Dezgolită complet, după ce-și lăsase roba neagră cu dungi roșii în față pe malul Cascadei Licuricilor, Keyṉ păși încet prin apă, înaintând tot mai mult și mai mult spre ale cascadei adâncuri.

  Dar deși răcoarea acelor ape o înconjura plăcut, tânăra simți ceva ciudat totuși în acele ape și, oprindu-se locului, când apa-i ajunse la pulpe, se întoarse încet și privi în jur, lăsând splendoarea acelui corp de fecioară să fie admirat de toată natura ce o privea de pretutindeni.

  Deodată însă văzu sute, dacă nu mii de licurici înconjurând-o și acele mici făpturi fosforescente nu se apropiară de cascadă din pădure sau de pe mal, ci născură direct din ape, iar asta-i dădu lui Keyṉ senzația că se află în brațele magiei.

  Și așa și era, căci când privi apa, mâna ei atinse fără să vrea al ei piept gol, și oglinda apei se transformă într-o pânză cristalină pe care imaginile se perindau una după alta. Astfel tânăra văzu acel loc ca fiind o imensă mocirlă la începuturi, cu iederă și alte lighioane trăind în acele ape și toate supunându-se lui Tenebre. Numai că Titanidei ceva-i displăcu la acele locuri și, folosind magia Palantir-ului, pe care-l aduse în mod special cu ea acolo pentru a vedea viitorul pădurii ei, obicei pe care-l avea de fiecare dată când pe cer se arăta o imensă cometă roșie, eveniment văzut pe cer odată la 3 luni, ea proiectă acea imagine văzută în acele clipe de Keyṉ, imaginea splendidă a vestitei Cascade a Licuricilor și care de altfel nu era decât produsul minții Titanidei, dar adus la viață de Palantir.

  „Acum înțeleg de ce acest loc mi se păru straniu,” își spuse Keyṉ în sinea ei și se lăsă pe spate, cufundându-se doar pe jumătate în acea apă sclipitoare. Apoi, mânată parcă de-un impuls ciudat, tânăra întinse mâna stângă-n față și văzu cum o axă ciudată, dintr-un material argintiu, subțire precum lănțugul unui medalion, se înfășură în jurul brațului asemeni unui șarpe ce se încolăcea pe ramura unui copac, iar vârful ei termină de înfășurat în jurul degetului mijlociu, de parcă ar fi fost un inel pe mai multe straturi.

  „Axa Magiei Yātrīkar în mâinile mele,” își spuse tânăra Yātrīkar cu suflet de femeie. „Oare cum voi putea folosi această putere în slujba oamenilor până la urmă?” se întrebă ea.

  Tăcu însă simțind două mâini reci atingându-i corpul și închise ochii, înfiorându-se. Deschizându-i înapoi, își văzu sora, pe Kaṇkaḷ în fața ei, acoperită doar până sub sâni de apă, iar la gâtul ei zări Ochiul Diavolului.

  „Văd că nu ți-a trecut curiozitatea de-a vedea cum acționează aceste două obiecte magice, Keyṉ,” îi spuse Kaṇkaḷ cu reproș în glas, dar Kaṇkaḷ schimbă cât de curând acel ton, vrând să nu-și sperie sora, pe care o știa sperioasă de fire și s-ar fi putut iarăși închide în sine, așa cum o făcuse de atâtea ori mai înainte.

  Lui Kaṇkaḷ de fapt îi plăcea această nouă formă a lui Keyṉ: mult mai deschisă atât la vorbă, cât și la minte, și deși nu le fusese dat încă să-și folosească puterea pentru rele, ceva-n interiorul ei îi spunea că Keyṉ poate deveni mai puternică decât era ea, iar asta o punea deseori în încurcătură.

  „Puterea nedescoperită a mamei. Dacă Keyṉ o va găsi și va pune mâna pe ea, atunci mă va supune și… nu știu dacă o să pot permite asta,” își spuse Kaṇkaḷ în aceeași seară, după ce ele părăsiră ascunzișul lui Tenebre și se îndreptară spre Cascada Licuricilor, unde Titanida le ordonase să-și pună bazele noii tabere. „Dacă asta se va întâmpla, probabil una din noi va trebui să moară,” decise atunci Kaṇkaḷ, „dar care din noi va muri, o să decidă doar a noastră putere ce încă ne curge prin vene.”

