„Keyṉ! Keyṉ!” strigă înnebunită Parca, apărând în fugă în acel loc în care stătuseră mai înainte Hestia, Gaea, și luptătoarele Tineimu. Dar în loc să vadă cum Yātrīkar zăceau nimicite sau arse de focul Hestiei, le văzu pe acestea așteptând-o în tăcere, în timp ce de jur împrejurul lor se zăreau ruguri pustiite, iar zeci de luptătoare Tineimu zăceau fără viață în spatele lui Keyṉ și a însoțitoarelor sale. „Ce-a fost aici?” întrebă Parca speriată și mirată în același timp, privind în jur, dar nevăzând nici urmă de Karina, Gaea, sau Hestia.

  „Ce trebuia să se întâmple,” murmură Keyṉ și privi țintă în ochii Parcăi. Dar oricât nu încercă Titanida să vadă măcar o licărire de lumină sau oricare emoție în ei, nu zări nimic.

  Ceea ce-o miră însă pe Keyṉ fu să vadă rănile de pe trupul Parcăi, în special mușcătura urâtă de la gât. Titanidei Sorții însă părea să nu-i pese prea mult de asta, ci mai degrabă era interesată să afle despre al ei plan grandios, care părea să fi fost doar un rotund fiasco. Și avea de ce să nu se teamă Parca, căci mușcăturile lupilor sau a oricărei alte vietăți de pe Pământ n-o puteau ucide, ci doar slăbi de puteri pentru o scurtă perioadă de timp. După care rănile i se vindecau de la sine și asta văzură și Yātrīkar în timp ce vorbeau cu titanida: cum pielea i se vindeca de la sine, de parcă o mână invizibilă ar fi șters c-o cârpă udă ceea ce părea doar un desen maestru pe piele.

  „Dar Hestia? Gaea? Și… celălalt suflet? Unde-s ele?”

  „Nu știu ce s-a ales de cele două Titanide, dar de un lucru suntem sigure: sufletul Karinei e nimic acum, ars în același foc în care au vrut să ne ardă pe noi.”

  „Ars? De către cine?”

  „Hestia!” iar răspunsul sigur și atât de neașteptat al lui Keyṉ o făcu pe Parca să tresară. „Înainte de-a dispărea sau mai bine zis înainte de a fugi cu coada între vine, rănită și speriată de moarte să vadă ale ei de neînvins luptătoare Tineimu nimicite, le-a dat ordin celorlalte să dispară și să se pună la adăpost. Însă a făcut un pas greșit, căci vrând să nu ne permită nouă să punem mâna pe sufletul muritoarei, atunci când la atins cu a ei palmă de foc, la făcut cenușă, iar de vei privi cu atenție în jur, vei vedea încă urme negre ale acelui suflet ce-a sfârșit în chinuri.”

  Totuși ceva n-o convingea pe Parca, deși glasul lui Keyṉ era cel dintotdeauna și ale ei cuvinte erau rostite cu același ton sever, lipsit de emoții, la fel cum ochii ei, acoperiți de pielița albă a răului, nu permiteau să se citească dincolo de a lor strălucire oarbă. Însă anume faptul că Parca nu m-ai putea citi gândurile Fecioarei Demonice era ceea ce-o neliniștea, deși putu face asta atât de ușor mai înainte.

  Apoi, crezând că-i doar un efect pasager al întâlnirii cu Gaea, Parca privi în ochii celorlalte Yātrikar, dar la fel nu văzu nimic și asta o neliniști și mai tare. De aceea decise să vadă ce se întâmplase și, apropiindu-se de Keyṉ îi atinse pieptul, în dreptul inimii. Dar contrar așteptărilor ei - să simtă o inimă plină de viață cum bate înăuntru - simți doar golul dinăuntrul acelui trup și mișcarea înceată a vidului.

  „Să mergem atunci! Să ne întoarcem în Pădurea Kiago!” Dădu Parca ordinul și le întoarse spatele celorlalte Yātrikar, deși nu era de tot convinsă că ceea ce văzuse era real.

  Abia când locul bătăliei rămase pustiu și când era absolut sigură că Yātrikar nu se vor întoarce și nu vor vedea ceea ce avea de gând să facă Titanida, Hestia reapăru în același loc în care stătuse mai înainte Karina și zâmbi atât de viclean, de parcă întreaga lume era a ei.

  „Vă puteți ridica,” dădu ea ordinul, după ce deschise o mică tolbă de aceeași culoare cu flăcările de sub ale ei tălpi, dar care era atât de frumos brodată de-o mână iscusită, reprezentând viața focului pe trupul lemnului uscat și frumos mirositor în vraja arderii eterne. Din acea tolbă ieșiră rând pe rând mici sfere, asemănătoare celei care părăsise trupul lui Keyṉ, și, curând după aceea, după ce acele suflete se întoarseră în ale lor trupuri, Fecioarele Tineimu se ridicară de jos și se aliniară în formație. „Să mergem acum! Nu m-ai e nimic de făcut aici!” dădu ordinul Titanida focului și, rând pe rând, luptătoarele Tineimu dispărură în urma Hestiei.

