Doi ochi negri sclipiră dintr-o dată în întunericul Grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului. Se auzi apoi un sâsâit prelung și o limbă lungă și bifurcată la vârf fu aruncată în față, mușcând într-un final doar aerul. Chiar și așa, cel cu limba, nimeni altul decât Tetapas, nu se lăsă amăgit că nu era nimeni prin preajmă, căci știa prea bine cât de înșelătoare putea fi magia locurilor, și mai aruncă o altă limbă în față, atingând de data asta ceva tare.

Duru ca naiba acea lovitură a acelui invizibil dur din față. Îl trecu cu fier roșu de la vârful limbii și până la cel al cozii. De urlat Tetapas nu urlă însă, ci doar șuieră puternic printre dinți, lăsând un sâsâit furios să-i iasă din gâtlej, căci „Urăsc enorm această înșelăciune a Grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului, una care mereu mi-a dat de furcă și dureri de cap și asta doar pentru că nu-s în stare să-mi târâi bătrânele oase în afara acestui loc ticălos, șerpuind în jos pe pietre spre poalele muntelui și apoi dincolo de-ale sale granițe și orizonturi.”

Șuierând aceste cuvinte printre dinți, Tetapas era cu adevărat cătrănit. Se ura pe sine și ura și locurile în care fusese închis de Uranus de atâta amar de vreme. La fel ura și pragul cela invizibil, care-i apărea din când în când în cale, împiedicându-l să se târâie măcar în afara grotei și luându-i și ultima plăcere care-i mai rămase: să se plimbe în sus și-n jos pe malul stâncos al Kaṟkaḷ Pēy-ului.

De altfel ce lovise limba lui Tetapas când o aruncă pentru a doua oară în față fu anume acel prag invizibil, care apărea odată la o anumită vreme. Nu fixă era vremea ceea, ci când se întâmpla ceva important. De exemplu, prima dată când apăru, după ce fusese eliberat de puterea lui Maranam și pusese laba pe puterea Zayleei, a fost atunci când s-au născut gemenele-formă. Aflase însă motivul mult mai târziu, într-o zi când Argol venise în zona Kaṟkaḷ Pēy-ului, ca să-l scoată pe șarpe din minți cum îi era felul. Și, întâmplător sau nu, Argol îi spuse că sfârșitul șarpelui Tetapas era aproape și că era absolut necesar să uite de-a sa răzbunare și că va mai vedea vreodată soarele dincolo de granițele Muntelui Fricii.

În acea zi Tetapas nu atrase prea multă atenție cuvintelor vulturului. Doar îi dădu aceluia de știre să nu-și bată capul pentru problemele altora și să-și vadă de drum, că de nu la sigur rămâne fără pene, după care îi întoarse spatele și se târî spre întunericul grotei. Odată în ascunzătoarea lui, umedă și răcoroasă, după ce se încolăci pe multe nivele după cum îi era felul să doarmă, Tetapas își aminti de cuvintele lui Argol spuse lui, „S-au născut azi două suflete, Tetapas. Două inimi ce bat la orizont, chiar dacă par opuse. Cele care-ți vor tăia capul atunci când va veni momentul.”

Tetapas își ridică brusc capul după asta, deschizând și ochii, ce-i sclipiră ciudat în întunericul grotei. „Când va veni momentul?” Se întrebă el în gând. „Care moment anume? Cel al sfârșitului sau cel al începutului?”

Aceste cuvinte îi dădură de furcă lui Tetapas multă vreme după acea întâmplare. Încercase să afle mai multe detalii de la Argol când acela se mai abătu pe acolo, dar fără rezultat. De asta și se zbuciumase adesea, întrebându-se când oare va veni momentul cela. Nu că s-ar fi temut de moarte, ci pentru că el spera că nu moartea îi fusese prevestită de Argol, ci libertatea, căci șarpele Tetapas, încă de când pierduse acel pariu cu Uranus și fusese închis în grota Kaṟkaḷ Pēy-ului, simțea că va fi eliberat odată și-odată și atunci lumea va tremura sub vraja urii și-a veninului lui. Doar că orele treceau, apoi trecură zile și ani, dar așa și nu se întâmplă nimic.

Până în ziua sosirii lui Maranam pe pământ. Fu atunci când apăru pragul cela invizibil pentru a doua oară și calea lui Tetapas spre lumea exterioară fu iar îngrădită. Chiar și așa, stând nu departe de intrarea în grotă și privind la cerul furios, Tetapas zâmbi, „Căci n-am simțit nicicând că libertatea mea poate avea o atât de frumoasă priveliște.”

Se referise Tetapas spunând asta la furia cerului care-l încânta. Îl întărâta chiar nebunia norilor negri ce se alergau unii pe alții pe vasta boltă cerească, căci îi amintea de acele timpuri când putuse colinda liber lumea, pe propriile picioare, și-și face de cap. Îi era chiar dor de a sa anterioară formă, cea umană, care-i permitea să se piardă în mulțimea oamenilor, printre care băga adesea zâzanie, savurând pur și simplu nebunia lor. Mai ales adora Tetapas când se arunca cu lucruri în jur, când picurau stropi roșii din tâmpla învinsului sau lucea lama pumnalului în razele de soare.

Mai iubea ceva Tetapas în acel trecut îndepărtat când fusese printre oameni: femeia. Adorase pielea ei și parfumul plăcut ce-i adia din plete. Și-o dorise alături pe femeie, dar așa și n-o putuse nicicând avea, căci avea se pare interzis Tetapas la fericire. Cum nu de altfel când se simțea o aură neagră plutind în jurul lui, o aură pe care al șaselea simț al femeii o simțea întotdeauna și-o ținea pe aceasta cât mai departe de el.

