Mirozna florilor, ce-și scuturau rochițele în tainica îmbrățișare a vântului, se simțea pretutindeni pe Muntele Fricii. Se simțea în special pe pajiștile de la poalele muntelui, acolo unde iarba era mai deasă și mai înaltă, cumva ajungându-ți până la genunchi de decideai să treci anume prin acel loc și nu pe cărărușele bătătorite de piciorul celor ce-au trecut vreodată pe acolo ca să-i simtă și ei magia. Și, de asemenea, acea miroznă se ridica mult în aer, dansând cu vântul cela zburdalnic mult spre miazăzi, dar și spre miazănoapte, căci anume aceea era taina Muntelui Fricii - să împartă magia cu întreaga lume pe aripile vântului, cel care-i ducea povața până hăt dincolo de hotarele lui.

„Și totuși a fost și el de multe ori deposedat de-a lui comoară,” murmură trist Island. Stătea în acele clipe în picioare, cu fața spre soare-apune, cu ochii închiși, răsfățându-se cu acea adiere călduță.

Dike, care era în dreapta lui, îl privi o vreme în tăcere. Văzând însă că al său bun prieten tace, decise să nu alunge magia văzută pe al Titanului chip și privi și el depărtarea. O privea însă cu ochi nostalgici, căci acel Munte mereu fusese locul sfânt în care se regăsea pe sine. Doar că, uneori, mai ales în ultima vreme, când trecea prin acele locuri, simțea că muntele e trist, oarecum dezolat, de parcă trecuse nu demult printr-o bătălie. Și, după ce hoardele inamice se retraseră, după ce oamenii se îndurară să se întoarcă pe la caselele lor, fusese lăsat singur, trist și abandonat.

Tresări însă când Island mai spuse, „Chiar și așa, nu putem nega că acest munte e Sfânt. Așa cum a fost la începuturi, căci anume aici soarele își scaldă chipul în roua dimineții. Cea găsită pe frunzele de-un verde de smarald al crângului, dar și pe firele de iarbă, de un verde-crud, al pajiștilor acestea montane.”

„Mai mult decât atât eu cred că magia constă în muzică.”

„La ce te referi?” Întrebă Island oarecum încurcat, privindu-l dintr-o dată pe Dike.

Acela însă zâmbi. Și, privind crângul și nu la Island, spuse, „Mă refeream la cântecul mierlei. La cântecul cintezei, al pițigoiului, al ciocârliei și la restul membrilor corului naturii care bucură urechile de cum se ivesc zorii.”

„Totuși, Dike, să fim sinceri: acel miracol de demult, cel cu care ne desfătam odată din plin, e dus acum. Dispărut. Sau poate pur și simplu furat de alții ca să nu ne permită doar nouă să-l avem alături.” Apoi Island privi cu tristețe în jur, căci acolo i-ar fi plăcut să vadă copii alergând, s-audă muzica crângului așa cum se auzea odată și la fel să vadă animalele muntelui zburdând fără teamă. Doar că… era atât de liniște acolo în acele clipe.

Îl privi însă pe Dike când acela oftă. Tăcu însă Island și așteptă cuminte, căci era sigur că prietenul său îi va spune despre motivul tristeții sale. Dike însă tăcea. De altfel tăcu pentru multă vreme. Doar într-un târziu, privind spre vârful muntelui, spuse nostalgic, „Și totuși acest munte e cel pe care l-am iubit mereu. Din prima clipă în care l-am văzut.”

„Te referi la acea veche poveste, cea de când lumea, despre a ta venire pe pământ?” Întrebă Island cu glas jucăuș, iar Dike zâmbi.

„Și ai dreptate. Doar că… de ce am impresia c-o știi atât de bine?”

„Pentru că așa și e,” murmură Island și făcu câțiva pași în sus pe munte. Dike îl urmă în tăcere, dar totuși zâmbind ștrengărește. „Dacă sincer, povestea ceea o știu eu. Mai bine zis n-o pot uita. Și asta datorită ție.”

„Datorită mie?” Întrebă Dike mirat. „Ce-am făcut eu să merit o astfel de onoare?”

„Nimic special. Doar o spui adesea când ești nostalgic, iar noi trecem anume prin locul ăsta, căci… anume aici te-a adus Palar în urmă cu 10 mii de ani când ai coborât pe pământ, nu?”

„Așa e. Și văd că știi prea bine povestea. Deci… pot să nu-mi răcesc gura de pomană să ți-o mai spun odată.” Island se opri dintr-o dată locului și-și privi țintă prietenul. Asta-l miră enorm pe Dike care-l privi clipind des din gene, „Ce acum?” Întrebă Titanul într-un final.

„Nimic. Doar că mă miră.”

„Ce anume?”

„Că ai decis să nu spui acea poveste. Când mai mereu mă bați la cap s-o mai spui odată.”

„Eu?” Întrebă Dike râzând.

„Da, tu!” Și Island se urni iar din loc. Dar, după câțiva zeci de metri urcați, se opri iar brusc. Și, după ce întoarse spatele vârfului muntelui, se așeză pe iarbă și privi zarea. „Și totuși, nu-s eu împotrivă s-o mai aud odată.”

Dike zâmbi. Apoi, așezându-se și el pe iarbă alături de Island, privi și el depărtarea. „De ce totuși ești curios s-o auzi încă odată? Acea poveste veche mă refer. Doar o știi cap coadă deja.”

Island privi la Dike. Era însă o privire a unui bun prieten către un altul, pe care-l iubea și aprecia nespus pentru ceea ce era și nu pentru ceea ce-i dăduse odată. Și, abia într-un târziu, spuse, „Pentru că poveștile mă fac să mă simt din nou tânăr. Anume cele spuse de tine despre când ai venit pe pământ.”

„Nici nu erai născut atunci,” îi spuse Dike râzând.

„Erai tu. Asta mi-i de ajuns. Așa că nu mai tărăgăna atâta și începe a spune povestea ceea odată.” Dar, când Dike izbucni în râs copilăresc, la fel făcu și Island. Apoi, cu veselia în suflet, priviră iarăși depărtarea. Și le păru ea atât de luminoasă în acele clipe. Dar aceeași depărtare și a ei frumusețe îl făcu pe Dike să se simtă iar melancolic de se urcă el pe aripile vântului și se întoarse mult în timp.

***

CU ZECE MII DE ANI ÎN URMĂ

Era o superbă dimineață de vară când Dike, pe pernele moi ale lui Palar, care-l coborî din Cosmos pe pământ, păși pentru prima dată pe creasta Muntelui Fricii. Dar, după ce coborî din cârca norului, Dike nu deschise ochii. El doar rămase așa, cu fața spre zarea îndepărtată, și inspirând adânc al muntelui parfum.

Mai era însă un motiv pentru care Dike nu deschise dintr-o dată ochii. Se datora contrastului de lumini, căci cea Cosmică și cea lumească strălucesc în mod diferit. Și, chiar dacă nu văzuse încă cum arată lumea, Dike prefera să mai stea o vreme cu ochii închiși ca să-și întipărească bine în minte imaginea Cosmică, cea pe care o văzuse înainte să urce în cârca lui Palar, și asta din cauza că se temea c-o să uite vreodată cum arată strălucirea Universului.