  Abia atunci natura din jur își reluă ritmul normal și inima Pădurii Rocu începu iar a bate. Astfel, acea mișcare de viață mătură frunzele uscate, căzute pe pământ, ascunzând astfel urmele bătăliei, în timp ce de pe crengi cădeau alte frunze roșii, colorând în lumină caldă acel pământ atât de oropsit și căruia i-a fost dat să vadă iarăși Moartea unei Fecioare.

***

  Îngenuncheată lângă trupul fără viață al lui Adamant, Gaea-și plecă îndurerată capul și hohote de plâns amar ieșiră din al ei piept și făcură și zările să se cutremure, copacii să zvâcnească ușor din ale lor frunze de aceeași culoare cu a sângelui, de parcă ar fi deplâns și ei moartea unui erou, în timp ce lacrimi din cer, sub formă de picături de ploaie, scăldară în ritmuri de dans sfânt al Pădurii Rocu veșmânt și zare de parcă acestea n-ar fi fost decât imensul bass al unei tobe imense lovite încontinuu cu baghete de un toboșar iscusit.

  După minute în șir de plâns neogoit lângă Adamant, Gaea îndrăzni în cele din urmă să atingă al lui trup și-n mintea ei, ca pe o pânză albă, se pictară în cerneală ultimele evenimente din viața ultimului stăpân al crângului Kristallar.

  Și pieri ultimul lup roșu cu gloria în suflet și cu curajul în ochi, încleștat fiind în luptă contra Parcăi cele rea, căci atunci când simți ai lupului colți înfipți în al său umăr drept, Parca decise că în acea formă duală: nici de bine, nici de rău, n-ar fi reușit. De aceea-și dădu frâu nebuniei și permise firii rele ce trăia în adâncul sufletului ei să-și facă de cap.

  Iar Parca cea rea păru în apogeul furiei și al nebuniei când se transformă chiar sub ochii lui Adamant, în timp ce colții lui continuau încleștați în umărul ei drept, iar el privind cu stupoare la acea schimbare. Dar chiar și așa, chiar dacă simțea moartea suflându-i în ceafă, măritul lup roșu și spiritul liber al muntelui gnomilor, decise să lupte până la ultima suflare.

  Deodată însă simți o arsură puternic în pântec, când Parca-și lăsă unghiile negre și ascuțite, ale ei unghii de fiară, să crească și, dintr-o singură mișcare precisă, le înfipse în trupul lui Adamant ca într-o figurină de ceară.

  Asta-l făcu pe Adamant să dea drumul prăzii și se trase câțiva pași în spate. Se opri însă simțind căldura vieții scursă din el, alunecându-i ușor pe blană. Apoi, își aplecă capul și privi în jos și văzu cum mici stropi roșii, stropi de energie și de viață, picurau unul câte unul de pe laba sa stângă din spate direct pe firele de iarbă, ca mai apoi să alunece încet pe acele lame verzi și vii spre interiorul pământului și să fie cât de curând înghițite lacom, cu sete, supte hapsân de parcă acel pământ, ce se întindea sub pojghița de frunze roșii, nu băuse apă din cer de sute și sute de ani, deși cu doar o noapte în urmă Gaea dezlegase baierele cerului și apa se revărsase cu dărnicie pe pământ.

  Profitând de acel mic răgaz, Parca se ridică mai întâi pe șezute. Apoi, se ridică sprijinindu-se pe genunchiul drept, luând o poziție de atac, și așteptă. Dar clipe bune după aceea Adamant stătu locului, de parcă și el aștepta. Dar, când Adamant o privi în ochii, cu acea privire de lup singuratic, ce-a tânjit secole după moartea camarazilor de luptă și viață, Parca văzu în ei sclipirea nebuniei.

  O săritură fu de-ajuns ca Parca să se dea în spate în momentul în care lupul roșu sări asupra ei. Astfel, Adamant căzu pe cele patru labe pe pământ gol, iar datorită acelei sărituri resimți în tot corpul o durere ucigătoare ce-l străbătu din cap până în picioare. Dar chiar și așa, chiar dacă simțea mii și mii de lănci furnicându-i pielea, Adamant doar închise pentru o clipă ochii ca să-și tragă sufletul. Sări însă și el într-o parte, când Parca-l atacă, iar ea eșuă de data asta și ale ei gheare ascuțite și lungi nu făcură decât să zgârie aerul de lângă el.

  Adamant se întoarse încet cu fața spre ea, deși după cea dea doua săritură era văzut de Parca doar din profil, și-și arătă colții lungi și albi, colți ascuțiți și aducători de moarte. Apoi îi șopti: „crezi că ucigându-mă vei reuși să împiedici astfel soarta să se întâmple?”

  „De parcă m-ar împiedica cineva să fac asta,” spuse Parca, rânjind cu ironie. „Și… probabil de la rană ți se trage, de uiți esențialul: al sorții stăpână sunt eu.”

