„Am impresia că se lasă din ce în ce mai întuneric aici, cu fiecare pas pe care-l dăm,” spuse dintr-o dată Eṉōl, în timp ce se uita cu mare atenție în jur. Nu era oprit, ci înainta, la pas cât se poate de lent, printr-o pădure pe care i se părea c-o cunoaște, dar care-i era totuși necunoscută în același timp.

Spre deosebire de el, care părea îngrijorat, Alena părea cât se poate de calmă. Se concentra doar pe drumul din fața ei, fără să atragă prea mare atenție la ceea ce se întâmpla în jur. Doar când Eṉōl vorbi, Alena aruncă o ocheadă spre el, spunându-i cu voce gravă, deși încercase să pară calmă, „E din cauza umbrelor.”

Eṉōl tresări. „A umbrelor? Care umbre?”

„Cele care trăiesc în această pădure?! Li se spune Epimiyar, ceea ce în limba oamenilor ar însemna efemer.”

Comandantul scutură brusc din cap. „Stai că nu înțeleg. Despre ce umbre vorbim acum? Nu văd niciuna. Doar întunericul din jur și cam atât.”

Alena zâmbi. „Și ți se pare puțin?”

„Că-i întuneric te referi?” Întrebă Eṉōl, grăbind un pic pasul ca să ajungă alături de vulpe.

„Da, căci nicăieri în altă parte n-o să întâlnești un astfel de întuneric ca aici. Nici chiar în Pădurea Tenebrelor.”

Eṉōl se încruntă de data asta. „Pădurea Umbrelor! Pădurea lui Tenebre! Același nume, dar totuși nu suntem în pădurea scorpiei celeia, căci acea pădure o cunosc.”

„Și ai dreptate. Suntem într-o proiecție magică a acelei păduri și asta din cauza c-am ajuns în ea datorită lui Nikkari.”

„Lui Nikkari? Vrei să spui că Nimfa ceea special ne-a ademenit în grotă, ca mai apoi să ne trimită drept carne proaspătă cine știe cui într-o pădure a umbrelor?”

Alena zâmbi iar. „Și eu care credeam că Zeal n-are încredere în alții. Văd că nu faceți excepție nici dvs, comandante. Ba chiar păreți mai speriat decât ea, căci… chiar nu faceți diferența dintre bine și rău în acest moment.”

„Nu cred că fac rău totuși. Odată ce mi-ai spus c-am ajuns naiba cine știe unde, printr-un tunel secret. Era și normal s-o bănuiesc pe cea care ne-a trecut prin el, nu crezi?”

„De normal era normal, ai dreptate. Doar că ar trebui să ai și puțină încredere în oameni.”

„Nimfe, voiai să spui, căci Fecioara Nikkari nu-i om la sigur.”

„Și nici nimfă de altfel, precum demult nu-i ea fecioară, odată ce i-a dat naștere lui Coallar.”

Eṉōl se opri brusc locului. „Ce? Nikkari e străbunica Zeului Boor?”

„Se poate spune și așa. Doar că puțini știu despre asta. Așa că, ca să nu facem mare tam-tam din asta, ți-aș sugera să păstrezi secretul.”

„De ce mă rog? Mi se pare cât se poate de logic să spun și altora despre legăturile lor de familie, nu crezi? Cine știe?! Poate că așa vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.”

Se opri și Alena locului după astfel de cuvinte. Apoi, privind în ochii lui Eṉōl, deși nu-i vedea prea bine din cauza întunericului din jur, îl întrebă, „Cum crezi, comandante, cum te-ai simți tu de cineva ți-ar pomeni de cel pe care l-ai urât de moarte?”

„M-aș simți iritat. Poate confuz, dar și curios în același timp. Cred eu.”

„La fel se va întâmpla și Zeu Boor și restul familiei sale. Și știi de ce?”

„Din cauza că Coallar mereu le-a dorit răul?”

„Așa e. De altfel nu puțini oameni dragi au pierdut ei din cauza acelui rege nebun și ai fiilor săi. Ceva ce le-a făcut să sângereze inima adesea și să-l vrea dispărut din astă lume. Iar acum, că Coallar nu mai e, se simt mai liniștiți. O liniște care poate dispărea în clipa în care vor afla de Nikkari, căci în locul bucuriei de-a regăsi o rudă îndepărtată vor reveni amintirile dureroase, furia, deznădejdea și frustrarea, căci anume asta a lăsat Coallar în urma lui.”

„Coallar și nu Nikkari, căci sunt două entități diferite până la urmă.”

„Și totuși sunt același sânge, comandante Eṉōl. Un sânge care curge și prin venele familiei Zeului Boor, dar totuși o legătură de rudenie pe care ei ar fi vrut-o întreruptă și de multă vreme de altfel.”

