„Umbre! Umbre, unde sunteți?” se auziră șoapte ciudate într-o pădure la fel de stranie, cu copaci înnegriți, desfrunziți și aproape în întregime uscați.

  De jur împrejur se vedeau de asemenea pânze imense de păianjeni care se prindeau de crengile unuia dintre copaci, se țesea prin aer, iar celălalt capăt ajungea să fie prins de crengile unui al doilea copac. Apoi, pe multe dintre acele pânze se vedeau cocoloașe înfășurate în pânză albă, semn că mulți căzură victime tiraniei, în timp ce văduve negre, imense, își târau picioarele lungi și păroase pe pământul umezit de ceață, pe frunzele uscate căzute buluc, care străluceau sălbatic în albul fumuriu al unei ceți invizibile.

  „M-auziți, voi umbre? Auziți voi ale mele șoapte?” spuse de data asta o voce pițigăiată de femeie și aerul din jur, ca și imaginea pădurii, începu deodată să se învârtă amețitor, de parcă cineva s-ar fi uitat prea mult în sus, la soarele arzător, în timp ce-și ținea capul pe spate.

  O lovitură puternică pe pânza unei tobe nevăzute străbătu zarea și-o făcu să răsune asurzitor, alungând astfel puțina lumină care se zărea în jur și care abia lăsa să se vadă conturul negriu al copacilor.

  O nouă lovitură și-o scânteie lumină pentru o secundă întunericul. O altă lovitură și două scântei se văzură la aceeași înălțime și depărtare una de alta, iar când loviturile tobelor își întețiră ritmul, acele sclipiri, de parcă ar fi fost luminile candelelor, apăreau și dispăreau aleatoriu în acea pădure ciudată cufundată în întuneric, în timp ce șoapte abia auzite și neînțelese se auzeau pretutindeni, iar vocea unei tinere cânta jalnic fără cuvinte.

  Tăcură tobele ca din senin, când vocea femei tăcu de parcă ea s-ar fi oprit din cântat pentru a trage aer. Abia atunci se văzură candelele în toată mărimea lor, înfipte în suporturi de argint, fiind ținute de fecioare îmbrăcate total în negru, cu glugile pardesiurilor lungi pe cap, iar al lor păr lung și negru cădea pe-al lor piept, de o parte și de alta, prelingându-se pe lângă gât.

  Se opriră brusc auzind o nouă lovitură de tobă și lumina lumânării din mâna lor le lumină fețele: arătau toate la fel, având chipul lui Mayar, dar ochii lor păreau lipsiți de viață, lipsiți de dorință sau de ambiții.

  Când vocea femeii începu iar al ei cântec fără cuvinte, în ritmul spectacular și asurzitor al tobelor, fecioarele își reluară al lor marș și se îndreptară în aceeași direcție, dar fiecare pe drumul ei, așezate răzleț în timp ce pășeau printre copaci. Și merseră ele astfel la pas sigur, dar încet până ajunseră în fața unui mare copac secular, la baza căruia se zărea gaura unei scorburi acoperită de aceeași pânză albă de păianjen.

  Lumina lumânărilor se adună apoi într-un singur loc, de parcă ar fi fost puncte de laser roșu ce străbăteau vidul, iar a lor uniune formă o mică sferă de cristal ce lumina cărămiziu zarea și intrarea în scorbură, făcând să pară atât de înspăimântătoare golurile dintre firele de pe pânza de păianjen, pe care nu se zărea nicio viețuitoare scârboasă și tot acea lumină scoase la iveală faptul că aceea era scorbura pe care Ahi și Inmar o văzură cu ani în urmă, când pătrunseră pentru prima dată în lumea lui Mayar

  „Mama,” se auzi deodată plânsul unui copil, iar fecioara care era cea mai aproape de scorbură se apropie întâi de sferă, puse palma dedesubtul ei, fără s-o atingă, iar acea mișcare făcu ca sfera să se desprindă de liniile roșii care-o proiectau și să plutească deasupra fetei, iar când aceasta păși spre scorbură, sfera o urmă de parcă ar fi ascultat a ei comandă.

