Îngrămădindu-se buluc pe bolta cerului, norii negri, încărcați de ploi grele și vânt năprasnic, se mișcau cu repeziciune în înalturi, îndreptându-se spre o țintă sigură: partea Nordică a Pădurii Kiago, prin care deciseră să treacă, îndreptându-se spre Pădurea Rophion, Fenrir și restul.

  Privind spre acea îmbulzire de nori din înalturi, Fenrir, care stătuse așezat pe un buștean dărmat la pământ de furtuni, privi în zare, căci deși pădurea era destul de deasă în acele locuri, de privirea ageră a lupului nu se ascundea nimic.

  Surprinzându-i privirea, Arion privi și el într-acolo și se îngrijoră și el, făcându-i și pe ceilalți să se îngrijoreze, când văzură privirile lui Fenrir și Arion ațintite spre bolta cerului. Așa că curând începu murmurul printre oamenii Siar-ului: „ce se întâmplă? De ce se uită la cer? Și de ce se face deodată atât de întuneric, deși nu-i trecut de amiază?” șopteau unii, pe când alții începură să-și frece deodată brațele cu palmele, simțind o bruscă răcorire a vremii. „Și se face frig. Mult mai frig pentru această perioadă a anului,” murmurară ei.

  Ascultând ale oamenilor șoapte, Samaya și Bestla se apropiară de Fenrir și Arion care continuau să privească cerul, fără să spună nimic. „Ce se întâmplă?” întrebă Samaya, ajungând în dreptul lor.

  „Privește și singură,” murmură Fenrir. „Mi se pare numai mie sau aceia la sigur nu-s norii lui Boor și Sephir?”

  „Nu ți se pare. Așa e, căci de ar fi fost ei l-aș fi zărit pe Palar printre ei, dar oricât nu m-am forțat să-l văd nu dau de el, acolo, pe cer.”

  „Asta deja e ciudat. Și cum nici Sephir, nici tata și nici bunicul nu-s aici, va fi cam greu de aflat asta,” spuse Bestla bosumflată, căci atunci când Sephir plecase după ceilalți și o lăsase în urmă, fata se simți dată la o parte. Acum însă, văzând acest pericol celestial apropiindu-se de ei, înțelese că nu degeaba Sephir decisese așa. Însă… cum n-avea nici urmă din puterea vânturilor sau a ploilor curgându-i prin sânge, cel puțin nu atât de puternic pe cât o aveau Sephir și Zeal, Bestla se simți neputincioasă și, deși și-ar fi dorit enorm să poate să-și folosească a ei putere de a crea noi lumi și de ai pune pe toți la adăpost, știa prea bine că e posibil să nu-i reușească. Mai ales când Samaya-și aținti privirea asupra ei, văzând-o că se joacă în mână cu un cub gelatinos și oglinzi multiple apărură în jur, reflectând atât natura, cât și cerul pe a lor suprafață.

  „Bestla, oprește-te!” îi ordonă Samaya pe un ton sigur. „Nu știm ce se apropie și nici ce putere are. Până aflăm e mai bine să ne ținem ascunse puterile de ei.”

  „Sunt de acord cu Samaya. Mai bine să ne punem la adăpost până trece,” spuse și Fenrir, de data asta mult mai îngrijorat, văzând repeziciunea cu care cerul se înnegrea, alungând lumina și nefiind în stare să vadă cine sau ce se afla în spatele acelui fenomen neobișnuit.

  „Atunci să aflăm!” spuse Arion cu hotărâre, exact în momentul în care Nathaniel și Mago se apropiară de ei.

  „Cum?” se interesă Fenrir.

  „Să le facem o vizită norilor,” îi răspunse Arion la întrebare și, după ce zvâcni brusc în aer, se transformă în frumosul cal înaripat, alb ca spuma laptelui.

  Fenrir n-așteptă mult să fie invitat. Așa că, cum era obișnuit să călărească pe spatele lui Arion fără hățuri, se aruncă pe spatele lui în momentul în care calul făcu un ultim cerc în fugă pe lângă ei. După care calul își fâlfâi puternic aripile și se ridică în aer, până ajunse mult deasupra pădurii.

  „Dacă tot ai format oglinzile celea, măcar să avem folos de la ele,” spuse Samaya, după ce privi pentru o vreme când la cer, când la oglinzile care începură să dispară una câte una, la comanda Bestlei, care modela nervoasă în mână gelatina albastră-azurie.