În cele din urmă însă, când îl simți pe Palar foșnind ușor din poalele veșmântului său ca să urce la aceeași înălțime cu Titanul, Dike deschise ochii. Și zâmbi. „E atât de frumoasă zarea,” rosti el abia auzit.

Palar, mirat, privi mai întâi la Titan. Apoi se uită și el la zare. Lui însă i se părea atât de obișnuită. La fel ca și soarele care scăpărase deja de două sulițe pe cer. Și, cum nu putea el înțelege ce-l putuse uimi atâta pe Dike, se simți încurcat.

Dar, în clipa în care-și aduse aminte că se despărțea într-un final de Titan, culoarea cenușie a trupului lui se schimbă brusc în vineție, în timp ce mici fulgere se vedeau împungându-l pe ici pe colo. De asemenea se simțea și un puternic miros de ploaie în jur, deși cerul continua senin. Probabil de aceea și-l privi Dike într-un final, încruntându-se copilărește, și-i spuse, „Nici să nu-ți treacă prin cap să dezlegi baierele sacului cu ploi în aceste momente, Palar. Nu acum când e atât de frumos aici. Și… nu cred că cineva o să aprecieze de-o să îneci aceste superbe întinsuri în lacrimi.” Dar, deși cuvintele Titanului sunară a reproș, știa Palar că nu-i așa și că aceea era modalitatea lui Dike de-a glumi uneori.

De aceea și spuse apoi cu glas de tunet, „Facem cum spui tu, Titane!” Apoi, după ce ascunse fulgerele celea micuțe în trupul lui cețos, făcu să-i apară iar acei ochi vineții pe trupul cenușiu, în timp ce buzele sale, din doi mici nori albi, se strâmbară nițel, copilărește. Chiar și așa se mai simțea acea boare de aer încărcat cu ploaie de mai înainte.

Și, privindu-l încă țintă pe Palar, Dike îl întrebă, „De ce totuși simt că ești trist, mărite Palar?”

„Pentru că așa și e, Titane Dike. Sunt trist eu, căci n-o să te mai văd zilnic așa cum mă obișnuisem. Și că a trebuit să lași imensitatea cosmică și superba lui lumină de stele ca să vii aici, pe pământ.”

Titanul zâmbi. „Ei, și asta e motiv de supărare? Din câte știu pământul nu-i locul unde ne spălăm păcatele, ci un alt colț de rai. Prin urmare și aici se poate trăi bine la fel ca și în cer. De altfel, de cum am pășit pe acest munte, nu-ș de ce am senzația c-am ajuns acasă. O fi din cauza acestor superbe locuri?”

Fu rândul lui Palar să schițeze un zâmbet. „De altfel, Maestre, să știi că aceste locuri nu-s la fel de superbe ca restul pământului. Și crede-mă, știu ce zic, căci am colindat acest pământ în lung și-n lat de multe mii de ani. De aceea și pot spune cu certitudine că Mama Pământ a făcut cu adevărat o treabă bună cu acest colț de rai.”

Dike, privindu-l cu mare atenție, văzu o ciudată sclipire în ochii norului. Era însă o sclipire copilărească, din aceea pe care o au copiii în ochi atunci când au văzut ceva cu adevărat de mare interes. Sau când și-au adus aminte vreo șotie bună pe care au făcut-o. De aceea și-l întrebă el pe nor dintr-o dată, „Și totuși, Palar, ce ți se pare ție cel mai frumos pe acest pământ?”

„Totul!” Spuse Palar fără să se gândească prea mult la răspuns. Ba chiar acea strălucire din ochi fu văzută și mai intens.

„Sunt sigur că trebuie să fie ceva în concret,” insistă Dike.

„Ba nu, maestre, chiar că iubesc acest pământ pe care-l văd zi de zi de milenii. Și, chiar de uneori îmi pare obișnuit și banal, sunt și lucruri care mă fascinează de fiecare dată. În special acele superbe păduri verzi prin care se plimbă alene urșii sau fug în grabă lupii, vulpile, cerbii și alte soiuri de animale. Apoi ador câmpiile: cele vaste și acoperite în totalitate de-o haină verde, cu flori multicolore și iepurași care mai de care, ce fug să se ascundă în vizuină de imediat ce au simțit uliul în înalturi. Și… n-ai cum să nu-i adori, mai ales când vezi cum își mișcă codițele pufoase dintr-o parte într-alta în timp ce țopăiesc pe ale lor patru lăbuțe la fel de pufoase. Dar, chiar și așa, un lucru mă uimește cel mai mult de fiecare dată: parfumul florilor multicolore, acel parfum ce-mi gâdilă de fiecare dată nările când ajunge la mine.”

Dike surâse ștrengar, „Eh, măi Palare, uneori poveștile tale sunt prea departe de adevăr.” De aceea și-l privi norul încurcat. „Hai că mai înțeleg că vezi frumusețea pământului datorită ochiului tău ager. Dar mirosurile?” Și Titanul privi țintă în ochii lui Palar.

Norul însă păru să se supere că nu era crezut. Apoi, strâmbând ușor din nas, spuse, „Să știi, maestre, că totuși spun adevărul. Cum simt mirosurile? Ei bine… prin picăturile de rouă ridicate la cer de razele de soare. Și să știi că într-adevăr e plăcut să simți cum acele picături pocnesc odată ajunse sus și împart magia pământului și cu cei de sus.”

„Nu, fie pe a ta,” se lăsă Titanul păgubaș. „Dacă zici tu că simți mirosurile, așa să fie. Dar… sunt tare curios de-un lucru: care loc anume de pe acest pământ ți-i cel mai drag?”

„Acest munte și a lui sfântă comoară,” spuse Palar nostalgic. „Și… ador pur și simplu să-i ascult în tăcere respirația și dulcele șoapte, cele care mă pătrund până în străfunduri și mă fac să tremur ușor din toate mădularele mele de ceață. Ceva ce mă face să-mi doresc să petrec din ce în ce mai mult timp aici.”

„De parcă ai petrece puțin timp în cârca lui,” auziră ei vocea jucăușă a Gaeiei. Astfel, privind în zare, o văzură venind spre ei, pășind desculță prin firele de iarbă. Și era atât de frumoasă Titanida în acea dimineață, cu părul ei bălai lăsat să-i curgă liber în valuri blonde pe spate, cu flori prinse ici și colo prin al ei păr, flori multicolore ce făceau ai ei ochi verzi să pară asemeni smaraldelor maestru șlefuite de magia vântului. „De altfel să știi că anume din cauza ta acest munte e mai mereu pleșuv, pentru că tu nu lași soarele să-l încălzească. Iaca și firele de iarbă nu cresc pe tot locul.”

La gluma Titanidei, Dike zâmbi. Palar însă se încruntă ușor, căci, chiar dacă o adora pur și simplu pe Gaea, ura uneori când glumea astfel cu el. Mai mult decât atât însă se strâmbă să vadă acel vultur pleșuv, pe al cărui spate ajunse Gaea pe munte în acea zi, plutind ușor deasupra acelei creste, lăsându-se dus pe aripi de vânt.