  Acum însă, stând în ape și privind la goliciunea trupului surorii ei, ce plutea atât de lin pe ape și în ochii căreia se citea calmitatea, Kaṇkaḷ decise că poate totuși se temuse degeaba și se pripise cu ale ei gânduri. De aceea hotărâse doar s-o împiedice pe sora ei mai mică să pună mâna pe putere și astfel niciuna din ele nu va trebui să moară.

  De parcă i-ar fi citit gândurile sau doar încerca s-o pună în și mai mare încurcătură pe Kaṇkaḷ, Keyṉ se ridică brusc în picioare și, întinzând palma în față, îi permise axei Accu să crească la propriu în mărime până ce capătul ei atinse marginea de jos a Ochiului Diavolului, care atârna la gâtul lui Kaṇkaḷ.

  Unindu-se, cele două elemente magice, produseră o explozie de lumină roșietică în jur și, cât ai clipi din ochi, cele două Yātrīkar fură acoperite de ape.

  Sub ape însă, îmbrățișate fiind într-o splendidă formă de cuplare a naturii, dar fără conotații incestuoase, cele două surori fură în cele din urmă înconjurate de axa Accu, care se împleti atât de frumos în jurul trupurilor lor goale, dar nu avea nimic demonic și nici gând rău ascuns acel lanț în jurul trupului tinerelor. Din contră: le unea și mai mult, căci ceea ce nu știa niciuna dintre Fecioarele Demonice și probabil nimeni nicicând nu știuse era că energia lui Accu depindea direct de energia inimii stăpânii ei, iar cum Karina era noua stăpână a axei, de aici și energia creatoare.

***

35 DE ANI MAI TÂRZIU.

  Pașii Gaeiei colindară din nou spatele gârbovit al muntelui Kuṭṭi Mantiram după 600 de ani de stat departe de acel loc, căci acel munte-i aducea în suflet o mare durere, ce-o ucidea pe dinăuntru asemeni unei săgeți ascuțite și otrăvite ce-o ciopârțea în mici fărâme, făcând-o să-și plângă de milă.

  Iar când Gaea se afla într-o astfel de stare deplorabilă, se vedea și-n jurul ei: natura îngălbenea și se grăbea spre moarte, ploile încetau a m-ai cădea din cer, câmpiile verzi se transformau la început în paragină, ca pe urmă să ia forma deșertului, și până și ghețarii se fărmau asemeni sufletului ei.

  Acum însă, aflată pe muntele Kuṭṭi Mantiram, Gaea simți alinarea după 35 de ani de doliu, căci moartea lui Adamant îi rănise atât de mult sufletul și-o făcuse să se simtă vinovată de pieirea unui neam atât de puternic precum erau lupii Adamant Sheen.

  Dar… chiar dacă în ziua morții lui, Adamant îi spuse despre un nou vlăstar al neamului său, Gaea nu-l găsi și pace, cu toate că dăduse de veste tuturor iscoadelor și slujitorilor ei. De aceea decise în cele din urmă să vină anume în locurile de pe care-l smulsese pe Adamant în urmă cu 35 de ani, trimițându-l în ghearele morții.

  Ajunsă în vârful muntelui, în fața acelor 3 pietre albe ce continuau una peste alta, Titanida se opri și zâmbi, mirându-se să le vadă încă acolo, căci avusese senzația că cum Adamant nu m-ai era acolo să aibă grijă de acel lăcaș, probabil că și pietrele fuseseră mistuite de vreme.

  Se înșelase însă se pare, căci nu doar pietrele se aflau la locul lor, dar și natura sclipea altfel: exact așa cum sclipise când lupii Adamant Sheen erau în anii lor de glorie.

  „Puterea Lupilor!” murmură Gaea, auzind clinchete ciudate în jur. „Dar… cum e posibil? Acest lucru-l putea face doar Adamant. Această putere era asignată doar liderului lupilor magici ai pădurii Kristallar și al acestui munte.”

  Un ușor scheunat o puse în gardă și Gaea se întoarse și privi în jur, dar nu văzu nimic. Scheunatul însă reveni după câteva clipe și chiar deveni mai intens.

  În cele din urmă Titanida înțelese de unde venea acel sunet ciudat și se iți și privi în spatele acelor 3 pietre albe: abia atunci văzu un mic pui de lup, total roșcat, așa cum fusese și Adamant, și care căzuse se pare de pe mal în prăpastia ce se căsca în spatele acelui altar sacru.

  Avusese însă zile sărmanul pui și căzuse pe toate cele patru labe pe o limbă de pământ ieșită din acel mal abrupt.

  „Și… cum ai ajuns tu acolo?” îl întrebă Titanida cu dojană în glas, după ce se puse în genunchi și privi într-acolo.