  „Ba te-nșeli amarnic, Parca, căci Soarta n-are stăpân, ci ea-și este stăpână sieși, în timp ce tu nu ești decât o reprezentare nefericită a ei pentru a-i face pe oameni să creadă în ea. Dar… ești doar o copie nereușită a Vieții, în timp ce cea din urmă face totul pentru a triumfa.”

  „Crezi?” și Parca iar surâse. „Ba bine că nu, căci chiar de-am fost făcută să fiu condusă, voi conduce în cele din urmă, iar mărturie acestui fapt stai chiar tu: singurul lup viu rămas în urma războiului de pe muntele Kuṭṭi Mantiram de acum sute de ani și singurul care-a rămas în viață datorită milei și bunătății mele, dintr-o greșeală. Numai că: am de gând să repar astăzi acea greșeală și să-ntorc lucrurile pe făgașul lor normal.”

  Zeci de Parca apărură de-odată de jur împrejurul lupului, mișcându-se amețitor în cerc. Dar chiar și așa, chiar dacă vedea acea mișcare haotică și ritmică în același timp înconjurându-l din toate părțile, Adamant știa că nu-i decât o iluzie. Așa că ochii lui căutară o singură față printre acea mulțime de chipuri demonice, iar când o găsi, sări asupra ei și-și înfipse de data asta colții în al ei gâtlej, neținând cont că zeci de lame de cuțit sub formă de gheare se înfigeau în corpul lui… iar și iar.

  Doar când și ultima picătură de viață se scurse din trupul roșcat al lupului, acesta căzu fără vlagă la pământ, descleștându-și ușor colții din gâtlejul Parcăi pe care-l lăsă sângerând în partea dreaptă, iar ea, în timp ce-și apăsa cu mâna pe rană, avea ochii la fel de roșii ca acea pădure blestemată din jur: culoarea Morții.

  „O pădure destinată a fi un Leagăn al Vieții a ajuns în cele din urmă un tărâm al Morții, Adamant: un tărâm în care și-a dat ultima suflare adevăratul stăpân al Raiului, ultimul lup Adamant Sheen ce m-ai era încă în viață. Și totul… din cauza că am vrut răzbunare,” murmură Gaea printre hohote de plâns, în timp ce mâna ei strângea cu putere blana însângerată a lupului. Numai că, datorită blănii de aceeași culoare ori a hainei din jur a Pădurii Rocu, acele mărgele de roșu și negru prelinse printre firele de blană abia se zăreau ici și colo.

  „A meritat totuși efortul, la fel cum va merita al meu sacrificiu,” auzi Gaea glasul lui Adamant și ea-și ridică brusc privirea, uitându-se în jur.

  Îl văzu la câțiva metri în fața ei, dar… era ceva schimbat la el: a lui blană nu era de un roșu cărămiziu, schimbat de ploi, furtuni, și vânturi năprasnice, ce se încurcară printre firele ei, ci era de un roșu viu, așa cum o avuse el în tinerețe, când abia începea să guste din plăcerile vieții și să cunoască lumea. Apoi, m-ai era ceva ciudat la Adamant: de pe fața lui dispăruse cicatricea, la fel cum dispăruse din al lui suflet tristețea.

  Gaea-și șterse brusc lacrimile și privi în față, crezând că ce vede e doar o iluzie, deși știa ce putere imensă ascundea neamul lupilor Adamant Sheen și că și după moarte aceștia m-ai puteau fi văzuți colindând întinsurile vii ale pământului. Dar… în timp ce-și șterse lacrimile nu atrase atenție că mâinile ei erau însângerate de la atinsul blănii și astfel lăsase pe pielea fină a feței ei brazde vii de roșu și negru. Și… Gaea zâmbi fără să vrea, văzând cum Adamant, cel din fața ei, proiecția sufletului lui, îi zâmbi.

  „Și… nu fi tristă, domniță și nici nu deplânge vreme îndelungată a mea moarte, căci sunt alte lucruri mai importante de făcut în această viață decât să-i deplângi pe cei ce nu m-ai sunt.”

  „Dar totuși, Adamant, cum să nu fiu tristă când știu că ai pierit ajutându-mă?”

  „Și ai dreptate: am murit ajutându-te, dar am făcut asta din tot sufletul, îndeplinindu-mi până la capăt misiunea pentru care-am fost născut. Iar eu nu regret a mea moarte, căci astfel pun capăt unui lung șir de suferințe și în sfârșit mă pot alătura a lor mei, cei care m-au așteptat atât de multă vreme ca să mă alătur lor,” și Titanidei îi fu să dată cum în spatele lui Adamant apărură una câte una proiecțiile camarazilor săi căzuți în acel blestemat război cu monștrii, iar ultima care-a apăru în stânga lupului fu chiar Sheen.

  „Sheen,” murmură înfrigurată Gaea, iar lupoaica, ce-avea aceeași culoare a blănii ca soțul ei, își plecă ușor capul într-o sfântă închinăciune.

  „Domniță! Mă bucur să te revăd, fie chiar și în această formă.”

