Grădinile de aur ale Palatului Noear se aflau în plină sărbătoare. De jur împrejur erau copacii superbi care străluceau în lumina lunii și a ghirlandelor multicolore cu care minikinii, cei însărcinați cu organizarea petrecerii, împodobiseră locul. Apoi se vedeau și alte mici ornamente pentru înfrumusețare și, desigur, cea mai spectaculară și cu adevărat mândria minikinilor-organizatori: scena. Anume acolo și era cu adevărat inima petrecerii și locul spre care fiecare invitat la petrecere-și ațintea în acele clipe privirea, sâltând ușor pe scaun din cauza muzicii săltărețe.

Și aveau de ce acei minikini să-și țină ochii ațintiți spre scenă, căci anume acolo se afla forfota cea mare. De ce? Pentru că toată lumea, care avea chef de dans și se încumetase să se ridice de pe scaune încă înainte de vreme, încerca din răsputeri să găsească un loc comod, c-o vizibilitate mai bună a minikinului care se afla în acele clipe pe scenă și-i învăța pe invitați dansul tradițional al Noearilor.

„Un pas înainte… doi înapoi… un salt în dreapta și unul pe loc. Apoi doi pași în stânga… unul înapoi… ne rotim pe călcâie și mergem pe loc,” tot striga „profesorul” din toți bojocii ca să fie auzit de toți în acea învălmășeală. Și, în timp ce dansa, înfierbântat din cauza muzicii care răsuna de jur împrejurul grădinilor, tot bătea sărmanul din palme, îndemnându-i pe toți acei învățăcei care dădeau tot ce-aveau mai bun în ei ca să devină dansatori profesioniști și cât mai curând posibil.

Dar, în acea grădină splendidă, frumos împodobită de petrecere, nu dansa chiar toată lumea. Și nu ne referim aici la cei ce încă stăteau pe scaune și nu se încumetau să se apropie de scenă. Nu, vorbim acum de cei cărora nu le prea plăcea învălmășeala, cel puțin să fie prinși în ea, dar cărora le plăcea totuși s-o privească. Și unii dintre aceștia erau Odin și Gaea, care se plimbau la pas domol printre mese, privind cu mare drag la acel dans ciudat în care se prinseră mai multe nații.

„Chiar e o vedere plăcută de aici,” spuse Odin surâzând, văzând cu câtă dăruire se implicau invitații în dansul Noearilor.

„Ți-am spus eu c-o să fie așa,” răspunse Gaea, zâmbind cu bunătate. Al ei zâmbet însă era și din cauza unui copil-minikin, ce abia începuse a merge, dar care sălta și el pe loc, prins de valul acelei muzici săltărețe. „Cum rămâne cu Dike? O să vină și el la petrecere?”

„Probabil că da. Chiar dacă știu că era ocupat cu altceva pe moment și departe de aceste locuri. Totuși cred că vine. Trebuie de altfel, căci… știi și tu la fel de bine ca mine relația lui strânsă cu regina. Și, de nu vine, o să-i aducă Reginei Noea o mare ofensă.”

Auzindu-l vorbind astfel, Gaea strâmbă din nas. „Ei bine, asta cu „trebuie” e doar o idee învechită, măi Odine, căci… nimeni în ziua de azi nu-i obligat să se ducă nicăieri dacă are altceva de făcut.”

„Poate și ai dreptate. Dar totuși…”

„Vino la dans, Mamă Pământ!” Spuse o ea-minikin, apucând-o pe Gaea de mână și încercând s-o tragă spre ringul de dans. „Hai, vino! Dansează cu noi.”

Văzând insistența minikinei, Gaea zâmbi iar și se aplecă ușor spre ea, mângâindu-i căpșorul. „Poate mai târziu, scumpo. Acum e prea aglomerat acolo. Și știi și tu prea bine că nu iubesc deloc îmbulzeala.”

Cuvintele Titanidei o întristară pe minikină, care-și plecă capul pentru câteva clipe. Însă, cum nu era gata să renunțe, își ridică rapid căpșorul și spuse: „dar… acolo nu-i chiar așa mare îmbulzeală. Dacă și vii…,” văzând însă că Gaea dădu din cap că nu, încă zâmbindu-i, minikina, bosumflată, le întoarse spatele celor doi Titani și se îndreptă spre ringul de dans, abia târându-și picioarele. În drum spre ring însă, un alt minikin se apropie de ea în grabă, o apucă de braț și-o trase după el, făcând-o să uite de supărare.

Dar, chiar și de văzuse el că supărarea minikinei nu dură mult, Odin decise s-o zădăre puțin pe Gaea. De aceea și spuse: „mi se pare mie c-ai fost totuși prea dură, Mamă Pământ. Numai ce.” Și, văzând privirea furioasă a Gaeiei, care nu iubea deloc să fie certată, chiar și în glumă, Odin surâse și spuse: „Ce de data asta?”

„Nimic important. Doar îmi dau seama că n-ai învățat vechea lecție și încă-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala. Să știi, Odine, că asta nu-i bine deloc. Absolut deloc.”

„Nu înțeleg de ce te superi atât de tare. Doar încercam să te fac să te simți mai bine. Se pare totuși că mereu sunt eu de vină. Ca de fiecare dată, deși cea care înțelege greșit cuvintele mele ești tu.”

„Acum eu sunt de vină?” Se burzului Gaea la el. Dar, văzându-l că zâmbea, zâmbi și ea. „Da, da, știu la ce te gândești acum. Chiar și așa: nici să nu-ți treacă prin cap. N-o să meargă!”

„Crezi? Eu sunt totuși de altă părere. La fel cum sunt sigur că dac-o fac o să fie amuzant pentru toți.”

„Atunci: fă-o! Dacă ții cu tot dinadinsul. Dar, înainte de asta, permite-mi să-ți spun ce te așteaptă după asta, Titane: o altă eternitate în Deșertul Uitării. Și… știi prea bine ce-mi poate pielea când sunt cu adevărat supărată.”

„Da știu eu, știu. Cum aș putea să nu știu, căci ultima dată când te-am supărat am țopăit ca iepurele timp de trei luni. Și nu doar am țopăit, ci, datorită ție, am simțit tot ce simte un iepure fugărit de-o vulpe. Și… nu, mulțumesc pentru astfel de experiențe. Cea din pielea iepurelui a fost de ajuns. Și zic totuși să mergem acum spre balconul cu lilii. Acolo o putem găsi cu siguranță pe Noea și parte din Consiliul Bătrânilor.”

„Schimbi subiectul acum?” Îl întrebă Gaea, încruntându-se comic.

„Nu. Doar… încerc să scap cu pielea întreagă.” Și, surâzând ambii, se îndreptară spre vest, acolo unde se afla balconul cu lilii și unde ei presupuseră că se afla gazda.

Trecând însă pe lângă pădure, deși nu chiar atât de aproape de ea, dar totuși printr-un loc de unde intrarea în pădure se vedea bine, Gaea se opri locului și privi într-acolo. Odin, văzând-o oprindu-se și privind spre pădure, văzu și el același lucru ca și Titanida: pe Baradar, apărând dintre copaci. Dar nu doar asta-i atrase atenția Titanidei, ci și modul în care el acționa: părând oarecum supărat și bombănind întruna ceva.

