Pășind desculță, prin iarba verde și moale ce se găsea doar în Valea Tăcerii, Samandra simți din plin a ei plăcută atingere. Ba chiar, ca să se bucure de acea splendoare, se opri locului, închise ochii, întinse mâinile în lături și privi cerul, a cărui lumină nocturnă o încălzea plăcut, căci doar în acea vale Samandra putea simți din plin binecuvântarea pământului.

Tresări însă când auzi în spatele ei, „Mēṭai, crezi că această vale ne simte? Mă refer pe noi, stelele. La fel, o fi simțind și acest loc povara bunătății pământului?”

A stelei ce-o însoțea întrebare însă o făcu pe Samandra să zâmbească. Apoi, deschizând ochii, privi în spate, spre Steaua care o însoțea mereu când cobora din careta Ursei Minoris și venea pe pământ. Dar, văzând o copilărească încurcare în ochii însoțitoarei ei, Samandra surâse și spuse, „Desigur. Altfel acest loc n-ar fi magic.” După care permise vântului să-i sărute dulce pielea și să se joace cu al ei păr mătăsos, ce avea în acele clipe o aurie culoare. „De altfel nu cred că bunătatea pământului poate fi o povară. E mai degrabă binecuvântare. Dar nu neg totuși faptul că uneori poate fi și povară de vrem noi să fie astfel. Și… lecții de viață totodată.”

„Lecții de viață?” Întrebă extrem de mirată însoțitoarea Samandrei. Și, după ce dispăru pentru secunde doar din locul în care stătuse, apăru brusc în dreapta Samandrei. Doar că ale ei picioare desculțe n-atingeau iarba așa cum se întâmpla cu Samandra. Acea stea doar plutea pe deasupra ierbii fără să-i simtă nici parfumul și nici plăcuta atingere. Doar părul ei galben era ușor mișcat de vânt, în timp ce ai ei ochi negri, în care sclipeau vidul și eternitatea, căpătau o nuanță mult mai închisă datorită umbrei nopții. La fel a ei tunică lungă, aurie, prinsă la mijloc c-o cingătoare din mici luceferi, strălucea ciudat, oarecum întunecat, ceea ce-o făcea să pară atât de mică și de neînsemnată. Dar stelei părea să nu-i pese de asta. Ea doar întrebă, „Dar ce sunt totuși lecțiile, Mēṭai?”

Samandra însă nu-i răspunse dintr-o dată. Ea doar se încruntă ușor. Apoi, ascultând în tăcere șoapta nopții ce se ascundea în acele clipe în Valea Tăcerii, privi în zare, murmurând tristă, „Mēṭai!” Și chiar simțea ceva ciudat în piept, ori de câte ori auzea c-o strigau astfel celelalte stele, căci deși conducea deja de aproape două decenii careta Ursei Minoris, nu se obișnuise cu acest nume. La fel nu se obișnuise și cu al doilea nume al ei - UmI, nume care însemna „diferit,” și asta din cauza că ea arăta totuși diferit de celelalte stele care arătau toate la fel, exact ca acea stea care era în acele clipe lângă ea, punându-i întrebări ciudate despre viață. De altfel Samandra se diferenția de ele și prin asta - că ea știa ce-i viața și c-o simțise în al ei piept bătând sub formă de inimă. La fel știa ce înseamnă să iubești și să fii iubită și cum se simte căldura sufletească a celorlalți. Celelalte stele însă habar n-aveau de așa ceva, căci ele se născuseră precum suflete moarte și la fel de rece le era și lumina. Și, atunci când era timpul, ele dispăreau, iar în locul lor apăreau stele asemeni lor și asta din cauza că Cosmosul iubea să păstreze balanța.

„UmI?” Insistă steaua văzând că Samandra era cufundată în gânduri.

„Aaa, da,” răspunse Samandra într-o doară. Apoi, zâmbind, spuse, „Știi, lecțiile sunt de fapt sentimente. Cele ce trec prin trupul oamenilor. La fel sunt și chinurile pe care oamenii le suferă cât sunt în viață.”

Steaua însă păru și mai încurcată. De aceea, privind-o cu ochi mari pe Samandra, murmură, „Dar…”

„Ce sunt sentimentele și chinurile vrei să spui?” Întrebă Samandra cu blândețe, iar steaua dădu din cap că da. „Atunci, dă-mi a ta mână!” Și după ce avu mâna stelei în a ei mână o duse la al ei piept. Astfel, atingând pieptul Samandrei, steaua tresări.