„Și tu nu ești mai breaz, Titane,” i se adresă Gaea lui Dike. „Ai venit pe tăcute pe acest munte și nici măcar nu mai anunțat că sosești azi. Te așteptam în altă zi.”

Dike însă surâse. „Ce mai contează când vine musafirul?! Important e să-l primești cu căldură. În rest… nu contează ce pui pe masă.”

Gaea strâmbă din nas: avea dreptate Titanul. De altfel era și înțelept, n-avea ce să spună despre asta, căci, deși vruse ea să se prefacă supărată că n-o vestise despre a lui sosire, nu-și putea totuși ascunde fericirea că Dike era în sfârșit pe pământ, căci știa prea bine cât de înțelept era Titanul și că va putea conta pe ajutorul lui atunci când va avea nevoie.

Dar, în clipa în care vulturul zvâcni în aer și-și deschise larg aripile, cei trei priviră țintă al lui zbor lin deasupra muntelui. Și chiar că era ciudat acel zbor: atât de lin și atât de sigur, căci acel munte era fără doar și poate un bun prieten.

„Și ai dreptate, Titane, să crezi că Muntele Fricii îi este prieten acestui vultur,” spuse Gaea, luându-l prin surprindere pe Dike, căci el nu se așteptase că ea îi va citi gândurile. „De altfel nu-i deloc de mirare că acest vultur, al cărui nume e Argol, să se împrietenească anume cu acest bătrân uriaș, căci și el, ca și acest munte, e primul: primul care a coborât din înalturi și veghează astăzi deasupra Muntelui Fricii.”

„Poate și ai dreptate. Simt totuși că a lui prezență aici se datorează nu ție,” spuse Dike.

„Și ai dreptate. Încă odată, căci Argol este de fapt vulturul lui Cronus. Ai lui ochi pe acest Pământ de altfel. Chiar și așa, chiar și dacă este în slujba lui Cronus, Argol e diferit de el, căci el iubește pământul și ale lui întinsuri. Și, chiar dacă poate fi numit fără teamă regele munților, el nu tinde spre asta. El doar se bucură să survoleze zarea în dulcea sărutare a dimineții,” și Gaea zâmbi privind la Argol.

Privi însă Titanida spre Palar, oarecum mirată, când un tunet străbătu cerul. Norul însă devenise iar vinețiu și iarăși acele mici fulgere îi străbăteau trupul: era oarecum supărat. Probabil de aceea și mormăi într-un final, „Ce iubește vulturul ăsta mai mult decât sărutarea dimineții e să se apropie prea mult de mine. Și să-mi gâdile și nările desigur când îmi odihnesc și eu nițel trupul pe aceste creste.” Dar, deși Palar era țâfnos, părea mai degrabă un copil mare și alintat căruia i se luase jucăria preferată. De aceea și zâmbiră cei doi Titani, schimbând priviri: erau ei la curent cu rivalitatea copilărească dintre Palar și Argol. La fel știau una câte una toată glumele pe care și le făcuseră unul altuia. Chiar și așa erau ei siguri că, în caz de nevoie, norul și vulturul se vor apăra cu ghearele și cu dinții, căci ei se considerau până la urmă frați de sânge.

Într-un final, când soarele se ascunse după o pâclă de nori, Palar se încruntă cu adevărat. Și era supărat. De aceea și șuieră printre dinți, „Iar eu acum mă retrag, căci, lăsați de capul lor, ceilalți nori își fac deja de cap. Acuș însă îi învăț eu minte.” După care Palar se ridică în aer, mai sus și mai sus, spre cer.

Nu plecă însă singur, ci alături de Argol, căci vulturul zvâcni și el brusc în aer și, în dreapta lui Palar, păru să-l însoțească. De aceea și zâmbi Dike, murmurând, „Și mai zicea că-l supără Argol când zboară prea aproape de el. Eu însă îl simt fericit.”

„Și ai aici dreptate. Spune el că i-i nesuferit vulturul, dar fără el nu poate trăi fericit. De altfel… e timpul să plecăm și noi, Titane, căci avem un drum lung spre Pădurea Rophion, acolo unde ți-ai ales loc de casă.” Apoi, fără să aștepte răspunsul lui Dike, Gaea îi întoarse spatele și se întoarse pe același drum pe care venise spre Titan. Doar că, de data aceea, prin locul prin care trecea, florile înfloreau mai frumos, iarba părea mai verde, iar muntele, acoperit de un pâlc de nori albi, părea un moșnegel gârbovit și albit de ani, dar totuși înțelept și atât de iubit de lume.

***

PREZENT

Privind în depărtare, la el însuși, cel din trecut, care numai ce pășise pentru prima oară pe acel munte, Dike zâmbi cu nostalgie. Iar al lui zâmbet fu văzut și de Island, care stătea încă așezat pe iarbă, în stânga Titanului, pândindu-l oarecum cu coada ochiului. Numai că acel zâmbet nu fu doar din nostalgie, ci și să vadă că chiar și după milenii de trăit pe acest pământ Dike își păstra încă inima curată și putea iubi natura așa cum era ea.

Apoi, fără să mai spună nimic, Island se ridică în picioare. Și, la pas lent, porni la vale, spre vest, acolo unde era și bârlogul lui Coallar.

Dike însă mai stătu așezat o vreme. Și, în timp ce privea zarea roșietică, cea care vestea apusul, zâmbi. Apoi, văzând că Island era deja departe, se ridică și el și porni la pas lent în urma bunului său prieten. Și era cu adevărat nostalgic, așa cum doar acel munte îl putea face să se simtă ori de câte ori trecea prin acele locuri pe care pur și simplu le adora.

***

Lovind cu putere înspre Mayar, care se năpustise asupra lui cu toată hotărârea, Ahi trimise un val de energie neagră asupra ei. Astfel, lovind-o în plin, o făcu să se rostogolească câțiva metri de lângă el. Numai că, văzând-o încă stând culcată și nu în picioare cum ar fi vrut el, Ahi strâmbă din nas. Avea și de ce să fie nemulțumit, căci chiar și după atâția ani de antrenamente, Mayar ceda ușor în fața magiei lui.

Magul însă era hotărât să nu renunțe. De aceea și-i strigă într-un final, „Încetează să te mai prostești atâta și scoală! Știi că urăsc lenoșii!”

Mayar, scrâșnind din dinți, se ridică în cele din urme în patru labe. Apoi privi furioasă la al ei mentor, căci chiar ura când folosea el astfel de trucuri ieftine doar ca s-o vadă în genunchi în fața lui. De aceea și-i spuse furioasă într-un final, „Iar ce urăsc eu e când n-ai deloc milă. Puteai să-mi dai măcar timp să respir. Până la urmă abia m-am întors și aveam nevoie de odihnă nu de antrenamente.”