„Ceva-i în neregulă, Gaea?”

„Da. Minikinul și Pădurea. Strălucesc ciudat. În faimoasa Lumină a Umbrelor. Ah, am zis eu că ceva se poate întâmpla azi și-am avut dreptate: Moirae! Le simt prezența aici.”

Odin surâse însă neîncrezător: „Moirae? Ei, nu poate fi! Știi prea bine că cele trei urzitoare-s…” Titanul însă păstră brusc tăcerea. Și, plecându-se pe spate, cu ochii închiși și mâinile în lături, începu să plutească în aer.

Acest fenomen neașteptat n-o sperie pe Gaea. Și nici n-o miră. Ea doar închise ochii și, atingând palmă de palmă ca într-o rugăciune, murmură: „Yggdrasil! Ești aici?” Și, cât de curând, auzi vocea de tunet a lui Yggdrasil, dar se pare că doar ea o auzea, căci ceilalți își continuară dansul și veselia:

„Da, Mamă Pământ, ai dreptate! Sunt aici. La fel ca și Moirae, căci sunt la curent că le-ai simțit prezența deja.”

„Da. Am simțit-o. Dar nu înțeleg de ce sau de unde-o simt.”

„Dinspre pădure. Și… minikin. Se pare c-a băut din apa Izvorului Sfânt. Dar, în loc să devină nemuritor, și-a blestemat sufletul, căci apa ceea era blestemată.”

Auzind aceste cuvinte, Gaea deschise brusc ochii și privi deasupra palatului. Dar, în loc să vadă proiecția lui Yggdrasil cum se așteptase, văzu ochii Haosului plutind în aer. Dar ochii lui nu doar pluteau acolo sau priveau la veselia din jur, ci păreau să caute pe cineva.

De asta și spuse Gaea: „și părintele Haos e aici. N-am știut c-a fost și el invitat la petrecere. Și e straniu, căci el aproape niciodată nu se arată pe pământ. Acum însă a venit. Ceva se pare că l-a atras aici. Dar… ce anume?”

„Schimbarea destinelor se pare. Și cred că are de-a face cu Eris și acel minikin. Doar ei i-ar fi putut trece prin minte să schimbe și destinul acelui băiat. De asta și a ajuns să-l controleze pe regele-șarpe Ian Gyar, cel care-a blestemat inima acestui copil inocent pe care l-a făcut, prin vicleșug și cu ajutorul celor trei Moirae, să bea din apa blestemată.”

Și, când Yggdrasil tăcu pentru scurtă vreme, Odin deschise brusc ochii. Apoi lovi cu palmele în pânza aerului de parcă ar fi lovit pânza unor tobe invizibile. Asta-l aruncă în sus. Apoi, după ce pluti astfel timp de câteva secunde, se roti prin aer, luă o poziție așezată turcește și se uită și el spre pădure. Ochii lui însă arătau diferit de data aceasta: erau complet negri de parcă ar fi fost influențat de însăși Māṉsṭar Kēlaksi în acele clipe. Și, după alte câteva clipe de privit la minikin și pădure, Odin spuse: „Aveți dreptate ambii. Moirae-s aici. Ne pândesc.”

Cuvintele lui o făcură pe Gaea însă să scapere de furie. „Unde-s vrăjitoarele celea?” Șuieră Titanida printre dinți, iar mâna ei dreaptă scoase o săgeată din tolba de la spate, în timp ce desprinse cu cea stângă arcul de la brâu.

„Sunt la marginea pădurii. Se ascund după primul rând de copaci. Și… Decuma are deja Foarfecele Morții în mâinile ei.”

Gaea tresări și privi speriată la Odin. „Nu-mi spune că Lodur le-a dat deja puterea să controleze destine. E prea devreme. De ce-a făcut-o totuși?”

„Pentru că eu i-am dat acest ordin,” auziră ei vocea Haosului plutind în jurul lor așa cum auziseră vocea lui Yggdrasil. „Și-am decis asta înțelegând că e deja timpul să dăm muritorilor puterea de a-și decide propria soartă. Însă se pare totuși că m-am grăbit, căci nu am calculat prea bine influența și impactul răului asupra acestor pământuri care vor fi cât de curând scăldate în sânge, când multe vieți vor fi luate și multe suflete speriate vor lua calea Purgatoriului. Și… se va începe totul cu Noearii.”

Ultima parte a celor spuse de Haos se auziră tunând în jur, în timp ce ochii lui dispărură înainte ca el să-și termine al lui gând. Dar Haosul nu dispăru pe nevăzute așa cum apăruse, căci, doar pe pământ, când ochii Haosului dispăreau, iar el se reântorcea în Cosmos, cenușă neagră și scântei aprinse se vedeau plutind în aer. Acele scântei însă nu se stinseră curând, la fel cum cenușa nu fu bătută de vânt. Acestea se adunară cât de curând grămadă, de parcă ar fi fost controlate de o mare putere invizibilă. Și, la câteva clipe după aceea, formară două mari aripi negre lipite de spatele lui Odin.

Abia atunci Odin spuse cu voce gravă, preocupată: „E războiul, Gaea! Suntem deja în război. Și se pare că chiar din această noapte începe profeția, cea de care ne-am temut cu toți atât de multă vreme. Acea profeție scrisă pentru noi de alții, dar pe care noi ne-am fi dorit să nu se împlinească nicicând.”

„Cine suntem noi să ne opunem profeției, Odin?” Spuse Gaea, punând săgeata în arc și pregătindu-se de tragere. „Nimeni. Doar niște mici furnici în acest imens mușuroi al Cosmosului. Chiar și așa micile creaturi nu-s inutile: nici Cosmosului, nici pământului. Ele aduc mai mult folos decât se poate crede. De aceea, dacă tot suntem forțați să luptăm în acest război, atunci să fim noi cei care-l vor începe.” Și, fără a mai sta mult pe gânduri, Gaea eliberă săgeata din arc. Aceasta zbură ca vântul spre pădure și, cât de curând, se înfipse în trunchiul unuia dintre copacii din primele rânduri, exact acel copac după trunchiul căruia se ascundea Morta.

Imediat ce săgeata mușcă adânc din scoarța copacului, Morta apăru de după trunchi și privi spre Gaea și Odin, rânjind. „Se pregătesc de război, surorile mele,” spuse ea. Și, mai făcând un pas în lateral, spre dreapta, din trupul Mortei se desprinseră și celelalte două surori ale ei, care zâmbeau în același mod batjocoritor celor doi Titani.

Gaea, văzându-le pe cele trei vrăjitoare privind-o sfidător, le trimise un gând: „ați mers prea departe de data asta, Moirae, când ați decis să vă implicați în acest război. Ați greșit extrem de mult aliindu-vă cu Ian Gyar și ajutându-l să distrugă acest popor. Și știți de ce? Pentru că n-ați făcut decât să vă semnați sentința definitivă, iar eu vă asigur că voi fi acel călău care vă va distruge până la urmă.” Și, mai punând o săgeată în arc, Gaea trase spre cele trei Moirae.