  Întinse mâna să-l ajungă, dar deși părea că locul pe care se afla puiul era cât se poate de aproape, realiză cât de curând că nu era decât o iluzie, cel mai probabilă cauzată de strălucirea acelor frunze din jur.

  Scuturând din cap puțin și certându-se astfel pentru a ei naivitate, Gaea se ridică în cele din urmă în picioare și, strângându-și poalele rochiei în cingătoare să n-o încurce la treburi, scoase de la brâu un mic bici asemănător lui Cattai, numai că acesta era împletit din piele maro deschis și nu neagră așa cum era biciul vânturilor lui Boor și al lui Sephir.

  Prinse cu putere mânerul biciului în mână și-ncepu a-l roti deasupra capului, iar micul fuior format deasupra capului Titanidei crescu în intensitate și putere până fu capabil s-o ridice pe Gaea de jos și apoi să plutească. Pe urmă, fiind deja în aer, Gaea mișcă ușor mânerul biciului, redresându-și direcția și astfel se îndreptă câțiva metri deasupra acelei prăpastii. Apoi, când mâna ei strânse de trei ori de mâner, începu să coboare în jos.

  La jumătatea drumului însă se opri, văzând un lup mare și negru urcând marginile acelea abrupte și înțelese că de fapt pornise cu urcatul de la bază. „Cine să fie?” se întrebă Titanida, mirată să vadă un altfel de lup în acele locuri.

  Înțelese totuși până la urmă că acel lup nu era decât tatăl puiului, care, văzându-și odrasla la ananghie, uitase de propria siguranță și se avântase pe acel mal stâncos și plin de primejdii cu un singur gând în minte: să-și salveze puiul. Atâta tot.

  Prin urmare, Titanida decise să nu intervină, căci astfel putea răni orgoliul lupului, care și așa parcurse un drum lung și anevoios ca la urmă să ia alții laurii. Dar totuși, decise Gaea să rămână prin preajmă în caz de-o fi nevoie să dea o mână de ajutor.

  Nu fu însă nevoie de ajutor, căci după ce lupul negru ajunse la puiul care schelălăia nevoie mare, spunându-și păsul părintelui, lupul îl apucă cu gura de blană și-și continuă urcatul. Dar înainte de asta, înainte de-a urca în sus, lupul privi pentru o clipă spre Gaea și-i transmise un gând: „ne vedem sus pe mal, domniță.”

  Gaea tresări: aceleași cuvinte spuse adesea de Adamant. Dar… cum era posibil asta?! Se grăbi însă să urce înapoi, văzând cum lupul ajunse în cele din urmă la loc sigur și-și dădu odrasla în grija mamei, o lupoaică cu blană roșie la fel ca și puiul ei și care de îndată ce-l văzu, după ce-l dojeni cu al ei glas duios de mamă, începu ai linge blana pentru ai da alinare și pentru a-l calma după sperietura trasă.

  „Probabil vă miră enorm să vedeți lupi pe aici,” îi spuse lupul negru Titanidei, după ce picioarele ei atinseră din nou pământ tare și biciul din mâna ei deveni din nou mic și se întoarse la brâu.

  „N-o să neg asta,” răspunse Gaea. „Ultimul lup pe care-l știam ca stăpân al acestor locuri a fost Adamant, dar el a pierit acum 35 de ani departe de aceste ținuturi, în Pădurea Salcâmilor de Foc, în Pădurea Rocu.”

  „Știu,” răspunse lupul liniștit, deși Titanida simți tristețe în vocea lui. „Mi-a fost dat să-l întâlnesc înainte să părăsească definitiv aceste locuri.”

  „Ți-a fost dat să-l întâlnești? Cum e posibil să…?”

  „Pentru că sunt și eu un urmaș al lupilor Adamant Sheen. Numele meu este Karuppu și am fost de fapt singurul lup negru Adamant Sheen.”

  „Cel Negru!” murmură Gaea. „Cel alungat de neam pentru că era diferit.”

  „Așa e. Al meu neam s-a dezis de mine când eram doar un pui datorită culorii blănii mele și am fost trimis de pe acest munte și forțat să-mi duc traiul în ținuturile Vestice ale muntelui. Dar… chiar și așa am avut zile, iar astăzi mi-a fost dat să mă întorc acasă.”

  „Să te întorci? Credeam că odată alungat de pe ale sale ținuturi, un lup Adamant Sheen nu are voie să se întoarcă. Nici dacă ai săi îl primesc!”