  „Dar… cum e asta posibil?” bâigui încurcată Gaea.

  „Nici noi nu știm cum e posibil, dar dacă Viața ne-a dat această șansă, atunci vom profita de ea. Și… la fel trebuie să faci și tu, domniță - să profiți de pe urma succeselor, dar și a eșecurilor de asemenea, căci eșecul nu-nseamnă sfârșitul, ci doar șansa de-a o lua de la capăt.”

  Gaea zâmbi trist și iarăși ochii îi fură scăldați în lacrimi. Apoi, se ridică și ea în picioare, privind țintă la cei ce fuseseră odată lupii Adamant Sheen, gloria Muntelui Kuṭṭi Mantiram, și adevărații prieteni ai oamenilor, ai Titanilor, și ai gnomilor. „Îmi va lipsi atât de mult a voastră înțelepciune, Adamant. Îmi va lipsi enorm să nu vă știu acolo, pe munte, protejându-ne.”

  „Dar… nu trebuie să-ți fie dor, domniță, căci Ultimul Adamant Sheen încă n-a murit și curând va prelua al său regat de drept, iar de vrei să afli adevărul cuvintelor noastre, vino pe munte când vor fi vremuri bune, când aceste vremuri tulburi se vor duce, și acolo vei vedea adevăratul nou început,” murmură Adamant și el și Sheen, și ceilalți lupi se plecară toți într-o singură închinăciune în fața Gaeiei.

  Titanida le răspunse la acel salut de despărțire cu o altă închinăciune, iar când își ridică privirea văzu cum lupii porniră în goană mare printre copacii Pădurii Rocu, iar curând fură doar parte din peisaj, datorită culorii blănii lor.

  Privind în stânga ei, Gaea văzu cum trupul lui Adamant, pe care-l părăsise în cele din urmă sufletul, se transformă încet în cenușă ce sclipea la început cu văpăi de flăcări, ca mai apoi să fie doar sure petale de vânt.

  Când Titanida întoarse spatele acelui loc și se duse mai spre adâncurile pădurii, acea cenușă surie ce plutise o vreme în înalturi se adună într-o singură figură, formând o stea, care se urcă la ceruri sub formă de uragan brusc și el își luă în cele din urmă locul în careta lui Canis Majoris și așteptă, căci m-ai erau și alții care trebuiau să i se alăture lui acolo și astfel, completată fiind acea Constelație, să scrie ulterior destine și să îndrume oamenii pe al lor necunoscut drum în viață.

You could be reading stolen content. Head to the original site for the genuine story.

***

  „Tu? Aici?” întrebă Tenebre, mirată s-o vadă pe Kaṇkaḷ intrând în a ei ascunzătoare și dezgolindu-și capul de gluga mantiei ce-n Pădurea Tenebre o făcea adesea să pară invizibilă. „Cu… ce ocazie?”

  Kaṇkaḷ își plecă doar puțin capul și, fără să privească în ochii Titanidei, murmură: „am venit să ne închinăm ție și să cerem al tău ajutor.”

  „Ajutor? Ce fel de ajutor?” întrebă Tenebre și mai mirată de data asta. Dar, chiar și dacă era extrem de mirată de acea vizită neașteptată, nu uită totuși de precauție. Așa că, în timp ce înconjura masa pentru a se îndrepta spre conducătoarea Yātrīkar-ilor, mâna ei luă de pe masă o pânză neagră, pe care-o aruncă ulterior asupra Palantir-ului, vrând parcă să-l acopere de priviri curioase.

  Totuși, de parcă ar fi avut viață, Palantir-ul făcu „să alunece” acea bucată de material de pe al său rotund corp, iar lumina lui rece, de un negru împletit cu roșu, făcu ochii Fecioarei Yātrīkar să capete o aceeași nuanță.

  Această schimbare a ochilor tinerei Yātrīkar nu trecu neobservată de Tenebre, care mai întâi privi cu atenție la tânără, apoi se întoarse doar pe jumătate și privi spre Palantir și văzu cum lumina lui își schimba atât de brusc culoarea în roșu și negru, numai că de fiecare dată avea o diferită nuanță.

  Ceva însă-i atrase atenția: pe ecranul de cristal al Palantir-ului, Tenebre văzu moartea lui Keyṉ, dar Titanida nu înțelesese când se va întâmpla asta sau dacă se întâmplase. Așa că ceru mintal Palantir-ului să-i arate mai multe imagini din mintea și despre destinul Yātrīkar-ilor.

  Palantir-ul era însă acel timp de instrument magic care deseori îți arăta ceea ce voiai să vezi: chiar dacă asta însemna minciună. Așa că-i arătă și lui Tenebre ceea ce voia ea să vadă - Pământul arzând în flăcări, supus ei și lui Eris, în timp ce ceilalți Titani erau mânați în adâncurile Pământului de către monștri și ținuți captivi acolo. Și… ultima pe care-o văzu închisă în acea închisoare subterană fu Gaea, care se opri pentru o clipă doar înainte de a intra și privi în urmă, cu ochi triști și goi, în timp ce avea trupul rănit și mâinile și picioarele încătușate și prinse în lanțuri de ceilalți prizonieri.