Vrăjitoarele însă, deși văzură săgeata ceea zburând ca vântul spre ele și amenințându-le cu moartea, doar rânjiră. Și, în clipa în care săgeata ceea era pe cale să intre în trupul Decumei, cea din mijloc, cele trei Moirae redeviniră una. Numai că de data aceasta nu mai aveau chipul Mortei, ci al acelei fecioare văzute de Baradar în pădure.

Iar această unică Moirae râse ca o nebună când săgeata trasă de Gaea se înfipse într-un alt copac, mult în spatele lor. Și, după ce-și întinse mâinile în față, cu palmele spre cer, făcu să apară Palantirul Vieții deasupra palmelor, același Palantir distrus de Ian Gyar. Numai că acesta avea totuși dimensiuni mai mici și o singură nuanță - neagră. Pe suprafața lui însă se vedea imaginea unei mari lupoaice albe reflectată, o lupoaică ce înainta la pas lent traversând o imensă vale. Dar, în acea imagine de pe Palantir, nu se vedea prin care vale anume trecea lupoaica.

Și, deși Moirae crezuseră că doar ele vedeau acea imagine, ce le surprinse și pe ele, căci deși erau ele urzitoarele destinelor nu-l puteau totuși controla pe deplin, greșeau enorm. Și greșeau cele trei vrăjitoare tocmai pentru faptul că Odin, care avea ochi ageri, văzu acea lupoaică. Dar, după cum acea imagine era parte dintr-o profeție necunoscută lui, decise doar să și-o întipărească în minte și s-o păstreze pentru el pentru când va veni cu adevărat timpul să reveleze și altora cele văzute.

Apoi, când înțelese că-i mai bine ca lupta lor cu Moirae să n-aibă loc acolo ca să nu întrerupă petrecerea, Odin se apropie brusc de Gaea, o îmbrățișă de la spate, iar când cele două aripi negre, ce se strânseră în jurul lor, o acoperiră complet pe Gaea, cei doi dispărură. Și, ca prin minune, de parcă n-ar fi fost ele cele care se controlau pe sine, dispărură și Moirae din acea pădure.

În urma lor însă petrecerea continua, căci toată lumea, fiind prea concentrată pe muzică și joc, nu priviră nici pentru o clipă în jur să vadă de se întâmplă ceva. Astfel nu-și dădură seama de niciun pericol și nici de faptul că cei doi Titani dispăruseră.

Dar nu la fel se întâmplă cu Baradar. Acesta, complet înnebunit și transformat mintal, ședea așezat la marginea pădurii, cu coșurile cu flori proaspete de-o parte și de alta a lui, cu genunchii strânși la gură și cu ochii împăienjeniți din cauza unei vrăji. Tocmai de aceea și bombănea întruna: „ei se bucură de petrecerea care trebuia să fie doar a mea și a reginei mele. Ei se bucură de munca enormă pe care-am depus-o eu organizând această petrecere. Tocmai de aceea ei sunt trădătorii, ei sunt intrușii, ei sunt cei care vor să-mi fure ce-i al meu: pe a mea regină și acest palat. Dar… de ce? De ce sunt ei aici? De ce-au venit să-mi ia ce-i al meu? În special gnomii. Îi urăsc. Îi urăsc atât de mult. Vreau să moară. Da, să moară. De aceea trebuie uciși. Trebuie exterminați, căci doar atunci al meu stăpân… he-he-he, care al meu stăpân?! Sunt eu stăpânul. Eu sunt al meu stăpân și singurul care le va decide tuturor soarta.” Și, rânjind demonic, Baradar privea țintă la toți cei care dansau și se bucurau din plin de acea superbă petrecere.

Și, deși râsul lui Baradar se auzise până la cer, revelând întregii lumi a sa nebunie, cei de la petrecere nu observară asta. Nici măcar unul din ei, căci erau cu toții absorbiți de acel basm creat de Noeari și nimănui nu-i păsa de fapt de-un minikin ce băuse din apa unui Sfânt Izvor în timp ce visa la nemurire.

În loc de nemurire însă, Baradar își văzu șarpele inimii strecurându-se în adâncul ființei sale. Astfel ura puse complet stăpânire pe el, o ură de care nu se crezuse nicicând capabil, o ură care-l distrugea pe dinăuntru. Și, în același timp, acea ură îi distrugea și restul din jurul lui. Dar ceea ce nici măcar Baradar nu știa, deși se credea propriul stăpân, era faptul că era controlat de-o minte diabolică, una din îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi, care-i invadase ființa și căuta astfel răzbunare pe toți și pe toate, iar cei ce-aveau să cadă victime inocente acelei răzbunări erau toți cei aflați în acele clipe în Grădinile de Aur ale Noearilor.

***

Deșertul Uitării nu era decât o lume imaginară, cea creată de Yggdrasil și Titani pentru a-i pedepsi pe toți cei care-au îndrăznit vreodată să rănească lumea sau creaturile vii care-și duceau viața pe întinsurile bătrânului pământ. Și, chiar dacă arăta ca orice deșert întâlnit pe întinsurile pământului, Deșertul Uitării era totuși unul special. Avea un nisip auriu, de-o nuanță rișietică sclipitoare uneori, ce se întindea pe sute, dacă nu mii de kilometri în zare.

Acel nisip însă era unul special. La fel ca aerul din jur care în condiții normale era transparent și ușor de respirat. Dar, atunci când tălpile unei ființe cu suflet negru și încărcat de păcate atingeau acel nisip, acesta căpăta culoarea flăcărilor, iar aerul din jur devenea și el extrem de fierbinte, arzându-te pe dinăuntru. Anume astfel erau pedepsiți cei păcătoși, căci cei fără puteri magice, de ajungeau vreodată în Deșertul Uitării, erau cât de curând transformați în fum și scrum, căci nu puteau face față pedepsei divine. Astfel erau complet șterși din cartea de istorie a umanității și nimeni nicicând nu-și mai amintea de ei.

Apoi, când acel suflet negru era sortit pieirii, pe cerul Deșertului Uitării apărea un soare roșu, același soare care apărea adesea și pe cerul Māṉsṭar Kēlaksi când Eris avea nevoie să vorbească cu Haos. Și, ca să fim sinceri, acel soare nu era decât inima lui Haos, cea care a fost sortită plutirii eterne prin Cosmos, după ce al său trup de piatră a fost făcut fărâme în acel mare război și asta din cauza că inima Haosului era strâns legată de energia lumii. Tocmai de aceea nici inima Haosului nu putea fi distrusă.

Dar, cum nu mai avea un trup în pieptul căruia să bată, Soarta i-a dat acelei inimi un alt destin. Astfel a fost sortită să fie soare Găurii Negre Māṉsṭar Kēlaksi și astfel să echilibreze energia neagră din jurul ei doar ca să nu-i permită nicicând lui Eris să scape de acolo. Totodată însă, când Yggdrasil și restul Titanilor au decis crearea Deșertului Uitării, aveau nevoie de lumină acolo. Dar, cum într-o lume magică soarele universului nu putea ajunge, Cosmosul însuși s-a miluit de ei și-a permis aceleași inimi a Haosului, care avea parte din a lui energie, să lumineze și acel Deșert al Umbrelor.