  „Nu și dacă de asta depinde echilibrul acestui munte,” răspunse tânăra lupoaică. „Aaa, cer scuze de impertinență: numele meu este Illayā, iar acest mic năzdrăvan e A-Sheen sau noul stăpân al Pădurii Kristallar.”

  „Noul Stăpân?” întrebă mirată Gaea, privind țintă la micul lupușor, care se lipise de trupul mamei sale, ce ședea culcată pe burtă, iar el se lipise de ea complet de parcă ar fi vrut să fure de la ea toată energia în timp ce sugea lapte și cât de curând adormi.

  „Așa e,” răspunse Karuppu în locul soției. „Acest munte e Sfânt, domniță și nu poate trăi fără cineva care să aibă grijă de a lui mare putere, căci deși Spiritul Muntelui, Kuṭṭi Mantiram ar putea îndeplini această funcție, el totuși are puteri limitate și asta datorită puterii blestemului Parcăi din acel blestemat război ce ne-a decimat neamul și l-a lăsat pe Adamant atât de singuratic.”

If you encounter this tale on Amazon, note that it's taken without the author's consent. Report it.

  „Parca! Mereu își bagă nasul unde nu-i fierbe oala!” șuieră Gaea printre dinți.

  „Pentru toate faptele este și-o răsplată, Mamă Pământ, la fel se va întâmpla și cu Parca, căci a ei soartă a fost pecetluită de însăși deciziile pe care le-a luat,” spuse Illayā.

  „Dar… este ceva mult mai important acum decât pedeapsa primită de Parca, domniță. E vorba de sufletul viu ascuns printre Yātrīkari,” spuse Karuppu îngrijorat. „Cât de curând inevitabilul se va întâmpla, iar tu trebuie să împiedici asta.”

  Gaea nu spuse nimic, semn că era conștientă de asta, iar de un reprezentat al lupilor Adamant Sheen, cei care puteau vedea viitorul în frunzele Pădurii Kristallar, prevestea o întâmplare, aceasta trebuia să se întâmple numaidecât. Dar… m-ai era puțin timp ca Gaea să-și bucure și inima, ce-i suferise atâta vreme. De aceea se așeză pe pământ, atât de aproape de Illayā și pui și începu să-i mângâie lui A-Sheen atât de grijuliu blana.

  Puiul, simțind dragostea unei mâini calde mângâindu-i blana, se mișcă prin somn și se târî cu ochii închiși pe cele patru labe spre Titanidă, iar când aceasta-l luă în brațe adormi cât de curând, iar felul cum fornăia plăcut la pieptul Mamei Pământ îi făcu pe ai săi părinți să râdă fericiți și din toată inima, iar pe tatăl său să murmure mândru: „năzdrăvanul!”

***

  „S-au întors!” murmură Keyṉ, pândind cum Siarii își puneau corturile nu departe de Cascada Licuricilor. „N-am crezut nicicând că-i voi vedea iarăși aici! Îi știam departe de aceste locuri, în Pădurea Kiago. Dar… de ce-au venit aici? De ce anume aici?”

  „Pentru că Siarii o să fie mereu aproape de locurile de primejdie,” auzi ea glasul Parcăi, ceea ce-o făcu pe Keyṉ să tresară și s-o privească cu ochi speriați. „Acum înțeleg ce mă neliniștea la tine! Ai tăi ochi ascunși sub pielița albă a Yātrīkar-ilor,” și mâna Parcăi ce se mișcă brusc prin fața tinerei, făcând acea pieliță albă să-i dispară de pe ochi și cât de curând în ei sclipi viața.

  „Cât de proastă am fost de m-am lăsat dusă de nas de magia Gaeiei și a Hestiei. Dar… toate au un sfârșit,” șuieră Parca printre dinți și-ntinse mâna să apuce axa Accu și s-o ia de la a ei stăpână.

  Accu însă mușcă adânc din pielea brațului Titanidei, care răcni ca apucata, iar al ei strigăt se auzi plutind în jur.

  Până și oamenii Siar-ului se strânseră grămadă, întrebându-se speriați ce se auzise. Dar nu se auzi nimic apoi, indiferent de cât nu priviseră în jur.

  „S-a auzit de cealaltă parte a Cascadei,” strigase copilul Nathaniel, apărând dinspre lac și fiind însoțit de alți copii. „Era cineva acolo, pândindu-ne! De partea cealaltă a pădurii!” spuse copilul, respirând accelerat după goana ce-o trase, el și ceilalți copii.