  „Ba formează-le, ba fă-le să dispară. Hotărăște-te odată ce va fi mai bine,” spuse Bestla țâfnoasă. După care aruncă cubul gelatinos din mână înspre cele 10 oglinzi care se m-ai vedeau încă în aer.

  Partea de jos a cubului rămase prinsă de palma Bestlei, în timp ce partea de sus, formă o mare oglindă rotundă, de mărimea și forma unei trambuline pentru copii, care rămase să plutească în aer, cam la 20 de metri deasupra capetelor lor.

  „Crezi c-o poți ridica mai sus?” întrebă Samaya, privind încă țintă spre cer.

  „Aș putea încerca, dar pentru a o susține am nevoie de celelalte oglinzi în jurul ei.”

  „Și… cum se presupune că ar trebui să mutăm noi ceva creat de tine, Bestla?” întrebă Samaya, strâmbând din nas. „Oi avea eu puteri magice, da nu mă compar eu cu tine.”

  „Se spune că elevul trebuie să-și întreacă maestrul, da se pare că cu tine am pierdut vremea degeaba,” murmură Bestla, dând din cap cu reproș.

  „Aș putea încerca eu,” spuse Yellen, care se afla la doar câțiva pași în spatele lor.

  Bestla însă o privi pe sub sprâncene, căci deși ajunsese la un numitor comun cu Yellen de când se cunoscură, totuși faptul că aceasta era o Yātrīkar nu-i plăcea și pace. Totuși, trebuia să recunoască că fiind o Yātrīkar, Yellen ar fi putut ascunde puteri imense, pe care ele nu fuseseră încă capabile să le descopere în fată. Mai ales că acele Ceasornicului Vremii o aleseră pe ea ca să le fie nouă stăpână.

  „Am putea încerca,” murmură Bestla cu jumătate de glas, văzând privirea insistentă a Samayei și a lui Yellen ațintită asupra ei.

  „Eu totuși consider că-i riscant,” vorbi în cele din urmă și Nathaniel. „Știm prea bine că Tenebre și ai ei o caută pe Yellen tocmai pentru că e o Yātrīkar. Folosindu-și acum puterea o putem descoperi în fața inamicului. Nu credeți?”

  „Dar eu pot să…,” încercă să se opună Yellen.

  „Sunt de aceeași părere cu Nathaniel,” spuse și Samaya, dar Bestlei răspunsul i se păru prea evident. Așa că murmură îmbufnată: „prea sunteți voi de acord în ultima vreme. Ceva extrem de suspect după părerea mea. Și… aveți de gând să mă m-ai țineți mult așa? Nu de alta, da nu pot ține oglinda ceea la nesfârșit plutind în aer fără suport.”

  „Atunci să-ți arate elevul ce a învățat de la „maestru,” o tachină Samaya și, apropiindu-se de trambulina-oglindă, Samaya formă la rândul ei, deasupra palmei drepte, un cub similar celui din mâna Bestlei. Numai că cel din mâna Samayei avea formă solidă și atrăgea parcă în interiorul lui lumina din jur.

  Anume procesul de absorbție a razelor oarbe de lumină, reflectate pe pereții celor 10 oglinzi ce pluteau în aer, le schimbă poziția și, din a avea un unghi înclinat la 45 de grade, Samaya reuși să le poziționeze la un unghi de 90 de grade, înconjurând astfel complet trambulina.

  Apoi, când oglinzile parcă se lipiră de trambulină, lumina reflectată pe a lor suprafață se reflectă în suprafața sticloasă a trambulinei și astfel se formă deasupra oglinzii orizontale un fel de curent de aer ce se rotea în cercuri lente la o înălțime de aproape 30 de centimetri deasupra oglinzii.

  „Funcționează!” strigă Samaya fericită. Bestla însă, deși în interior era fericită că-i reușise Samayei trucul, totuși preferă să n-o arate deschis și doar murmură un „norocul începătorului” cum obișnuia de obicei să facă.