Spunând aceste cuvinte, Alena oftă. Se simțea tristă, chiar dacă nu vorbise despre familia ei. Chiar și așa, simțea mare durere în suflet, căci își dădu seama sau mai bine zis își aminti în acele clipe de răul pe care și ea, împreună cu vulpile lui Inmar, îl cauzaseră familiei lui Boor, la ordinul lui Ahi.

Într-un final însă, când comandantul o întrebă, „Și totuși, de unde știi tu toate astea?” Alena zâmbi și-l privi iar pe Eṉōl, căruia îi spuse:

„Pentru că-i ceva ce mi-a fost dat să aflu. Odată, demult. Ceva hărăzit de soartă.”

„Precum?”

„Precum adevărul, comandante, căci de mic copil îl văd în ochii oamenilor.”

După astfel de cuvinte și mai ales când simți o mișcare ciudată în dreapta ei, Alena îi întoarse spatele lui Eṉōl, continuându-și drumul. Nu singură, ci cu Eṉōl, care o urmă la doar un pas distanță și asta pentru că, prin ceea ce spuse, Alena reușise să-l facă curios. Da, Eṉōl era din acele persoane perspicace, meticuloase chiar în multe lucruri, dar totuși atât de curioase când venea vorba de povești. De aceea, să audă povestea trecutului cuiva, era pentru el ca o alinare, mai ales în vremuri triste și dureroase, precum cele de dinaintea războiului. Ori poate din timpul războiului?! Nu era atât de clar, de se începuse războiul cela sau era doar momentul cela de liniște de dinaintea furtunii, unul care răscolea sufletele tuturor și-i făcea să se simtă atât de neputincioși în fața Sorții.

La fel se simțea și Alena în acele clipe: neputincioasă și tristă. Se simțea neputincioasă din cauza că chiar nu știa cum vor scăpa cu toții din acea mare încercare pusă în fața lor de Soartă, iar tristă se simțea pentru că acea pădure îi amintea atât de mult de clipa în care rămase singură pe lume, orfană și prigonită de toți, pentru simplul fapt că nu era decât o străină. De ce anume se simțise ea astfel atunci? Pentru că Alena n-ascultase sfatul Zayleei și nu mersese la hotarul Paṉi Makkaḷ-ului, ci o luase la stânga la acea răscruce despre care-i vorbise Titanida, intrând mult mai târziu într-o pădure ciudată, ce-i apăruse atât de brusc în față.

„Exact ca acum,” murmură ea dintr-o dată, făcându-l pe Eṉōl să tresară nu-și de ce.

„Ca acum?” Întrebă el încurcat. „La ce te referi de data asta?”

„La cel de colo, din dreapta, care ne calcă încet pe urme.”

Privind înspre locul menționat de Alena, Eṉōl văzu în sfârșit cum tufișurile se dădeau ușor la o parte de parcă cineva ar fi trecut prin ele, dar cine anume le mișca comandantul nu văzu. Cel puțin nu văzu la început cine era cel ce le călca pe urme. De aceea și se încruntă nițel, întrebându-se ce drăcovenie să fie cea care-i urma. Aducându-și aminte însă de cuvintele spuse de Alena mai înainte, tresări iar, bombănind dintr-o dată, „Umbrele!”

„Mai mult decât o umbră, jivina asta e cât se poate de reală.”

„Vrei să spui că-i vie?”

„Cel puțin pare așa, odată ce Maranam le-a dat viață veșnică datorită lui Ṭirākulā.”

„Vanamarii!” Aproape că strigă Eṉōl, acoperindu-și brusc gura cu palma, când Alena îl privi cu reproș. „Lupii roșii care-au atacat atunci locul în care vă ascundeați. Cei despre care mi-ai povestit încă fiind în tunel.”

„Văd că ai memorie bună,” îl tachină Alena. Apoi zâmbi. „Dar totuși ai dreptate. Cu toate acestea, ăsta e doar o iscoadă. Una slabă, judecând după energia ce-i curge prin vene, dar totuși o iscoadă care poate transmite altora că suntem aici.”

„Atunci? Ce propui? Să scăpăm de el?”

„De parcă ar fi ușor de făcut asta!” Șopti Alena.

„Ușor n-o fi! Sunt de acord cu asta. Dar totuși cred eu că se merită de încercat, odată ce suntem aici. Până la urmă suntem într-un loc necunoscut și n-o să strice să fim precauți și să ne luăm măsuri de siguranță. Nu crezi?”

„Ce cred eu e că n-ar trebui să riscăm, comandante,” îi spuse vulpea pe-un ton grav de data asta. „De ce anume? Pentru că pădurea asta li se închină lor și nu nouă. La fel ca Umbrele din jur, care le slujesc lor și nu nouă. Umbre care ne pot înconjura în secunde de-și pun în plan sau primesc ordin, făcându-ne pe veci captivii acestei păduri.”

„Atunci? Ce-i de făcut? Să așteptăm doar?”

„Ba nu. Să acționăm, dar cu grijă. Precum și să facem la fel cum fac ei.”