Din această cauză și admirase Tetapas femeile de departe doar. Le privea cu drag, lingându-se pe buze când una cu forme mai voluptoase îi trecea prin față, visând să le ademenească în mrejele vrajei lui. Dar, când își începea bolboroaseala vrăjilor și ochii începeau a i se roti ușor în cap, se termina totul, căci privirea ceea piezișă, a femeii călcate pe coadă, e chiar mai tăioasă decât lama pumnalului: de asta și vraja lui Tetapas se termina înainte să înceapă.

Una chiar, furioasă că un astfel de „șarpe,” cum îi strigă ea, îndrăznise s-o privească, aruncase în el cu un coș din viță-de-vie, coș care ateriză în capul lui Tetapas, adumbrindu-i privirea. Anume asta și-l trezise din amețeala vrăjii: faptul că nu mai vedea nimic. Apoi, când scoase coșul cela de pe cap să vadă ce anume i se întâmplase, văzu cu stupoare cum doi pumni mici, dolofani și albi, apărură chiar sub nasul lui, iar vocea ceea pițigăiată, de femeie, îi spuse, „De mai prind picior de-al tău prin preajma mea jur că-ți rup picioarele și chiar o să te târâi pe veci asemeni șarpelui.”

Eșecul din acea zi îl derută la început. Apoi îl cătrăni, căci vezi tu: era el ditamai Titanul, dar îndrăznise o femeie să-l amenințe cu pumnul. O femeie căreia nu îndrăznise ai spune un cuvânt de rău înapoi. Doar dăduse mașinal din cap că da, că înțelesese, după care, când ea îi întoarse spatele și se îndepărtă de el în grabă, privi țintă la spatele ei până ce aceasta se pierdu în mulțime, crezând că nicicând după asta n-o să mai aibă de-a face cu ea.

Se înșelase însă, căci află mult mai târziu că acea femeie avea și ea taina vrăjitului în sânge. Mai bine zis, de era furioasă, cuvintele spuse de ea deveneau blestem. Un blestem care-l atinse și pe Tetapas într-un final, căci anume după acea întâmplare cu ea, vrând să arate întregii lumi că nu-i un nimeni cum se credea, îi ceru lui Uranus să se întreacă în ale ghicitului, spunându-și că doar astfel va pune mâna pe tron. Pe tronul lumii, cel la care râvneau mulți, dar atât de puțini puteau ajunge. Un tron la care Tetapas încă visa, deși era deja închis în a sa cușcă din inima Kaṟkaḷ Pēy-ului, o cușcă blestemată pe care o simțea strângându-se tot mai mult și mai mult în jurul lui, mai ales în ultima vreme.

„O cușcă care te va face să-ți blestemi zilele într-un final, Tetapas, căci pentru asta ai ajuns aici: să-ți muști mâinile pentru a ta îndrăzneală.”

Glasul cela de femeie, care rostise sâsâind printre dinți cuvintele, îi păru cunoscut. De asta tresări Tetapas și, ridicându-și puțin capul, privi mirat în față. Nu văzu pe nimeni acolo însă, iar asta îl făcu să se întrebe de avea cumva vedenii sau chiar auzise glasul cela.

„L-ai auzit pe bune,” i se spuse exact după asta. „Stai însă ascuns: ca un laș ce fuge de dreptate, Tetapas.”

„Zici tu?!” Mârâi șarpele, înfuriat. Își simțea orgoliul lezat și se simțea și cumva călcat pe coadă. De asta și începu a-și desfășura trupul de pe groasele inele pe care se înfășurase gândind că-i va fi calea îngrădită pentru multă vreme și se decise să doarmă puțin astfel. Apoi, târându-și încet și greoi trupul, se apropie tot mai mult și mai mult de ieșirea din grotă.

Spre marea lui surprindere nu lovi nimic când se apropie de prag. Asta îl făcu atent și să se întrebe de era miraj ceea ce vedea în acele clipe sau avuse vedenii mai înainte. Nu se gândi mult la asta însă, de teamă să nu se dea de gol în fața musafirului nepoftit, din care voia să guste cât de curând de ar fi avut ocazia, ca mai apoi să se lingă pe buze de dulceața cărnii ei, căci era sigur că carnea de femeie era cea mai gustoasă.

În fața grotei însă se opri brusc, privind cu ochi speriați în față: la Zeal. Nu se așteptase nicicând s-o vadă în carne și oase și mai ales acolo, în fața Grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului, care-i era lui casă, dar nicicând ei. Mai ales: nu se așteptase că Zeal îi va crede cuvintele. Nu după ce-i apăruse în vis și-i spuse destule baliverne, sperând ca astfel să se răzbune pe Yātrīkare pentru a lor trădare. În special visa să se răzbune astfel pe Tikil, pentru că aceluia îi reușise să scape din a sa captivitate într-un final, neștiind că de fapt ale lui cuvinte îi va aduce atât de aproape ceea ce căuta: femeia și frumusețea ei. O femeie pe gustul lui Tetapas, căci formele delicate ale lui Zeal, când aceasta era în trupul de femeie, erau exact pe gustul șarpelui cavarnic.

Mirarea citită în ochii lui Tetapas însă nu dură multă vreme. Aceasta se transformă cât de curând în curiozitate și, cuminte, stând încă locului, continuă să privească la marea cobră maro ce se plimba alene în sus și-n jos pe zidul exterior al Kaṟkaḷ Pēy-ului, prin aceleași canale ale labirintului săpat în zid de însăși Tetapas. Astfel, uitându-se cu mare atenție la delicatele mișcări ale șerpoaicei Zeal, Tetapas înțelese că era cu adevărat fermecat. De asta și închise ochii pentru câteva clipe în cele din urmă, ridicându-și nițel capul, după care începu a-și legăna trupul în melodia clopoțeilor dragostei auziți de el vibrând împreună cu aerul zonei stâncoase a Kaṟkaḷ Pēy-ului.