  Nathaniel și Mago, care înțeleseră trucul Bestlei, schimbară priviri și surâseră. Apoi se îndepărtară de fete și se îndreptară spre ceilalți pentru ai liniști cu privire la ce aveau de gând Bestla și Samaya să facă cu acele oglinzi. În drumul înapoi, Nathaniel puse un braț pe umerii lui Yellen, vrând s-o ia cu el, însă fata se împotrivi și rămase locului, privind țină la modul cum Samaya și Bestla-și foloseau puterile, căci ea era sigură că ar fi putut face la fel, dar nu i se dăduse nicio șansă.

  Totuși, în momentul în care curenții de aer se ridicară mai sus și mai sus deasupra oglinzii orizontale, reflectându-și mișcarea în cele laterale, și crescând astfel în volum de parcă s-ar fi ridicat în aer în spirală, ochii lui Yellen căpătară brusc o nuanță lucioasă, bătând spre alb, în timp ce mâinile ei se întinseră în față, cu palmele în sus, iar deasupra lor se formară aceeași curenți de aer văzuți și deasupra oglinzii, de parcă i-ar fi copiat.

  „Ce face?!” îi strigă Bestla Samayei, când observă starea în care se afla Yellen. Dar… fiindcă ambele se aflau în procesul creației, nu se puteau dezlipi de acel loc și s-o facă pe Yellen să reacționeze.

  Îngustându-și ochii, Samaya analiză îndeaproape mișcările lui Yellen și văzu cum ochii ei reveniră brusc la normal, chiar dacă ea continua să controleze curenții deasupra palmelor. „Cum ai făcut asta?” o întrebă Samaya mirată, dându-și seama că Yellen se întoarse singură la realitate.

  „Nu știu. Nu țin minte,” murmură Yellen înfricoșată, căci cu adevărat nu-și amintea ce se întâmplase cu ea în cele câteva clipe cât fusese în transă. Acum însă, văzându-se controlând curenții de aer deasupra palmelor, se sperie, căci se simțea ciudat, de parcă aceeași curenți ar fi trecut și prin ea.”

  „Lupa!” murmură deodată Samaya, aducându-și aminte, ca o reverie, de lupa văzută deseori la brâul Gaeiei și pe care i se păruse că o văzuse și în reflecția din Fântâna Adevărului, deși nu era 100 la 100 convinsă, atunci când îl însoțise pe Părintele Haos în Deșertul Uitării, iar Yggdrasil îi arătă parte din viitor.

  „Ce?!” strigă Bestla, care auzise că Samaya murmurase ceva, dar nu înțelese ce.

  „Nimic,” se grăbi Samaya să schimbe subiectul. „Să ne concentrăm pe ce făceam,” și, curând, puterea celor trei făcu ca curenții de aer să se ridice la câțiva zeci de metri în aer, ajungând până deasupra pădurii, tot în formă continuă de spirală, și deși nu părea, cea care acțiunase asupra curenților fusese și Yellen, care reuși în cele din urmă să manevreze acei curenți doar cu mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă și-o puse deasupra lor, de parcă ar fi pus un capac, ca pe urmă să-i poziționeze lateral și să vadă atât de clar cum mergeau mici săgeți dea lungul acelei spirale, exact așa cum circulau în realitate curenții de aer.

You might be reading a pirated copy. Look for the official release to support the author.

  Astfel, suprafața spiralei, care ajunse deasupra pădurii, reuși cumva să „absoarbă” imaginile de deasupra ei și, trecându-le apoi cu repeziciune prin corpul subțire al spiralei, de parcă ar fi coborât pe un topogan, se reflectară mai întâi pe oglinda orizontală, ca mai apoi să fie clar văzute și pe cele orizontale.

  „Sfinte Dumnezeule!” murmură Mago, când întoarse fără să vrea capul spre fete și văzu furia cu care norii acopereau cerul într-o pânză de smoală. A lui remarcă îi făcu și pe ceilalți să privească în aceeași direcție și, toți până la unul, priviră îngrijorați la ceea ce se întâmpla mult deasupra lor.

  Tot pe suprafața oglinzilor, Samaya și Bestla îi văzură pe Fenrir și Arion zvâcnind dintre copaci și ridicându-se iarăși deasupra pădurii, căci prima dată când ieșiseră, cerul începuse deodată să scapere și, ca să nu fie observați, Arion decise să se pună la adăpost pentru o scurtă vreme. Acum însă, când cerul se „calmase” de furia fulgerelor, lăsând-o doar pe cea a norilor care alungau lumina și seninul bolții cerești, cei doi se încumetară să se ridice iarăși sus.

