Nuanțe multicolore de roșu, negru și alb se vedeau de jur împrejur, transformând Pădurea Rophion într-un fel de lume de basm. Dar, în ciuda acelei feerii, se mai simțea o prezență acolo, o prezență asemeni unei mușcături a vidului, un rău cunoscut de toți sub numele de Eris.

  Și, în acele momente, când magia se simțea ca la ea acasă în Pădurea Rophion, Eris continua închisă în îndepărtata sa închisoare: Māṉsṭar Kēlaksi. Astfel, stând așezată pe acel nisip fierbinte, Eris avea ochii larg deschiși privind zarea roșietică a acelei negre stele unde era doar o captivă. Dar, deși ei îi părea că e singură acolo se înșela, căci de undeva din depărtare, de undeva din Cosmosul împânzit de puzderie de stele cu lumină moartă, o pândeau ochii interni ai închisorii Māṉsṭar Kēlaksi.

  Acei ochi nu erau obișnuiți însă, ci își schimbau adesea forma: cu fiecare suflare a Cosmosului și asta din cauza că energia și forma lor depindea mult de energia stelelor care înconjurau acea temniță, hrănind-o cu putere și magie. Totuși, cu toată acea magie din jur, se simțea acolo și o undă de ură și magie neagră și asta din cauza că acea stea fusese de fapt creată din ura lui Haos, o ură născută în clipa când fusese învins și al său trup transformat în milioane de stele ce se împrăștiară prin tot Cosmosul. Chiar și așa, chiar dacă nu mai avea un trup, Haosul continua să dețină puterea. De aceea crease apoi Māṉsṭar Kēlaksi, dându-i menirea unei închisori a fricii, un loc ce trebuia s-o facă pe Eris să devină bună. În caz contrar acea închisoare trebuia să găsească calea să ucidă acel rău numit Eris și să restabilească echilibrul în Cosmos.

  Dar, deși Haosul sperase să ducă la bun sfârșit al său plan cât mai curând, Soarta părea să nu țină cu el. De asta trecuseră mii și mii de ani fără rezultat, milenii de captivitate totuși pentru Eris, care nicidecum nu devenise mai bună. Din contră: sufletul ei se înăspri și mai mult, iar ea începu să viseze din ce în ce mai mult la libertate. Astfel, parte datorată și luptei din sufletul lui Eris, Māṉsṭar Kēlaksi începu să absoarbă nu doar energie de la ea, dar și din jur, o energie care, într-un mod ciudat, dar uimitor în același timp, se întorcea la a ei stăpână dându-i speranță.

  Astfel, când simțea Eris acea energie pulsând puternic în al ei piept și când înțelegea încă odată că nu i-i ei sortit să moară vreodată, întreba: „Ești aici?” Dar, neauzind niciun răspuns, devenea un pic nervoasă. Și, privind la ale ei glezne din care cătușele mușcaseră adânc, scrâșnea ușor din dinți și asta din cauza că vedea cât de rău îi sfâșiau acele cătușe carnea. De asta și insista ea: „trebuie să-ți vorbesc, Haos. Știu că ești acolo, undeva, pândindu-mă și așteptând în tăcere.”

  Doar atunci ochii lui Haos, ochi ce aveau formă de ochi de lup, apăreau pe cerul roșietic al lui Māṉsṭar Kēlaksi. Erau însă de fiecare dată închiși la început. Se deschideau apoi brusc de parcă ar fi încercat s-o sperie. De spus însă nu spunea nimic: doar o privea îndelung și aștepta. La fel se întâmpla și cu Eris, care tot n-avea unde să se grăbească. Ea doar își ridica ochii la cer când îi simțea prezența și apoi zâmbea.

  A ei tăcere însă era acompaniată de acea stranie pulsație simțită mereu în jur: o pulsație ce se auzea asemeni bătăii acelor ceasornicului. Totuși Eris știa prea bine că acele bătăi, ce se asemănau în același timp și cu bătăile de inimă, erau a două suflete și nu doar a unuia. A cui însă nu știa. Doar știa că-i aminteau de trecerea anilor, de scurgerea timpului, de faptul că viața e trecătoare și că de toți se apropie odată și odată moartea.