Nu dură mult această dulce agonie a sufletului lui Tetapas, căci auzi cât de curând șuierându-i-se chiar în față, „E păcat să visezi la interzis, Tetapas. Sau ce, chiar nu ți-a spus nimeni nicicând asta?”

Deschizând brusc ochii, Tetapas fu forțat să privească în cei ai șerpoaicei maro ce stătea în aceeași poziție ca și el. Spre deosebire de el însă ochii șerpoaicei din fața lui se roteau în mici cercuri, de parcă ar fi încercat să-l vrăjească. O vrajă pe care ar fi permis-o cu mare plăcere de-ar fi fost sigur că era pentru a-l cuceri pe el.

Nu era însă: acea vrajă nu era pentru a-i cuceri inima, ci pentru a-l subjuga. Înțelese Tetapas asta în clipa în care simți o stranie atingere pe solzii pielii lui, ceva ce-l făcu să se chircească înăuntru, simțind teama strecurându-i-se în vene, căci „Ești aici căutând să obții un suflet ce nu-ți aparține, nu?”

Șerpoaica păru a schița un zâmbet. „Așa să fie oare?” Îl întrebă ea cu viclenie într-un final.

„Nu-s sigur, dar așa pare a fi. Ce nu înțeleg însă e care suflet îl vrei, Zeal.”

Musafira nepoftită păru mirată că Tetapas știa cine era ea. Păru mirată însă nu pentru multă vreme, doar pentru secunde. Apoi, trăgându-se ușor în spate, își continuă jocul „seducției,” așa cum i se părea lui Tetapas, căruia îi spuse, „Zeal? Să fie oare asta al meu nume? Ori e poate numele cela care ți-a căzut cu tronc la inimă într-un final?”

Tetapas o privi confuz. Se îndoi pentru câteva clipe de avuse dreptate rostind acele cuvinte sau se lăsase înșelat. Nu, era sigur că acea șerpoaică maro era anume Zeal, căci o văzuse adesea în vise, mai ales după ce sufletele lor se conectaseră într-un final în acea noapte când Zeal îl acceptase în ale ei vise. Ori… poate că se înșela totuși?!

„Ba nu,” scutură brusc Tetapas din cap. „Ești anume tu, sunt sigur de asta. Tu ești nepoata mijlocie a reginei gheții și știu asta tocmai pentru că ești atât de asemănătoare mie, Zeal: ambii ne dorim sufletele altora doar ca să avem putere într-un final.”

Șerpoaica tăcu o vreme. Apoi, brusc, luă forma lui Zeal, de parcă ar fi vrut ca Tetapas „să se convingă” că era anume ea. După care, făcând câțiva pași în sus și-n jos prin fața șarpelui, îi spuse, „Nu, poate că și ai dreptate și asta ne dorim. Totuși… nu-s pentru asta aici.”

„Aaa, nu? Atunci, pentru ce ești aici? Dacă nu-i secret, zic.”

„Nu, nu e,” spuse fata, pândind pentru o clipă doar mișcarea din spatele șarpelui, unde văzu două umbre strecurându-se în grotă. O mișcare a ochilor surprinsă și de Tetapas, care întoarse și el brusc capul și privi într-acolo. Nevăzând însă pe nimeni și mai ales când Zeal spuse, „Un pact,” privi iar la ea. Mirat de data asta, căci chiar nu înțelegea la ce se referise ea. „Un pact pentru libertatea sufletului tău, Tetapas. O libertate însă care nu va fi gratis, să știi.”

„O libertate pentru care vrei ceva la schimb, nu?” Întrebă șarpele, târându-și grosul trup pe lângă picioarele fetei, gândind să se încolăcească mai apoi în jurul ei și s-o facă captiva sa pe veci.

Deși-l văzuse venind, Zeal nu spuse nimic. Nici măcar nu se mișcă din loc. Doar privi cu mare atenție la șarpe, căruia îi spuse într-un final, „Orice libertate se plătește cu sânge și tu știi la fel de bine ca mine asta. Sau… dând ceva la schimb.”

„Dând la schimb ce?” Întrebă el, oprindu-se brusc locului. „Sufletul meu?” Puse puțină viclenie în voce Tetapas când întrebă.

„De ce și nu?!” Îi răspunse fata cu aceeași viclenie. „Dar totuși zic nu. Ce cer la schimb sunt două suflete și nu doar unul: sufletele celor ce s-au furișat azi în grota lui Tikil, din nordul Kaṟkaḷ Pēy-ului, visând să pună mâna pe nemurire, ajungând acolo.”

Tetapas tresări brusc. „Pe nemurire? Grota lui Tikil? Despre ce vorbești acum? Din câte știu, odată mort Tikil, a lui putere nu mai există.”

„Asta e ceea ce crezi tu. Alții sunt însă de altă părere.”

„Alții? Cine alții?”

„Uyarvu! Îți spune ceva acest nume?” Tetapas tresări iar. „Și nu o Uyarvu oarecare, ci însăși sufletul și puterea Fecioarelor Titanului Soare.”

„Āram,” șopti șarpele. „Cea care și-a dăruit trupul și sufletul lui Helyos, visând să fie și ea stăpână peste cer.”

Zeal îl privi încurcată. „Āram e soția lui Helyos mai nou?”

Șarpele pufni în râs. „Nu orice suflet de femeie ce simte căldura pielii unui Titan poate deveni a sa soție. Nu Āram, căci de ea are Helyos cea mai mare nevoie acum. Un ajutor pe care nu l-ar fi putut obține dacă nu prin înșelăciune.”

„A promis s-o ia de soție în schimbul ajutorului ei dat lui Maranam.”

„Cam așa ceva,” spuse Tetapas cu încredere, începând iar a se târî în jurul lui Zeal, pentru a doua oară deja. „După cum am spus însă… va fi un ajutor pentru el, dar nu-s atât de sigur că va fi de ajutor pentru ea.”