  Cei care-i mânau pe Titani în subteran fură anume Yātrīkar, care se supuneau în totalitate ei. Apoi, Tenebre văzu statuia de piatră a Parcăi, numai că o Parca mult prea îmbătrânită de soartă, cum se făcuse praf și pulbere lovită de o tânără Fecioară, numai că lui Tenebre acel nou chip din imagini îi era atât de necunoscut.

  Tresări însă, auzind glasul lui Kaṇkaḷ: „Parca se pare c-a înnebunit. Aseară a venit în tabăra noastră și a luat cu ea zece dintre noi.”

  „A luat? Pentru ce anume?”

  „Nu știu pentru ce anume, dar vorbea ceva despre Pădurea Rocu, Gaea și Hestia și că acestea pot ataca Pădurea Kiago și că ea încearcă să ne apere.”

  „A înnebunit de-a binelea,” mârâi fericită Tenebre. Apoi, privi din nou spre Palantir, dar nu m-ai văzu nicio imagine pe el. De altfel, Palantir-ul era total negru în acel moment, în timp ce materialul ce căzuse la început de pe el, îl acoperea în totalitate în acele clipe. „Să-mi fi imaginat?” se întrebă Tenebre. „A fost doar o iluzie creată de Yātrīkari care-s maeștri în așa ceva?” și ea privi spre Kaṇkaḷ, încercând să citească în a ei minte de spune adevărul.

  Dar nu văzu nimic și asta i se păru ciudat, deși era sigură că Palantir-ul n-o mințise. Așa că se întoarse cu totul spre Kaṇkaḷ și-o privi îndelung. „Și… pe cine spunea-i c-a luat Parca cu ea în Pădurea Rocu?” întrebă în cele din urmă Tenebre.

  „Pe Keyṉ și nouă dintre însoțitoarele ei.”

  „Karina,” murmură Tenebre și surâse, înțelegând șiretlicul ce se afla la mijloc: Parca fusese amăgită de Gaea sau ea încercase s-o amăgească pe Mama Pământ, luând cu ea chipul ce fusese odată atât de drag Titanidei. „Acum înțeleg motivul pentru care Yātrīkar îmi cer ajutorul: nebunia Parcăi nu m-ai are margini și se pare că cât de curând va ajunge la apogeu. Numai că: asta joacă în folosul meu, iar eu pot profita din plin de pe urma acestui pact nebunesc dintre două Titanide la fel de nebune,” își spuse Tenebre în sinea ei. „Și… de accept să vă ajut, ce voi primi în schimb?” întrebă Tenebre cu șiretenie.

  „Orice ve-ți dori, căci… trebuie să facem tot posibilul ca Keyṉ și celelalte Yātrīkar să se întoarcă lângă noi. Doar astfel a noastră putere e în siguranță. La fel cum va fi în siguranță acest obiect,” și Kaṇkaḷ scoase din sân lupa cunoscută drept Ochiul Diavolului pe care-o avea prinsă de-un medalion.

  Mâna lui Tenebre zvâcni brusc în față, vrând să prindă în mână acel obiect magic, care nu doar dădea stăpânului lui puteri nelimitate, ci și deschidea orice uși doreai, chiar și pe cele nevăzute.

  Kaṇkaḷ însă se trase la fel de rapid în spate și mâna Titanidei trecu pe alături de ea, iar acel eșec de a pune mâna pe pradă o făcu pe Tenebre să scrâșnească din dinți. Se stăpâni însă să nu lupte, găsind mai de cuviință să folosească șiretenia și inteligența pentru a pune mâna pe acel lucrușor diavolesc, decât de a folosi forța. Așa că surâse: la început de parcă ar fi mârâit câinele la pisică, apoi îl schimbă într-un rânjet blajin, împăciuitor chiar, căci vorba ceea - ține-ți prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape.

  „Fie! Vom face după cum vreți voi! Numai că, în schimbul protecției mele trebuie să-mi fiți mereu supuse și să îndepliniți orice poruncă vă voi da. În special Keyṉ! Pe ea o vreau mereu aproape.”

  Kaṇkaḷ tresări: „de ce?” întrebă ea confuză. „Ce are Keyṉ de toate Titanidele o vor alături?”

  „Soarta! Ascunsă în a ei privire,” sâsâi Tenebre printre dinți. „Numai că, vezi tu, nu toată lumea poate vedea asta. Și… shhh, cineva se apropie,” îi dădu în grijă Tenebre.

  Apoi, se grăbi la al ei Palantir, aruncă materialul negru de pe el, și când puse ambele palme deasupra lui, văzu cine se apropia: Parca și… Keyṉ cu ale ei Yātrīkar. „De unde știe Parca că sunteți aici?” mârâi Tenebre la conducătoarea Yātrīkar-ilor.

  „Am lăsat noi vorbă să vină aici ale noastre camarade de se vor întoarce cu bine din Pădurea Rocu. Au plecat 10, dar se întorc 11. Una dintre ele este al nostru sol lăsat în vechea noastră tabără.”