  De fapt Viața și Moartea se înfruntau la propriu în adâncurile închisorii Māṉsṭar Kēlaksi, iar asta era întotdeauna o priveliște a tristeții. Și cum nu de altfel când Māṉsṭar Kēlaksi avea forma unei găuri negre doar pe dinafară. Înăuntru însă, aceasta era asemănătoare unui deșert nesfârșit, al cărui aer era vidul, colorat de razele roșietice ale soarelui, ceva ce făcea acel loc să fie similar cu un iad sub continua arșiță a soarelui.

  Apoi, într-un final, după ce termina de contemplat toate acestea, Eris se mișca pe locul ei, gemând, căci nu doar cătușele îi răneau carnea, dar și nisipul de sub ea îi ardea pielea. Și, de fiecare dată când Eris se mișca, de sub ea se vedea ieșind un fel de fum negru, fum ce o înconjura în doar secunde. Totuși acel fum era cât de curând dispersat de un vânt apărut acolo din senin.

  Și, ca de fiecare dată când se vedea iar zarea, Eris murmura îndurerată: „încă arde! Chiar și după mii de ani acest deșert e încă fierbinte, ca o magmă încinsă care arde tot ce atinge în jur.” Apoi Eris ofta și se ridica în picioare până când mărimea ei nu-și recăpăta proporțiile normale și ea se uita apoi în depărtare, la soarele cela arzător care se ridica deasupra, pe cerul deșertului, făcându-l să aibă nuanța florilor de liliac.

  Anume acel orizont roșu-lilieciu făcea ochii lupului să fie chiar mai roșii decât erau de obicei. Și, într-o oarecare măsură, ei aveau de asemenea o sclipire diavolească în ei, în timp ce priveau în ochii negri ai lui Eris. Astfel reflecția privirilor lor, oglindindu-se în cealaltă, forma între ele un diamant negru, de mărimea unei staturi umane, dar care avea mereu acea formă de bijuterie.

  Văzându-l, Eris spunea: „Este încă aici, cu noi,” în timp ce se uita la forma neagră, mișcătoare, apărută între privirea ei și a lui Haos. „Am crezut că-și va urma partea întunecată, acolo, pe pământ și, unificându-se, vor da naștere unei noi ere. Văd însă cât m-am înșelat."

  Haos însă, ca de fiecare dată când o auzea spunând acele cuvinte, zicea: „asta e pentru că Themis nu se închină în fața nimănui, la fel cum nu-și dă trupul nimănui, Eris.” Apoi, un fulger imens se vedea străpungând cerul deșertului Māṉsṭar Kēlaksi, luminând totul în jur. Și, a fulgerului lumină se reflecta apoi pe toate suprafețele diamantului, reflectând de asemenea tristețea și dezolarea din acel loc. Totuși, pe lângă aceste imagini, se vedea și speranță pe fețele acelui diamant, ca o viziune a viitorului, ca un testimoniu al trecutului și ca veridicitate a prezentului: Balanța Themis! Anume atunci se auzea iar vocea lui Haos: „această balanță este controlată doar de propria putere. Nimeni altcineva n-o poate influența, căci Balanța Cosmosului este Moartea și Viața în timp ce noi suntem păpuși în ale ei mâini.”

  Eris însă rânjea ca de fiecare dată când auzea vocea Haosului venind din vid: „Themis a fost creată să conducă și să fie condusă.” Totuși, chiar dacă încerca să pară dezinteresată, în vocea lui Eris se simțea invidia, sentiment născut din a ei imensă dorință de a controla lumea. Apoi, adăuga, cu ură controlată în voce: „ai avut asta în a ta putere. Ai avut hățurile lui Themis în ale tale mâini, în timp ce-l controla-i pe Elyzar, dar ai fost un prost când ai dat acest dar oamenilor și acum a noastră putere e pierdută pentru totdeauna,” termina Eris al său discurs strigând.

This content has been misappropriated from Royal Road; report any instances of this story if found elsewhere.

  Haos însă doar o mustra ca de fiecare dată, încercând s-o întoarcă pe drumul cel bun: „te înșeli, Eris, și văd că continui să fii aceeași ființă oarbă care ai fost la începuturile acestei lumi. Și asta din cauza că cunoști adevărul, dar nu vrei să recunoști că-l știi. La fel nu vrei să recunoști faptul că erai conștientă de faptul că Elyzar era controlat de Themis și nu de mine. Ale mele mâini erau doar forma ei materială, în timp ce vocea mea erau ale ei gânduri spuse Cosmosului și revelate lumii. Și, dacă crezi că Themis s-a pierdut atunci când i-ai furat inima, te înșeli, căci puterea care controlează vibrațiile Vieții și Distrugerii tinde să-și recapete forma, iar asta schimbă destine, aduce la viață noi suflete care au scris în al lor viitor rescrierea istoriei Balanței.”