Și, după ce acea lume a fost complet desăvârșită, Yggdrasil, având permisiunea întregului Univers, își scoase rădăcinile adânc ascunse în inima Paradisului și le înfipse apoi în nisipul fierbinte al Deșertului Uitării. Dar Yggdrasil nu fu singurul care părăsise atunci Paradisul. El, ajutat de Odin și Gaea, strămutară atunci și Fântâna Adevărului, iar ei deciseră asta tocmai pentru faptul că cineva încercase să fure apă din acea sfântă fântână, din care aveau dreptul să bea doar cei sortiți.

Astfel, când Yggdrasil și Fântâna Adevărului fură strămutați din Paradis, Grădinile din jurului palatului de piatră al Geneiei se cufundară în umbră. Și, din acel moment, Genea fu condamnată la o eternitate trăită în umbră și rușine.

***

Nimeni nicicând nu știuse cu adevărat când și cum apăruse Fântâna Adevărului în Cosmos. Și, chiar dacă era acest adevăr șoptit mereu de buzele Titanilor, nimeni nicicând nu putu să afle nimic nici despre istoria lumii care rămânea o mare taină așa cum fusese și apariția lui Yggdrasil în lume. La fel nimeni niciodată nu fu capabil să bea din apa Sfântului Izvor, cel care umplea Fântâna Adevărului până la refuz, deși fuseseră mereu din cei ce-și doriră nemurirea și cârma lumii, căci anume imposibilitatea de-a bea din apa Sfântului Izvor îi făcu pe Titani și Muritori să susure mereu că „cel ce va bea din acea apă nu doar că va deveni nemuritor, dar va avea de asemenea și cârma lumii.”

Se înșelau însă cu toții în acel adevăr: căci nimeni nicicând nu ajunse lângă colacul fântânii și că nimeni nicicând nu luase apă din acel izvor și asta din cauza că doar Moirae avură o astfel de șansă - să fure apă din Izvorul Sfânt, în ziua când au fost create.

De fapt când și cum au apărut cele trei Moirae în Univers era tot o mare taină: pentru restul Titanilor și al muritorilor. Erau însă Titani care știau acea istorie secretă, cea a apariției Urzitoarelor în Univers, și aceia erau Lodur, Dike, Gaea și ulterior Odin, cel care apăru în Cosmos după crearea Deșertului Uitării.

Și cine fusese cea care ceruse Haosului un Titan al Destinului fusese însăși Gaea, care deja-și ducea traiul pe întinsurile bătrânului pământ, având în puterea ei crearea fiecărei plante, copac sau viețuitoare întâlnite acolo. Dar, pentru că pământul era vast, iar viețuitoarele începură să se înmulțească cu repeziciune, Gaea înțelese că singură n-o să facă față și tocmai de aceea îi ceru părintelui Haos un ajutor.

Iar Haos, care avea o iubire specială pentru a sa primă fiică, ascultă rugămintea Gaeiei și se apucă să-l creieze pe Titanul Destinului. Pentru aceasta se poziționă chiar în centrul Universului, acolo unde energia In și Yang era cel mai bine simțită. Și, după ce adună întreaga putere de care ai lui ochi erau capabili, formă Poarta Puterii chiar în centrul acelui Univers, acea Poartă care dădea de fapt naștere Titanilor și din care apăruseră Dike, Gaea și Lodur la începuturile lumii.

Numai că, în momentul creației, când Haos închise ochii ca să-și concentreze puterea minții asupra porții și să-și imagineze astfel cum ar trebui să arate Titanul Destinului, fu neatent și permise diamantului negru, cel care-avea inima lui Eris în el, să treacă și el prin acea Poartă. Tocmai de aceea, când procesul creației fu desăvârșit, în loc de un singur Titan al Sorții apărură trei… Titanide: Klotho, Morta și Decuma.

This tale has been unlawfully obtained from Royal Road. If you discover it on Amazon, kindly report it.

Și erau ciudate cele trei Titanide, căci nu doar că arătau exact la fel, dar și zâmbeau într-un fel straniu… înșelător. Dar Haosul, complet fascinat de a sa nouă creație, nu văzu viclenia nici în acel zâmbet schițat pe ale Titanidelor fețe și nici cea reflectată în a lor privire. El doar le privi îndelung, minunându-se de a lor perfecțiune, și întrebă: „care vă este numele, fiicele mele?”

Iar ele, cele create din energia lumii, din cea neagră de altfel, căci doar o mică parte din energia pozitivă a Cosmosului curgea prin ale lor vene, surâseră, căci înțeleseră că aveau un avantaj în fața celui care le crease. De aceea și spuseră toate într-un glas: „Moirae ne este numele, părinte!” Și toate trei își plecară ușor capetele în același timp.

În ochii lor însă ardea viclenia, la fel cum în ale lor inimii erau ascunse Semințele Răului, cele semănate acolo de Diamantul Negru care trecuse prin Poarta Puterii în momentul în care ele fuseseră create. Și, cum aveau capetele plecate, își ascunseră privirea de Haos, făcându-l pe acesta să fie și mai fascinat de ele și de a lor „modestie.” De asta și spuse el mândru: „de azi sunteți Titanidele Sorții. Și, cu a mea permisiune, veți avea control asupra vieții și asupra Pântecelui Destinului. Veți putea astfel țese destinele oamenilor, ajutându-i să se înmulțească și să se răspândească pe pământ. Și, în timp ce-i veți crea, să puneți în ale lor inimi doar Semințele Bunătății, să-i faceți să nu simtă nicicând foame, teamă sau dorință de a distruge, căci doar atunci vom simți cu toții c-am reușit împotriva răului.”

Auzindu-l vorbind astfel, cele trei Moirae strâmbară din nas, căci dorința Haosului era total opusă dorinței lor. Ele totuși spuseră: „da, tată, te ascultăm și ne supunem. Numai că, pentru a reuși în cele poruncite și pentru a nu fi nicicând influențate de rău, avem nevoie să ne spălăm trupurile în Apa Sfântului Izvor, cel ce umple până la refuz Fântâna Adevărului. Și de asta se întâmplă…”

„Ba n-o să se întâmple asta nicicând,” auziră cu toții strigătul lui Lodur. Și, furioase, când cele trei Moirae priviră spre dreapta, îl văzură apropiindu-se de ele. Lodur la fel le privi și văzu acea viclenie ascunsă în a lor privire și acel rău ascuns în ale lor inimi, ceva ce Haosul părea să nu vadă, fiind orbit de dragostea sa de părinte.

Tocmai de aceea Haosul îi strigă lui Lodur: „stai departe de asta, Lodur. Și doar ascultă-mi și îndeplinește-mi porunca, căci ele tot sunt fiicele mele și ale tale surori, cele născute din a mea suflare și cele menite să aibă frâiele Sorții în mâini. Și ele nu doar vor crea destine, dar vor avea puterea să decidă asupra oamenilor și asupra lumii, ele vor fi cele care vor țese firele destinelor oamenilor și vor influența de asemenea Succesul întregii planete. Și, de ele spun c-au nevoie să-și scalde trupurile în Apa Sfântului Izvor, cel ascuns în adâncurile Fântânii Adevărului, atunci așa va fi. Tocmai de aceea te numesc al lor Ghid și le vei conduce spre Paradis. M-ai înțeles acum?”