  Dar… când ajunseră să plutească exact peste vârfurile copacilor, Arion observă spirala energetică a fetelor și decise că va fi mai în siguranță pentru toți de el și Fenrir se vor ascunde în spatele acelor curenți de aer.

  Astfel, puși la adăpost, cei doi priviră țintă spre herghelia de nori furioși care se apropia de ei și, cât de curând, înțeleseră că cel ce-i controlează nu-i nici Boor și nici Sephir.

  „Deși am senzația că aici e mâna șarpelui Ian Gyar, totuși ceva-mi spune că nu-i întru totul adevărat,” spuse Fenrir.

  „Sunt de acord cu tine, căci norii din partea asta luminată de cer sunt la fel de speriați ca și noi, dar niciunul din ei nu-mi poate spune cine se apropie, iar ei știu prea bine chipul lui Ian Gyar.”

  O săgeată neagră străpunse bolta nopții profunde ce punea stăpânire peste orizonturi, în timp ce o ploaie abundentă începu să curgă deodată din înalturi. Și… deși la început păru că acea săgeată pierde lupta cu furia naturii, Fenrir o observă curând redresându-și direcția și îndepărtându-se în viteză spre ei.

  „E Argol! Săgeata ceea care se apropie e Argol, Arion,” strigă Fenrir, lovind ușor cu palma pe spatele calului.

  „Da te aud eu. Nu-i nevoie să mă faci și să simt,” îi spuse calul cu reproș, căci una dintre lovituri o simțise chiar bine pe șira spinării.

  „Oi, cer scuze!” răspunse vesel Fenrir și-și întinse apoi brațul stâng în lateral, rămânând în așteptare.

  Câteva minute mai târziu, Argol se lăsă să „cadă” din înalturi și se așeză apoi pe brațul tânărului, încolăcindu-și ghearele puternice în jurul brațului, pentru echilibrul. Apoi, vulturul deschise de câteva ori pliscul, scoțând un sunet straniu, fapt ce-l făcu pe Fenrir să-și apropie urechea de pliscul lui Argol, căci din cauza tunetelor și a vuietului ușor scos dintr-o dată de curenții de aer ai fetelor, îi venea destul de greu să deslușească cele transmise de uliu.

  Fenrir întoarse brusc capul și privi în aceeași direcție de unde venise și Argol, în momentul în care Arion își întinse larg aripile, văzând un cal negru în fața acelor nori, iar pe spatele acelui cal era o figură-fantomă, pe care n-o m-ai văzuse niciodată. Apoi, atât el, cât și Fenrir văzură cele două pantere negre, alergând în stânga și dreapta calului.

  „Maranam!” murmurară Arion și Fenrir în același timp. „La adăpost!” strigă Fenrir din înalturi, dar era prea sus ca să fie auzit de cineva.

  Doar în momentul în care văzură calul coborând cu viteză impresionantă din înalturi, Samaya înțelese că cineva periculos se apropie. Mai ales că-l văzuse pe Argol pe brațul lui Fenrir, iar acel uliu aproape niciodată nu părăsea creștetul pleșuv al Muntelui Fricii. De aceea Samaya privi îngrijorată în oglindă și citi pe buzele fratelui ei, care continua să le strige „Maranam! Fugiți!”

  Samaya lăsă să-i scape din mâini cubul și, întorcându-se brusc spre oameni, le făcu semne disperate cu brațele să se pună la adăpost. Apoi, după învălmășeala și nebuneala cauzată de strigătele Samayei, de semnele făcute de ea, de cubul care căzând la pământ produse un impact puternic, bine simțit sub picioare de toți în timp ce a impactului putere se răspândi în jur de parcă ar fi fost o zonă de radiații care făcu să cadă cu zgomot toate oglinzile din jurul lor, oamenii se putură lua în mâini și o luară cu toții la fugă spre pâlcul de copaci dărmați la pământ ce se vedea nu departe de ei.

  Ajunse lângă Nathaniel și Mago - Samaya, Bestla și Yellen, se ascunseră și ele după trunchiul unui copac extrem de gros și priviră spre locul în care mai înainte se înălțase construcția de oglinzi. Astfel văzură cum cubul Samayei își retrase înapoi energia pe care o împrăștiase în urma impactului și cum apoi începu să „înghită” flămând oglinzile, transformându-le la început în aceeași gelatină din care fuseseră create.