„Ceva se mișcă! Înăuntrul tău!” Spuse ea extrem de uimită.

„Asta se numește viață. Sau, cum îi mai spun oamenii, bătăile inimii. De altfel e ciudat. Să simt încă bătăile inimii mă refer, căci au trecut ani și ani de când nu mai sunt în viață. Chiar și așa emoțiile trăite pe când eram încă pe pământ sunt vii în interiorul meu. Și… e chiar ciudat, asta cu sentimentele mă refer, căci ele chiar trec prin inimă și lasă urme acolo. Prin urmare, dacă sentimentele sunt din cele plăcute, inima ne bate încet, încălzindu-ne pe dinăuntru. Dar dacă acele sentimente sunt din cele neplăcute, ce au și numele de chin, atunci inima bate nebunește și te simți ciudat. Ca atunci când voi sunteți speriate văzând o cometă străbătând bolta Cosmosului.”

„Atunci… oamenilor le e probabil greu cu ele. Cu sentimentele mă refer,” spuse steaua.

„Poate și ai dreptate. Dar e… complicat, căci fără sentimente ne-ar fi mai greu pe suflet.” După aceea Samandra se puse în pirostrii în fața unei flori de Cerică (Krinkle Kurl), de culoare galben roșiatică, care creștea singuratică printre ierburi. Și, melancolică, șopti, „La fel și ție se pare că ți-i singur aici,” i se adresă ea florii. Iar Cerica, de parcă ar fi înțeles a ei vorbă, își ridică căpșorul. Și, văzând zâmbetul cald al Samandrei, își scutură brusc veșmintele și somnul de pe pleoape, iar a ei mișcare umplu valea c-o miroznă îmbietoare.

„Atât de plăcut,” murmură steaua. Ceva ce-o miră pe Samandra. De aceea ea își ridică privirea și se uită la stea. O văzu însă privind cerul înstelat și înțelese că până și stelele se simțeau melancolice venind în acel loc.

Dar își zise că-i mai bine să nu-i întrerupă visarea stelei și se uită iar la floarea de Cerică. Și, pe ale ei petale, văzu reflectată acea stea pe care Sephir o scosese din pieptul lui Fenrir. Asta o făcu pe Samandra să se încrunte. Nu de supărare, ci de îngrijorare însă. După aceea murmură, „Irakkam!” când văzu că cele două stele se uniră într-una. „Se pare totuși că se începe,” mai spuse ea cutremurându-se. „Și, deși am știut că această zi va veni, n-am crezut nicicând că va fi atât de curând. Dar… dacă tot a venit această zi s-o înfruntăm fără întârziere.” Și, sculându-se în picioare, privi la stea și-i spuse, „Să mergem, Mēṭai Ciṟupāṉmai (Stea Mică). Avem lucruri urgente de făcut.”

Steaua însă o privi încurcată. Mai ales că văzu că Samandra își ridică mâna dreaptă în sus și începu să se ridice la cer. De aceea făcu același lucru, iar după ce urcară în Carul Ursei Minoris se îndreptară în mare grabă spre vest, spre drumul pe care Fenrir și restul se întorceau în Pădurea Tenebre.

***

„E ciudată această stea,” spuse Fenrir, privind țintă la steaua metalică din a sa mână. Stătea în acele momente așezat lângă trunchiul unui copac. Sephir însă era adormită cu capul pe al lui umăr, căci de când îi devenise soție avea parte de un somn liniștit alături de el.

De altfel nu doar ea se simțea astfel, ci și Fenrir, căci el adesea avuse somnul agitat când nu fusese lângă ea, temându-se că n-o să-l vadă nicicând. Dar, devenindu-i soț și având-o mai mereu aproape, înțelese cât de norocos era. De aceea, privind la chipul adormit al soției zâmbi și murmură, „Și totuși sunt fericit că ești tu aici.”

În momentul în care capul Sephirei îi alunecă de pe umăr, el lăsă steaua să-i cadă pe piept, căci nu-și scosese medalionul de la gât, și întinse mâna stângă în față, iar obrazul soției îi atinse cât de curând palma. Și, simțind căldura soțului alături, Sephir se mișcă în somn, murmurând ceva neînțeles, dar atât de copilărește, că-l făcu pe Fenrir să zâmbească iar. Apoi, culcându-i capul înapoi pe umăr, Fenrir privi în jur.