„Crezi că Āram nu bănuiește defel c-a fost înșelată?” Întrebă fata, părând a nu fi conștientă deloc că era înconjurată de Tetapas.

„Asta deja n-o mai știu. De vrei să afli, va trebui să vorbești cu ea.”

„Ceva imposibil totuși, odată ce nu-i singură, ci împreună cu una dintre ajutoarele de nădejde ale lui Maranam.”

Tetapas își opri iar brusc mișcarea. „Una dintre pantere e aici?” Zeal dădu din cap că da. „Care anume?”

„Nu-s sigură, căci am văzut-o doar de la spate. Poți afla însă de mergi în bârlogul lui Tikil.”

„Și? Ce câștig eu mergând acolo?” Întrebă Titanul, mai înfășurându-se un nivel în jurul fetei.

„Dreptul la cuvânt în acest război, șarpe! Dreptul de ai cere lui Maranam tot ce vrei, căci, având una dintre pantere în mreje, îl vei slăbi, iar cel slab mereu acceptă condiții să știi.”

Atât de brusc că Tetapas nu se așteptase la asta văzu că era încolăcit nu în jurul trupul uman al lui Zeal, ci în jurul marei cobre maro. Una care dispăru cât de curând sub forma adierii vântului, căci vraja dispăruse, la fel se terminase și misiunea. Doar Tetapas păru a nu-și fi dat seama de înșelăciune, căci se mai legăna încă pe a sa coadă groasă, auzind clinchetul melodios al clopoțeilor dragostei în jur.

***

Făcând un pas în spate, ochii lui Āram sclipiră ciudat în timp ce un sentiment rece ca gheața i se strecură dintr-o dată în stomac. Apoi, privind în dreapta, unde se afla Koṭumai în acele clipe, întrebă cu glas tremurat, „De unde s-au adunat atâtea? Erau doar două la început.”

Koṭumai strâmbă din nas, privind în jur la zecile de cobre care-și sâsâiau limbile bifurcate în fața lor. „Ai zis bine: erau doar două. La început. Acum și-au mai chemat parte din surate se pare.”

„Parte? Vrei să spui că pot veni mai multe de atât?”

De data asta pantera rânji. „Nici nu mă îndoiesc, căci am impresia că le-a trimis cineva anume să ne spună „bun-venit” în zona Kaṟkaḷ Pēy-ului. Un „bun-venit” căruia am de gând să-i răspund cu un „salut” la fel de călduros.” Apoi, atingând brusc brățara aquamarin pe care o purta pe brațul stâng, aproape de umăr, o trase cu putere, transformând-o într-un bici împletit în șase, de răul cui răsună zarea.

Văzând acel instrument al morții șuierându-și limba direct prin fața lor, cobrele se traseră brusc în spate. Doar câțiva pași, formând un cerc în jurul celor două. După care așteptară cuminți următorul pas.

„Un ordin,” gândi Āram cu voce tare. „A cui însă?”

„A unei alte cobre desigur: cea de pe stânca de colo.” Spunând asta, Koṭumai privi spre roca cea mai de sus, de pe peretele stâncos din stânga ei, acolo unde zări, atât de aproape de marginea ascuțită a stâncii, o siluetă. „Nimeni alta decât Zeal, fiica Regatului Gheții.”

Fruntea lui Āram se încreți nițel auzind astfel de cuvinte. Apoi, privind în aceeași direcție ca și pantera, văzu și ea clar silueta lui Zeal pe acea muchie de zid. O văzu privindu-le țintă în timp ce ținea strâns în mână un arc și-o săgeată cu vârful în jos.

„Avertisment doar! Săgeata țintește pământul și nu spre noi.”

„Mai degrabă decât avertisment vrea să ne transmită un mesaj,” o lămuri Koṭumai pe însoțitoarea ei. „Să nu ne aventurăm în inima Kaṟkaḷ Pēy-ului de vrem să supraviețuim.”

You might be reading a pirated copy. Look for the official release to support the author.

Îngustându-și ochii, Āram încercă să vadă mai bine ochii lui Zeal. Ochi ce străluceau ciudat în acele clipe, așa cum i se păru ei. Nu văzu în schimb decât îndârjirea din privirea tinerei și asta în secunda în care trupul de lemn al arcului zvâcni în mâna ei, iar săgeata își îndreptă vârful spre mijlocul cercului format din cobre. O săgeată care spintecă curând aerul, înfigându-se la picioarele lui Koṭumai, chiar în golul format de vârful încălțărilor ei.

Koṭumai nici nu se mișcă din loc, deși văzuse clar săgeata venind spre ele. La fel n-o privi în clipa în care-i simți zvâcnirea în tălpi după ce vârful ascuțit, de metal, al săgeții, mușcă pământul. Doar când îi zări pe Eṉōl și pe Kirivas apărând în stânga și-n dreapta lui Zeal înțelese ea că de erau ei acolo era ca să le sufle în ceafă și să le urmărească fiecare pas. O mișcare riscantă cum i se părea panterei, dar totuși una inteligentă, trebuia să recunoască asta, căci, de ajunseră pe acea rocă fără a fi simțiți de Fecioarele Uyarvu sau de Maranam însemna doar un lucru: puterea dușmanului crescuse enorm și erau capabili să-i înșele umblând chiar prin fața lor fără a fi văzuți.

De asta și-o întrebă ea pe Āram fără s-o privească, „Crezi că poți transmite cuiva un gând?”

„Un gând? Cui anume?”

„Uneia dintre suratele tale. Spune-le că avem nevoie de câteva pisici să alungăm șoarecii ce s-au aciuat în zonă, dansând pe masa noastră.”

Āram o privi încurcată. „Șoareci?” O întrebare care o făcu pe Koṭumai să scrâșnească din dinți.

„Cei de colo mă refer. Cei pe care trebuie să-i alungăm și cât mai curând de nu vrem să ne afle planul.”