  În momentul în care cubul deveni doar un cub de lemn, aparent fără valoare, Arion-calul se văzu zburând foarte aproape de pământ și îndreptându-se în viteză spre același loc în care se ascundeau ceilalți. Anume în acea clipă Argol se desprinse de pe brațul lui Fenrir, se avântă în aer înspre pământ, prinse cubul în ghearele sale și țâșni ca săgeata spre Samaya, pe brațul căreia se și așeză într-un final, după ce lăsă să-i scape cubul dintre gheare, care ajunse în cele din urmă în poala fetei.

   Apoi îi văzură pe Fenrir și Arion fugind cât îi țineau picioarele spre ei, căci odată ajuns pe pământ, Arion fu nevoit să-și reia trupul uman, căci altfel nu s-ar fi putut ascunde, mai ales că pâlcul cela de nori ce la început fu văzut doar pe cer, venea spre ei printre copaci, c-o viteză amețitoare, de parcă ar fi fost fum gros mișcat din urmă de-o energie nevăzută.

  Fenrir și Arion se aruncară practic în spatele unul alt trunchi gros care zăcea nu departe de cel în spatele căruia se ascundeau Samaya, Bestla, Yellen, Nathaniel și Mago. Abia după ce se puseseră la adăpost, Arion se întoarse spre ceilalți și le strigă: „băgați-vă cât puteți sub trunchiuri sau faceți-vă una cu pământul în timp ce vă țineți agățați de ce puteți și nimeni nici măcar să nu respire până nu trece norul cela, de vreți să trăiți.”

  La început oamenii nu înțeleseră la ce se referise Arion, ci doar stăteau cu gurile căscate în timp ce priveau înspăimântați la ceea ce se apropia de ei. Dar le urmară curând exemplul, văzând repeziciunea cu care Fenrir și Arion aruncară tot ce era de prisos pe lângă copacul căzut și curând se băgară sub el, apucându-se strâns cu brațele și picioarele de crengi groase, încolăcindu-le în jurul lor, ca să le mențină echilibrul în timpul impactului iminent.

  Apoi, brusc, se făcu liniște. Dar nimeni dintre cei ce se ascunseră nu se încumetă să iasă din al său ascunziș. Și făcură bine, căci curând după aceea se auziră copitele unui cal lovind cu putere pământul în galopul său, ca mai apoi să audă și urlete ciudate venind dinspre norii ceea de fum.

  Deși știa că poate n-ar fi trebuit s-o facă, Fenrir se aplecă ușor și privi în depărtare: astfel văzu la început copitele calului negru al lui Maranam, apropiindu-se de ei de parcă ar fi mâncat pământul. Apoi el își ridică privirea de pe încălțările acestuia mai sus pe corp până ajunse la umeri și văzu că Maranam purta o lungă mantie neagră, cu gluga pusă pe cap - glugă care-i acoperea de altfel mai mult de jumătate din față. Dar totuși… Fenrir observă ochii săi negri, care începură să ardă deodată în momentul în care ajunseră în dreptul lor.

  De parcă ar fi simțit ceva pândindu-l, Maranam opri brusc calul, făcând copitele acestuia să alunece puțin pe pământ. La fel de brusc se opriră și panterele, așteptând ordinul stăpânului lor.

  După ce opri calul, Maranam privi înspre locul în care se afla Fenrir. Însă privirea-i fu brusc încețoșată de norul de fum care-l ajunse din urmă și-l ascunse de privirile celorlalți pentru scurtă vreme.

  În momentul în care norul de fum se dispersă, lăsând în urmă doar un amurg de seară, cu o lumină slabă ce abia permitea să se vadă în jur, Maranam fu văzut trăgând de căpăstrul calului și pornind încet spre locul în care era Fenrir și ceilalți. Dar… nu m-ai simțea aceeași energie a cuiva puternic așa cum simțise în momentul în care decise să se oprească și asta-l scoase din minți, făcându-l să răcnească, căci acea energie pe care-o simțise i se păruse atât de bine-cunoscută, a cuiva pe care-l învinse demult și pe care-l crezuse pierit din această lume.