„Desigur, tată,” șopti Lodur, plecându-și umil capul. Dar, deși decise să se supună, în adâncul lui știa că Haosul greșea, iar acea greșeală putea schimba de fapt întreaga lume. Chiar și așa le spuse celor trei Moirae: „urmați-mă!” iar ele zâmbiră triumfătoare.

Apoi, după ce făcu câțiva pași spre Poarta Puterii, care încă era deschisă în acele clipe, Lodur îl apucă pe Alabar cu ambele mâini, cu palmele deschise spre cerul Cosmosului și închise ochii. Astfel, când puterea lui Alabar și cea a Porții se unificară, Lodur și cele trei Moirae fură atrase într-o lume nouă, una complet necunoscută lor, dar cea știută totuși ca Paradisul.

Anume acolo cele trei Moirae văzură Fântâna Adevărului, cea înconjurată de copaci încă adormiți, dar care se afla nu departe de Yggdrasil care-și fremăta atât de plăcut frunzele luminat de strălucirea caldă a stelei Bayer. Și, din acea fântână, apa se prelingea peste al ei colac, ca să ajungă apoi până lângă trunchiul Copacului Sfânt, scăldând ale lui rădăcini cu apă dătătoare de viață, cea care făcea ca frunzele lui și-a lui scoarță să aibă o ciudată sclipire, dar totuși superbă.

Dar, chiar și așa, chiar dacă era înconjurat de viață, Yggdrasil era mai mereu adormit în acea grădină și asta era din cauza energiei negre care încă domnea în acele clipe în Paradis. El însă se trezea de fiecare dată când simțea prezența cuiva alături de el. Astfel, când pe trunchiul copacului apărură doi ochi verzi, ce priveau cu blândețe în jur, Yggdrasil îl văzu pe Lodur apropiindu-se de el, fiind însoțit de trei Titanide care arătau exact la fel.

Yggdrasil, deși extrem de mirat de acea vizită, nu spuse nimic. Nici chiar atunci când Moirae se îndreptară spre colacul fântânii cu gând să ia apă în ulciorul de argint văzut alături de fântână nu scoase niciun cuvânt. Doar le privi în tăcere și așteptă.

Și făcu bine, căci, cât de curând, Lodur se apropie de copac și-i atinse trunchiul. Astfel îi transmise ale sale gânduri: „cele trei sunt Titanidele Sorții numite Moirae, cele create azi de părintele Haos ca să conducă lumea și să creeze destine. Dar, deși părintele Haos nu vede asta, în inima lor sunt ascunse Semințele Răului și ele nicicând n-o să fie de partea Binelui. De aceea consider oportun să ne întărim rândurile ca să avem control și asupra lor de va fi necesar.”

„Sunt de acord cu tine, Lodur, că pentru a salva și ocroti Cosmosul trebuie să ne unim forțele. Tocmai de aceea am decis deja nașterea Titanului Puterii. Numele său va fi Odin și va fi singurul Gardian al Fântânii Deșertului și al meu însuși în tărâmul fermecat creat de noi, cel cu numele de Deșertul Uitării. Totodată Odin va domni peste Wallahar - tărâmurile celor Morți pe câmpul de luptă, cu glorie, iar acest Titan va asculta în permanență doar a noastră poruncă.”

„Părintele Haos însă nu va accepta asta nicicând. Va considera asta a noastră trădare.”

„Aici te înșeli, Lodur,” răspunse copacul cu blândețe. „Ceea ce-am decis nu-i nicidecum trădare, ci o acțiune chibzuită pentru binele întregului Univers. Și Haos de asemenea va afla despre nașterea lui Odin, în clipa în care va înțelege cine-s aceste Titanide cu adevărat și când va vedea și el, cu ochii lui, răul pe care ele-l vor aduce pământului și Cosmosului.”

Încercând să înțeleagă ce puneau Lodur și Yggdrasil la cale, Klotho îi pândi o vreme cu coada ochiului. Dar, înțelegând că n-are ea puterea să asculte ale lor gânduri și mai ales văzând că-s oarecum neatenți, ea scoase o mică sticluță din sân și-o umplu pe ascuns cu apă din fântână.

Văzând-o ce face, Morta-i șopti înfrigurată: „dar, Klotho, asta-i trădare. Ne pot disipa în aer dacă ne prind.”

„Și n-au s-o facă dac-o să-ți ții tu gura închisă,” îi șuieră Klotho printre dinți, ascunzând iar sticluța în sân. „Și n-am făcut nimic interzis de altfel. Doar încerc să ne ocrotesc, căci nicicând nu vom mai avea apoi șansa să luăm apă din această Fântână, căci anume aici se află Izvorul Nemuririi. Și știi de ce nu vom avea o altă șansă? Pentru că simt că vor să schimbe locul acestei fântâni, tocmai pentru faptul că vor să nu mai permită nicicând nimănui să devină nemuritor, căci toți cei care beau din această apă au apoi viață veșnică.”

„Nemurire,” șopti Decuma în delir. „Nu pot să cred. E ceva la care putem doar visa. De aceea sunt de acord cu Klotho: dacă vrem să supraviețuim trebuie să facem totul pentru asta. Trebuie să găsim astfel calea să nu fim controlate de puterea niciunui Titan, iar singura cale e să fim nemuritoare. Și, pentru a controla pe deplin Pântecele Destinului, pe Karuvil, trebuie să bem din această apă. Astfel nu vom avea doar viață veșnică, dar și putere deplină.”

Tresăriră însă când auziră vocea Geneiei plutind în jurul lor: „totuși, doar bând din apa acestui izvor nu-i de ajuns să aveți nemurirea.” Și, chiar dacă ele nu știau a cui voce o auzeau, deciseră să nu se dea de gol în fața lui Yggdrasil și Lodur care nu le scăpau din priviri în timp ce ele-și spălau trupurile cu mișcări elegante. Doar tăcură și ascultară cu atenție. „Eu însă știu secretul nemuririi și-o să vi-l spun și vouă. De aceea ascultați-mă cu atenție și nu vă grăbiți să beți din apa sfântă. Doar așteptați timp de trei milenii, până magul cu ochi de apă nu se va naște, cel care poate fermeca acea sticluță și pune nemurirea la picioarele voastre.”

„Dar? Cine ești totuși tu? Și de ce ne ajuți?” Întrebară Moirae cu glasul minții.

„Eu? Sunt Genea. Mama Cosmosului, a Vidului și a Universului.”

„Totuși nu înțeleg de ce ne ajuți,” spuse Klotho de data asta în șoaptă. „La fel cum cred că nu-i gratis al tău ajutor.”

„Și ai absolută dreptate, căci eu vă ajut ca să-mi pot obține libertatea. De aceea, în clipa în care veți pune mâna pe nemurire, trebuie să vă întoarceți aici și să deschideți lacătul blestemului ce mă ține captivă în acest Palat, căci doar voi puteți face asta. Numai că ajutorul meu nu-i ceva ce poate fi obținut gratis. De aceea, de vă va trece cumva prin minte să nu faceți ce-am spus și să nu mă eliberați, atunci vă asigur că veți fi transformate în cenușă, căci chiar și cu nemurirea la picioarele voastre nu veți putea face față urii mele, cea care vă va distruge.”