  Așezându-se în pirostrii în fața scorburii, tânăra apropie și sfera de pânza de păianjen, luminând interiorul copacului printre firele de pânză și scoase la iveală intrusa ce se ascundea acolo: Mayar, copila de 5 ani, care arăta exact la fel ca atunci când Ahi o descoperise acolo.

  Și tremura bietul copil din toate mădularele, dar nu se putea înțelege de tremura ea din cauza frigului sau a fricii. Un lucru era cert însă: ai ei ochi nu vedeau nimic, fiind acoperiți de-o pieliță albă de parcă ar fi fost ochii lui Yātrikar, iar lumina sferei făcu să tremure imaginea fetei de parcă ar fi fost o proiecție prost funcțională, bruiată, iar din acel schimb de imagini se vedea când trupul copilei Mayar, când a tinerei Mayar, care ținea strâns în mână mânerul lui Eftir Daudann, pe lama căruia se vedeau urme negre de sânge.

  „Urma! Viața lipsă! Pierire! Distrugere! Câștig!” repetau în neștire buzele lui Mayar, în timp ce ochii ei priveau undeva aiurea. Deodată însă Mayar își întoarse fața spre tânăra aflată în fața scorburii și ochii ei împăienjeniți, ce arătau înfiorător, o speriară pe fecioară, care se trase înspăimântată în spate, târâindu-se pe pământ, iar după câțiva metri se ridică în picioare și-o luă la fugă, mâncând pământul și, odată cu ea, fără a se uita în urmă, fugiră și celelalte fecioare care-o însoțeau, lăsând lumânările să plutească în același loc, proiectând raze roșii spre locul gol în care fusese sfera mai înainte, acea sferă care acum lumina interiorul scorburii.

  După ce locul rămase pustiit după fecioarele care fugiseră, se văzu apropiindu-se, printre copaci, o altă Mayar. Aceasta avea însă păr lung și blond și purta un lung veșmânt alb. Ea se opri însă la câțiva metri de scorbură, privind țintă la acea Mayar captivă care de asemenea n-o scăpa din priviri.

  „Sunt Viața!” șopti tânăra Mayar în alb și surâse blajin. „Mult te v-ei m-ai ascunde de tine însăți?”

  Mayar, cea din scorbură, rânji de parcă ar fi fost un animal sălbatic arătându-și colții, în timp ce degetele ei se mișcară pe lama pumnalului de parcă ar fi intenționat să-l strângă mai bine. După care, deodată, dintr-o singură mișcare, dar sigură, ea lovi spre sfera a cărei lumină îi deranja ochii, iar lama lui Eftir Daudann sparse forma de sticlă a sferei, stingând lumina de jur împrejur.

***

  Scăpând din mâini micul Palantir în care vru să vadă viitorul, Tenebre lăsă să-i scape din piept un oftat ce răsună puternic de jur împrejurul grotei lui Coallar, iar când Palantirul atinse pământul se sparse în mici bucăți roșii și negre, împrăștiindu-se peste tot pe podea, în timp ce două așchii sărite aiurea făcură câte o tăietură pe materialul rochiei lui Tenebre.

  „Umbrele! Fricile noastre și temerile de moarte! Maranam adunat în interiorul nostru și… viața care luptă pentru noi,” murmură Tenebre, privind cu ochi pierduți în față, de parcă ar fi văzut iar și iar imaginea din interiorul sufletului lui Mayar.

  Apoi, Tenebre-și strânse degetele pe lângă palme și strânse cu putere pumnii, în timp ce lăsă să-i scape un alt oftat. După care strălucirea ochilor ei își recăpătă lumina normală și ea-și reveni din transă, făcând ca cioburile Palantirului să se ridice singure de pe podea, iar când ajunseră să plutească la nivelul pieptului lui Tenebre, Palantirul se reformă, de parcă ar fi renăscut din proprie cenușă, reflectând pe a lui suprafață chipurile celor două Mayar: cea în veșminte albe pe care Tenebre o numise Viață, și cea din scorbură care erau de fapt toate temerile de care Mayar fugise o viață.