„Nimeni nu te-a trimis unde ai fost,” îi spuse Ahi furios. Și chiar că era furios, căci Mayar plecase fără să spună nimănui în Pădurea Tenebre. Mai mult decât atât, Ahi era nemulțumit că fata se plimbase singură prin acea pădure și că putuse să-i cadă victimă lui Tenebre, care mereu căuta să fure puterea altora, iar fata era o sursă importantă de putere. Și, chiar dacă își iubea mama, Ahi nu voia ca ea să fie aproape de Mayar. În special nu voia ca Coallar să știe de fată. De aceea și-o ținea mereu departe de acele locuri și mai mult de Pădurea Tenebre, în care Mayar avea interzis să intre.

Și decise Ahi asta la câteva luni după ce Mayar și vulpile roșii ajunseră pe munte. De ce? Simplu: începuse în timp să simtă ceva ciudat, ceva ce nicicând nu se crezuse în stare să simtă. Era dragostea de tată care luase naștere în sufletul lui. Și, chiar dacă era ceva total neașteptat pentru Mag, ceva care el înțelese că-l putea face slab, decise să nu alunge acel sentiment, ci să-l întărească. La fel se hotărî să fortifice relația dintre el și Mayar. Din această cauză și-i deveni mentor. Mai ales când văzu că fata deținea o imensă putere, pe care încă n-o descoperise, dar care-l putea ajuta și pe el de era necesar.

Dintr-o dată însă, când Mayar se ridică de jos și se năpusti asupra lui, Ahi își veni în fire și alungă umbrele trecutului din a sa minte. Astfel, rotindu-se ușor pe călcâie, se feri din calea ei, iar Mayar trecu la doar câțiva centimetri de el fără să-l poată răni. Ba chiar, din cauza avântului pe care și-l luase, se văzu iar nevoită să se rostogolească pe pământ când nu-și putuse menține echilibrul.

Mult însă Mayar nu stătu pe pământ de data aceea. Ba chiar nu scoase niciun sunet. Ea doar se ridică brusc în picioare și așteptă, privind atent la Ahi, care avea ochii închiși în acele clipe și părea să n-o observe. De aceea și surâse. După care, formând o mică sferă neagră în mână, Mayar o transformă în sabie. Apoi, cu pași furișați, se îndreptă spre Ahi cu gând să-l lovească când el se aștepta cel mai puțin.

Numai că, atunci când lovi înspre Ahi, lama sabiei se lovi de-un perete transparent, care crăpă brusc, colorându-se în negru după aceea. Dar, din cauza impactului, nu doar sabia fu aruncată cât colo, ci și Mayar. Și de data aceea fata simți lovitura a naibii de bine.

De aceea și oftă Mayar, înțelegând că iar pierduse. Doar că, închizând ochii, comise o greșeală. Una pe care de altfel o înțelese cât de curând, când simți lama propriei săbii pe care o formase atingându-i gâtul. Chiar și așa deschise ochii cu grijă și privi la Ahi. Acela stătea în același loc și doar puterea lui controla sabia. De aceea și surâse Mayar, murmurând un, „Laș ca întotdeauna.”

„Laș? De ce laș?” Spuse Ahi sigur pe sine. „N-am făcut decât să-mi apăr pielea.”

„Folosindu-te de trucuri ieftine?”

The story has been taken without consent; if you see it on Amazon, report the incident.

„La fel ai făcut și tu. M-ai atacat când eram cu ochii închiși, iar asta se consideră trădare.”

„Eu o numesc mai simplu: tactică de luptă și dezarmarea inamicului,” spuse Mayar cu șiretenie. Apoi, cu mare grijă, se ridică de jos. Își ținea însă privirea ațintită asupra săbiei. Și, odată fiind ea în picioare, își privi iar mentorul, care avea deja ochii deschiși. De aceea și zâmbi ea ciudat și ridică mâinile semn că se preda.

Ahi însă nu se lăsă înșelat, căci știa prea bine ce-i poate pielea lui Mayar. Mai ales că observă că colțul buzelor ei era ușor ridicat, semn că minte în timp ce-l privea cu acei ochi nevinovați, dar șireți. Și, zâmbind și el la fel de șiret, îi spuse, „Nu te dai tu bătută atât de ușor, nu?”

„Ba din contră,” spuse Mayar, „am cedat deja. Nu vezi? Am mâinile ridicate.”

„Asta nu-i totuși semn că te predai,” spuse Ahi. Apoi, pocnind din degete, făcu acel perete fumuriu ce-l înconjura și proteja în același timp să dispară. După care făcu un pas spre Mayar, forțând-o să dea și ea unul în spate. Sabia însă se mișcă odată cu ea. Chiar și așa Mayar nu se temu, ci începu a păși în lateral, forțându-l și pe Ahi să meargă cumva în cerc. Dar… continuau să se spioneze unul pe celălalt cu mare atenție, fără să piardă din ochi niciun detaliu: mișcare, respirație, clipit din ochi sau chiar zâmbet.

Numai că, deși Mayar părea să acționeze ca de obicei când nimerea în astfel de situații, lui Ahi îi păru stranie acea sclipire din ochii ei. De aceea se încruntă, încercând să înțeleagă ce șmecherie o să folosească ea de data aceea. Dar, când sabia crăpă brusc și apoi se rupse în două căzând cu zgomot la pământ, Magul sări în lături la timp, căci acele două bucăți de sabie fură cât de curând aruncate spre el. Apoi, după ce se asigură că sabia ceea ruptă n-o să-l rănească, privi la Mayar și abia atunci observă acel mic fir roșu, de foc, ce-i ieșea din palmă și pe care Mayar îl folosise să facă sabia să cedeze.

„Inteligent,” spuse el într-un final. „Trebuie să recunosc.”

„Iar eu trebuie să recunosc că nu ți-ai pierdut și agerimea odată cu anii,” spuse Mayar surâzând viclean, în timp ce se dezmorțea. „De altfel e ceva straniu să fii atât de hotărât când ai trăit deja atâta timp cât a trăit lumea.”

Ahi căscă dulce, „Nu înțeleg de ce te miră totuși. Hâtrenia e moștenire de familie de altfel. Sau ai uitat deja al cui fiu sunt?”

„Nea. Așa ceva nu se uită. Cel puțin nu atât de ușor,” spuse Mayar în timp ce-și lega șnururile mânecilor. Apoi luă o poziție de atac, semn că Ahi reușise s-o calce pe coadă și cea care avea de gând să-l învețe minte în ziua aceea era ea. Dar, din cauza că era prea concentrată pe Ahi, nu se putu controla. Și, fără să vrea, luă chipul Samayei.

De aceea și șuieră Ahi printre dinți, înfuriat, „Te-ai întâlnit cu fiica Rophionilor azi.”

„Da,” răspunse fata calmă. „Am văzut-o în Pădurea Tenebre.” Drept pedeapsă însă fu nevoită să se apere cu flăcări de acea minge de foc aruncată de Ahi înspre ea. Dar, deși îi reuși să țină piept primului atac, urmară și altele, căci Ahi era cu adevărat înfuriat.

De altfel și striga la ea în timp ce arunca minge după minge spre ea, „Ți-am spus de atâtea ori să eviți acea pădure, Mayar. N-asculți însă niciodată. De ce? Mai mult decât atât: când vei înceta să te comporți atât de inconștient?”