„Să-i spionăm! Să spunem lucrurilor pe nume totuși!” Spuse Eṉōl, surâzând.

„Ți-am zis că ești perspicace când vrei, nu?!”

Zâmbetul Alenei îl dezarmă puțin pe comandant, care se simți nu-și de ce stângaci și confuz, așa, dintr-o dată, lângă ea. Dar, simțind că nu degeaba propuse Alena acel plan, decise să se încreadă în ea, măcar odată, și să vadă ce-o urma după asta. De aceea și se trase un pic în spate, văzând-o pe Alena formând vestita bilă de foc deasupra palmei stângi, dar nu ca să-i dea mai mult spațiu pentru a acționa, ci totuși oarecum de teamă, ca nu cumva bila ceea să rateze ținta și să fie anume el cel cu urechi fumegânde după asta. Un gând care-o făcu pe Alena să zâmbească iar, căci nu-i spusese despre asta lui Eṉōl, că poate auzi ce gândea el. Chiar și așa, nu se dădu de gol, căci era mai vesel așa. Măcar putea ști ce gândeau dușmanii despre ea, cei care ajunseră atât de neașteptat aliați de „nădejde,” într-un război al fiarelor, cum îl numea ea.

Zărind însă ochii scânteietori ai Vanamarului, oprit fiind în ascunzișul tufișului ce se afla nu departe de ei, ochi văzuți și de Eṉōl de data asta, Alena deveni atât de brusc serioasă. Ba chiar și ochii i se transformaseră în flăcări, asemeni celor ai Vanamarului, făcând și bila din mâna ei să crească în volum. O bilă care, când ajunse să aibă forma unei mingi de volei, începu brusc a trimite raze roșietice în jur, raze care-l cam încurcară și pe Eṉōl, forțându-l să le privească speriat, căci chiar nu putea înțelege ce era în mintea vulpii. Ce nu știa Eṉōl știa Alena însă, căci lumina ceea îi era la îndemână, pentru că, atâta timp cât lumina roșietică a bilei creată de a ei putere îi înconjura, erau protejați și nevăzuți de forțe externe. Doar Vanamarul, cel ce-i urmase până acolo, îi vedea, tot datorită puterii Alenei și cu voia ei, și care fu înconjurat și el de lumină. Astfel, privind la dânsul, atât Alena cât și Eṉōl îl văzură pe marele lup roșu arătându-le colții, semn că era cât se poate de pregătit să-i înfigă în carnea lor de l-ar fi provocat mai mult.

„Și totuși n-o s-o facă,” spuse Alena, răspunzând astfel la întrebarea gândită de Eṉōl, de-o să-i atace Vanamarul într-un final sau nu.

„De ce ești atât de sigură?” O întrebă comandantul, și mai încurcat de data asta.

„Pentru că-i și el un prigonit. Un outsider al Vanamarilor, dar totuși unul care ne poate fi de folos.”

„Nu văd cum, dacă sincer.”

„Simplu: transformându-l în spionul nostru, deși ei l-au vrut spionul lor. Pentru asta vom folosi un pic din șiretlicul vulpilor. Și, cu puțin noroc, putem ieși de aici teferi și nevătămați.”

Nu prea convins de planul vulpii, Eṉōl dădu totuși din cap că era de acord. Un accept care-o făcu pe Alena să-i zâmbească, punându-l iar în încurcătură, căci demult nu se simțise Eṉōl straniu lângă o femeie. Mai ales lângă una șireată așa cum părea să fie vulpea. Dar totuși o femeie deșteaptă, era sigur el de asta, căci de ajunseră teferi până acolo și mai ales de se salvase după rana cruntă pe care o căpătase pe câmpul de luptă însemna că era totuși un suflet menit să trăiască o viață lungă. De aceea și decise s-o asculte, măcar pe moment. Și, de-o fi să eșueze planul ei, atunci s-o gândi el la ceva sigur ca să scape teferi de acolo, căci nu era prima dată când se afla în încurcătură comandantul și mai ales nu era prima dată când se simțea el stângaci lângă o femeie. Asta însă nu-i umbrise nicicând nici gândirea logică și nici nu-l făcu să-și uite abilitățile înnăscute de soldat, unul trecut prin multe bătălii dure în care salvase atâtea vieți pe lângă a sa.