  Astfel vocea Haosului, fulgerând și tunând pretutindeni, încerca să trimită un mesaj lui Eris. Ale ei urechi erau însă astupate, mintea ei era blocată și ea se încăpățâna să nu vadă adevărul lumii, ci doar pe sine urcată pe tronul Cosmosului. Și, din cauza că era atât de încăpățânată, nu putea nici să accepte să facă un pas în spate și să renunțe.

  De aceea și spunea apoi cu trufie: „cine a spus că Themis ar trebui doar să strălucească?” Întreba ea. „Nimeni niciodată n-a văzut cine a făcut Balanța, la fel cum nimeni nu știe ceea ce ea-și dorește cu adevărat. Și, de ce crezi tu, Haos, că nu Balanța e cea care m-a creat pe mine și că ea a făcut asta pentru că de fapt își dorește cu ardoare să conducă această lume din întuneric?”

  Haosul însă nu se lăsa înșelat de cuvinte. Auzind-o vorbind astfel spunea:„Aceasta nu e vocea ta, Eris. Pe buzele tale sunt puse gândurile Geneei, care încă-și ascunde trupul hidos în Palatul întunecat din Paradis, păzit de Yggdrasil și nu poate scăpa.” Și, în timp ce se uita spre soare, el putea vedea, pe sfera galbenă a acestuia, un punct negru, care avea forma unui mic palat de piatră. Și, pentru prima dată în atâtea milenii, Haosului îi fu dat să audă iar vocea Geneei:

  „Văd că n-ai uitat niciodată cine sunt, Haos,” apoi se auzi un râs puternic răsunând în jur.

  Deloc mirat și schițând un zâmbet trufaș, Haosul spuse: „mamă! În sfârșit îmi vorbești, după mii și mii de ani de liniște. Asta însă nu mă miră, ci mă face să mă întreb dacă ți-e bine acolo, mamă, și dacă încă visezi să-l conduci pe Yggdrasil și să ai puterea întregului Univers.”

  „Da, încă visez. Dar, datorită ție, celui care l-a adus din nou la viață pe Yggdrasil, sunt o prizonieră acum, cea mai rea dintre pedepsele pe care le putea-i inventa, căci atunci când ai decis să-mi separi sufletul de trup și să le închizi separat, m-ai condamnat la pieire,” a strigat Genea. Apoi un puternic val de energie a fost aruncat peste acei ochi de lup, care păreau că ard, încercând să-i înece în neființă.

   Puterea Geneei însă era limitată. Și, aruncând acel val de energie, ea putu doar schimba a lor formă și nimic mai mult. Totuși acea schimbare îi făcu să strălucească mai puternic și mai frumos ca niciodată.

  Apoi, ea auzi glasul fiului ei: „nu am fost eu cel care te-a îngenuncheat, mamă. A fost a ta mândrie și prostia ta cea care te-a dus la ruină. Și, pentru a face această ruină să se simtă mai devastatoare ca niciodată, îți v-oi arăta astăzi ce se va întâmpla într-o zi de mâine,” urlă Haosul într-un final în timp ce un val de ură vibra în jurul ochilor săi. Astfel, cu acea pulsație, o proiecție a lumii putu fi văzută în zare, chiar sub soare, dar atât de departe de nisipul arzător al deșertului.

  Și acea proiecție reflectă în a sa formă vastitatea pământului, iar asta o făcu pe Eris să se cutremure din cauza urii, cu întreaga sa ființă ce avea culoarea cărbunelui umezit de ploaie, deoarece ea nu putea accepta să vadă cum viața înflorea pe Pământ. Iar acolo, pe iubitele noastre plaiuri și pe întinsurile îndrăgitei noastre planete, viața era la ea acasă. Acolo, pe Pământ, era iarbă verde și erau și cei care iubeau să danseze în ea, atingând cu gingășie firele ei încărcate cu rouă, în zile după ploaie sau în zile cu soare, când Măritul Helyos permitea soarelui să sărute fruntea copacilor seculari, binecuvântându-i cu viață lungă.