  Auzindu-l vorbind astfel, mama lui începu de îndată să-l certe: „ți-am spus să nu te duci în acele locuri, băiete! Poate fi periculos! Abia am venit în aceste locuri și e necesar să fim cu băgare de seamă de vrem să supraviețuim!”

  „Dar, mamă! Am auzit-o atât de clar pe una dintre cele două femei aflate de cealaltă parte spunându-i celeilalte numele poporului nostru. A spus atât de clar „Siarii.”

  „Siarii?” „Două?” „Ce se întâmplă?” începură ceilalți a murmura, adunându-se și mai grămadă.

  Solan însă se apropie de băiat și-i puse o mână pe umăr și-l privi adânc în ochi. „Ia spune băiete, ce altceva ai m-ai auzit? Ce altceva au spus cele două? Au spus ele ceva despre cine sunt sau ce caută acolo?”

  „Nu, bunicule Solan! Doar că una din ele, cea care părea cea mai cătrănită, a făcut uite așa prin fața celeilalte și ochii ceia albi, palizi, au dispărut undeva!”

  „Yātrīkar!” murmură speriată mama lui Nathaniel. „Fecioarele Demonice sunt iarăși prin preajmă!” și ea se cutremură.

  Văzând că ceilalți Siari intrau deja în panică, Solan le spuse: „nu cred că pe moment trebuie să intrăm în panică. Dar totuși, ar fi o idee bună să ne punem la adăpost. Până una alta putem să ne ascundem în acea Grotă văzută nu departe de aici, iar de vom simți pericolul ne putem retrage adânc în măruntaiele ei.”

  „Și eu sunt de aceeași părere, bătrâne Solan,” spuse tatăl lui Nathaniel, un bărbat pe nume Pedro, umblat mulți ani prin lume și care ajunse acasă fiind la vârsta fructului pârguit. Dar chiar și așa, chiar de era trecut de patruzeci, bărbatul își găsi cât de curând o soție și-l avu cu ea pe Nathaniel. Dar… deși omu-și dorise și-o fetiță, de care să aibă grijă ca ochii din cap, Viața păru să nu țină cu el și cu cât timpul trecea mai mult, cu atât înțelesese omul că va trebui în cele din urmă să se mulțumească doar cu un fecior. „Până una alta, până voi vă retrageți la adăpost, eu voi merge și-oi cerceta locurile de-s totuși sigure.”

  „Bine faci, Pedro, căci nu de alta te-am ales al nostru conducător,” spuse Solan, căci deși el era mai în vârstă și-ar fi trebuit să fi fost el liderul Siar-ilor, el totuși alese să renunțe la acel post în favoarea bărbatului ce umblase mult timp prin lume și aflase multe despre viață.

  „Atunci, rămâne decis!” spuse Pedro și dădu să plece. Soția însă-l prinse de mână și-i șopti „mergem împreună, căci de-o fi să se întâmple ceva, atunci să ni se întâmple fiind împreună.”

  Deși n-ar fi vrut să-și expună familia, Pedro știa că femeia are dreptate, căci Siarii trecuseră prin multe în acei ani lungi de pribegie, iar familiile ajunseră să se sacrifice împreună, decât să trăiască unul fără celălalt.

  „Măcar lăsați copilul aici!” le spuse o femeie, văzându-l pe Pedro și pe ai lui dând să plece.

  Nathaniel se încăpățână însă: „ba o să plec și eu! Unde-i al meu tată trebuie să fiu și eu!” spuse băiatul hotărât și porni în fața părinților săi, căci nu degeaba-l numise mama sa Nathaniel, căci avea inimă vitează, dar și inimă mare, gata mereu să dăruiască altora siguranța, mai degrabă decât să fie el în siguranță.

  „Nu vă faceți griji!” spuse Pedro zâmbind celorlalți. „Simt că astăzi nu-i al nostru sfârșit și că ne-om întoarce cu bine. Mai ales cu acest pui de om ce-i dar de la Dumnezeu, iar de-i el cu noi, atunci suntem feriți de rele.” Apoi întreaga familie se avântă tot mai mult și mai mult în pădure și cât de curând li se pierdu urma.

***

  Keyṉ fugea speriată, tot privind în spate, în timp ce simțea atât de aproape respirația șuierătoare a Parcăi care nu-i pierdea urma.

  De fapt, pentru a fi sigură de al ei succes, Titanida sorții se transformase în hăitaș, iar asta-i întețise simțul olfactiv, iar când urăști pe cineva atât de mult, precum îi ura ea pe Siari, deși nu era conștientă pentru ce-i ura măcar, chiar și dușmanii ajung să te ajute uneori.