Mayar, reușind în cele din urmă să formeze același perete protector pe care-l folosise și Ahi mai înainte, îl privi furioasă și-i spuse și ea, „Nu înțeleg de ce reacționezi astfel. M-am întors vie și nevătămată, nu?”

„Dar puteai să nu te mai întorci, inconștiento!” Și, spre marea ei uimire, peretele de protecție crăpă, iar ea văzu cu stupoare mai multe săbii aliniate în fața lui Ahi, în timp ce acela scotea fum prin tot corpul, semn că era al naibii de furios.

Neplăcuta uimire de pe fața lui Mayar dură însă doar câteva clipe. După care, înțelegând că-i absolut necesar să se apere, își încleștă degetele și le pocni apoi ușor. Mai apoi își dezmorți și gâtul, înțelegând prea bine pentru ce apăruseră acele săbii acolo: Ahi voia s-o pedepsească pentru a ei neascultare. Chiar și așa Mayar n-avea de gând să suporte consecințele acelei „îndrăzneli” de-a vizita bârlogul lui Coallar, nu fără luptă.

Și, înțelegând că cu mâinile goale n-o să poată face față săbiilor, Mayar făcu să-i apară în mâini un băț lung și noduros. Apoi, apucându-l cu ambele mâini, îl puse pe umeri, își îndreptă spatele și începu iar a merge în cerc. Păstră însă o distanță rezonabilă de Ahi.

Magul însă, deși ar fi putut să nu-i dea timp să se pregătească, stătuse locului. Ba chiar nici săbiile nu se mișcară din locul lor. Dar, când Mayar era în spatele lui, o ceață densă îi înconjură de pretutindeni, ascunzându-l pe Ahi de ochii ei.

Asta însă n-o sperie defel pe Mayar. Ea doar căscă dulce, oprită locului, și așteptă. Văzând însă că nimic nu se întâmpla, întrebă cu ironie, „Și totuși, ce urmează?”

„Simplu,” auzi ea glasul lui Ahi din fața ei. Și, pentru o clipă doar, când ceața din fața lui se rări pentru scurtă vreme, îi văzu ochii scăpărând, semn că furia lui nu trecuse deloc. „Vreau să-mi spui din ce cauză continui să intri în pădurea ceea deși eu ți-am interzis să faci asta.”

Mayar strâmbă din nas, „Iar eu vreau să aflu de ce mereu acționezi ca un moș țâfnos când fac asta. Dar, cum știu că n-o să-mi răspunzi la întrebarea asta, o să-ți răspund eu la întrebarea ta. Motivul? Ei bine, nu-l știu, ok? La fel nu știu de ce tot caut să ajung în pădurea ceea. Dar chiar și așa n-o să încetez să merg acolo până nu aflu ce mă tot atrage la acea pădure.”

„Atunci… zi-mi ce te tot atrage la acel loc.”

„Nu-i ceva ce mă atrage la acea pădure, ci ceva care mă tot cheamă acolo. Sunt vise. Dar, deși le văd mereu, nu înțeleg al lor mesaj.”

„Vise? Ce fel de vise?”

„Despre un diamant. Unul negru. Complet negru, de parcă ar fi acoperit cu smoală. Și nu-l văd doar rotindu-se în fața ochilor sau undeva pe masă. Îl văd chiar în fața unei grote păzite de un mistreț sălbatic. Grota lui Coallar de altfel, pe care l-am văzut azi. Și pe a ta mămică tot. A intrat în grotă când eram acolo. Și era cu adevărat furioasă că n-a putut pune mâna pe fiica Rophionilor. Zicea că din cauza asta nu-l poate elibera pe un anumit Mannar. De asemenea au vorbit despre Eris și că e necesar s-o trădeze. Doar că, din toate ce am auzit, n-am putu înțelege un lucru: cine-i totuși acel Mannar.”

„Fratele meu!” Răspunse Ahi morocănos. Din această cauză și-l privi Mayar țintă. De văzut însă nu-l putu vedea din cauza ceții. Chiar și așa simți ceva straniu la el, de parcă ar fi fost un copil neprotejat ce se temea.

Și avea dreptate Mayar gândind astfel, căci Ahi fusese mereu nevoit să se apere de Mannar de când acela crescuse și prinsese la puteri. La fel fusese nevoit să lupte cu Island. Dar, deși se urau ei, acea ură nu era proprie, ci alimentată mereu de Coallar, care-i punea să lupte, chipurile ca să-i facă mai puternici, când de fapt voia doar să-l antreneze pe Mannar, pe care-l iubea ca pe ochii din cap.

Acele chinuri însă se terminară atunci când Mannar dispăruse. Dar, deși se întrebase mereu unde dispăruse al său frate, Ahi nu-l căută nicicând. Ba chiar răsuflă ușurat că nu mai era nevoit să lupte cu el. De asemenea fu lăsat și de Coallar în pace, care nu mai simțea necesitatea să-și vadă fiii luptând odată ce Mannar, fiul său iubit, nu mai era prin preajmă.

Dar, după ce aflase de la Inmar că Mannar era controlat de Eris prin acel diamant negru ce i-l prinsese pe frunte și mai ales aflase că din cauza lui Mayar arăta ca Samaya, Ahi începu să-l urască pentru asta. La fel ura că al său sânge era iarăși nevoit să lupte pentru a satisface ambițiile cuiva. De aceea probabil și începuse să țină atât de mult la Mayar: pentru că îi amintea de sine și cât de neprotejat fusese în trecut. Dar, deși se chinuise ani de zile s-o facă să fie puternică și independentă, nu-i reușea și pace, iar asta Ahi considera a fi un eșec personal.

Mai mult decât atât: Ahi se ura pentru faptul că nu putea s-o facă pe Mayar să fie mai puternică decât fiicele lui Boor sau Samaya, care reușiseră deja să-și controleze puterile și se puteau apăra singure. De aceea și ajunse Ahi să le urască și pe ele și-și dorea să se răzbune cu orice preț. Problema era că nu știa cum.

Atacul neașteptat al lui Mayar însă, când ea lovi aerul din fața lui și făcu să zăngăne metalul săbiilor, îl trezi din reverie. Chiar și așa el nu se mișcă din locul său. Doar privi cu coada ochiului la mișcările haotice ale lui Mayar, care lovea ici și colo golul aerului.

Într-un final, plictisit de acea joacă, poziționă acele săbii vertical, între el și Mayar. Asta o făcu pe fată să simtă că ceva e în neregulă. De aceea și-și încetă mișcările haotice și închise ochii. Astfel, ajunsă într-un loc întunecat. Chiar și așa Mayar văzu clar poziția săbiilor, căci acelea erau în acele clipe văzute de ea ca săbii de foc. Apoi, folosindu-și puterea, Mayar făcu să se deschidă pleoapa ochiului ei interior, scăldând astfel acel loc într-o nuanță galben-verzuie.