„Cred că l-au aflat deja de-s aici.”

„Poate că și nu. Poate doar ne-au zărit strecurându-ne spre aceste locuri și de asta au riscant apărând pe acea muchie de pământ, sperând să ne înfricoșeze și să ne facă să ne întoarcem din drum. Ceva ce n-o să se întâmple totuși. Așa că, zi: poți sau nu poți transmite un gând?”

„Nu,” scutură Āram după o încercare eșuată de a-și conecta mintea cu cea a Fecioarelor Uyarvu. „Locul ăsta e o Barieră perfectă. Nimic nu trece de aceste ziduri.”

Koṭumai se încruntă. Apoi, privind țintă spre Grota pe care o știa a lui Tetapas, dar nevăzând pe nimeni acolo, murmură, „Ulciorul de foc al Sorții. Cel în care Tetapas adună suflete. Acum înțeleg de ce acest loc nu permite nimănui să transmită altora din afară un gând: capcana perfectă ca să atragă victime în interiorul lui.”

Fecioara Soarelui se cutremură. „Vrei să spui că suntem sortite să fim victime lui Tetapas?”

„Doar de-o să permitem asta. Ceva ce n-am de gând să permit nicicând.”

Furia lui Koṭumai n-avea margini în acele clipe. Nu când văzu cobrele lui Zeal strângând iar rândurile și aruncându-și limbile bifurcate înspre ele. Se simțea cu adevărat cătrănită că nici măcar biciul ei gros și tăios până la sânge n-o ajuta să se debaraseze de dușmani. De asta și dădu un pas în spate, gândind să se ferească din calea mușcăturilor veninoase. Atingând însă marginea de sus a săgeții trase de Zeal își aminti de ea și privi curând în jos, văzând prinsă de vârful săgeții o bucată de material.

„Se pare că ai avut dreptate cu mesajul cela,” îi spuse ea însoțitoarei sale, făcând-o pe Āram s-o privească și mai uimită decât până atunci. Apoi, aplecându-se, Koṭumai desprinse bucata ceea de material de pe săgeată și, desfăcând-o, citi, „Ai face bine să te întorci din drum, umbră a lui Maranam. De nu, de te încăpățânezi să tentezi soarta ascunsă în inima Kaṟkaḷ Pēy-ului, doar aduci moartea mai aproape de tine într-un final. O moarte care te pândește de pretutindeni deja.”

În clipa în care citi ultimul cuvânt, bucata de material luă foc de la sine, făcând-o pe Koṭumai să se cutremure. Nu se așteptase la magia acelei bucăți de material de culoarea nisipului deșertului și nici ca literele roșii înșirate pe el, de-un roșu al sângelui, să fie magice și nu scrise cu penița așa cum se așteptase. Mai ales nu se așteptase ca Zeal să dețină o astfel de magie, cea a focului, în Regatul Gheții. Ceva ce-o făcu să simtă furnicături pe piele și săgeți reci ca gheața în oase. „Exact ca moartea care pare să ne calce pe urme.”

„Moartea? Despre care moarte vorbești acum, Koṭumai? Moartea ascunsă în inima Kaṟkaḷ Pēy-ului?”

Privind la ochii îngroziți ai lui Āram, Koṭumai dădu din cap că da. O moarte care sperase că era doar o amenințare în van din partea dușmanului, dar care părea atât de reală în acele clipe. Mai ales când văzu alte cobre coborând pereții stâncoși ai Kaṟkaḷ Pēy-ului sau ieșind din găuri și de sub pietrele din jur, îndreptându-se direct spre ele.

Ce-o miră însă enorm fu să vadă că cobrele se dădură dintr-o dată din calea lor. Nu lăsându-le să se întoarcă din drum, ci anume spre panta ce ducea spre fosta grotă a Cărbunarilor. Un drum ce-i apăru presărat cu ciulini și udat cu sânge, căci mulți Cărbunari pieriseră după moartea lui Rueb. Suflete care încă mai erau în acele locuri, căci nu căpătaseră încă dreptul să se îndrepte spre Purgatoriu și apoi spre mântuire. Umbre care priveau țintă la Koṭumai și Āram, așteptându-le cuminți la Poarta Sorții, cea ascunsă în adâncurile Muntelui Fricii, acolo unde se îndreptară cele două într-un final, însoțite de aproape de slujitorii dușmanului - cobrele.

La intrarea în grotă însă, Koṭumai se opri și privi în urmă. Zeal și însoțitorii ei nu mai erau pe acea muchie stâncoasă. Doar un flag se văzu acolo: roșu ca focul, cu simbolul morții desenat pe el. Un flag ce-și întinse dintr-o dată trupul, lăsând clar vederii acel simbol, suflat ușor de-un vânt ce bătu dintr-o dată alături, nimeni altul decât Karayel. Material menit să-i bage spaima în oase lui Koṭumai. Ea însă doar zâmbi, iar în clipa în care întoarse spatele acelei stânci, materialul roșu luă foc, controlat de puterea panterei de această dată.

***

„Crezi c-a mușcat momeala?” O întrebă Keṉṉal pe Alena, în timp ce cele două se furișau tot mai adânc și mai adânc în grota șarpelui Tetapas.

Se porniseră în trei s-o însoțească pe falsa Zeal spre Grota Kaṟkaḷ Pēy-ului. Pe drum însă Karayel îi spuse lui Inmar, „Stai de strajă mai bine, căci nu știm de-om putea să-l înșelăm pe Tetapas. Până la urmă e un antic Titan care ne poate dejuca planul în clipe doar de-și pune asta în minte.”

„Nu văd însă cum aș putea să vă fiu de folos stând de-o parte,” îl întrebase Inmar, confuză.

„Simplu: de vezi că încearcă să mă bage în grotă sau să mă răpună, folosește-ți magia și rupe vraja lui Zeal. Doar tu ai puterea să faci asta, căci ai în sânge magia lui Ahi.”