  „Vasăzică se ascunde,” spuse în șoaptă Tenebre și, întorcându-și capul spre stânga, privi spre Coallar care plutea în aceeași bulă, în spatele ei. „Apropie-te!” ordonă Tenebre și tânăra Anaya o ascultă, dar se apropie totuși cu teamă.

  Fiind la doar un pas de Tenebre, tânăra Anaya se opri, trase adânc aer în piept de parcă ar fi vrut să câștige încredere și, ridicându-și privirea, se uită țintă spre a ei rivală.

  „Cât de multe știi despre acest război?” îi spuse Tenebre Anayei fără s-o privească.

  „Război? Dintre Viață și Moarte?” întrebă Anaya cu sfială, deși încerca să pară calmă și sigură pe sine. Tresări însă când Tenebre se întoarse brusc spre ea și-o privi cu ai ei ochi de fiară. „Nu multe!” se grăbi să răspundă tânăra.

  „Nu multe? Atunci… ce știi?” șuieră Tenebre printre dinți.

  „Că sunt trei fețe cele care se v-or întâlni în războiul contra lui Maranam: una dintre fețe v-a fi ștearsă de pe fața pământului de parcă nicicând n-ar fi existat, ca o pictură greșită pe care pictorul o acoperă cu vopsea neagră pentru a-și ascunde rușinea, o a doua v-a renunța la libertate pentru salvare, iar a treia… ei bine, a treia v-a trebui să aleagă pe ce drum să meargă - pe cel spre glorie sau pe cel spre moarte.”

  „Trei fețe… trei destine… trei fecioare,” murmură Tenebre, în timp ce începu să meargă cu pas lent prin cameră. „Una v-a muri, alta-și v-a schimba destinul, iar cea de-a treia v-a fi singura care v-a avea puterea de-a decide încotro să se îndrepte,” mai spuse ea, de parcă ar fi răstălmăcit spusele Anayei. „Și… știi cine sunt cele trei?”

  „Nu,” murmură Anaya, clătinând din cap și privind în pământ.

  „Atunci? Cum ai aflat că v-or fi trei fecioare și nu doar două? Eu am cunoștință doar de Mayar și de fata Rophionilor, care sunt de fapt Lumina și Întunericul Balanței sau Viața și Moartea lui Iṟappu Vāḻkkai și stăpânele celor două pumnale.”

  „Doar știu,” murmură Anaya fără s-o privească pe Tenebre. „Să spunem că e un dar dat fantomelor care n-au putut trece nicicând de Poarta spre Purgatoriu… avem darul de a vedea lucruri, iar unul dintre acestea a fost să văd pentru o clipă doar soarta celor trei.”

  „Și… când a-i văzut pentru prima dată asta?”

  „În această seară… după ce cerul a început să scapere roșu în noapte.”

  „Când Mayar a pus mâna pe Eftir Daudann,” murmură Tenebre și se cutremură. Apoi, când aruncă înfuriată Palantir-ul înspre bula lui Coallar reuși s-o spargă în mii de bucăți, iar pe Coallar să-l arunce la pământ.

  Această neașteptată întâmplare o miră pe Tenebre, care se holbă la Coallar, întins pe jos și care tușea continuu de parcă ar fi încercat să-și recapete ritmul normal al respirației, iar pe Anaya o înspăimântă nespus, dar nu putu face nici măcar un pas în spate, de parcă ar fi fost paralizată.

This novel's true home is a different platform. Support the author by finding it there.

  Ai ei ochi însă priveau țintă spre Coallar și văzură cum mușchii feței lui zvâcneau de nervozitate, cu ochii ațintiți spre Tenebre și tânără. Apoi, el se sprijini în palme, se ridică încet de jos, fără a-și lua ochii de la ele, iar când fu în picioare scoase un răcnet nebun și porni să pășească încet spre Anaya.