Tresări Eṉōl, revenind din acea ciudată visare, în clipa în care observă bila Alenei desfăcându-se în șase bile mai mici. Sclipeau toate în aceeași lumină și aveau toate șase aceeași mărime. Ceva ce i se păru straniu, mai ales când le văzu încercuindu-i pe ei doi și pe Vanamar. Dar, deși tare ar mai fi vrut să întrebe care era faza cu bilele, tăcu mâlc, dându-și seama c-ar fi putut întrerupe magia. Și făcu bine, căci, dintr-o dată, o văzu pe Alena, care nu-l scăpase pe Vanamar din ochi nici pentru o clipă, formând o altă bilă deasupra palmelor făcute căuș, chiar în dreptul pieptului. O bilă neagră de data asta, a cărei culoare se schimba treptat, fără a-și pierde nuanța întunecată totuși, de parcă ar fi fost o sferă cu lichid straniu înăuntru. Una care se desprinse într-un final de palmele Alenei și, mișcată parcă de puterea razelor bilelor roșii, care erau îndreptate spre ea, bila neagră se îndreptă direct spre Vanamar. Odată ajunsă chiar lângă botul lui, bila neagră se opri din mișcare, forțându-l astfel pe Vanamar s-o privească țintă. Și, atât de brusc că până și Eṉōl tresări când asta se întâmplă, bila neagră plesni, împroșcându-l pe Vanamar peste față cu un ciudat lichid incolor.

„A naibii drăcovenie,” gândi Eṉōl dintr-o dată. „Era neagră bila. Cum e posibil ca lichidul din ea să n-aibă nicio culoare?”

„Pentru c-a fost doar iluzia că-i neagră,” auzi el răspunsul Alenei în capul lui, un răspuns care-l miră nespus, căci nicicând nu crezuse că ea-i putea vorbi telepatic și mai ales că el putea auzi astfel de gânduri. Alena însă, fără să atragă prea mare atenție uimirii văzută în ochii lui, zâmbi doar, după care, cu voce calmă, îi spuse, „Și totuși e o iluzie care o să lucreze în favoarea noastră.”

„Nu văd cum,” îi șopti comandantul de această dată.

„O să vezi,” fu răspunsul scurt al Alenei. După care, când Vanamarul, care fusese complet supus vrăjii ei, le întoarse spatele, îndepărtându-se de ei, fu prima care-l urmă.

Eṉōl o urmă curând după asta. Era însă confuz și al naibii de iritat nu-și de ce. Da, se simțea straniu, căci prea întuneric era în jurul lor, cu acele bile roșii ciudate urmându-i și mai ales… că ei ajunseră să urmeze un lup magic, care-i urmase până atunci pe ei. „De parcă altă nebuneală decât să ne jucăm de-a spionii n-am fi putut găsi,” bombăni el dintr-o dată sub nas.

If you discover this tale on Amazon, be aware that it has been unlawfully taken from Royal Road. Please report it.

„Și totuși o nebuneală care ne poate servi în viitor,” auzi el vocea Alenei destul de clar în urechi, deși ea se afla la destui pași în fața lui. „Și… să știi, comandante, că nu-i chiar atât de rău să fii spion.”

„De ce mă rog crezi asta?” O întrebă el, încruntându-se.

„Pentru că astfel afli cu adevărat ce gândesc alții despre tine.”

Răspunsul scurt al vulpii, dar totuși înțelept, îl făcu pe Eṉōl să ofteze. Avea dreptate ea, era sigur de asta. Dar totuși… nu putea el să se calmeze și pace în acea stranie pădure a umbrelor. Tot ce putea face era să-i urmeze pe Alena și pe Vanamar, în tăcere, așteptând cumva cu sufletul la gură deznodământul aventurii lor într-o lume magică în care nu crezuse nicicând până atunci că va putea ajunge vreodată.

***

„Unde suntem?” Întrebă Eṉōl uimit când ajunseră nu departe de-un loc cu adevărat magic. Era traversat de un mic pârâu cu apă de-un albastru întunecat, cu desene ciudate pe ea formate de umbrele apei și, de-o parte și de alta a pârâului, se vedeau două maluri stâncoase, deși se aflau încă în pădure, acoperite de mușchi verde și de alte ierburi cățărătoare. La fel, de-o parte și de alta a pârâului, se vedeau diverși arbuști,l și copaci stranii ca formă și cu trunchiuri mai subțiri și mai groase. Copaci aplecați mult deasupra apei, de parcă ar fi fost dornici să-i asculte muzica sau poate plânsul din adâncuri.

„În tabăra Vanamarilor roșii,” îi răspunse Alena, oprindu-se lângă trunchiul gros al unui copac secular. De altfel era singurul copac de așa grosime în acea zonă, deși, până să ajungă acolo, mai dăduseră de destui astfel de copaci în calea lor. Acest copac însă era diferit de restul celor din jurul lui, căci se ridica falnic la cer și nu se apleca deasupra apei. La fel era straniu la el faptul că creștea direct dintr-un pământ pietros, cu diverse roci în jurul trunchiului său gros de altfel, atât de gros că probabil zece bărbați zdraveni nu l-ar fi cuprins chiar și de s-ar fi ținut de mâini. Și, pe lângă rocile celea stranii din jur, era destul mușchi verde acoperindu-le, precum se urca mușchiul cela mult și pe trunchiul copacului, transformându-l într-un ciudat uriaș moale și plăcut la atingere.

„În tabăra Vanamarilor?” Întrebă Eṉōl cu ochii cât cepele. Apoi, grăbind un pic pasul, se apropie de vulpe, privind în aceeași direcție ca și ea. „De ce ești atât de sigură de asta?”