„Cum rămâne cu noi însă?” Îl întrebă Alena pe Karayel. „Ar trebui și noi să stăm deoparte?”

Karayel scutură din cap că nu. „Voi trebuie să fiți acolo. Nu alături de mine, ci în grotă.”

Keṉṉal se cutremură. „În grota șarpelui? Ai căpiat sau vrei cu adevărat să ne dai pierzaniei? Știi prea bine că cine intră în grota ceea nu iese viu de acolo nicicând, iar al lui suflet piere pe veci în Ulciorul Sorții, Koṭi.”

„Nu și dacă o să fiți cu mare băgare de seamă să nu vă vadă șarpele intrând în regatul lui.”

„Ceva greu de înfăptuit totuși, ținând cont că Tetapas e un Titan antic după cum singur ai spus.”

Privind la Alena, Karayel zâmbi. „Și ai dreptate, am spus asta. Ce-am uitat se pare să menționez e că atunci când a fost închis în grota ceea de Uranus, lui Tetapas i-a fost luat un mare dar.”

„Cel de-a vedea umbrele intrate pe furiș în grota lui,” șopti Inmar, gânditoare.

„Și ai dreptate să știi, căci ceea ce ochii lui Tetapas nu văd intrând în grotă, ale lui simțuri nu pot găsi după, chiar și de-i veți sta alături.”

„Cum rămâne cu Yātrīkarele însă? Din câte am aflat Tetapas le-a simțit atunci când au mers să-l caute pe Tikil și au intrat din greșeală în grota lui și nu în cea a Titanului Groazei,” se interesă Keṉṉal.

„Asta a fost, din câte mi s-a spus de către alte vânturi ce-au colindat această zonă stâncoasă în acele zile, pentru că conducătoarea Yātrīkarelor a dat un pas greșit atunci: i-a permis celei ce-a căzut în apele Râului Maranam să intre cu ea în grotă.”

„Râul din care Tetapas și-a luat cândva puterea.”

„Așa e, Inmar. Ai iar dreptate, căci primul care a stăpânit puterea râului cu ape negre a fost anume Tetapas și nu Maranam. Un drept care la fel i-a fost luat de Uranus după ce l-a închis în grotă.”

„Și i l-a dat după asta lui Maranam? Mi se pare absurd,” spuse Alena, încruntându-se.

„Asta eu n-am spus-o,” se apără Karayel, privind-o pe vulpe. „Dreptul asupra Râului, Maranam l-a căpătat după ce l-a închis pe Tartos în a lui cușcă de pietre.”

„Tartos? Cel despre care se spune c-a stăpânit cândva Lumea de Dincolo?” Se interesă Inmar. Karayel dădu din cap că da. „E doar o legendă. Ahi mereu mi-a vorbit despre asta.”

„E doar ceea ce se spune. Singur nu știu cât adevăr e în aceste cuvinte. Ce știu cert și asta pentru că o știu doar vânturile e că Râul cu Ape Negre a fost mai întâi sursa de putere a lui Tetapas și doar după asta a lui Maranam. Deja, de-i adevăr sau minciună, nu pot afirma sigur pe sine.”

„Atunci suntem de unde am pornit,” interveni Keṉṉal. „Nu știm nimic sigur, dar ne aventurăm cu capul înainte și fără să fim siguri că ne întoarcem după din cușca lui Tetapas.”

„Un risc pe care trebuie să ni-l asumăm totuși, Keṉṉal.”

„Nu văd de ce, Alena, căci e până la urmă viața noastră în joc.”

„Nu doar viața noastră, ci și Soarta și viitorul lumii. Dar… ne vom ocupa de asta la momentul potrivit. Acum important e să știm ce anume speri să obții de intrăm noi în grotă.”

Chipul lui Karayel se împietri pentru câteva clipe. Apoi, când ochii îi scăpărară straniu, privind în sus de data asta, Karayel șopti, „O datorie mai veche pe care o am și pe care trebuie s-o plătesc înainte să fie sfârșitul.”

„O datorie? Față de cine?” Se interesă Alena, confuză.

„Față de cea care a stăpânit cândva cerul: nimeni alta decât Zayleea, nu-i așa?” Karayel tresări, privind speriat la Inmar. Vulpea însă surâse. „Stai fără grijă,” îi spuse ea, așezându-se pe-o piatră. „Al tău secret e pe mâini bune, să știi.”

„Secret? Care secret anume?” Întrebă Keṉṉal, simțind viermele curiozității zvârcolindu-i-se în piept.

„Cel al dragostei interzise pe care-am avut-o cândva în inimă,” gândi Karayel. „O dragoste pe care doar eu am simțit-o, din clipa în care i-am văzut ochii albaștri și părul superb, mirosind a flori de câmp și adiind a ploaie, m-a fermecat pe veci atunci.”

„Chiar și așa ai ignorat ajutorul pe care ea ți l-a cerut în acea zi,” auzi vântul glasul lui Inmar, în minte. „Erai supărat pe cea care ți-a furat inima pentru că l-a preferat pe un altul, un rival căruia nu te-ai putut împotrivi, căci îți era stăpân.”

„Un drept pe care el îl câștigase cu mult înaintea mea, de-ai sta Zayleei alături. Eu însă am aflat mult prea târziu despre asta.”

„Iar vina te-a măcinat în suflet în toți acești ani, nu?”

„Zi de zi. De altfel n-a fost o clipă de liniște în a mea inimă după ce ea a dispărut. Mi-am jurat atunci să fac tot posibilul s-o găsesc. Doar că orice n-am făcut să-i dau de urmă a fost în van.”