  Tenebre se trase într-o parte, de parcă ar fi simțit că a lui răfuială n-are nimic de-a face cu ea, iar Coallar trecu pe alături fără măcar s-o privească. Tenebre însă deveni curioasă și privi în urma lui și se holbă de uimire, văzând cum mâna lui o apucase pe Anaya de gât și strânse cu putere, în timp ce șoptea abia auzit: „trădare, tu, ființă umană! Cum ai putut să ții ascuns de mine, în tot acest timp, faptul că am un alt copil?”

  Deși tremura cu toată ființa, Anaya nu-și luă ochii de la el, privind țintă în ai lui, iar mâinile ei brusc apucară strâns degetele lui, încercând să le desfacă și să se elibereze din strânsoare.

  „Vorbește!” răcni Coallar. „Spune-mi, de ce ai decis să mă trădezi în loc să-mi dai șansa să-mi văd crescând copila?”

  „Pentru a o proteja de a ta nebunie,” șoptiră buzele Anayei. „Să-ți vezi crescând copila? Nu mă fă să râd! Tu n-ai inimă, ca să te bucuri de vederea cuiva, de fericirea cuiva, de viața cuiva. N-ai fi făcut decât s-o folosești așa cum ai făcut cu Ahi și cu restul familiei tale. Chiar și cu Mannar, pe care susții că-l iubești atât de mult. Toți pentru tine au fost doar mijloace pentru a-ți atinge scopurile. Tu nicicând n-ai simțit iubire pentru nimeni și nici n-ai știut ce asta înseamnă.”

  „Dar totuși… am dreptul să decid soarta copiilor mei, căci din mine s-au născut,” mârâi Coallar, ceea ce pe Tenebre o făcu să surâdă.

  Auzind-o chicotind, Coallar întoarse capul și-o privi nervos. „Ești încă aici? Dispari!”

  „Ba nu! De data asta n-am de gând să-ți m-ai ascult aiurelile,” îi spuse Tenebre sigură pe sine și întoarse ușor Palantir-ul spre el și astfel Coallar putu vedea și el cele două fețe ale lui Mayar. „Se pare că războiul a început, Coallar. Copila lui Ahi a pus mâna pe Eftir Daudann.”

  Coallar îi dădu brusc drumul Anayei, care căzu la pământ, tușind și atingându-și gâtul cu ambele mâini. Apoi, el se apropie de Palatir, atingând al lui perete de sticlă care reflecta chipul lui Mayar. „Are pumnalul. În sfârșit rodul sângelui nostru a pus mâna pe acel pumnal pe care-l căutăm de veacuri pentru a ne duce la bun sfârșit planurile.”

  „Așa se pare, însă…”

  „Însă…?”

  „Mayar a dispărut. E ascunsă în lumea ei cu tot cu pumnal.”

  „La naiba!” răcni Coallar. „Chiar nu poți face nimic bine?”

  „La mine nu striga, căci nu e vina mea! E a lui Mannar. El n-a fost atent atunci când a transformat copila lui Ahi în ceea ce este astăzi. Dacă atunci ar fi închis sentimentele ei într-un loc la care ea n-ar fi putut ajunge nicicând, atunci ea ar fi fost de partea noastră astăzi și noi n-ar fi trebuit acum să căutăm o cale de-a o scoate de acolo.”

  „Eu o s-o pot scoate. Du-mă acolo!”

  „Nu pot. Acolo nimeni nu poate intra,” spuse Tenebre, fiind chiar și mai supărată decât însăși Coallar, care și așa tuna și fulgera.

  „Singura cale ca Mayar să iasă de acolo e să-i dați timp să lupte contra propriilor frici,” murmură Anaya, fără să-i privească, iar ale ei cuvinte îi luară prin surprindere pe cei doi, care-și ațintiră privirile asupra ei. „Cel care-o v-a scoate de acolo v-a fi Eftir Daudann și dragostea de mamă.”

  „Dragostea de mamă? Vrei să spui că muritoarea care i-a dat viață poate pătrunde în lumea magică a fetei?” întrebă Coallar confuz și neîncrezător.

  Abia atunci Anaya-și ridică privirea și, rânjind șiret, spuse: „nu a-i nici cea mai mică idee de ce poate face dragostea de mamă, rege Coallar. Însă… v-ei afla curând,” m-ai spuse ea și brusc dispăru din fața ochilor lor.