Deveni însă atentă când auzi glasul lui Ahi, „Trage aer în piept și așteaptă. Nu te grăbi, căci de fiecare dată când te grăbești dai greș. La fel, în timp ce aștepți, gândește-te la cum trebuie să te miști. Și strânge acel băț cu putere doar de-un capăt nu de ambele. Asta e poziția corectă de atac, căci nu te simți atât de încordat. Și, când o să fii relaxată, o să poți simți și vibrațiile vidului care te înconjoară. La fel o să-i simți puterea și-o s-o poți folosi pentru atac și nu împotriva ta.”

„Dacă zici,” bombăni fata ironic. Și avea de ce să fie supărată, căci ea cu adevărat ura acele antrenamente dure. Le ura, chiar și dacă știa că datorită lor devenea mai puternică. Dar, deși făcu așa cum îi ceruse Ahi, nu-i reuși să simtă nici puterea vidului și nici să-l folosească pentru ea. Doar simți o stranie pulsație în jurul ei și atât. Mai ales se încruntă când văzu că acea culoare roșu-gălbuie pe care o transmitea în jur nu se contopea deloc cu cea neagră a vidului. De asta și șuieră într-un final înfuriată printre dinți, „Și totuși nu funcționează, Ahi. Nu cu natura noastră diavolească. De ce? Simplu: pentru că aerul e controlat de Gaea, iar ea e cu siguranță împotriva noastră. Iaca și nu ne reușește.”

„Ba nu-ți reușește pentru că nu gândești deloc,” îi strigă Ahi înfuriat. „Ca să reușești trebuie să înveți să-ți camuflezi atât puterea, cât și intențiile, nu să le arăți în mod deschis. De ce sunt atât de sigur? Pentru că simt că iar magia ta are culoarea focului în acest moment. Sau a ochiului celuia demonic pe care l-ai poziționat în spatele săbiilor. Galben-roșietic, am dreptate?”

Mayar strâmbă iar nemulțumită din nas, „Cum ai aflat?”

„Simt, spre deosebire de tine. De aceea și-ți spun să-ți folosești și creierul, nu doar energia. Așa că ascultă ce-ți spun și pune în practică.”

„Dacă zici!” Rosti Mayar oarecum în batjocură. Dar, chiar dacă nu era ea sigură c-o să i se primească, își fixă privirea asupra ochiului minții și-i trimise un curent de aer roșu. Apoi își calmă încet-încet respirația până acel aer deveni transparent. În acel moment însă simți că-i zvâcnește ceva în piept: uimirea, căci văzu în sfârșit că ochiul minții ei trimitea în jur o culoare de-un albastru străveziu, ceva ce nu-i reușise nicicând mai înainte. Chiar și așa nu spuse nimic și nici nu făcu nimic straniu ca să se dea de gol. Doar așteptă până puterea ochiului minții deveni una cu cea a vidului. Abia atunci simți atât de clar pulsații stranii pe piele, la fel cum văzu unde-unde negre și albastre dansând în fața ochilor ei. Dar, când în mijlocul acelor unde se văzu o linie roșie, culoarea puterii ei, Mayar își spuse, „Să fie totul chiar atât de ușor? Nu poate fi. Nu acum, după atâția ani de practică dură, după multe vânătăi pe piele, vânătăi care mi-au provocat de altfel multă durere, căci acest țâfnos mag nu-i deloc milos de felul său și…”

Tresări însă auzind atât de clar vocea lui Ahi în capul ei, „Asta e din cauza că n-ai ascultat nicicând și te-ai încăpățânat să faci lucrurile așa cum îți trecea ție prin minte.” De aceea și strâmbă Mayar din nas:

„Mai nou te îndeletnicești cu ascultarea gândurile altora?”

„Mereu am putut să fac asta. Singura care n-a observat ai fost tu,” spuse ironic Ahi și săbiile controlate de el se năpustiră asupra lui Mayar. Fata însă simți a lor mișcare transmisă de vibrațiile aerului din jur. De aceea și sări în aer. Și, rotindu-se, lovi cu putere săbiile, care, în contact cu aerul magic, se făcură țăndări, căzând cu zgomot la pământ.

Asta fu semnalul pentru Mayar să se întoarcă în lumea reală. Dar fu și mai mirată să vadă că nu mai era ceață în jurul lui Ahi. Asta însă nu însemna defel că el renunțase.

Îl privi însă mirată când el îi spuse, „Și totuși, chiar dacă nu crezi, tu ești de vină pentru că ceața a dispărut. Eu n-am făcut nimic. Și a dispărut exact când ai lovit săbiile. De altfel nu pot înțelege încă cum ai făcut asta. Înțeleg însă un lucru: că de azi antrenamentele noastre vor fi mai dure și mai dese. Acum să ne întoarcem în tabără.”

Și, fără să aștepte răspunsul ei, Ahi îi întoarse spatele și porni în susul muntelui. În urma lui însă Mayar oftă, căci dacă Ahi spuse că antrenamentele vor fi mai dure însemna și că va fi mereu cu ochii pe ea. Astfel pierdea orice șansă să afle unde era acel Mannar. De asemenea trebuia să lase pentru mai târziu căutarea celei pe care Coallar o numise „copila lui Ahi,” cea pe care, dintr-un motiv anume și chiar dacă n-o cunoștea, ajunse s-o urască. De parcă i-ar fi putut lua locul în caz că apărea. Dar, în clipa în care observă că Ahi se oprise în loc și-o privea furios văzând că ea nu se mișcase din locul în care stătuse până atunci, Mayar îl urmă în cele din urmă, lăsând gândurile pentru mai târziu.

Dar, în timp ce plecau, îi observă pe Dike și pe Island la marginea pădurii. De aceea și-i spuse lui Ahi, telepatic, „Se pare că avem musafiri.”

„Știu,” îi răspunse sec Ahi, fără să privească în jur. „Sunt acolo încă înainte ca tu să ieși din pădure. Dar… i-am lăsat în pace pentru că nu-s după noi, ci după Coallar.”

„Am totuși impresia că ne urmăreau.”

„E și asta posibil. Până la urmă, la fel ca și mine, sunt curioși să afle ce progrese ai făcut.”

Din această cauză Mayar grăbi pasul. Și, ajungând în dreapta lui, îl privi mirată, „Vrei să spui că și tu ai spionat-o pe fiica Rophionilor?”

„Și nu doar pe ea. Pe fiicele lui Boor tot. De altfel de asta și-am intensificat antrenamentele, căci ele deja își pot controla puterile. Pe când tu nu.”

„Mare scofală,” bombăni Mayar deloc „interesată." Apoi mări pasul, îndreptându-se spre tabără. Dar, chiar dacă nu voia să-i lase pe alții să știe despre asta, ea simțea destul de bine: ura față de celelalte, care păreau să aibă totul atât de ușor în timp ce ei totul i se dădea atât de greu.

***

Ieșind în sfârșit din ascunzătoarea lor, după ce Ahi și Mayar erau deja departe, Dike și Island priviră atent în urma lor. Dar, spre deosebire de Island, care era cumva preocupat, Dike părea liniștit. De aceea și nu reacționă defel când Island spuse, „Chiar și dacă știu că acest copil e fiica lui Ahi mi se pare incredibil.”

„De ce?”