  Apoi, peste tot, pe întinsul planetei, se putu auzi muzica vie a sufletelor, cântată ușor de ciripitul melodios al păsărilor Pământului, căci acele păsări erau multe și frumoase, cu penaj colorat și glasuri dumnezeiești, ceea ce făcea ca urechile oamenilor să prindă, în căușul lor, fiecare notă, inima să tresară de plăcere în piept, mâinile să bată din palme, iar picioarele să tresară în dans. Și acea muzică de suflet putea fi ascultată de oricine, căci mesajul transmis de ea putea fi înțeles de cei cu inimă pură, de cei încrâncenați și chiar de cei care se închinau răului.

  Dar chiar și așa, Eris ura acea melodie cu întreaga ei ființă, căci nu era ceva produs de a ei minte, la fel cum acel mesaj transmis nu-i aparținea. Din contră, acel mesaj purta în el cuvintele Balanței Fericirii, care îndemna lumea să fie mai bună, să se bucure de viață și să se respecte unii pe alții.

  După muzică însă urmă dezamăgirea, căci Genea putu de asemenea vedea, în acea proiecție, o tânără extrem de frumoasă, de vreo douăzeci de ani, tăind al ei cap într-o crâncenă bătălie în Valea Tăcerii. Ea însă nu putu înțelege cine era acea tânără, căci al ei viitor era necunoscut Geneei și ea nu putu trece de porțile acelui suflet ca să vadă al acelei tinere destin, iar aceasta o făcu pe Genea să urle înspăimântată, să strige înnebunită de durere, să încerce să-și răspândească al ei venin peste tot. Ura ei însă făcu doar să se amplifice căldura deșertului care ardea atât de puternic a ei carne și cea rănită într-un final fu de asemenea Genea, căci Eris era de fapt a ei formă materială și ambele simțeau deopotrivă acea mușcătură a flăcărilor adânc în ale lor oase.

  „Cine-i ea?” Întrebă Genea în cele din urmă. Răspuns însă nu primi, pentru o lungă perioadă de timp. Și, acea liniște, o făcu să-și piardă capul, să tragă de lanțuri, încercând să se elibereze. Dar acele lanțuri erau trainice și nu le putu rupe, cu toate că-și dorea enorm. Totuși mișcarea ei disperată alungă soarele de pe cer și o noapte roșie căzu peste Māṉsṭar Kēlaksi, stingând astfel strălucirea ochilor lui Haos, care apoi dispărură în neant.

  Acționând astfel, Haosul o lăsă pe Eris, ce avea gândurile Geneiei, să se frământe o lungă perioadă de timp, permițându-i să sufere, în timp ce în al ei suflet se strecura teama. Apoi, când Eris în sfârșit păstra tăcerea, obosită și înspăimântată, vocea Haosului se auzea din nou: „ceea ce ai văzut a fost al tău viitor, mamă, și asta se întâmplă datorită faptului că tu ai dorit mai mult decât îți era scris pe alba foaie a sorții, căci atunci când ai schimbat al tău destin, atacându-mă cu ajutorul lui Eris și al copiilor mei, ai schimbat și destinul acelei copile. Dar, într-un final, cel care te va îngenunchea vei fi tot tu, mamă, căci Întunericul nu poate conduce fără Lumină, la fel cum Lumina nu poate exista fără o Umbră. Chiar și așa, chiar dacă știu cine e această copilă care îți va arăta ce e pocăința, nu-ți voi spune al ei nume. Nu încă, căci e scris în al tău destin să-l afli singură.

  Și-l vei afla, mamă! Îl vei afla, dar asta se va întâmpla atunci când va fi prea târziu pentru tine, iar al tău suflet nu va mai putea fi salvat,” și Haosul cufundă apoi din nou deșertul în liniște, în timp ce forma de diamant negru a lui Themis continua să se rotească în fața ochilor lui Eris, care-și căpătă a ei gândire și a ei voință, căci Genea nu putu face față puterii diamantului și din nou se ascunse. Și, astfel, cu rotirea diamantului negru înaintea ochilor ei, Eris își aminti despre trecerea timpului, despre viața care se scurgea rapid prin ale ei vene și despre moartea care-o amenința cu distrugerea în viitorul care avea să vină.