  Așa și era: privind din nou în Palantir, Tenebre văzu 12 făpturi apropiindu-se, dar când zări pentru o clipă doar ochii Parcăi văzu în ei ura. Așa că Tenebre îi ordonă tinerei Yātrīkar: „repede! Ascunde-te! Se pare că Parca este în cheși răi și are de gând să se răzbune pe cineva.”

  „Să mă ascund? Dar unde?” întrebă Kaṇkaḷ.

  Tenebre însă nu știa răspunsul. Nu la început. Privind însă prin a ei scorbură, văzu trupul fără viață al cobrei ce zăcea în lichidul dintr-un imens recipient și-i făcu semn lui Kaṇkaḷ să se apropie de ea. „De celelalte nu-ți fă griji!” îi spuse titanida. „Această pădure îmi este prietenă și deja am trimis vorbă copacilor să le ascundă. Rămâi doar tu,” și fără să m-ai aștepte răspuns de la Kaṇkaḷ, Tenebre o lovi ușor peste gât, iar aceasta se transformă în fum negru ce intră în acel trup fără viață al cobrei din recipient.

  Și Tenebre rămase în așteptare: în mijlocul camerei, după ce ascunse iarăși Palantir-ul cu materialul negru. În sinea ei însă zâmbea atât de fericită să știe că triumfase: cel puțin pentru moment, în fața Parcăi, iar de punea mâna și pe Ochiul Dracului, atunci ar fi fost de neînvins.

***

  Cu cât înaintau tot mai mult în pădure, cu atât acel loc i se părea mai straniu și mai încărcat de energie neagră. În special asta se datora cobrelor care atârnau pretutindeni printre crengile copacilor sau se încolăciseră în jurul trunchiurilor groase, iar cu cât se apropiau mai mult de culcușul lui Tenebre, cu atât erau tot mai multe și mai multe cobre în jurul lor.

  Dar, deși nu era nimic straniu acolo, datorită faptului că toată lumea știa că Tenebre era de fapt regina cobrelor, Parcăi însă ceva-i spunea că acele lucruri nu-s chiar adevărul sau cel puțin nu adevărul pe care l-ar fi vrut să-l vadă.

  „Fiicele lui Tenebre,” își spuse Keyṉ în sinea sa, privind cu atenție la cobre și văzând că de fapt multe dintre ele erau diferite de restul, în special datorită culorii ochilor lor: zeci de cobre, exact numărul Fecioarelor Yātrīkar, care-o însoțiseră pe Kaṇkaḷ acolo și care aveau vestita pieliță albă pe ochii, ceea ce făcea a lor privire oarbă și goală. „Un camuflaj! Dar de ce? Din câte știu Tenebre și Parca mereu au fost mână în mână.”

  Keyṉ se opri însă-n loc, văzând-o pe Parca oprindu-se, iar asta le făcu și pe ale lor însoțitoare să se oprească. Dar Parca nu privi direct spre tinerele Yātrīkar din spatele ei, ci la acele cobre ce erau tot mai multe și mai multe cu fiece clipă, căci tot soseau și soseau cobre de peste tot: strecurându-se printre tufișuri și ierburi, târându-se pe pământ și lăsând urme șerpuinde pretutindeni sau mișcându-se încet printre crengi sau alunecând pe trunchiuri.

  Parca însă nu văzu nimic straniu, deși se străduise enorm să distingă ceva, căci inima-i spunea că ceva putred se ascundea în acele locuri, dar ce anume nu putea înțelege.

  Privi în cele din urmă la Keyṉ, dar nu văzu decât a ei privire goală și rece. Totuși, decise s-o întrebe: „ești sigură că nu vezi nimic straniu aici? Nici urmă de celelalte Yātrīkar?”

  Keyṉ își luă un scurt răgaz de gândire, timp pe care-l folosi cu cap pentru a cerceta cu grijă zona, dar mai mult și-l luă pentru a alege cu grijă cuvintele ce i se îngrămădeau în cap și astfel să formeze răspunsul dorit de Parca. „Sunt sigură!” murmură în cele din urmă Keyṉ. „Nu-s decât șerpi și cobre-n jur. Nimic ciudat sau ce să nu fi fost nicicând întâlnit în această pădure: regatul lui Tenebre de altfel.”

  „În asta ai dreptate. Dar totuși: ceva mă neliniștește.”

  „Ce anume?” se interesă Keyṉ.

  „Aerul! Aura acestei păduri și chiar… cobrele. Sunt prea multe… prea misterioase… prea rece și ciudată e această atmosferă. Și m-ai e faptul că venind încoace n-am dat de urma Yātrīkar-ilor, deși au lăsat vorbă c-au venit aici. Ești sigură că anume spre Pădurea Tenebre au zis că se îndreaptă?” o întrebă ea pe tânăra Yātrīkar lăsată în Pădurea Kiago de Kaṇkaḷ să-i anunțe sora și camaradele despre a lor nouă locație.