„Pentru c-am mai trecut pe aici,” îi răspunse ea tot în șoaptă. Un răspuns care-l încurcă enorm pe Eṉōl.

„Ai mai trecut? Când anume?”

„Copil fiind. La doar ore după ce-am întâlnit-o pe Zayleea în zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului.”

Eṉōl scutură brusc din cap, exact așa cum făcu și Vanamarul aflat pe podul de lemn ce traversa pârâul, oprit de altfel la doar câțiva pași după ce călcase pe el. O mișcare văzută și de Eṉōl într-un final, când privi în aceeași direcție ca și Alena. Văzu astfel și comandantul cum, atât de brusc că fu cu adevărat magic, licurici stranii se ridicară din ape, licurici nu minusculi ca cei văzuți la Cascada Licuricilor din Pădurea Tenebre, ci unii ce semănau a făclii de cam 5 cm mărime. Și, tot cu ochii pe acele făclii vii, Eṉōl scutură iar din cap, de parcă ar fi imitat Vanamarul de pe pod, întrebând după asta, „Când ai fost mică ai venit aici? Dar… de ce n-ai spus asta mai înainte?”

„Mai înainte? Când anume?” Întrebă Alena surâzând de data asta.

„Când am intrat în pădure de exemplu.”

„N-ați întrebat, comandante. De a-ți fi întrebat, v-aș fi spus c-am mai trecut pe aici.”

„Și totuși ai fi putut măcar în treacăt să-mi spui despre asta,” murmură Eṉōl, țâfnos. „Ne-ai fi scutit pe toți de-o durere de cap.” Alena îl privi încurcată. „Adică… de-o preocupare, căci chiar n-am putut respira calm cât am venit încoace, gândindu-mă c-om ajunge cine știe în ce văgăună de animal magic.”

„Poate asta și-a fost intenția, nu credeți?” Îl întrebă Alena pe-un ton viclean, tachinându-l.

„Să mă vezi păpat de un animal sălbatic?” O întrebă Eṉōl, încruntându-se iar.

„Ba nu. Să vă fac să vă gândiți mai mult la valoarea vieții, căci… anume în astfel de clipe apreciază unul viața și nu atunci când îi este bine.”

Avea dreptate vulpea spunând astfel de cuvinte. Și el, ca și restul oamenilor, nu se gândise prea mult la valoarea vieții mai înainte. Doar după ce amenințarea războiului fu iminentă, înțelese cât irosise din viață și câte pierduse de altfel. Precum… familia, căci părinții îi muriseră cât era încă tânăr, iar copii n-avea, căci gândise că-i va fi mai bine singur. Ceva ce ajunse să regrete în acele clipe de grea cumpănă, căci, de i s-ar fi întâmplat ceva în acel război, neavând copii și nici frați, al său neam ar fi dispărut odată cu el și pentru totdeauna.

„Și totuși n-ar trebui să gândiți astfel,” îi spuse Alena, scoțându-l din acea ciudată lume a amintirilor în care intrase atât de brusc. Eṉōl o privi apoi încurcat. „Mă refer la regrete, căci nu știți de viața asta va pus gând rău până la urmă sau nu.”

„Citiți gânduri mai nou?”

„Le-am citit mereu, dacă ceva. Doar… n-ați fost conștient de asta.”

„Ceva ce totuși nu-mi place mie dacă sincer.”

„Ca și restul celor care-și dau seama că-s ca o carte deschisă în fața altora de altfel. Dar… totuși, nu-i ceva ce-am făcut intenționat. E doar un dar de la natură, pe care am ajuns să-l apreciez.”

„Și totuși ar trebui măcar să-l țineți ascuns de tot îl aveți,” îi spuse Eṉōl, un pic iritat, căci chiar se simțea incomod după ce aflase că nu-și putea ține gândurile doar pentru el. „Măcar n-ați fi trebuit să-mi dați de știre că știți ce gândesc. Acum chiar c-o să trebuiască să mă gândesc de două ori înainte de-a gândi ceva.”

Alena surâse. „Nu-i nevoie, să știți, căci nu stau eu s-ascult chiar tot ce gândiți. Și… le aud doar dacă stați atât de aproape de mine. La câțiva pași distanță sunteți în perfectă siguranță. Iar acum, să mergem! Nu putem rămâne în urmă!”

Privind în urma Alenei, care pornise în urma Vanamarului ce traversase deja podul de peste micul pârâu, Eṉōl se încruntă iar. „Măcar e sinceră când e nevoie de asta,” își spuse el odată ajuns singur. Chiar și așa, aducându-și aminte că Alena îi putea citi gândurile, chiar dacă-i spuse că nu le auzea ea de nu stăteau alături, decise totuși să fie precaut și-o urmă în tăcere. Ba chiar și gândurile și le cumințise, căci cam începuseră ai zburda prin minte, în căutare de multe… regrete.