O văzu astfel pe Bestla dormind pe tunica lui Arion, lângă copacul din fața lui. Ea însă avea somnul zbuciumat și se zvârcolea mereu. Dar nu asta-l neliniști pe tânărul lup, ci să nu-l vadă pe Arion. Se liniști însă curând văzându-l nu departe de ei, în picioare, cu brațele cruciș pe piept și privind zarea. Părea chiar îngrijorat.

De aceea și-l întrebă telepatic, „Se întâmplă ceva, Arion? Avem cumva urmăritori?”

„Nu. Doar gânduri,” îi răspunse Arion, fără să se întoarcă și să-l privească.

Asta-l neliniști și mai mult pe Fenrir. Mai ales tensiunea simțită în vocea lui Arion. De aceea o culcă pe Sephir pe a sa tunică și se apropie în cele din urmă de Arion. Dar, când ajunse lângă el, acela nici măcar nu-l privi. Nu era însă din cauza c-ar fi fost supărat, ci din cauza că se simțea agitat. Ba chiar spuse la un moment dat, abia auzit, „Maraṇam nam'maic cuṟṟi maṟaintiruppatai uṇarkiṟēṉ” (Simt cum moartea ne pândește).

„Moartea? De ce spui asta?” Întrebă Fenrir extrem de încurcat.

Arion însă ridică din umeri. „N-aș putea să explic.”

„De ce?” Insistă Fenrir să audă un răspuns.

„Pentru că e doar un sentiment. Și… privește!” Întinzându-și mâna stângă în față îi permise lui Fenrir să vadă acea linie roșie, transversală de pe palmă. „Are și Bestla una,” spuse Arion și mai îngrijorat. „A ei e albastră însă. Ba chiar neagră uneori.”

Fenrir însă se încruntă. „Și de ce n-ați spus nimic deși ați văzut asta?”

„Pentru că am crezut că e ceva pasager. Legat de moartea regelui Goyan. Dar se pare că ne-am înșelat. Și… mai e și pumnalul. Plutește mereu undeva în neant. Și, oricât n-am încercat și eu și Bestla să punem mâna pe el, ne-a fost imposibil.”

Asta chiar că era ciudat. De aceea și privi și Fenrir în jur. Îi fu astfel dat să vadă pumnalul plutind nu departe de ei. Avea însă vârful îndreptat tot spre el, nu spre Bestla sau Arion. De aceea se încruntă Fenrir iar, întrebându-se, „Ce totuși să însemne asta? Am văzut, în acea viziune, că acest pumnal trebuie să-mi aparțină. Dar nici eu și nici ei nu-l pot atinge. De ce?”

Dintr-o dată însă, simțind căldură pe piept, și-l atinse cu palma. Se miră însă enorm să vadă că raze de lumină se strecurau de sub a lui palmă luminând în jur. Astfel, luându-și palma de pe stea, îi permise să lumineze puternic în față. Dar nu doar steaua lumina auriu, ci și pumnalul. Ceva straniu după părerea lui. Mai ales că, curând după asta, o lumină albă se văzu venind de sus, de parcă acolo s-ar fi aflat un mare proiector îndreptat asupra lor.

Astfel, privind în sus, Fenrir observă că careta Ursei Minoris era oprită deasupra pădurii. De aceea și-l bătu pe Arion pe umăr și-i arăt să privească cerul. „E calea luminii, nu-i așa?”

„Așa e,” murmură Arion, încurcat. „Dar… cum e posibil ca și tu s-o poți vedea, Fenrir? Această cale poate fi văzută doar de sufletele moarte sau de cei care au puterea de-a goni norii furioși de pe cer. Și, din câte știu, doar eu, zeu Boor și Sephir avem această putere.” Se miră însă văzându-l pe Fenrir scuturând din cap. „Dar totuși, ce crezi tu?”

„Asta deja n-o mai știu,” răspunse tânărul, confuz. „Pare să aibă însă legătură cu steaua și pumnalul. Luminează la fel ca și careta Ursa Minoris.”

„Nu, da, se pare că ai dreptate. Dar totuși nu înțeleg de ce.”

„Pentru că acea stea, de la gâtul lui Fenrir, cu numele de Irakkam, a fost cândva la cârma Ursei Majoris,” le spuse Samandra.

„Mamă?” Fenrir șopti. Dar, privind în sus, n-o văzu și din această cauză se întristă.