„Doar un sentiment. Ceva ce nu-mi dă pace să respir liber. Și, deși mereu am știut că al meu frate poate avea mulți copii, eram totuși sigur că nu-i iubește pe niciunul. Acum însă am impresia că acest copil îl schimbă. În ce sens… nu-ți pot spune. Știu însă un lucru: că acest copil a aflat deja despre Mannar și pumnale. De la Coallar pe care l-a vizitat azi. Era și Tenebre acolo. Doar că ea n-a observat-o și asta mi se pare straniu.”

„Probabil pentru că Coallar a protejat-o. O fi aflat că Tenebre a aruncat acea vrajă asupra Samayei, căutând pumnalele. Ceva ce știm că el își dorește demult.”

„Eu sunt totuși mai tentat să cred că doar tata știa. Doar el a mers atunci la Iohar să le ia, atunci când tu ai dus fetele în Orașul Soarelui mai apoi.”

Dike oftă trist. „Și nici nu știi cât de rău îmi pare că nu l-am putut împiedica pe Coallar să afle despre ele atunci. Astfel i-aș fi putut proteja pe Iohar și Syana. La fel n-aș fi suferit atât de mult după moartea lor. Ceva cu care nu mă obișnuiesc nici până astăzi.”

„Ar trebui totuși. Până la urmă era ceva ce tu nu puteai împiedica. Știi prea bine asta, căci anume Moirae au decis soarta lor. Și… cine știe, poate că sufletele lor au renăscut deja și au o altă viață. Una mult mai liniștită și mai frumoasă.”

„Sper asta, Island, pentru că într-adevăr meritau un destin mai bun. Iar acum să-i urmăm pe cei doi. Trebuie să aflăm unde își au bârlogul și ce pun la cale.”

„Ba nu. Nu-i nevoie. Plus la asta: știu deja că suntem aici.”

„Știu? De unde?”

„Ne-au văzut. Mayar când plecau, iar Ahi a știut de la început.”

„Asta chiar că-i straniu. Și n-au făcut nimic să ne împiedice să fim aici?”

„Mmm. E din cauza că mi-a putut citi un gând: că vreau să-i fac o vizită bătrânului Coallar. De altfel zic să ne îndreptăm într-acolo. Va fi mai bine și pentru noi de altfel, căci… acum c-am aflat de la Mayar că el și Tenebre plănuiesc eliberarea lui Mannar, cred totuși că el e mai periculos decât ăștia doi.”

„Atunci, să-i facem o vizită lui Coallar mai întâi. Chiar și așa: o să mă întorc mai târziu aici și-o să-i cer socoteală lui Ahi pentru toate câte le-a făcut Samayei și nepoatelor tale. Cine știe: poate și se învață minte după aceea?!”

„Ceva de care mă îndoiesc totuși!” Spuse Island, surâzând cu amărăciune. După care porni în urma lui Dike, care se afla deja mult în față. Dar, în timp ce pleca, Island privi încă odată în urma lui Ahi, căci îi putuse citi acel gând despre ale sale nepoate și la fel îi simțise și ura. Numai că, de data aceea, avea de gând să nu stea cu mâinile în sân și să aștepte, ci să-l pedepsească pe al său frate de trebuie, după merit.

***

În timp ce coborau muntele, îndreptându-se spre bârlogul lui Coallar, care se afla mai spre poale, aproape de pădurea lui Tenebre, Dike și Island fură mirați să vadă o femeie, complet îmbrăcată în negru, urcând în sus pe munte. Și, deși ea era încă departe de ei, ambii Titani o văzură de parcă ar fi stat chiar în fața lor.

Era o femeie destul de tânără încă, deși avea probabil în jur de patruzeci. Avea păr negru, măsliniu, și ochi la fel de negri. Erau însă atât de frumoși ochii ei încât, dacă ai fi putut privi pentru multă vreme în ei, te-ai fi pierdut complet de parcă ai fi căzut într-un abis fără fund, dar fără regrete, nevrând nicicând să ieși apoi din ei.

Negrul acelor ochi însă n-avea pic de rău în ei. Din contră: erau de o splendoare rar întâlnită, cu un fel de tristețe sclipind adesea în ei, o amărăciune adunată timp de mulți ani în al ei suflet. Dar, deși mulți șopteau adesea despre a femeii tristețe, puțini știau în realitate ce i se întâmplase în trecut și asta din cauza că ea nicicând nu permise nimănui să-i pătrundă în suflet. De asta și n-aveau de unde ști alții ce tragedie suferise sărmana la viața ei.

Acea femeie era Morena, mama lui Mayar, care, după lungi ani de pribegie în căutarea copilei ei, aflase în sfârșit despre acel loc. Și, simțind că anume acolo o poate găsi, se aventurase pe munte, fără să-i pese de altfel de ce i s-ar putea întâmpla, căci nici ea și nici vulpile lui Inmar nu se aveau la inimă.

De altfel Morena decise să-și caute fiica anume după acea noapte când văzuse vulpile lui Inmar trecând prin satul în care trăia în acel moment. Asta îi aduse aminte de a ei durere pe care încercase s-o uite timp de mulți ani. Dar, aducându-și totuși aminte că era mamă, în ciuda faptului că alții îi transformaseră fetița într-un monstru, Morena decise să lupte, căci a ei iubire mereu avuse un chip și-un nume: Mayar.

Astfel, pas cu pas, urcând acel munte, Morena părea atât de luminoasă. Și avea de ce să aibă acea lumină unică în jurul ei, căci la fel îi era și sufletul: fără mască. Cel puțin așa lăsa să se vadă uneori. În rest purta o mască unică pe față: cea a fericirii, chiar dacă era una falsă. Făcea asta însă doar pentru a nu permite altora să afle despre ce era al ei copil în realitate. Și nu din cauza că se temea pentru ea ascundea Morena, ci pentru că-i era teamă că lumea îi va judeca copila pentru ce e. De aceea, oriunde era văzută, femeia zâmbea.

La fel zâmbea și în acele clipe. Atât de frumos că părea o Zână. Mai ales după ce pletele lungi și negre i se răsfirară pe spate, în dulcea îmbrățișare a vântului, cel care-i smulse broboada neagră de pe cap. Și, întorcându-și capul și privind în zare, încotro vântul cela jucăuș îi ducea broboada transformând-o într-o ciudată pasăre neagră, Morena surâse: era totuși fericită chiar și în momente triste.

Dar, văzând-o atât de senină, Island murmură, zâmbind, „Și totuși îi seamănă. Celei pe care am cunoscut-o demult, dar după care al meu suflet încă tânjește.”

„Curse?” Întrebă Dike.

„Așa e,” și Island surâse nostalgic. De altfel a lui comparație nu era întâmplătoare, căci Curse și Morena într-adevăr semănau la chip. Nu atât de izbitor, dar semănau. De altfel împărțeau și aceeași soartă, căci ambele născuseră copii din neamul lui Coallar, dar niciuna nu-i văzuse crescând. Totuși era și diferită soarta lor, căci dacă Curse fusese mereu iubită de Island și el mereu simțise durere gândindu-se la ea și că-i făcuse rău cu mâna lui, nu la fel se întâmpla în cazul Morenei. Ea nu doar fusese victimă întâmplătoare a lui Ahi, care, ademenit de ai ei ochi superbi, se lăsase sedus și la fel o seduse și pe ea. Apoi, când focul din inima lui se stinse, el pur și simplu dispăru și nicicând nu se mai interesă de soarta ei.