La jumătatea podețului însă Eṉōl se opri. Se întâmplă asta în clipa în care auzi ciripitul vesel al păsărilor din înalturi. Se auzea undeva o privighetoare, un cintezoi de undeva din stânga, o ciocănitoare ce bătea insistent în copacul cel gros și, chiar deasupra lui, zbură în plin cântec un Botgros multicolor.

Anume penajul superb al Botgrosului, care se lăsă plutind pe deasupra apei luminate de straniile făclii-licurici, îl făcu pe Eṉōl să zâmbească. „Atâta frumusețe într-o pădure a umbrelor,” șopti el într-un final, complet vrăjit de magia locului. Apoi, când auzi de undeva din față glasul plăcut al unei mierle, o căută imediat cu privirea, căci mereu adorase glasul mierlei în pădurile falnice, atunci când îi era atât de plăcut pe suflet.

Șoapta Alenei însă, auzită tot din față, îl deconectă de magia locului și-l făcu s-o privească numaidecât. O văzu astfel făcându-i cu mâna să-l urmeze, iar Eṉōl grăbi numaidecât pasul, căci își dădu seama că cu toată frumusețea locurilor tot nu putea rămâne singur acolo. Nu că s-ar fi temut, căci pericolele pândesc uneori chiar și în locuri sigure, ci pentru că… era până la urmă însoțitorul unei dame, iar ego-ul masculin nu-i dădea pace s-o lase singură.

Grăbind pasul, Eṉōl o ajunse cât de curând pe Alena din urmă. O ajunse aproape de o potecă umbrită, din depărtarea căreia se vedeau doi cărbuni încinși, spintecând zarea. „Ochii Vanamarului,” cum îi lămuri Alena de cum ajunse lângă ea.

„De ce ești atât de sigură că-i anume acela și nu altul?”

„Pentru că un altul nu ne-ar fi simțit. Ăsta însă, cu toată vraja aruncată asupra lui, tot reușește din când în când să se desprindă de ea și să ne caute cu privirea, căci i-am rămas în gânduri. Așa cum s-a întâmplat pe pod. Doar că acolo nu ne-a văzut.”

„Eu mă gândeam însă că vraja locului îl fermecase și de asta s-a oprit.”

Alena surâse iar. „De parcă fiarele de tipul Vanamarilor pot fi impresionate de magia locurilor.”

„Și totuși nu poți nega că și-au ales loc de casă anume un astfel de loc magic. Unul cu adevărat superb, care chiar n-am știut că există.”

„Dar totuși un loc ce se supune răului, comandate! Și-i păcat.”

„Nu văd de ce, căci nu cred că locurile în care sălășluiește răul ar trebui să arate întotdeauna uscate și deplorabile. Mai iubește el, răul, și astfel de locuri, nu crezi?”

„Poate și ai dreptate. Dar totuși… mi-ar plăcea ca locul ăsta să nu aparțină Vanamarilor,” șopti Alena, tristă, continuându-și drumul.”

„Din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum două decenii?”

„Așa e. De altfel nu doar din cauza acelei întâmplări, ci și din cauza că multe suflete au pierit din cauza Vanamarilor. Suflete nevinovate, care… meritau să trăiască.”

Eṉōl se încruntă. Și, deși ar fi trebuit să-și țină gura, tot îi spuse Alenei, „Exact ca Siarii, ce-i atacați mereu de Ahi, cu ajutorul vostru de altfel.”

Alena îl privi, încruntându-se. Apoi, țâfnoasă, îi spuse, „Și totuși n-a fost pentru că ne-am dorit noi asta neapărat.”

Fu rândul lui Eṉōl să surâdă. „Prințesa Zeal are totuși dreptate. Iubesc vulpile să dea vina pe alții. Dar… trebuie să recunosc totuși că e mai sănătos pentru blana voastră astfel.”

După ce spuse aceste cuvinte, Eṉōl grăbi pasul, lăsând-o pe Alena destui pași în urma sa. Chiar și așa, chiar dacă vulpea nu-l urmă numaidecât, tot simți el c-o atinseră ale lui cuvinte și că era mai mult decât dornică să-i sucească gâtlejul ca la puii fragezi doar ca să-l învețe minte. Ceva ce nu se întâmplă până la urmă, căci, se pare, avea nevoie de el.

Reuși însă Alena să-l bage în sperieți, când acesta, întorcându-se spre stânga să vadă de-l urma, dădu cu ochii de-o vulpe destul de mare, de-o blană roșcat-cărămizie, de nuanță întunecată, la doar un pas în spatele lui. O vulpe ai cărei ochi sticleau sălbatic în întunericul nopții din jur și-a acelor bile roșii ce-i urmau încă. Ochi care de altfel îl puseră pe Eṉōl în încurcătură, căci nu era el sigur cine anume îl urma. Doar când auzi vocea Alenei, doar în capul lui iar, se calmă, căci ea-i spuse, „Pentru un om „curajos,” așa cum a-ți vrut să păreți mai înainte, sunteți destul de laș, comandante.”