  „Așa e! Aici au zis să venim de îndată ce Keyṉ și restul se întorc din Pădurea Rocu,” se grăbi tânăra Fecioară Demonică să răspundă.

  „Și totuși: nu-s aici!” mârâi Parca și-și continuă drumul.

  Deși fața lui Keyṉ părea de piatră, totuși se zări cum colțul buzelor ei se ridică puțin într-un zâmbet. Nimeni însă nu observă acel zâmbet, născut dintr-un ciudat impuls și-o stranie bucurie pe care un suflet Yātrīkar n-ar fi trebuit s-o simtă.

***

  „Tenebre, unde-s Yātrīkar?” strigă Parca, dând buzna în ascunzișul Titanidei. Dar, spre marea ei uimire, nu văzu pe nimeni acolo.

  Intrând în urma ei, Keyṉ, urmată în de-aproape de-ale ei însoțitoare, se uită cu atenție în jur. Dar… deși totul părea atât de pustiit și atât de lipsit de viață, totuși era energie vie acolo.

  De unde-o simțea acea energie însă, nu înțelese la început. De aceea privi cu atenție în jur. În cele din urmă ochii ei se opriră asupra Palantir-ului, care era complet „orb,” iar asta o miră, căci era sigură că dacă Tenebre e prin preajmă, acel ochi al diavolului se activa involuntar. Totuși, era lipsit de energie în acel moment, chiar dacă nu înțelegea de ce.

  Auzi în cele din urmă două bătăi de inimă și le auzi atât de clar în urechi. Dar… nu puteau fi nicidecum inimile Fecioarelor Yātrīkar ce-o însoțeau, căci ele erau demult moarte și dacă nu-i viață în trup, nici inima nu poate să bată.

  Își întoarse în cele din urmă privirea spre acea mare cobră plutind în interiorul unui tub colosal, aflat deasupra mesei și care plutea și el în aer. „Straniu!” își spuse Keyṉ. „O cobră moartă cu două inimi!”

  Surâse însă în sinea ei: două inimi! Înseamnă că Tenebre se ascundea acolo. Numai că cine să fi fost stăpâna celei de-a doua?!

  De-odată tresări, simțind ceva rece alunecându-i sub haine, iar mâna ei se întinse involuntar spre al ei piept și, atingându-l, opri acea „curgere” rece pe pielea ei, căci era sigură că după moarte trupul unuia nu simte nimic. Totuși simțea totul atât de viu, atât de real.

  „Nu poate fi!” își spuse Keyṉ. „Energia Yātrīkar-ilor a rămas în acest trup, chiar dacă acel suflet l-a părăsit?! E posibil! Întrebarea e de ce-l simt eu, care nu-s decât o simplă ființă umană, pusă în acest trup de mărinimia Gaeiei?!”

  Își aduse aminte însă cuvintele spuse ei la ureche de Gaea, când o îmbrățișase în Pădurea Rocu: „ține minte, Karina, trupul unuia își ține minte stăpânul chiar și după sute de ani de moarte! Aflată din nou în trupul tău, e posibil să simți tot ce a simțit el în timpul acestor șase sute de secole cât a fost stăpânit de Yātrīkar.”

  „Asta era: memoria pielii! Memoria fiecărei părți din mine! Chiar dacă Yātrīkar l-a posedat pentru secole, acest trup și-a așteptat stăpâna, iar asta înseamnă că și eu pot stăpâni puterea cea fost cândva stăpânită de-o Yātrīkar.”

  „Și totuși simt prezența viperei celeia în jur,” auzi ea glasul Parcăi și-și făcu să tacă vocea minții, căci deși magia Gaeiei și a Hestiei blocară accesul către mințile lor, ca nici Parca, și nici altcineva să nu poată citi ce se ascunde în interiorul lor și nici să vadă al lor trecut și astfel să afle despre schimb, Karina sau cum era mai nou chemată Keyṉ se decise că n-ar strica să fie prudentă și se decise să se gândească la astfel de lucruri doar când nu era în preajma unor ființe atât de puternice precum Tenebre și Parca.

  Titanida Sorții nu găsi însă nimic folositor în acea scorbură și în cele din urmă plecă la fel de cătrănită, dacă nu și mai cătrănită decât când venise acolo. Totuși, înainte de plecare, îi ordonase lui Keyṉ să aștepte acolo, iar de-or trece Fecioarele Yātrīkar pe acolo să le îndrume numaidecât pașii către Muntele Fricii, că ea le va aștepta acolo și astfel le va spune ce urmează mai apoi.

  După plecarea Parcăi, Keyṉ le ordonă celorlalte să iasă din scorbură. Apoi, rămasă singură se apropie de Palantir cu gândul să-l atingă și să vadă cât de mult crescuse a ei putere.

  Totuși, cu cât înainta spre Palantir, cu atât mai rece simțea acea șerpuire pe pielea pieptului ei, iar asta-i provoca disconfort, chiar dacă n-ar fi trebuit, căci Yātrīkar erau cunoscute pentru incapacitatea lor de a simți. De aceea, oricât de mult nu ar fi dorit să smulgă acel obiect rece de pe piele și să-l arunce cât colo, decise să nu riște și se opri.