Aceste cuvinte o făcură pe Decuma să tremure ușor, temându-se de ce li s-ar fi putut întâmpla. Morta în schimb schiță doar un zâmbet șiret, căci pe ea cuvintele Geneiei n-o speriaseră, doar o întărâtară să viseze și mai mult la nemurire. Klotho însă înțelese mesajul acelor cuvinte. De aceea și-și prinse surorile de mână și dispărură cât ai clipi. Astfel ajunseră pe Pământ, acolo unde-au așteptat timp de trei milenii așa cum le ceruse Genea, visând încontinuu la nemurire și rânjind fericite, căci erau mai aproape ca niciodată să pună mâna pe ea.

***

„Iarăși furând!” Le strigă Odin celor trei Moirae care, în timp ce priveau atent tremurul frunzelor lui Yggdrasil, fără să le înțeleagă de fapt mesajul, se tot târau în spate spre fântână.

„Furăm? Noi?” Întrebă Klotho cu inocență. „Ba bine că nu, Titane. Și, să acuzi pe cineva de furt fără să ai cea mai mică dovadă despre asta, nu-i deloc bine, pentru că noi nicicând n-am furat nimic de la nimeni.”

„Ceea ce cred eu că nu-i bine, Klotho, e să-i minți pe alții privindu-i în ochi!” Le spuse Mama Pământ cu asprime.

Anume aceste cuvinte le făcură pe cele trei Moirae s-o privească pe Gaea cu ură. După care Morta rânji și spuse: „ah, Mamă Pământ! Mamă Pământ! Vezi mereu răul acolo unde nu e,” și mai dădu un pas în spate cu gând să umple pe furiș iar stricluța ceea cu apă din Fântâna Adevărului, căci rămaseră cu un gust amar pe limbă după ce fuseseră înșelate de Ian Gyar și nu putură bea din ceea ce furaseră cu milenii în urmă ca să devină nemuritoare.

De fapt, după ce plecaseră atunci din Paradis, când reușiră să fure apă din Izvorul Sfânt, se gândiseră mult la asta: să bea din apa ceea sau nu. Cuvintele Geneiei însă le stăruiau în urechi și tocmai din această cauză și iezitară ele. Într-un final se hotărâră totuși și așteptară până regele cu ochi de apă se va naște ca anume el să fie cel care le va da nemurirea. Astfel, de îndată ce aflară despre nașterea lui și că trăia în Pădurea Mortor, cele trei Moirae se înfățișară în fața lui și-l rugară să le ajute c-o vrajă. El, foarte mirat, le întrebă ce fel de vrajă, iar când află de nemurire înțelese că-i rost de șiretlic acolo pentru câștigul lui personal și înțelese el asta tocmai pentru că știa că cele trei Moirae nu străluceau tocmai de inteligență.

Astfel, cu voce mieroasă, Ian Gyar reuși să le convingă să cedeze apa ceea pentru un plan genial și nobil, iar când totul va fi înfăptuit el însuși le va da nemurirea. Iar Moirae, care după cum am spus inteligente erau doar cu numele, cedară și-i dădură acelui Mago rău ceea ce ele furară din Paradis. Astfel Ian Gyar puse mâna pe-o reclivă cu adevărat prețioasă, pe care-o vrăji după cum dori și apoi le trimise tot pe Moirae, cele orbite de putere, în Pădurea Mortor să-l convingă pe Baradar să bea din ceea ce vrăjise el.

Numai că, deși Moirae își îndepliniră partea lor de înțelegere, Ian Gyar decise să facă contrariul. Astfel vrăjitoarele pierduseră nu doar apa sfântă din Fântâna Adevărului, dar și șansa de-a deveni stăpânele lumii și nemuritoare. Chiar și așa ele nu și-au pierdut speranța și și-au pus rapid în plan să mai ajungă odată lângă Fântâna Adevărului, să mai ia o mostră din apa sfântă și apoi să se încreadă doar în ele. De aceea și veniseră ele la marginea Pădurii Mortor unde știau ele că-s Gaea și Odin, căci aveau în plan să-i provoace. Astfel știau ele la sigur că pentru a lor îndrăzneală vor fi „pedepsite” arătându-li-se Deșertul Uitării, tocmai locul pe care cele trei își doreau să-l vadă.

Și avură ele șansa asta: nu doar să vadă Deșertul Uitării, cel văzut de doar puține persoane vii, dar și să ajungă iar lângă Fântâna Adevărului. Numai că, în momentul în care era pe cale să ia iar apă din Fântână, mâna Mortei luă foc la propriu, iar ea scăpă sticluța ceea în Fântână, care numaidecât fu disipată de Fântână înainte să-i blesteme apele, căci încă se simțea în ea farmecele lui Ian Gyar.

„Doare!” Urlă dintr-o dată Morta de durere. Și, apucându-și cu stânga mâna dreaptă care-i era în flăcări, îngenunche.

Și, după ce ea se plânse astfel, privind cu groază la rană, cele trei Moirae auziră glasul lui Yggdrasil: „desigur că doare, căci asta vă e pedeapsa. Pentru îndrăzneala voastră de a atinge ceva interzis de atins veți arde în flăcări. Și, ca să vă informez odată și pentru totdeauna și să nu mai îndrăzniți nicicând să vă puneți în gând să furați apă din Fântână, vă spun tuturor că chiar și dacă veți mai ajunge odată lângă Fântână n-o să poți lua nicicând apă din ea, căci de imediat ce a ta mână se va apropia de apă, Fântâna va secătui în secunde, iar focul cel veșnic te va arde pe dinăuntru.”

Furioasă la culme, după ce se puse în pirostrii lângă Morta și privi la rana adâncă, Decuma se uită cu ură spre copac și spuse: „nu pot să cred c-ați blestemat Fântâna Adevărului doar pentru a nu ne permite nouă să bem din apa ei.”

„Ba bine că nu,” șoptiră frunzele lui Yggdrasil. „N-am fost noi cei care am decis o astfel de pedeapsă pentru cei care fură, ci însă-și Fântâna. Și s-a decis asta tocmai pentru a nu permite celor care n-au dreptul să bea din ea să obțină nemurirea mult râvnită. Ceea ce noi am decis totuși a fost nașterea lui Odin. A lui menire da e ceva decis de noi, căci el are menirea nu doar să ne protejeze pe noi, dar și Fântâna.”

„Și totuși consider ale voastre cuvinte minciună,” le strigă Klotho înfuriată după ce se apropie în fugă de Fântână și când văzu că imediat ce încercă s-atingă apa, Fântâna secă. „Și, pentru a vă arăta ce înseamnă cu adevărat pedeapsa divină, va trebui să plătiți pentru asta, precum și pentru faptul c-ați declarat război celor trei Moirae.” După care ea aruncă un val de magmă fierbinte spre Yggdrasil cu gând să-l ardă din rădăcini. Numai că lava se întoarse spre ele. Și, când erau cât pe ce să fie transformate în cenușă, Klotho-și apucă surorile de mână și cele trei se întoarseră pe tărâmul Mortor.