  Dar, în timp ce Keyṉ se tot uita în jur, căutând scăpare de la ale ei surate Yātrīkar, înțelese în cele din urmă că-i inutil, căci Parca reușise să le trimită veste celorlalte, iar când Kaṇkaḷ află că de fapt a ei soră e moartă și că o străină, o Siar deține puterea Axei Accu, decise să se răzbune și să ia înapoi ce-i al ei.

  Îi pierdură însă urma lui Keyṉ în ciuda tuturor eforturilor pe care le depuseră și nici chiar nasul bun la toate ale hăitașului Parca nu le ajută.

  „Să-i ia naiba de șarlatani,” strigă deodată Parca și luă brusc chipul ei real. Privind în jur însă o văzu pe Kaṇkaḷ privind țintă în față, în timp ce buza de jos îi tremura ușor, semn de amarnică supărare.

  „Un sat de oameni!” murmură Parca în batjocoră. „Cum de nu m-am gândit la asta mai înainte?! Un suflet uman va căuta mereu scăpare doar printre oameni. Să mergem!”

  „Unde?” întrebă Kaṇkaḷ furioasă.

  „La vânătoare!” spuse Parca, dar dispăru înainte să apuce să dea un pas în față, iar asta o făcu pe Kaṇkaḷ să strâmbe din nas.

  „La vânătoare, pe naiba! Mai degrabă dai bir cu fugiții înainte de-a ajuta pe alții! Să mergem noi acolo!” le ordonă ea celorlalte Yātrīkar și cât de curând acestea intrară în satul de lângă Pădurea Tenebre, care nu era chiar mic de altfel, semn că locuitorii se așezară cu traiul acolo de mult timp și chiar locuințele le erau impunătoare. Yātrīkar-ilor însă puțin le păsa de distrugeri sau obiceiuri: ele căutau doar răzbunare și aveau de gând s-o obțină cu orice preț în acea seară.

***

  „Iarăși tu!” mârâi cu mare supărare Parca, când reuși să iasă doar pentru o clipă din apa în care Gaea o apăsa cu toată puterea de care era capabilă.

  „Să zicem doar că-i ochi pentru ochi și dinte pentru dinte,” îi șuieră Titanida printre dinți, în timp ce ambele se țineau cu putere de după ceafă, iar cu cealaltă mână strângeau de brațul celeilalte.

  „Legea junglei? Pentru ce aplicată într-o simplă pădure?” rânji Parca.

  „Pentru toate câte le datorezi omenirii, plătind astfel pentru ale tale mârșave fapte,” practic strigă Gaea și dintr-o singură mișcare o împinse pe Titanida sorții sub ape.

  Ieși Gaea la suprafață când soarele scăpăra spre asfințit. Curând după aceea se văzu și trupul Parcăi plutind pe ape, în timp ce ochii ei goi priveau cerul. Dar… a Parcăi „moarte” era doar o aparență, căci Gaea folosise iarăși Magia Neagră pentru a o dezarma pe Parca și-a o ține departe de lupta Karinei cu Yātrīkarii.

  Apoi, ieșind din apă, Gaea se așeză pe mal și-și scoase muzicuța dintr-o frunză mare de arțar pe care o avea la brâu. Apoi începu să cânte atât de frumos din ea de fusese auzită pretutindeni.

  Siarii, care erau aproape de intrarea în vestita Grotă, se opriră în loc și priviră în direcția de unde se auzea muzica. Dar… oricât de mult nu se străduiră ei să vadă de nu se apropia de ei Mama Pământ, nu văzură pe nimeni venind. Doar a ei muzică tristă se auzea plutind în jur, iar asta întristă și inima oamenilor.

  „Să mergem înăuntru?” îl întrebă unul dintre bărbați pe Solan.

  „Încă nu. Mai stați pe afară și ascultați muzica serii, căci cine știe de-om apuca o zi de mâine și-un nou soare pe cer. Așa poate-or reuși și Pedro și ai lui să se întoarcă teferi și ne-om ascunde cu toții înăuntrul acestei burduhoase văgăune, la fel ca țiștarii, ce fug de vreme rea și de mare furtună.” Apoi Solan se așeză jos, pe același pietroi pe care obișnuia să stea apoi Nathaniel, și privi și el la zarea înroșită aducătoare de preziceri rele și de moarte.