Samandra însă îi răspunse cu bunătate în glas, „Ai dreptate, Fenrir. Sunt eu. Dar, atâta timp cât tu ești pe pământ și eu în cer, nu ne putem vedea.”

„Dar de ce? Samaya mi-a povestit că te-a văzut în casa noastră, când eram încă mici. De ce nu te pot vedea și eu?”

„Pentru că ea deține puterea Clepsidrei Timpului, Fenrir. Tu însă nu deții o astfel de putere. Dar nu te întrista. Va veni o zi când ne vom revedea și atunci îmi vei putea atinge din nou chipul.”

If you encounter this tale on Amazon, note that it's taken without the author's consent. Report it.

„Dar… mamă…”

Arion îi atinse însă brațul, dându-i de înțeles că altceva era important la moment. Apoi, privind în sus, întrebă, „UmI, a-ți spus că steaua Irakkam a fost cândva în fruntea Ursei Majoris?”

„Da. Așa e Soan. Cândva, demult, Ursa Majoris și Copacul Vieții erau legați de aceeași ață a timpului. Dar, când Genea l-a disipat în neanturi, Ursa Majoris s-a disipat și ea. Astfel, stelele din constelația Ursa Majoris au dispărut, iar lumina stelei din fruntea caretei s-a estompat. Steaua însă n-a dispărut, ci s-a ascuns undeva. Unde însă nimeni n-a știut. Până azi, când voi ați fost în stare s-o reîntregiți.”

„Totuși e ciudat,” murmură Arion. „Dacă steaua s-a ascuns pe pământ, cum de nimeni n-a fost în stare să vadă unde e?”

„Dacă sincer nu știu, Soan. E un alt mister pe care trebuie să-l aflăm. La moment doar atât pot spune. De altfel e tot ce știu și ce-am putut afla de la celelalte stele ale Ursei Minoris. Dar am înțeles un lucru: că atâta timp cât steaua e pe pământ și Ursa Majoris nu-i reîntregită, și puterea caretei Ursa Minoris e limitată. Mi se pare însă că totul se va schimba atunci când Themis va fi restaurată. Atunci și ambele carete ale cerului vor străluci cu toată forța.”

„Dar, stați un pic, Themis? Vă referiți la stăpâna celor 12 Balanțe?”

„Așa e, fiule. De altfel Themis va renaște din oameni când toate cele 12 Balanțe vor fi găsite. Doar că n-o să fie ușor, odată ce Eris e și ea după Iṟappu Vāḻkkai.”

„Chiar și așa, UmI, Eris n-are puterea să restaureze Balanța Vieții și a Morții. Din câte știu doar cei din profeție pot asta.”

„Soan, uiți un lucru însă: că-s multe profeții, atât în Cosmos, cât și pe pământ. Și noi nu le știm pe toate. De aceea nici nu putem fi siguri că Balanțele pot fi restaurate doar de cei ce-s de partea Binelui. E posibil ca adepții Răului să aibă și ei această putere. De aceea vă spun să aveți mare grijă de stea și de Eftir Daudan, căci adevăratul stăpân al Morții, Maranam, va veni curând pe acest pământ să-și ceară drepturile.”

După ce spuse aceste cuvinte, lumina Ursei Mici se estompă. La fel încetară și steaua și pumnalul să lumineze. Totuși, Fenrir și Arion erau îngrijorați. Se temeau însă să-și pună întrebări în glas.

În cele din urmă însă, înțelegând că să stea ambii de strajă n-avea niciun rost, Arion îi spuse tânărului, „Mergi și te odihnește, Fenrir. O să stau eu de strajă, căci oricum nu pot dormi. Simt cum mă apasă ceva pe piept și n-o să-mi dea voie să închid ochii azi noapte.”

„Atunci, așa voi face. Dar, Arion, dacă ceva mă trezești, căci știi la fel de bine ca și mine că nu-i bine să fii singur cu gânduri negre.” Apoi, odihnindu-și palma pe umărul stâng al lui Arion pentru câteva clipe, se întoarse lângă Sephir. Chiar și așa continua să-l privească pe Arion, care stătea cu spatele la el, simțindu-i atât de bine îngrijorarea.

***

CU SECOLE ÎN URMĂ  

„Să ai grijă de pumnal și de steaua din al tău piept, Kaerlleikans, și să nu permiți nimănui să-i cunoască adevărata valoare sau totul va fi pierdut,” îi spuse Upprisinn surorii ei, înainte de a pleca spre răsărit, împreună cu Gaea și Dike.