Morena însă nu-l uitase. Nici după ce aflase cine era el în realitate. Ba chiar nu simți nici ură pentru el și asta din cauza că își zicea mereu că dacă prin venele fiicei ei curge sângele lui atunci ura ei n-o ajuta defel pe Mayar. Plus la asta, chiar dacă prin înșelăciune, îi dăduse o fiică, a ei mare comoară. De aceea și nu-l putea urî.

La fel nu-și putea urî Morena copilul, chiar dacă Mayar, prin natura ei, reușise să atragă ura lumii asupra mamei ei. Morena în schimb, nedorindu-i răul, alese să se îndepărteze de oameni. Cel puțin de cei ce-i știau trecutul. Dar, după câțiva ani în care se ascunse și de sine, când se reîntâlni cu Inmar și resimți c-o doare sufletul după a ei copilă, femeia se decise și porni în căutarea fiicei, decisă să-și trăiască zilele alături de ea și s-o audă iar spunându-i atât de dulce „mamă.”

Și, cum era obișnuită cu străinii, Morena le zâmbi celor doi Titani când ajunse în dreptul lor. Apoi, cu voce blajină, le spuse, „Bună să vă fie inima, drumeților! Și la fel să vă fie bun drumul, căci unii pleacă și alții vin de pe acest munte, chiar dacă majoritatea din cei ce vin să-l vadă se tem de el.”

„Și ai dreptate. Muntele ăsta pare înfricoșător doar la prima vedere. În schimb e plin de secrete frumoase,” răspunse Dike voios.

Morena însă zâmbi viclean: îi plăcuse răspunsul străinului. Apoi, privindu-l în ochi, îi spuse, „Secretele nu-s strașnice, Maestre Dike. Ele ne fac viața mai frumoasă și mai interesantă.” Dar, văzând mirare pe fața Titanului, surâse iar și spuse, „Da. Știu cine sunteți. De altfel cred că doar puțini pe lumea asta nu cunosc povestea Titanului care a lăsat Cosmosul pentru a crea un Paradis pe pământ.”

Fu rândul Titanului să zâmbească, „Și astfel de povești mai circulă prin lume.”

„Nu doar. Chiar și așa oamenii le adoră, căci îi ajută să-și înfrunte destinul. De altfel… noi, oamenii suntem creați din povești și credem atât de mult în ele.”

„De aceea și zic eu mereu că oamenii sunt mai înțelepți decât Titanii, cei care-s atât de aproape de cer,” spuse Island, surâzând.

„Ba eu cred că acum exagerați un pic, Titane Island, căci oamenii sunt de fapt creaturi simple. De ce? Simplu: pentru că preferăm să credem că aerul e respirația cerului, vântul - șoapta pământului, iar focul locul în care se naște magia. Și, chiar de știm că lumea asta e mult mai complexă și mai tainică decât o știm noi, o preferăm simplă, căci de ce să complicăm lucrurile dacă-s pur și simplu frumoase?!”

„Simplitatea însă nu-i de ajuns uneori. De asta mă întreb eu: ce fac oamenii atunci când își dau seama de asta?” Întrebă Dike curios.

„Caută răspunsuri în stele, se încred în destin și ascultă șopotul apei. Astfel își complică oamenii viața. De altfel cred că singuri căutăm probleme, doar ca să simțim că n-am trăit degeaba viața.”

Ascultând-o vorbind astfel de cuvinte înțelepte, Island surâse melancolic. Și trebuia să recunoască totuși că-i plăcea cum gândea acea femeie. De altfel îi plăcea și portul ei, căci chiar dacă era încă tânără părea atât de înțeleaptă, știind unde anume se caută adevărul, deși credea atât de mult în povești, cele care îi dădeau de altfel putere.

Tresări însă când simți privirea Morenei ațintită asupra ei. Femeia însă, privi în altă parte când Titanul o privi. Apoi, cu sfială, Morena întrebă, „Poate… din întâmplare, nu știți unde pot găsi satul vulpilor roșii ale lui Inmar? Nu de alta, dar am o vorbă cu ea.”

„Sigur că știm,” îi răspunse Dike sigur pe sine. „Și nu-i greu de găsit nici de străini. Trebuie doar să continui să urci în sus pe munte. Pe cărărușa de colo. Astfel o să ajungi în poiana Ahilarului. Fiind acolo uită-te spre răsărit. Acolo o să găsești o altă cale. Și, de-o să urmezi cărărușa ceea, ajungi într-un târziu în satul vulpilor, căci, deși ele cred că nimeni nu le poate găsi culcușul, se înșeală atât de mult, din cauza că e cel mai ușor de găsit de altfel. Dar… fii atentă: e posibil să nu fii primită cu brațele deschise odată ajunsă acolo.”

„De parcă asta m-ar speria!” Spuse Morena. „De altfel, de ce ar trebui să ne plecăm capul în fața greutăților, Maestre Dike? Până la urmă greutățile nu-s pentru a ne pune piedică, ci pentru a ne face mai puternici. De aceea cred că al meu dușman poate să mă facă să înfrunt viața asta cu mai multă destoinicie decât am crezut vreodată. Plus la asta: n-au decât să mă urască. Până la urmă n-au ce-mi face, căci singure au decis să-și lege destinul de-al meu. Iaca și nu mă pot face să dispar nici de-și doresc ele asta. Dar, pentru sfat, spun mulțumesc, Maestre. La fel vă urez drum bun. Eu în schimb voi merge pe drumul meu, căci până la urmă asta îmi e și soarta.”

Apoi, închinându-se ușor, le întoarse spatele. Și, în timp ce urca pe munte, își prinse părul cu ambele mâini și începu a-l împleti într-o cosiță. De privit în urmă însă nu privi nici pentru o clipă. De asta și-o admiră Dike atât de mult, căci și el, ca și Island, o petrecură multă vreme cu privirea.

În cele din urmă își privi prietenul când acesta spuse, „Să mergem acum! Fiecare cu soarta lui! Și… are dreptate până la urmă când spune că n-o să i se întâmple nimic, căci chiar dacă Ahi e nemilos, n-are un motiv s-o ucidă. De altfel nu cred c-o să caute unul, căci i-a dăruit o fiică această femeie, una pe care a ajuns s-o iubească. Da iaca nu știu dacă Morena o să găsească ceea ce caută.”

„Recunoștința lui Mayar?”

„Așa e.”

„Eu însă nu-s atât de sigur că n-o s-o găsească,” Spuse Dike surâzând. „Până la urmă inima umană e atât de schimbătoare, iar Mayar are și sânge uman în vene. De aceea și cred că până la urmă o să aleagă drumul care o s-o îndrepte spre fericire. Fie ea și pentru scurtă vreme.” După care, la pas lent, cei doi Titani se îndreptară în tăcere spre culcușul lui Coallar.