  Alertat, Coallar începu s-o caute pretutindeni: „unde-i? Unde-a dispărut? Arată-te! Anaya, arată-te și tălmăcește cele spuse!”

  Tenebre râse din toată inima, iar asta-l făcu pe Coallar s-o privească nervos. „Blestemul tău, Coallar… se pare că a fost rupt de o… fantomă. O fantomă care de altfel ne v-a îngenunchea pe toți,” și, atingând Palantir-ul, Tenebre la fel dispăru, lăsându-l pe Coallar răcnind ca un apucat chiar în mijlocul grotei, căci deși Anaya scăpase de blestem, el era blestemat să fie captiv în propria grotă pe veci.

***

  Așezată pe o piatră albă, de formă cubică din fața cortului lor, Samaya-și ridică privirea și se uită la cerul fără stele care scăpăra roșu la orizont. Apoi, simțind o ușoară arsură pe mână tresări și privi în stânga ei, văzând pumnalul Lifid Ibloma atât de aproape de ea. „Ce se întâmplă?” se întrebă Samaya în șoaptă, privind țintă spre pumnal. „Până acum m-a evitat, iar acum se apropie singur. De ce?”

  „Pentru că se apropie timpuri grele, Samaya,” auzi ea șoapta tatălui, care se afla înăuntrul cortului, chiar lângă ușă.

  Întorcând capul spre el, Samaya-l privi îndelung. „Dar, tată… de ce pumnalele ne-au urmat pe toți până în tabără, de parcă ar fi fost căței fideli, ca mai apoi să dispară? Crezi că Eftir Daudann ne poate revela locația?”

  „Nu, nu cred, căci deși poartă în sine o mare putere, pumnalul nu poate transmite amintiri așa cum o face al tău cub. Totuși, mă îngrijorează legătura lui cu Lifid Ibloma. Anume această conexiune îl poate readuce pe celălalt la noi și, odată cu el, să ne găsească și armata inamicului.”

  „Și… nu e nicio posibilitate să blocăm puterea pumnalului?”

  „Nu. Cel puțin eu nu știu despre asta, Samaya. Aș fi vrut ca odată cu a mea veche înfățișare să-mi fi revenit și puterea pe care-o aveam pe când eram în Cosmos. Astfel aș fi putut conecta direct cu Haos sau cu centrul Aeon și poate aș fi găsit răspuns la întrebarea ta. Acum însă nu putem decât să așteptăm. În ceea ce-l privește pe Haos, cu adevărat nu-ți vorbește?”

  „Nu și se întâmplă asta de când am fost dusă în Cosmos și mi-au arătat Aeon-ul. De asta nu înțeleg de ce s-a rupt legătura dintre mine și el, când ar fi trebuit să fie mai puternică.”

  Privind la a sa palmă, Samaya văzu urma roșie lăsată de Eftir Daudann când vru să-l atingă în pădure.

  „Măcar nu-i ca semnul de pe palma lui Arion,” spuse în glumă Fenrir, iar când privi spre dreapta, fata-i văzu și pe Arion, Bestla și Sephir venind cu al ei frate. „Asta ar fi fost cu adevărat periculos, căci… cine știe, poate că mi-aș fi adunat blana de pe jos, sfârtecată de ai tăi colți tăioși, dacă ar fi trebuit să lupt cu tine în locul lui Arion. Pe el măcar îl pot doborî dintr-o labă. Cu tine iaca n-am încercat,” spuse Fenrir, rânjind satisfăcut.

  „Nu pierzi nicio ocazie să pui sare pe rană,” mormăi Arion nemulțumit și trecu pe alături de Fenrir, îndreptându-se spre cortul lui.

  Nathaniel făcu la fel, dând din cap cu reproș și numindu-l șoptit pe Fenrir „generator de probleme.”

  „Singur ai căutat-o!” spuse Samaya, zâmbindu-i fratelui. „Și se pare că o s-o pățești amarnic,” și-i făcu semn cu capul să privească în spate, spre Sephir, care stătea cu brațele cruciș pe piept, privindu-și țintă soțul, care nu pierdea nicio ocazie să se bage în probleme sau să supere pe alții.