„Mmm. Așa voi face,” răspunse Kaerlleikans abia auzit. Dar, în adâncul ei, se simțea ca un copil obijduit, lăsat singur, când ce-și dorea cel mai mult era să fie alături de cineva. De aceea și-i spuse surorii ei într-un final, „Poate totuși nu pleci, Upprisinn?”

Sora ei însă surâse, „Știi că nu-mi stă în putere asta. Chiar dacă și-mi doresc. Dar… fiecare din noi, trebuie să-și trăiască acea viață menită ei de soartă. Nu-i putem sta împotrivă Sorții și tu știi asta.”

Aceste cuvinte o înfuriară pe Kaerlleikans, care murmură brusc, „Soarta! Încep s-o urăsc dacă sincer!”

Upprisinn o certă însă cu asprime, „Nu vorbi astfel, Kaerlleikans! Ori le poți întoarce pe Moirae împotriva noastră.”

„De ce? N-am spus nimic neadevărat. De altfel am spus doar adevărul, căci alții au ales totul pentru noi încă înainte de a ne naște: ce pumnal să avem, unde să trăim, ce aer să respirăm. Și noi tot avem acest drept.” Spunând aceste cuvinte ochii tinerei femei scăpărau de supărare.

Upprisinn însă zâmbi. Apoi privi la acel copac rotat sub care stăteau în acele clipe, același sub care Obregon obișnuia să doarmă adesea, visându-l pe lupul Fenrir. Și, ca de fiecare dată, Upprisinn părea atât de calmă și atât de calculată. Kaerlleikans era în schimb opusul surorii ei: impulsivă și spunând adesea ce gândea. De aceea și murmură Upprisinn într-un final, „Când vorbești astfel mi se pare c-ai uitat deja învățămintele tatălui nostru, surioară. Cele prin care ne-a învățat că nu noi judecăm Soarta, ci Ea ne judecă pe noi.”

Kaerlleikans se puse tristă. Apoi murmură, „Și nici nu știi cât mi-i de dor de el. De tata.”

„Și mie, dacă sincer. De altfel nici nu pot simți diferit. Suntem gemene, ai uitat? Dar chiar și așa e timpul să ne urmăm drumul în viață și astfel să ne facem alegerile. De fapt tu deja ai făcut-o pe a ta,” după care privi la Obregon, care se afla în fața cortului cu Dike și Gaea.

Kaerlleikans privi însă la fața surorii ei. „Dar tu? Ce alegi tu: vei merge cu maestrul Dike sau cu Gaea?”

„Voi merge doar unde-mi cere inima,” spuse Upprisinn zâmbind. Apoi își întinse mâna dreaptă spre a ei soră. Și Kaerlleikans văzu pe palma ei acea linie albastră văzută și pe palma lui Arion. Dar, când Kaerlleikans făcu la fel, se văzu linia roșie de pe palma Bestlei.

Astfel, oarecum melancolică, văzând acele linii, Kaerlleikans șopti, „Granița dintre Viață și Moarte. Cea care a apărut atunci când Yggdrasil și Viti au devenit unul, iar Steaua din fruntea Ursei Majoris a dispărut. De altfel se spune că aceste linii erau la început văzute doar la Ușa Purgatoriului, formând două rânduri pentru sufletele ce trebuiau să se purifice. Și, la fel se spune, că atunci când Themis și Steaua vor luci iar în toată splendoarea, aceste două linii se vor întoarce iar la Poarta Purgatoriului.”

Auzindu-și sora vorbind astfel, Upprisinn dădu din cap că da. Apoi atinse palma surorii ei cu a ei palmă și cele două dispărură. Asta-l alertă pe Obregon. Rămase el în fața cortului însă când Dike-i atinse umărul drept și-i spuse apoi, „Nu te îngrijora, Obregon, căci a ta soție se va întoarce curând. Doar… mai petrece o vreme cu a ei soră, pe care azi e posibil s-o vadă pentru ultima oară.”