„Până în clipa în care Alena i-a spus lui Zeal despre a ei mamă, iar tu ai putut citi gândurile Alenei și-ai aflat adevărul despre dispariția Zayleei.” Karayel dădu din cap că da, o mișcare care le făcu pe Keṉṉal și Alena să schimbe priviri, uimite, căci, deși își dădură prea bine seama că Karayel și Inmar schimbau gânduri, nu puteau auzi nimic din ceea ce-și spuneau ei, de parcă Inmar le blocase accesul la a lor minte, vrând să păstreze marele secret al lui Karayel. „Și, ce-ai de gând acum? Sincer, la fel ca și Keṉṉal și Alena și eu nu pot înțelege ce-ai în minte.”

„Să înving Soarta cu propriile arme.”

„Distrugând Ulciorul cela de foc? Cel care înghite suflete?” Karayel își mușcă ușor buza de jos, privind în altă parte. „Iar de nu mă privești în ochi, înseamnă că am dreptate. Totuși ar trebui să te avertizez de-un lucru, Karayel: nimeni nicicând n-a fost în stare să se apropie măcar de acel ulcior. Tu însă îl vrei distrus. Asta poate juca în defavoarea noastră, căci Parca a făcut ulciorul cela cu un scop anume.”

„Unul pe care-l putem afla de ne apropiem de Ulcior, nu crezi? Astfel avem un avantaj și împotriva ei.”

„Sună tentant. Dar totuși nu cred că va funcționa.”

„Nu dacă facem totul pripit. De ne folosim bine șiretlicul inimii, s-ar putea să avem totuși succes, căci… n-am nevoie ca Keṉṉal și Alena să se apropie prea mult de Ulcior. Doar cât să le permită a lor putere să acționeze asupra lui. Și, de le reușește să facă măcar o dâră, una cât de mică, în carcasa lui de lut, restul muncii va fi făcut de însăși Soarta, care va elibera acele suflete din captivitate.”

„Ce dacă nu va fi astfel însă? Ce dacă vulpile mele dau totuși greș?”

„Atunci suntem pierduți. Și noi și lumea, la fel cum nu va mai fi cale de întoarcere după asta, fiind sortiți morții așa cum am vrut și-am plănuit noi pentru Tetapas.” Apoi, încleștând cu putere pumnii, Karayel făcu câțiva pași în față, îndreptându-se spre Grota lui Tetapas. După câțiva pași, când poteca deveni abruptă și acoperită de pietroaie ascuțite, se transformă în șarpe să fie sigur că un alt șarpe nu-l va mirosi venind spre el.

***

„Tetapas a mușcat momeala,” șopti Alena, răspunzând astfel la întrebarea lui Keṉṉal. „La fel cum Karayel nu mai e la intrarea în grotă.”

„A șers putina cumva, lăsându-ne pradă acestor locuri?”

Alena dădu din cap că nu, fără a deschide ochii. Apoi, când simți mâna lui Keṉṉal atingându-i brațul, își privi surata în ochi, spunându-i, „Karayel n-a plecat din zona Kaṟkaḷ Pēy-ului. Stă undeva pe aproape, așteptând să ieșim de aici. Astfel, el și-a îndeplinit partea de promisiune, acum e timpul s-o îndeplinim și noi pe a noastră.”

„Da, e de la sine înțeles odată ce-am intrat aici. Doar că… habar n-am unde anume putem găsi ulciorul cela. Locul ăsta e un labirint al naibii de periculos. Iar pereții ăștia sticloși, îmi dau fiori, zău. Îl văd pe Tetapas peste tot, oriunde nu privesc.”

„Asta e pentru că e aici deja,” răspunse Alena cu vocea minții, privind și ea țintă la imaginea lui Tetapas de pe peretele din fața lor, imaginea unui mare șarpe târându-și trupul prin apa acelor tunele sinuase. „Nu ne-a simțit însă pe noi. Doar… își caută neliniștea!”

„Neliniștea?” Întrebă Keṉṉal din priviri. „La ce anume te referi?”

„O să vezi. Iar acum urmează-mă, că n-avem timp de pierdut.”

După astfel de cuvinte și privind cu mare atenție în jur, Alena porni înainte, acolo unde văzu ea că se îndrepta un mic licurici format de puterea lui Keṉṉal, căci gândiseră că astfel vor găsi mai ușor calea. Licuriciul se mișcă în cercuri însă, multă vreme de altfel, influiențat se pare de puterea acelor locuri. O putere care-și găsi în cele din urmă ritmul și le îndrepta pașii spre gura iadului, așa cum numise Keṉṉal acel ulcior de cum se furișară în grotă.

Nu se înșelară de altfel încrezându-se în ghidul lor fosforescent, căci într-adevăr le aduse într-un final în camera stâncoasă a grotei lui Tetapas, acolo unde el și Parca ascunseră Ulciorul Koṭi. O cameră cât toate zilele la prima vedere, cu lilieci atârnând cu capul în jos în toate ungherele, cu picături lipicioase desprinzându-se de pe pereți și înmulțind alte picături căzute deja la picioarele celor două vulpi, precum și c-o mulțime de pietroaie cu colțuri tăioase puse ici și colo de Soartă și de natură în același timp.

Privind cu mare atenție acea cameră, cele două vulpi se simțiră agitate. Simțiră viermele groazei strecurându-se în ale lor oase, căci acel loc părea plin de capcane ascunse. „De asta și nu vom face niciun pas de aici,” spuse Keṉṉal dintr-o dată, văzând o stranie mișcare de aer lângă una dintre pietrele de lângă ulcior. „Această podea, aparent sigură, are destule goluri.”

„Pare tare, din câte văd. Acoperită de pietre.”

„O iluzie perfectă. Sau ce: crezi că Parca nu s-a asigurat că nimeni nu se va apropia de acest ulcior?”

„Cel mai probabil că da. Nu cred însă că ar fi creat astfel de goluri-capcane în jur, căci ar fi putut uita de ele într-un final și cădea și ea în gol.”

„Ceva de care mă îndoiesc, că Parca și-a mai îndreptat pașii spre acest loc după asta.”