  Dar… pierdu Maranam urma acelei legături datorită Samayei care se teleportă lângă al ei frate, în momentul în care simțise că privirea lui Fenrir l-ar putea atrage spre ei pe Călătorul nedorit. Așa că, ajunsă lângă el, Samaya-i acoperi ochii lui Fenrir, șoptindu-i cu vocea ei telepatică: „nu-l lăsa să te simtă, Fenrir. Nu știu de ce, dar am impresia că pe tine te caută.”

  Apoi, Samaya începu să alunece, căci se ținea doar c-o mână de-o creangă ce reușise s-o apuce când apăruse lângă Fenrir. Simțind-o că-și pierde echilibrul, dar fără a deschide ochii, căci decise să-și asculte sora pentru a nu-i pune pe ceilalți în pericol, Fenrir întinse brusc brațul și-o prinse pe Samaya de cingătoare, trăgând-o spre el.

  Când fu în sfârșit în siguranță, Samaya închise ochii și pătrunse și ea în propria lume crepusculară, având forma lui Jar de data asta. Astfel, privi în jur și observă cum Maranam privește cu atenție în jur, dar nu-i fu dat să vadă nimic, căci locul era acoperit de un fel de magmă roșie pe care Jar o putu vedea, dar nu și Maranam.

  Urmărind sursa acelei magme, Jar văzu că ducea spre Fenrir, numai că el stătea ascuns în spatele acelui trunchi gros sub forma aceluiași lup negru pe care Dike-l văzuse în reflecția din flăcări și care deseori i se arătase lui Obregon în vis și nu cu forma lui umană.

  „Cine să fie…,” murmurară buzele lui Jar, dar acesta tăcu brusc, simțind mișcarea făcută de Maranam, care trase brusc de hățuri, forțând calul să se întoarcă pe drumul principal, ca mai apoi să-i dea pinteni și să plece în galop, înțelegând că nu-i va fi dat în acea seară să vadă sursa acelei energii pe care-o simțise.

  Panterele-l urmară pe Maranam imediat după. Deși Kurūcim privise pentru câteva clipe înspre Jar, de parcă l-ar fi simțit acolo.

  Când în sfârșit Maranam și panterele dispărură în zare, Jar reveni în lumea reală, iar Samaya stătea de data asta în picioare, pe același drum pe care plecaseră ai lor vrăjmași, de parcă s-ar fi teleportat și ea prin spațiu, deși mai înainte stătuse lângă Fenrir.

  Simțindu-și brațul liber și auzind și fâlfâitul aripilor lui Argol care se ridicase în aer și se apropiase de Samaya, Fenrir deschise ochii și privi cu atenție în jur. Văzând că locul e sigur, deși aproape cufundat în beznă, Fenrir ieși din ascunzătoare și le spuse și celorlalți să iasă, odată ce e sigur.

  Unul câte unul ei își părăsiră ascunzișurile și se apropiară de cei doi gemeni care stăteau în mijlocul drumului, privind încotro dispăruse Maranam.

  „Deși știam că e aproape începutul acestui război, n-am crezut niciodată că-mi va fi dat să văd chipul lui Maranam în persoană,” murmură Arion.

  „L-ai văzut și tu?!” întrebă mirat Fenrir, iar Arion încuviință imediat. „Dar… totuși, de ce ai spus că eu sunt cel pe care-l caută, Samaya?”

  Fără să-l privească, Samaya-i spuse: „pentru că și tu, ca și mine ai un alt spirit trăind în tine - lupul negru, cel care poate proteja întinsurile de Maranam, ascunzându-le cu o peliculă de magmă fierbinte.”

  Răspunsul Samayei îi uimi pe ceilalți, nu însă și pe Fenrir. „Știai?” îl întrebă deodată Arion.

  „Bănuiam cel puțin,” murmură Fenrir. „Mi-a fost dat să văd asta odată, copil fiind, când m-am întâlnit cu Baradar. Dar… cine poate fi acel spirit nu pot să-ți spun.”

  „O să aflăm când o să dăm ochii cu Maranam,” spuse Samaya cu hotărâre, „iar de nu vreți să ne fie astăzi sfârșitul, ar trebui să ne grăbim, căci Maranam se poate întoarce și nu cred că același vicleșug pe care l-am folosit acum ne poate salva și a doua oară.” După care Samaya porni înspre locul în care stătură ascunși, urmată fiind îndeaproape de ceilalți și, curând, toți se afundară cât mai repede în pădure.