Numai că nu putură să scape, ci fură nevoite să apuce săbii și sulițe în mâini și să lupte contra Gaeiei, a lui Lodur și Odin. Dar nu doar ei luptau în acele grădini, ci și Poporul Noear se lupta pe viață și pe moarte cu Tarther, iar asta era ceva greu de privit.

Și cum nu de altfel, când Tarther cel mare fusese născut din gândurile lui Eris, fusese hrănit de ura lui Baradar și crescu datorită energiei negre a lumii. Tocmai pentru asta și ardea cu a sa suflare de foc tot ce întâlnea în cale. Și nu era singurul care distrugea Poporul Noear: lângă el se afla un Tarther mai mic, cel în care se transformase Baradar după ce inhalase boare fierbinte din trupul celui mare. Astfel, împreună, cele două păsări demonice erau precum două mașini de război.

Astfel, zburând pe deasupra regatului Mortor, cele două păsări Tarther aduceau nu doar frică și dezastru în jur, dar și moarte, căci Regatul Mortor era cuprins de flăcări de parcă însăși Gura Iadului s-ar fi deschis pe pământ. Dar nu doar Noearii fuseseră sortiți pieirii se pare, ci și ai lor invitați, căci gnomii, piticii și alte creaturi magice invitate la petrecere erau de asemenea ținta suflării fierbinți a celor două păsări demonice. Și, pentru că nimeni nicicând nu se pregătise să lupte împotriva unui astfel de rău și după cum nimeni nu știa nici cum să le învingă, unul câte unul căzură pradă focului, se transformară în cenușă, iar strigătele lor de lamentare și rugile de-a fi scăpați continuau să se audă de jur împrejur chiar și după a lor moarte.

Singurii care păreau să nu fie atinși de focul celor doi Tarther fură Moirae și Titanii cu care luptau. Aceștia, apărând și dispărând în secunde, aruncau cu tot ce puteau unii în alții. Astfel lănci, săbii magice și mingi de foc ajunseră să-i rănească și mai mult pe cei ce cădeau pradă nebuniei, iar pământul în jur era și mai mult cuprins de flăcări. Ba chiar una dintre mingile de foc aruncate de Moirae ajunse în pădure, iar Pădurea Mortor începu și ea să ardă și plânsul copacilor ce încercau cu disperare să supraviețuiască se auzea până sus în cer.

Abia atunci se văzu apărând Noea în Grădinile Palatului, căci ea fusese până atunci în adâncurile Tărâmului Noear, împreună cu Consiliul de Bătrâni, vizitând Portalul Puterii sau cel puțin a lui reprezentare pe pământ. De asta nu văzuse de la început ce li se întâmpla oamenilor ei și invitaților. Dar, odată ajunși cu toții la suprafața pământului, Noea se îngrozi. Și, înnebunită, strigă: „ce se întâmplă?” în timp ce fugea spre câmpul de luptă, înconjurată de pretutindeni de cenușă arzând, de trupuri și de plânsetele celor căzuți în luptă.

Ei însă nu-i păsa că putea fi rănită. Voia doar să ajute, să termine lupta și să-i salveze pe cei pe care-i putea salva. Dar, odată ajunsă pe câmpul de luptă, când privi în jur și văzu că nimic nu mai putea fi salvat, simți cum în inima ei creștea dorința de răzbunare, atât de rapid de parcă ar fi avut puterea vântului, iar ea răcni într-un final înnebunită de răsunară zările.

Anume acel răcnet chemă spre ei ceea ce părea să fie salvarea: un cal negru, înaripat, ce galopa cu viteza luminii spre ei. Și, văzându-l, Gaea șopti cu ochii în lacrimi: „Pegasus. În sfârșit te-ai întors. Și eu care credeam că n-o să mai vii, cal scump al Justiției Cerești.”

Dintr-o dată Gaea însă se întoarse și privi înmărmurită la cele trei Moirae îngenuncheate, care-aveau un singur trup în acele clipe și în al căror trup, era înfipt Ionas, căci atunci când lama sabiei mușcă adânc din al lor piept strigătul lor îi făcu pe toți să tresară. Și, dintr-o dată, ceva nemaivăzut fu văzut de ochii Titanilor: cum capul unicei Moirae începu să se învârtă pe grumaz de parcă ar fi fost morișcă, privindu-i atent pe fiecare în parte. Într-un final însă ochii unicei Moirae se ațintiră asupra Titanului Dike, a cărui mână încă ținea mânerul sabiei Ionas.

Ele însă, deși vrură să spună ceva, păstrară tăcerea când Dike le spuse cu ură: „chiar dacă Ionas nu vă poate ucide, cel puțin vă poate închide pentru mii și mii de ani în Grota Arkadia, pe Muntele Kyllini. Și vă asigur că acolo nu va fi a voastră casă, ci a voastră temniță, Moirae: cel mai de temut loc de pe pământ.” După care Dike scoase sabia din al lor trup, iar Moirae dispărură în aer precum cenușă arzând.

Pedeapsa vrăjitoarelor însă nu se termină pe câmpul de luptă a Noearilor, așa cum crezură ele, ci anume acolo unde le spuse Dike: în grota Arkadia de pe muntele Kyllini. Ele însă înțeleseră asta doar când încercară să iasă afară din grotă și să fugă de acolo, căci, imediat ce încercară să treacă pragul acelei grote, gratii de foc apărură în fața lor, gratii a căror căldură le arseră pielea mâinilor care le atinseră, precum apărură și cătușe la gleznele lor.

De asta și strigară Moirae înnebunite. Altceva însă nu puteau face, căci era singura cale să-și arate nebunia. Tăcură însă și priviră îngrozite în spate în clipa în care de-acolo se auzi un zgomot teribil. La început însă nu văzură nimic. Doar după multe clipe de privit cu groază într-acolo, când fură trase înspre acel loc de-o putere nevăzută, văzură sursa acelui zgomot infernal: un imens Război de Țesut, cel al Sorții, care se mișca singur, iar asta însemna că atunci când se aliară cu Ian Gyar și-l ajutară pe acesta să atace Poporul Noearilor pierduseră o mare parte din puterea lor. Și nu doar că pierduseră în fața Sorții celor trei Moirae, dar văzură că nici furnicile și nici ciclopii creați de ele nu le mai ascultau, iar asta le cătrăni și mai mult sufletul. Și, îngenuncheate, cele trei vrăjitoare începură să-și rupă părul din cap de ciudă și să-și plângă îndurerate de milă.

***

Față în față cu Tarther cel mic, Noea îl privi cu ură, dar nu spuse nimic: doar strânse cu putere sabia în mână. Abia apoi îi șuieră păsării demonice printre dinți: „ți-am spus că ne vei blestema pe toți, Baradar, dar tu n-ai crezut ale mele vorbe. Ți-am spus că ne vei distruge pe toți, dar ai preferat să fii surd și orb. Tocmai pentru asta am plătit cu toții și tocmai pentru asta e timpul să ne acceptăm soarta și să dăm ochii cu moartea.” După care Noea lovi cu toată puterea spre Tarther, iar energia ieșită din sabia ei, ce avea o culoare albastru strălucitor în acele clipe, făcu pasărea să se ridice în aer, în încercarea disperată de a se salva.