„Ce te face să spui aceste cuvinte?”

„Energia locului și aura lui. Una neagră, vibrantă pe piele totuși, una încărcată cu groază, în care simt de altfel și puterea lui Tikil.”

„Puterea Titanului Groazei aici? Mi se pare absurd. El și Tetapas se urau de moarte din câte știu.”

„Asta n-o s-o neg, la fel cum nu poți nega tu că, în caz de nevoie, doi dușmani aprigi se pot alia. Cred că asta a fost și cazul lui Tikil, care a ajutat-o pe Parca să creeze acest loc în schimbul a ceva. Ce anume, vom afla pe urmă, de ieșim de aici. Acum… să distrugem burduhanul cela de colo, unul fără fund pentru suflete.”

„Pentru asta însă va trebui să ne apropiem, Keṉṉal. Trebuie de aflat mai întâi care zonă e slabă energetic și să atacăm anume acolo.”

„Ceva ce vom face. De departe însă.” După care, punându-se în pirostrii, Keṉṉal suflă aer roșu deasupra palmei stângi, formând alți licurici fosforescenți, de data asta în jurul Ulciorului. Apoi, închizând ochii, își permise minții să colinde liber prin acele locuri, privind la marele ulcior de lut prin ochii licuricilor. Văzu astfel perfecțiunea Ulciorului Koṭi, a cărui suprafață lucioasă era perfect mângâiată de mâna olarului Sorții, conturând cât se poate de exact mânerul și marginea de sus, deasupra căruia se zărea un capac transparent. Și, prin acel capac, chiar în mijlocul lui, acolo unde ar fi trebuit să fie un mic mâner rotund, Keṉṉal văzu în sfârșit breșa.

Se întoarse în acele clipe în lumea reală, privind brusc la Alena, căreia îi spuse, „Capacul e golul. Acolo și trebuie să ne trimitem energia. Dar, după ce simțim c-a fost de ajuns, trebuie s-o ștergem de aici. De nu, de puterea și duhul ulciorului ne simte prin preajmă, ajungem captive în interiorul lui, căci acest ulcior are capacitatea să-și tămăduiască „rănile” de unul singur de un alt suflet intră în el.”

„Atunci, crezi că e inutil să încercăm a-l sparge?”

„Ba nu. Nu de facem totul ca la carte. Așa că, fă exact ce fac eu, nimic mai mult, și la sigur vom avea sorți de izbândă.”

Dând din cap că înțelese, Alena formă deasupra palmei vestita bilă de foc așa cum forma și Keṉṉal în acel moment. Apoi, după ce bila avu mărimea unei mingi de golf, o trimiseră cu suflarea spre capacul ulciorului, formând o altă bilă. Folosindu-și puterea, cele două vulpi creară fiecare câte șase bile de foc și una mare, neagră, la care lucrară împreună. După care, când cele 12 bile de foc înconjurară ulciorul, iar cea neagră stătea chiar deasupra capacului, Keṉṉal îi făcu cu capul suratei și, furișându-se, cele două se îndepărtară cât de repede putură de acel loc.

Exact la timp, căci după secunde doar după ce cele două vulpi plecară cele 12 bile se uniră cu trupul de lut al ulciorului, iar bila cea neagră intră prin gaura ceea văzută de Keṉṉal, fiind scuipată în afară cât de curând. O greșeală a duhului ce trăia înăuntru se pare, căci, aruncând magia neagră în afară, trupul perfect al ulciorului crăpă, capacul se făcu țăndări, căzând alături de ulcior, iar zeci de suflete se văzură la libertate, alergând de colo-colo în acea încăpere, căutându-și salvarea.

Doar un suflet din cele scăpate din ulcior stătu însă locului. Era negru ca cătrana și fără chip. Avea unghii lungi și ascuțite, la fel de negre ca restul trupului, la fel de negru precum îi era și veșmântul. La fel avea ochii închiși în acele clipe, cel puțin dădea senzația asta de l-ai fi privit multă vreme. Ochi ce scăpărară sălbatic în clipa în care duhul Koṭi îi deschise, privind țintă spre un singur loc: acolo unde două suflete ce lucrară împotriva lui se îndreptau în acele clipe, un loc spre care se îndreptă și el într-un final, cu puterea gândului.

***

O basma neagră fu luată de vânt de pe capul Parcăi la secunde doar după ce ulciorul ei drag, Ulciorul de Foc Koṭi, își găsi sfârșitul, punându-l în libertate și pe duhul cel rău, cel pe care ea-l închisese în acel ulcior cu ajutorul lui Tikil, căci anume Koṭi fusese primul stăpân al Veḷḷamilor, fiare însetate nu de sânge, ci de alte suflete. O fiară pe care o domoli Parca, promițându-i același lucru ca și lui Tetapas în schimbul supunerii: libertatea. Una sigură, căci știa prea bine cum se va sfârși totul într-un final, că anume vulpile lui Inmar vor distruge ambalajul de lut ce-l ținea captiv pe Koṭi și pe celelalte suflete, redându-i astfel și Parcăi libertatea.

De altfel Parca așteptase cu nerăbdare acel moment. Încă din clipa în care închise sufletul Zayleei în acel ulcior, iar ea îi prezise moartea. Ce nu știa Zayleea era însă că Parca făcuse tot ce făcuse cu un scop anume: să aibă puterea de-a întoarce timpul și de-a schimba lucrurile după bunul plac. Plan care era pus în aplicare chiar în acel moment când broboada cea neagră îi căzu iar pe umeri, iar Irkā și Patavi se desprinseră odată și pentru totdeauna. Nu fură conștiente la început de acest lucru însă. Doar întoarseră spatele acelui loc, îndreptându-se fiecare în drumul ei. Un drum necunoscut lumii, dar atât de drag inimii lor, un drum secret… spre victorie sau poate chiar spre nicăieri.