum că atunci când Yātrīkarele s-au uitat la noi păreau să nu ne vadă. Deși el și Yellen le priveau țintă. De asta și am spus mai devreme că ea a văzut cum ai noștri părinți au murit.”

„Acum înțeleg: Yātrīkarele nu v-au văzut atunci din cauza lui Yellen. Dar totuși, sunt încă confuz: dacă acel Ison l-a ucis pe al tău tată ca să devină lider de ce nu-i acum? L-au judecat ai voștri?”

„Ba nu. A murit și el în acea zi. O Yātrīkar i-a tăiat și lui firul vieții, iar după asta al lui trup a fost lăsat să zacă în acea pădure fără piatră de căpătâi. Bătrânul Solan l-a lăsat acolo, cu restul din neamul nostru, care au mers apoi să ia trupurile celor căzuți în luptă după ce Yātrīkarele și Vanamarii au plecat. Și… țin minte că vorbeau după asta unii că acel Ison era încă în viață. Ai noștrii însă l-au lăsat acolo, căci nu-i loc pentru trădători printre Siari.”

„E totuși trist, chiar dacă adevărul. La fel cum ai și tu dreptate: oamenii sunt mai complicați ca noi. Sau poate e doar ceea ce credeți voi, căci nu va fost dat să trăiți atât de mult printre noi, cei cu puteri magice.”

„Nu cred că-i din cauza asta, Fenrir. Cred că-i mai mult din cauza vieții. În special a celor trăite de noi, căci în viață am trăit și bune și rele. Asta ne-a învățat să fim uniți și să ne apărăm unii pe alții. Dar, după cum spuneam, asta rănește mult și sufletul. La fel cum cred că-i rănit sufletul lui Yellen, care n-a plâns nicicând și pe care o văd mai mereu tristă în ultima vreme.”

„Eu însă cred că-i normal să fie astfel, Nathaniel. Până la urmă v-ați crescut unul pe altul după ce ai voștri părinți n-au mai fost. Din această cauză și v-ați maturizat înainte de vreme. La fel cum cred c-ai făcut o treabă bună învățând-o să fie om de nădejde pentru alții.”

„N-am făcut-o însă singur, ci cu restul Siarilor. La fel bătrânul Solan ne-a fost mai apoi părinte după acea zi tragică. De asta și-o să-i fiu veșnic recunoscător. Chiar dacă nu mai e deja printre noi.” Apoi Nathaniel privi cerul și zâmbi, căci pe acel imens cer negru zări pentru o clipă chipul bătrânului Solan. Era însă doar ceea ce voia tânărul să creadă: că bătrânul era deja în Aeon, așteptând o nouă șansă să renască, fără să știe că poate bătrânul pierduse acea șansă când schimbase a sa viață pe o alta. Fără regrete de altfel…