***

  Ascunzându-și chipul cu gluga largă a pelerinei, Keyṉ se furișa tot mai mult printre străzile satului - când șerpuite, când drepte. Dar oamenii n-o priveau îndelung, ci-i aruncau doar câte-o ocheadă, că era străină locului și se purta și straniu. Dar era spre seară și erau atât de multe lucruri de făcut ca să stea și să vadă ce se întâmplă cu o străină.

  Dar rău făcură acei locuitori că nu atraseră atenție străinei. Așa ar fi putut poate observa pericolul ce se apropia de ei. Însă rutina zilnică și nepăsarea umană adesea duce la pierderi mari și la dezolare.

  Keyṉ se opri însă la o răscruce de drumuri, când văzu un cuplu cu o fetiță de doar două luni în brațe trecând prin fața ei. Și, după boccelele din spatele măgarului pe care-l tot împingea bărbatul să meargă în față, dar și după fața aproape acoperită a femeii c-o largă broboadă, înțelese că nici ei nu-s de prin părțile locului.

  Ceea ce-i atrase însă atenția lui Keyṉ fură ochii copilei: de un negru profund, dar ce sclipeau atât de viu și în acea copilă Keyṉ simți o stranie putere ascunsă, asemeni celei deținute de Yātrīkar.

  „Nu poate fi,” murmură Keyṉ cu înfrigurare. „Sunt sigură că Kaṇkaḷ a spus că toate Yātrīkar au fost distruse odată cu lupta cu Bocetele și moartea conducătoarei lor Oḷi. Dar… cum se poate ca acest suflet să fie atât de asemănător lor?! Ar fi prea mult dacă…”

  Își aduse însă aminte că Kaṇkaḷ menționase de multe ori că nimeni nu se salvase și că ele fuseseră apoi condamnate la o eternitate lângă Porțile Purgatoriului. Dar… era atât de sigură că aceasta nu spusese niciodată ce se întâmplase de fapt cu sufletul mamei lor și de ce Oḷi n-ajunse și ea odată cu ele la poarta Purgatoriului.

  Anume asta și-a fost ce-a convins-o pe Keyṉ să urmeze acel cuplu, căci ceva în sinea ei spunea că acea copilă se născuse cu un scop anume în viață, iar pentru asta trebuia s-o protejeze. Plus la asta, m-ai era ceva straniu la acea copilă, dar Keyṉ încă nu-și putuse da seama ce era.

  Ajunși însă la marginea satului, dinspre care venise de fapt Keyṉ, se începu iadul: Yātrīkar, înnebunite și cătrănite de trădarea „muritoarei” cum ajunseră ele s-o numească pe Keyṉ, atacară fără milă satul, ucigând și distrugând totul în cale.

  Acela și fu momentul în care Keyṉ le strigă celor doi soți să fugă, iar ei n-așteptară o a doua invitație, căci prea era mare prăpădul din spatele lor ca să m-ai ceară și explicații după aceea.

  Și când începură a fugi ai lui stăpâni, începu a fugi și măgarul lor de mânca pământul, deși până atunci bietul animal abia-abia-și mișca copitele, fiind lihnit de foame și doborât de oboseală, căci păreau că acei călători vin de departe și drumul lung îi sleise de tot de puteri.

  Fuseseră ajunși totuși din urmă la câteva sute de metri după ce intrară în Pădurea Tenebre, iar Kaṇkaḷ și Yātrīkar porniră spre ei.

  Keyṉ se opri în loc și le spuse celor doi soți: „stați în spatele meu și de-o-ți vedea că și eu sunt în pericol, atunci luați-o la picior și nu vă opriți decât când o să vedeți că sunteți la adăpost. În special apărați copila, căci de ea depinde a voastră viață.”

  Sărmanii oameni doar dădură aprobator din cap, deși habar n-aveau despre ce vorbise smintita din fața lor. Totuși se traseră la o distanță destul de sigură de Keyṉ, punându-se la adăpostul trunchiului unui secular copac.

  „Kaṇkaḷ, ascultă, cred că putem sta și vorbi măcar o clipă,” încercă Keyṉ să apeleze la sentimentele surorii ei. Dar… era imposibil să ceară milă de la cea fără suflet.

  Kaṇkaḷ doar rânji furioasă și aruncă spre ea un fel de curea împletită de piele. Mânuit însă de puterea magică a Yātrīkar-ilor, vârful biciului improvizat mușcă adânc din carnea lui Keyṉ, care văzându-se deodată atacată de celelalte Yātrīkar cu bice asemănătoare, îngenunche în cele din urmă.