Noea însă nu stătu pe loc după ce-l atacă pe Tarther cel mic. Ea apucă și mai strâns sabia de mâner și fugi spre Pegasus, care-o aștepta cuminte nu departe de ea. Apoi, după ce urcă pe spatele calului înaripat, Noea-l bătu ușurel pe grumaz și-i spuse să se apropie încet de Tarther cel mare care stătea nu departe de el.

Tarther cel mare însă nu stătu nici el locului, ci, când mai rămăseseră puțini metri între ei, dispăru brusc și la fel de brusc apăru în spatele ei. După care-i spuse Noeiei: „aici greșești, regină a Mortor-ului. Deja nu mai e nimic de făcut ca să-ți salvezi regatul, la fel cum n-o să mai poți controla nimic de azi înainte, căci azi e și ziua morții tale, ziua când vei pierii datorită urii mele.”

Noea însă nu păru deloc speriată de mesajul acelor cuvinte. Ba chiar ea stătu cu spatele la Tarther cât el îi vorbise. Chiar și așa Noea-l privi cu coada ochiului, așteptând să vadă ce se va mai întâmpla. Și, brusc, inevitabilul se întâmplă: Tarther cel mic trecu pe deasupra ei, forțând-o să se apere cu sabia pe care-o strângea în mână. Dar în clipa în care era pe cale să-l rănească pe Tarther cel mic, acesta înșfăcă sabia între ale sale gheare și-o lăsă pe regină neînarmată.

Simțind pericolul, dar știind prea bine că în lupta ceea nu putea interveni, Dike-i strigă Noeiei să-l privească, după care i-l aruncă pe Ionas, pe care regina îl prinse din zbor. Apoi ea-i ordonă lui Pegasus să se întoarcă spre Tarther cel mic, după ce-i atinse ușor cu palma grumazul. După care-i spuse păsării demonice: „aici te greșești, Tarther, pentru că n-o să ai nicicând această satisfacție - nici de-a mă ucide, nici de-a blestema pe veci sufletului acestui minikin,” și, tristă, privi spre Tarther cel mic care continua să se învârtă deasupra lor. „Și, chiar dacă n-am puterea de a-mi proteja poporul cel puțin am controlul propriei sorți,” și, într-o singură clipă, de-i făcu pe toți să strige îndurerați, Noea-și înfipse sabia Ionas în propriul piept.

„Nuuu,” strigă Dike, fugind spre ea. Dar n-ajunse la timp lângă ea și fu forțat să se tragă în spate, când Pegasus, simțind moartea fâlfâind din aripi chiar deasupra sa, se ridică pe picioarele din spate, nechezând speriat. Astfel o aruncă și pe regină de pe spatele lui.

Noea încă se mai lupta cu moartea în timp ce căzu de pe spatele lui Pegasus. Și, cu ochii spre cer, acolo unde vedea ochii Haosului, buzele ei șoptiră: „te rog, părinte Haos, fă ca blestemul acestui minikin să nu fie atât de crunt. Nu-i decât un copil inocent până la urmă ce n-a putut face față singur răului. De asta a fost înșelat și ne-a sortit astfel pe toți pieirii. Eu însă promit să-i fiu mereu alături și să-l veghez pentru eternitate, doar ca Semințele Răului, cele ce-s încă în a lui inimă, să n-ajungă nicicând să dea roade.”

Trist, văzând că un alt popor drag inimii lui pierea din cauza răului, Haos spuse: „să fie așa cum dorești tu, Regină a Mortor-ului. Și îți promit că-ți voi îndeplini această ultimă dorință avută înainte de moarte.” După care ochii Haosului dispărură din nanturi, iar trupul reginei atinse pământul.

Ea însă nu muri. Ci, în clipa în care închise ochii, se transformă într-un Unicorn alb, cel care galopă apoi spre soare-apune alături de acel Pegasus Negru.

Cu ochii în lacrimi, Gaea privi tristă în urma lor. Apoi privi cu ochi triști spre Lodur, care era în dreapta ei, atunci când el șopti: „și-a găsit și ea menirea pe pământ. Acum al ei blestem e de asemenea rupt. Să fim recunoscători măcar pentru asta.”

„Recunoscători vom fi noi, dar asta nu înseamnă că vom lăsa răul să ne scape,” strigă Odin. După care aruncă o capcană de lanțuri spre Tarther cel mare care încercă să fugă. Și a Titanului imensă putere puse pasărea demonică la pământ, iar când trupul ei lovi pământul, Tarther cel mic strigă înnebunit din înalturi și se aruncă singur la pământ. Dar, în clipa în care trupul micului Tarther atinse pământul, cel al lui Baradar, care era înconjurat de-o stranie lumină roșietică, se văzu zăcând inconștient nu departe de Tarther cel mare.

Văzându-și camaradul căzut la pământ, Tarther cel mare începu să se lupte ca să scape și să-l ajute. Dar, cu cât se lupta mai mult, cu atât se încurca în acea plasă mai mult. Începu însă a răcni înfuriat de parcă i-ar fi blestemat pe toți, în clipa în care cei patru Titani îl înconjurară. Și, în timp ce-i privea înfuriat, Tarther văzu că Dike-l avea pe Ionas în mână, Lodur pe Alabar, Gaea - un ulcior plin cu apă, în timp ce Odin strângea cu putere capătul acelor lanțuri care-i răneau trupul.

De asta și le strigă Tarther înnebunit: „proștilor! Eliberați-mă imediat sau jur că n-am să am milă de voi.” Nimeni însă nu-l ascultă, căci nimeni nu era dornic să-l asculte. Ei doar șopteau ceva, într-o limbă antică, sacră, iar puterea acelor șoapte făcu ca acele lanțuri să intre adânc în trupul păsării demonice, căci din Alabar și Ionas ieși un curent de aer albastru care se uni apoi cu cel negru al lanțurilor, făcându-le să se strângă tot mai mult și mai mult în jurul lui Tarther care se zbătea înfuriat. Dar, în clipa în care Gaea turnă apă din ulcior peste acele lanțuri, Tarther cel mare tăcu și adormi. Al său trup fu transformat apoi într-o ceață densă ce fu numaidecât dispersată de un puternic vânt.

Dar, în clipa în care ceața dispăru, alungată fiind de vântul năprasnic, pe acea câmpie a morții nu mai era nimeni altcineva în afară de Baradar. Minikinul continua încă inconștient pe pământul pârjolit, înconjurat de trupurile celor care căzuseră pradă morții. Astfel îl găsi dimineața, apoi căzu o altă noapte, răsăriră iar zorii și veni din nou apusul. Abia atunci se trezi Baradar. Dar, de data asta, arăta minikinul diferit: arăta exact ca Spiritul Pădurilor, cel cunoscut de Fenrir și ceilalți mult mai târziu, iar acea transformare se datora fără doar și poate neascultării sale.

Și, de parcă ar fi fost în transă, minikinul se ridică în picioare, întoarse spatele acelui loc ce nu mai era pârjolit, ci din nou verde și împânzit de flori multicolore de Miosotis. Și, cu pași lenți, minikinul intră tot mai adânc și mai adânc în pădure, lăsând în urma sa acele flori de Miosotis să șoptească lumii despre o nouă șansă la viață și poate o nouă speranță.