  Făcu bine însă că se oprise, căci fiind la doar un pas doar de Palantir, acesta se activă brusc și începu să proiecteze raze roșii de jur împrejur și toate se îndreptau spre un punct anume pe al ei trup: pieptul, anume locul unde simțea acea șerpuire rece pe piele.

  „Nu-l atinge!” auzi ea brusc glasul lui Kaṇkaḷ, când ea-și duse fără să vrea mâna spre piept și era cât pe ce să atingă acel obiect ascuns sub robă. „Chiar dacă al tău suflet simte puterea de-odinioară ce-a fost luată din acest Palantir, ele nu trebuie să se reunească iarăși.”

  „Să nu se reunească? Din Palantir?” se auzi și glasul lui Tenebre și Keyṉ o văzu pe Titanidă la doar un pas în spatele lui Kaṇkaḷ, dar atât de aproape de acel tub imens ce avea cobra înăuntru. Numai că tubul se „așezase” în cele din urmă pe masă, căutând suport, căci nemaifiind controlat de puterea lui Tenebre, forță proprie nu avea. Mai ales cu puterea Palantir-ului concentrată asupra ei.

  „Ochiul Diavolului și Palantir-ul pe care-l deții au fost cândva o singură putere,” își continuă Kaṇkaḷ povestirea. „Se numea pe atunci Maṉatiṉ Kaṇ sau Ochiul Minții și era deținut de a noastră mamă, Oḷi, care în limba veche a Yātrīkar-ilor înseamnă „lumină.”

  „Lumina proiectată de ochiul minții și care reflectă adevăruri,” murmură Tenebre.

  „Așa e! Numai că războiul cu Fecioarele Añcali sau cum m-ai sunt astăzi cunoscute ca Bocetele, ne-a distrus regatul și ne-a forțat în cele din urmă să ne despărțim. Atunci a fost când a noastră mamă a decis să-l despartă pe Maṉatiṉ Kaṇ în trei: mie mi-a dat Ochiul Diavolului sau pe Picācu, lui Keyṉ i-a dat Axa numită Accu, iar mama și-a lăsat Palantir-ul. Dar… am fost învinse toate până la urmă și doar Palantir-ul a fost singurul rămas pe pământ, căci înainte ca mama să moară i-a fost luat de Bocete. Dar eu și Keyṉ am fost ucise având aceste obiecte asupra noastră, de aceea a lor formă materială ne-a urmat la Poarta Purgatoriului.”

  „Însă… de ce totuși Palantir-ul nu a rămas în posesia Bocetelor? Doar ai spus că ele au pus mâna pe el când ți-au ucis mama, pe Oḷi?” întrebă Tenebre curioasă.

  „Asta deja n-o m-ai știu și putem afla doar unind cele trei elemente ale Ochiului Minții.”

  Asta era ce așteptase Tenebre. „Să ne grăbim să le unim atunci,” sări ea spre Palantir cu gând să-l atingă prima, iar de cele trei forțe s-or uni, ea va reuși să le controleze brusc pe toate.

  Totuși Tenebre fu oprită, simțind mâna rece a lui Keyṉ prinzând-o de braț și spunându-i cu voce joasă, dar fermă: „de-au fost aceste trei puteri despărțite și forțate să umble singure prin lume, o fi pentru ceva! De aceea, până nu vom afla motivul despărțirii lor de a noastră mamă, Maṉatiṉ Kaṇ va rămâne despărțit.”

  „Dar… e o prostie!” strigă Tenebre. „Având posibilitatea să fiți stăpânele lumii preferați să fiți sclavele cuiva.”

  „Atunci mulțumește-te că suntem ale tale sclave,” îi șuieră Keyṉ printre dinți, iar asta o puse în gardă pe Kaṇkaḷ care simți pentru prima dată ceva straniu la a ei soră, care fusese până atunci extrem de tăcută și retrasă. Deodată însă avea curajul s-o înfrunte pe Tenebre, ceea ce nici măcar ea, Kaṇkaḷ, nu reușise să facă deși avea puterea Ochiului Diavolului de partea ei și, de-ar fi vrut, ar fi putut-o îngenunchea pe Tenebre și-i lua Palantir-ul.

  Însă n-avu timp să stea pe gânduri Kaṇkaḷ și să încerce să descifreze acel mister, căci Keyṉ, înțelegându-și greșeala, făcu un pas în spate și-și plecă ușor capul în fața lui Tenebre: „iertată să-mi fie îndrăzneala, Titanidă! Dar totuși: am trăit doar pentru o clipă ura anilor trecuți și asta m-a făcut să-mi pierd capul.”

  Tenebre surâse și crezu acele cuvinte. Nu și Kaṇkaḷ care decise să stea cu ochii pe a ei soră de acum înainte, mai ales văzând cu câtă înverșunare atingea Keyṉ al ei piept, exact în locul unde se afla axa, Accu.