  „A-i crezut că le poți înșela pe Yātrīkar, muritoare fără minte ce ești, numai că uiți un lucru: Yātrīkar n-o să fie nicicând îngenuncheate de oameni, în timp ce oamenii vor cădea mereu pradă Yātrīkar-ilor,” spuse Kaṇkaḷ

  În momentul în care Kaṇkaḷ lăsă să-i scape biciul din mână și-și dădu roba la o parte pentru a scoate de la cingătoare un fel de pumnal lung ca lamă, ochii lui Keyṉ surprinseră mișcarea Ochiului Diavolului unduindu-se asemenea pendulului Ceasornicului. Astfel, profitând de neatenția comandantei Yātrīkar, apucă strâns cu mâna trupul subțire a axei Accu care începu să se înfășoare brusc în jurul mâinii ei și, dintr-o mișcare precisă Keyṉ aruncă capătul axei spre Kaṇkaḷ.

  Kaṇkaḷ simți însă prea târziu acea mișcare și deși încercă să se retragă în spate și să fie cât mai departe de traiectoria loviturii lui Accu, nu reuși însă la timp, iar axa se înfășură de câteva ori în jurul lupei de la gâtul ei.

  Simțind cealaltă margine a axei tare, de parcă ar fi fost un semnal dat ei, Keyṉ trase cu putere și Accu se întoarse la dânsa, aducând cu sine și Ochiul Diavolului.

  Văzându-se deposedată de al ei obiect de preț, Kaṇkaḷ începu a urla ca apucata, mai ales că cele două obiecte: Accu și Picācu, reunite fiind după sute de ani în mâna lui Keyṉ, care de altfel deținea parte din puterea Yātrīkar-ilor, atât de familiară obiectelor magice, începură a lumina ciudat în jur cu raze roșii, galbene, și verzi.

  Keyṉ simți însă că n-avea timp să se bucure de acea minunăție din mâna ei, mai ales văzând cum Yātrīkar se regrupară și veneau direct spre ea, cu gând să pună mâna pe a ei nouă comoară. De aceea tânăra se apropie în grabă de cei doi soți și puse în jurul gâtului copilei medalionul format brusc în a ei mână. Apoi le strigă soților: „fugiți! Acum! Și nici nu vă uitați în urmă!”

  Și soții fugiră cu al lor copil în brațe, căutând în alte locuri a lor scăpare. Keyṉ însă n-avu șansa asta, căci în clipa când se întoarse cu fața spre locul unde stătuseră până atunci Fecioarele Yātrīkar, simți cum lama pumnalului se înfipse în dreptul inimii ei și ochii ei văzură, ca o ultimă imagine în fața morții, ochii lui Kaṇkaḷ acoperiți de-o pieliță albă, dar care transmiteau atât de multă ură în jur.

  Dar se înșelase Keyṉ și nu făcuse decât să-și imagineze că căzuse pradă urii lui Kaṇkaḷ care-i înfipsese în cele din urmă un pumnal în piept. De fapt cel care-o ucise pe Keyṉ fusese un lup Vanamar chemat acolo de Yātrīkar, căci numai lupii Vanamar aveau puterea supremă de-a alunga un suflet viu din al lui trup și de-al ucide în cele din urmă, în timp ce Yātrīkar puteau doar deposeda un suflet de-al lui trup și doar fiind și Samargo prin preajmă.

  Sărind asupra lui Keyṉ, lupul Vanamar își înfipse colții în ceafa ei, iar veninul acelei mușcături fusese și cel care-o făcuse pe tânără să aibă vedenii.

  Și sufletul Karinei părăsi atât de repede al ei trup ce nu m-ai era viu de sute de ani și ea-și aduse aminte ce-i spusese cândva Gaea „de s-o întâmpla ca al tău suflet să-ți părăsească trupul, caută de te ascunde în altul. Doar așa-mi ve-i da șansa măcar să te salvez.” Și Karina fugi de se ascunse în corpul copilei, ce fu apărată apoi de trupul părinților căzuți peste ea.

  Dar chiar dacă Karina o apărase atunci pe copilă folosind puterea Yātrīkar ce se afla în trupul micuței Yellen, ea totuși nu putuse fi salvată, chiar dacă Gaea încercă să-i elibereze sufletul când luase Ochiul Diavolului de la Yellen și a ei privire. Astfel Karina se văzu captivă într-un nou trup și așa-și duse traiul încă alți 15 ani, când fusese în sfârșit absolvită de Păcate în ritualul Focului, pe-o largă și necunoscută câmpie, numită Câmpia Spânului.