  „Ce? Iar eu îs vinovat?” murmură Fenrir, vrând să pară curajos, dar totuși se trase la adăpost, așezându-se lângă Samaya și făcându-i semn cu capul să-i dea mâna.

  „Pentru?” întrebă Samaya mirată.

  „O să vezi! Un șiretlic obținut de la Hestia, după sărutul cu…,” dar tăcu, înțelegând că vorbise prea multe de față cu a sa soție, care pufăi puternic din buze, iar un tunet se auzi crăpând cerul. „N-o lua în nume de rău. Să zicem doar că a fost… riscul meseriei,” și rânji dulce, cerșind îndurare, în timp ce termină de format o mică flacără albastră în a sa palmă, după care o trecu ușor peste rana de pe palma Samayei, fără a o răni.

  „Focul care tămăduiește un alt foc,” murmură Dike. Apoi, de parcă i-ar fi venit o idee genială, sări de pe al său loc și ieși afară din cort. „Fenrir, crezi că poți forma o bază de protecție pentru Lifid Ibloma?”

  „Din foc?” întrebă mirat Fenrir.

  „Da. Camuflaj. Trebuie cumva să ascundem „urmele” acestui pumnal, până ne dăm seama unde a dispărut a sa jumătate sau cine-l are în putere.”

  „N-am încercat niciodată, dar… se poate de încercat,” murmură Fenrir, iar după ce termină de tămăduit rana Samayei, se ridică în picioare și se apropie de pumnalul care plutea undeva înaintea lor.

  Când Fenrir întinse palma cu flacăra albastră spre pumnal, Lifid Ibloma parcă împietri în aer și începu să lumineze albastru. După care a sa lumină proprie se întinse spre lumina focului, de parcă ar fi fost gelatină, iar când se uni cu flacăra, un schimb de energie se produse între pumnal și flacără, acoperind pumnalul cu o masă gelatinoasă albastră, din cea folosită de Bestla pentru a controla mințile umane prin reflecția oglinzilor.

  „Funcționează!” murmură Samaya, ridicându-se în picioare și apropiindu-se de tatăl ei.

  Când în jur începu să se audă o melodie asemănătoare cu cea pe care Fenrir o numise „muzica Aeon-ului,” copil fiind, când el, Samaya și Dike mergeau prin pădure, Oamenii Siar-ului, Arion și Bestla ieșiră de prin corturi și priviră mirați în jur, neînțelegând ce se întâmplă, căci acea muzică de obicei putea fi auzită doar de cei cu puteri magice. În acel moment însă o auzeau și oamenii.

  „Lumea se schimbă!” murmură Boor, apropiindu-se de Arion și punându-i o mână pe umăr.

  „Așa e. Se pare că Viața dă o șansă oamenilor de-a ajuta în acest război. De asta și ei pot auzi astfel muzica Aeon-ului.”

  „Dar… de ce?” întrebă Sephir în șoaptă.

  „Pentru a le da curaj, căci vremuri grele ne așteaptă pe toți,” îi răspunse al ei tată.

  „Am trecut prin vremuri grele odată, nu cred că v-a fi o problemă să m-ai trecem odată, dacă asta ar însemna salvarea poporului nostru și a-l întregului pământ,” spuse Nathaniel, oprit în dreapta lui Boor.

  Nimeni nu m-ai spuse nimic apoi. Boor doar își puse o mână și pe umărul lui Nathaniel, de parcă ar fi vrut să-i transmită că oamenii nu sunt singuri. După care ai lor ochi văzură cum Lifid Ibloma fu complet acoperit de substanța gelatinoasă, iar când flacăra din palma lui Fenrir se stinse, pumnalul clipi de trei ori în aer de parcă ar fi fost o lumină care migăia, apoi dispăru și reapăru la brâul Samayaei, uimindu-i pe toți, căci ei deja credeau că Lifid Ibloma renunțase să-i m-ai protejeze pe oameni.