„N-ai fi de-ai da peste o fiară sălbatică când te știai alături de un om?”

Vulpea râse. „Cel puțin știai cu cine aveai de-a face. Nu poți nega asta.”

Nu, da: Eṉōl nu putea nega că vulpea avea iar dreptate. Știuse prea bine cine-i stătea alături. Chiar și așa, uitase cine-i ea, pentru secunde doar, și asta din cauza că i se confesase adesea despre al ei trecut, de parcă ar fi găsit în persoana lui o persoană de încredere. Gânduri pe care le alungă Eṉōl rapid din minte, surprinzând privirea vulpii ațintită asupra lui. Ba-i și spuse sec după asta, întorcându-i spatele, „N-o lua personal. I se putea întâmpla oricui.”

„Dacă zici!” Murmură vulpea, urmându-l.

Dintr-o dată însă, zărindu-l pe Vanamar oprindu-se locului, Alena se opri și ea. Se opri vulpea chiar în fața lui Eṉōl, forțându-l să stea și el locului. Ba chiar scutură din cap că nu când văzu că comandatul vruse să spună ceva. O mișcare care-l încurcă pe Eṉōl, căci nu înțelese prea bine la început de ce făcuse ea asta. Doar când zări apărând pe același drum, din toate părțile și înconjurându-i, destui Vanamari, își dădu seama c-o cam sfecliseră. Ba chiar simți că i se uscase în gât când văzu masivii lupi mergând direct spre ei, siguri că prada n-o să le scape din labe.

Spre deosebire de Eṉōl însă, care nu-i scăpa pe Vanamari din ochi și aștepta cu sufletul la gură momentul în care aceia o să-l pape, Alena era sigură pe ea și destul de calmă. Se roti doar încet pe cele patru labe, privind mai apoi țintă spre cel mai mare dintre Vanamari, un lup de-o blană roșcată spre cenușiu, semn că trecuse prin destule vremuri grele la viața lui. Și nu doar blana îi trăda viața grea, ci și ochii, ai căror privire înăsprită transmitea întunecimea sufletului lui, „Așa cum poate doar Vanamarul Ṭirākulā să privească la lume,” gândi Alena într-un final, exact în clipa în care Ṭirākulā și cei zece lupi ce-l urmau trecură pe lângă locul în care ea și Eṉōl se aflau în acel moment.

În clipa în care Ṭirākulā trecu pe lângă Alena, Eṉōl întoarse puțin capul ca să vadă ce-o să se întâmple cu acela. Nu respira sărmanul comandant însă, de teamă să nu atragă atenția masivilor lupi roșii asupra sa. Chiar și așa, își simțea inima bătându-i nebunește în piept, deși crezuse că o astfel de fiară nu-l putea băga în sperieți. Se înșelase însă, căci chiar și de era iscusit în luptă, Eṉōl tot nu i-ar fi putut face față Vanamarului, nu de unul singur, și era cât se poate de conștient de asta. Din această cauză și privi într-un final spre Alena, pe care o văzu mișcându-se pe pernuțele moi ale labelor ca să poată privi în urma Vanamarilor, cei care se îndreptau spre „Iscoada” pe care ei o urmaseră până acolo, care era deja înconjurată de alți 15 sau poate 20 de Vanamari.

„Caută ceva!” Spuse Alena dintr-o dată, făcându-l pe Eṉōl să tresară și s-o privească și mai uluit ca mai înainte. De spus însă nu spuse nimic, de teamă să nu fie auzit. Alena însă își continuă nestingherită gândul. „Și cred că-i ceva legat de „Iscoadă!”

„Ce te face să crezi asta?” Îndrăzni într-un târziu comandantul să întrebe.

„Ura din privirea demonului ăstuia. O ură îndreptată spre sărmanul suflet de colo și nu spre noi.”

„Vrei să spui că nu ne-a simțit?”

„Așa e, chiar dacă crezusem că n-o să fiu în stare să ne ascund de-a lui privire. Cel puțin nu aici. Cu toate acestea suntem în siguranță. Pe moment.”

„Iar asta îți dă siguranța să afli ce anume pun la cale, nu?”

„Așa e. Dacă tot Nikkari ne-a adus aici atunci trebuia să fie pentru ceva. Eram sigură de asta.”

„Chiar și așa, ai spus că nu din cauza lui Nikkari am ajuns aici. De ce?”

„Pentru că… n-am vrut să-ți faci idei greșite, căci Nikkari nu ne-a trimis aici, sortindu-ne pieirii.”

„Dar nici nu cred că ne-a vrut binele, știind unde anume ne-a trimis: direct în gura larg deschisă a Vanamarilor, nu crezi?”

Alena surâse iar. „Și mai ziceați de mine că n-am încredere în alții. Sunteți exact ca mine, comandante!”