Anume aceste cuvinte îl ținură locului pe Obregon. Dar, deși Gaea îl privea țintă, de parcă ar fi fost un uliu gata de atac, Obregon îi evită privirea. Ea totuși îi spuse când Dike se îndepărtă câțiva metri de ei, „Și totuși pari destul de neliniștit, Obregon, pentru cel care-i va arăta soției drumul spre moarte.” Dar, când Obregon o privi încurcat, căci chiar nu înțelese la ce se referise ea, Gaea privi în altă parte. Și, ca să nu se dea de gol că știa viitorul acelei tinere femei, mai spuse doar, „Și totuși e dragoste. Nu pot să neg asta.”

***

Dispărând de sub acel mare copac, Upprisinn și Kaerlleikans apărură la Poarta Purgatoriului, ceva ce ele nicicând nu mai văzură mai înainte. Uimită însă să vadă acea imensă poartă de piatră fu doar Kaerlleikans, căci ea nicicând nu se așteptase să ajungă acolo. Dar, spre deosebire de a ei soră, care privea mirată în jur, Upprisinn privea însemnele de pe poartă. Apoi murmură, „Și totuși această poartă se deschide doar atunci când Charon, în a lui mică luntre de lemn, aduce aici un suflet ce a părăsit lumea de afară. Și tot în fața acestei porți se decide soarta acelui suflet: Iadul sau Raiul.”

„De ce spui asta?” O întrebă Kaerlleikans, privind iar la sculpturile de pe piatră. Și acele sculpturi erau cu adevărat impresionante: ale sufletelor prigonite și menite să-și ispășească păcatele în Iad, ale celor care ajunseră în Rai și se bucurau de minunățiile lui, la fel și gravuri ale oamenilor și Titanilor ce se aflau încă pe pământ. Mai impresionant decât atât era că acele gravuri se vedeau între locurile lăsate pentru cele douăsprezece Balanțe, care erau în acel moment goale. Dar se știa prea bine că odată găsite acele Balanțe se vor întoarce pe acea Poartă.

„Pentru că așa și e,” răspunse Upprisinn într-un final. Apoi privi la acea linie albastră pe care o avea pe palmă. Și ea se afla în partea dreaptă a porții, acolo unde mai înainte era linia albastră desenată pe pământ. Dar, dintr-o dată, tresări când o mică petală de lotus, albastră, i se așeză pe palmă. De aceea și privi mirată spre Kaerlleikans. Astfel văzu că a ei soră avea în palmă o petală similară, doar că de culoare violet.

Și, când acele petale le atinseră pielea palmelor, cele două stele din pieptul lor începură să strălucească. A lor lumină însă ducea spre un singur punct, acolo unde se văzu o mică sferă albastră asemeni celei deținută de Soan. Dar nu acea sferă le miră cel mai mult, ci acea floare de lotus ce apăru în spatele lor și pe care fetele o văzură când se întoarseră. Însă, mai minunat decât atât, fu să vadă acea mică făptură ce se ridică în zbor de pe mijlocul galben al florii.

„Fetița-degețică!” Murmură Kaerlleikans, căci ea doar auzise despre Gardianul de la Porțile Purgatoriului. În acele clipe însă o vedea atât de clar: era într-adevăr mică cât un deget. De asemenea avea un ochi albastru și unul violet și aripile îi erau de aceeași culoare ca și ochii. Părul însă îi era complet alb, ajungându-i până la călcâie. Și, pe frunte, i se vedea strălucind o coroană. Ce era însă ciudat la acea coroană era locul în formă de stea, din centru, care era gol. Părea însă să aibă forma stelei văzute strălucind în pieptul fetelor.

La vederea ei, Upprisinn șopti uimită, „Bodhi, tu aici?”

Bodhi surâse însă. Apoi, plecându-se în fața lor, murmură, „Unde altundeva s-ar putea afla slujitorul Vieții și a Morții dacă nu în fața porții Purgatoriului? Doar aici, căci echilibrul dintre puritatea sufletească și perfecțiunea minții sunt anume eu. Cu alte cuvinte, eu sunt zeitatea și știința într-o simplă făptură. Iar această imensă floare a sufletelor este cunoscută de Cosmos drept Pântecele Lumii sau Karuvil: împăcarea unuia cu Soarta,” și ai ei ochi priviră spre Kaerlleikans, care se simți rușinată.

„Acum înțeleg de ce m-ai adus aici, Upprisinn,” murmură Kaerlleikans. „Să mă împac cu Soarta, chiar dacă nu sunt decât un simplu om.”

Bodhi însă râse iar. Dar, al ei râs cristalin, le miră pe fete. Mai ales cuvintele spuse de ea, „De fapt nimeni nu-i obligat să-și accepte Soarta. Nici chiar tu. Însă, de-ți dorești cu tot dinadinsul s-o schimbi, poți încerca. Dar, înainte să faci asta, trebuie să știi un lucru: ceva schimbat nu mai poate fi readus la forma inițială. La fel cum tu n-o să te poți întoarce din drum.”

„Să mă întorc din drum? Ce vrei să spui cu asta?” Întrebă curioasă Kaerlleikans. Bodhi însă își aținti ai ei ochi în privirea fetei și surâse. Și, când ochii lor se întâlniră, deveniră negri ca noaptea, la ambele.

Apoi, cu glas șiret, Bodhi întrebă, „Poate noaptea deveni zi cândva?”

„Nu, desigur. Asta nu înseamnă însă că noaptea nu-și poate schimba cursul,” îi răspunse Kaerlleikans cu înțelepciune.

„Cum ar fi?” Întrebă Bodhi. De data aceea însă era extrem de curioasă. Privind însă în ochii lui Kaerlleikans nu putu citi adevărul. De asta se încruntă și privi la steaua din pieptul lor și apoi la pumnalele de la brâu care străluceau, căci anume ele o împiedicau să vadă ce-și dorea. Chiar și așa nu se supără. Doar privi iar la Kaerlleikans când aceasta spuse:

„Mă refer la faptul că noaptea a fost vidul la început. Din vid s-a născut apoi lumina. Apoi noaptea a coborât pe pământ ca să aducă liniște și odihnă ființelor vii.”

„Noaptea însă la fel ascunde minciuna, trădarea, frica, umbrele și restul răului. Cel care ne pândește de pretutindeni de altfel.”

„Chiar și așa noaptea e considerată perioada iubirii, a facerii, muzelor și creației.”

„Creația însă poate fi și distrugătoare.”

„Depinde doar din ce unghi o privești. Aici mă refer că pentru unii poate fi distrugere, când pentru alții poate fi un nou început.” Și, când Bodhi strâmbă din nas, semn că nu știa ce să mai spună, Kaerlleikans zâmbi șiret: triumfase.

La fel zâmbi și Bodhi într-un final, „Nu, mă predau. Până la urmă înțeleg totuși că a filozofa nu-i punctul meu forte. Mai bine stau și aștept nemurirea la Poarta Purgatoriului.”

Priviră însă ambele mirate la Upprisinn când aceasta râse din toată inima. Apoi, văzându-le privind-o țintă, spuse, „Doar mă simt cu voi ca acasă. Ca atunci când Kaerlleikans se certa cu mama în privința vreunei idei. Și, fiindcă ambele sunt atât de încăpățânate și nu voiau să cedeze, se ciorovăiau ziulica întreagă, până nu le spuneam eu sau tata care din ele e dreaptă.”

„Poate și ai dreptate. Totuși trebuie să accept de data asta că cele spuse de Kaerlleikans sunt adevărul. La fel și ce am spus eu. Depinde din ce unghi privești,” murmură Bodhi, surâzând.

„Și asta e drept. Însă: știm prea bine că jumătăți de măsură pe lumea asta nu există. La fel cum Viața și Moartea nu se pot împlini doar pe jumătate,” răspunse Upprisinn.

„Ce dacă asta e posibil?” Întrebă Bodhi și fetele o priviră uimite. „Mă refer la reîncarnare. Asta nu-i nici moarte și nici viață. Doar o cale de mijloc.”

„Dar totuși, Bodhi, cum știe unul dacă se va reîncarna sau nu?” Întrebă sfioasă Kaerlleikans.

„Nu știe. De altfel nimeni nu știe. Nici chiar Universul. Dacă sincer mie mi se pare că reîncarnarea depinde mult de dorința unui suflet de-a trăi. Astfel se creează și se aliniază valurile energiei Cosmice, cele create din viață și moarte. Și, când acele valuri se întâlnesc, are loc reîncarnarea. Totuși, doar să vrei nu cred că-i de ajuns. Mi se pare că e nevoie și de un pic de noroc. De aceea, aveți mare grijă de Steaua Bunătății, căci ea e singura care vă poate da șansa să renașteți.” Apoi Bodhi dispăru, iar fetele reapărură sub acel mare copac rotat. Aveau încă acele petale de lotus pe palme și un mare secret în suflet: dorința de-a trăi și renașterea.