„Am zis eu asta?!” O întrebă Eṉōl, confuz. „Din câte îmi aduc aminte, cea care a spus că-s mai neîncrezător chiar și decât Prințesa Zeal ai fost tu.”

„Așa să fie?! Nu, dacă zici?!” Răspunse Alena plictisită, deși simțea adrenalina curgându-i prin vene. Ba chiar simți nevoia să-l mai tachineze puțin pe Eṉōl, în care simți frica strecurându-i-se în oase. Doar că lăsă acest gând pentru altă dată, schimbând o privire jucăușă pe una încărcată de ură când îl auzi pe Ṭirākulā șuierându-i printre dinți Iscoadei:

„Dacă tot te-ai întors… sper să fie pentru c-ai ceva important la schimb, Domas! De nu… știi prea bine ce ți se poate întâmpla!”

Cel numit Domas își plecă puțin capul când Ṭirākulā se opri în fața lui. Apoi, după ce privi puțin în jur, la foștii lui tovarăși, care-i deveniseră dușmani între timp, spuse, mârâind cuvintele, „Da, am ceva important de spus, căci m-am întâlnit nu demult cu stăpânul Maranam.”

Auzindu-l pe Domas pomenindu-l pe Maranam, Eṉōl și Alena schimbară priviri. Niciunul nu spuseră nimic însă. Doar Eṉōl îi făcu cu capul vulpii să mai facă câțiva pași în față, ca să asculte mai bine, iar când Alena încuviință, porniră încet spre Vanamari. Se opriră însă doar după zece pași, la cam douăzeci de pași de Vanamari, gândind totuși că poate n-ar trebui să riște atât de mult, odată ce puteau auzi totul prea bine și din locul de unde se aflau. După care, oprindu-se, se priviră iar, dându-i de înțeles celuilalt că gândeau astfel la fel.

Cel uimi însă pe Eṉōl nu fu să audă conversația ulterioară a Vanamarilor lui Ṭirākulā, ci s-o vadă pe Alena transformându-se chiar în fața ochilor lui. Ceva ce mai nu-l făcu să scoată în strigăt de uimire. Înghiți însă strigătul cela când îi ajunse la jumătatea gâtlejului, acoperindu-și după asta gura cu palma să fie sigur că n-o să-i scape strigătul cela totuși, fără voia lui. Un strigăt care stătu cumințel la locul lui, căci Eṉōl îl putu controla în cele din urmă. Ce nu-și putu controla însă fu uimirea și curiozitatea și de asta se apropie mai mult de Alena când o văzu pe aceasta formând iar vestita bilă de foc deasupra palmei stângi, ceva ce-i dădu intenția că avea de gând să atace Vanamarii. Din această cauză și-o atinse Eṉōl pe umărul drept, dând din cap că nu după aceasta, semn că nu era o idee bună. Semn care o făcu pe Alena să se încrunte. După care, când își simți ochii umezi, căci moartea mamei ei îi reveni în minte, privi în altă parte, căci chiar ura Alena să fie văzută plângând.

Privi însă curând spre Vanamari, când îl auzi iar pe Ṭirākulā mârâind printre dinți, „Stăpânul Maranam e aici? Nu vorbi prostii, Domas! De-ar fi fost aici stăpânul Maranam și nu în al său regal al umbrelor, l-aș fi simțit fără doar și poate.”

„Și totuși nu l-ai simțit tu de n-ai știut asta,” spuse Domas cu vădită batjocură în glas. Auzind însă mârâitul aprig al unuia dintre Vanamari, chiar în urechea stângă, îi arătă și el colții, semn că n-o să se lase jupuit de piele fără luptă, după care privi iar la Ṭirākulā, căruia îi spuse, „Am un mesaj să-ți transmit de la el.”

„Care anume?” Șuieră Ṭirākulā printre dinți, cătrănit să afle că Maranam nu-l căutase pe el, ci pe Domas.

„Să fim pe câmpia estică a Paṉi Makkaḷ-ului în două zile de acum încolo. Și… ne-a spus să nu venim singuri, ci s-o aducem și pe Titanida Tīmai cu noi.”

Un urlet îngrozitor ieși din gâtlejul lui Ṭirākulā în momentul în care-l auzi pe Domas pomenind numele Titanidei Urii. Urlet care-i făcu pe toți să tresară, inclusiv pe Domas, care, deși știa prea bine ce-i putea pielea lui Ṭirākulā, tot nu se putea obișnui când acesta urla ca apucatul. Apoi, când înțelese în sfârșit că reușise astfel să se răzbune, măcar astfel pe-al său mare dușman, Domas privi în altă parte, rânjind ciudat, căci așteptase momentul cela de multă vreme: să scape de Ṭirākulā și să-și ia tronul pe care acesta îl luase demult de la el. Cum anume să-l ia înapoi tronul cela? Simplu: scăpând de Ṭirākulā pe câmpul de luptă, așa cum avea de gând să facă de îndată ce-ar fi avut ocazia.