În tabăra Siar-ului era deja liniște, căci majoritatea din ei dormeau. Doar Nathaniel, Samaya, Fenrir și Arion mai erau treji, căci Fenrir și Arion trebuiau să stea de strajă în acea noapte, Nathaniel să aibă grijă de Yellen a cărei febră nu scădea, pe când Samaya nu putea să doarmă din cauza amintirilor confuze ce-i reveneau în cap după cercetarea pe care ea și cei doi tineri o avuseră cu câteva ore mai înainte.

***

  „Numai eu aud tobele?” întrebă Samaya, când ea, Mago și Malon ajunseră într-un loc gol, pustiit parcă de copaci, și care putea fi de asemenea considerată o răscruce de drumuri, căci din acel loc unul ar fi putut-o lua în patru direcții diferite.

  „Tobe? Ce fel de tobe?” întrebă Mago mirat, privind în jur, dar văzu și el, ca și Malon, doar copacii, tufișurile și restul plantelor des întâlnite prin păduri: mușchi, plante medicinale și alte drăcovenii.

  Samaya însă nu răspunse, ci continuă să privească atentă în jur, în timp ce făcu câțiva pași în lături, tot cu ochii pe cele patru drumuri, ca mai apoi să înceapă a se roti încet, pe călcâie, în cerc, încercând astfel să cuprindă tot teritoriul cu privirea.

  „Samaya? Ce se întâmplă?” întrebă Malon, scoțând și el, ca și Mago, sabia de la cingătoare și uitându-se și el în jur.

  „Umbre! Dar nu văd ale cui!” răspunse Samaya cu jumătate de voce.

  „Umbre? Dar… ce fel de umbre?” întrebă mirat și Malon.

  Deodată Samaya se aplecă pe spate, iar o săgeată imaginară trecu iarăși pe deasupra ei și se înfipse în copacul aflat nu departe de ea, în spatele ei.

  Rotindu-și ușor corpul, din poziția îndoită în care se afla după ce se feri de săgeată, Samaya privi spre ea, dar… o văzu, apoi n-o văzu, ca la urmă s-o vadă iarăși. „Lumea trecutului!” își spuse ea pentru sine. „Să ne despărțim!” le spuse ea în glas celor doi bărbați aflați la doar câțiva pași în spatele ei, privindu-i doar cu coada ochiului.

  „Ce? Să ne despărțim? Aici? Știi prea bine că-i extrem de periculos să facem asta,” încercă Malon să se opună, dar tăcu văzând-o pe Samaya băgând sabia înapoi în teacă.

  „Nu avem de ales. Sunt patru drumuri aici, iar noi suntem și așa doar trei. Nu putem lăsa nimic de izbeliște: trebuie să aflăm măcar încotro s-a îndreptat Maranam, ca să evităm acel drum. Nu de alta, dar… trebuie să-i protejăm măcar pe oameni.”

  „Și totuși… chiar dacă alegem fiecare câte un drum, mai rămâne unul neverificat,” spuse Mago.

  „Ai dreptate, însă… la fel cum noi nu putem merge pe toate drumurile fiind inferior numeric lor, la fel și Maranam nu a mers pe toate patru. Prin urmare, pornind în direcții diferite, putem găsi urmele pe unul din ele, iar dacă niciunul din noi nu găsește nimic, înseamnă că el a mers pe drumul neverificat. Astfel, reușim să prindem doi iepuri deodată.”

  „Samaya are dreptate, Mago. Chiar dacă e periculos, trebuie să riscăm.”

  „Dar fără fapte eroice, Malon. Dacă vedeți ceva vă întoarceți imediat, iar de sunteți în pericol suflați din corn. Astfel îi anunțați pe ceilalți, iar eu îi voi chema pe Fenrir și restul să ne ajute, căci am darul de a vorbi cu ei telepatic,” spuse Samaya. „Iar acum, să ne vedem de treabă.”

  Samaya le întoarse spatele celor doi bărbați și-și alese drumul care se afla în stânga și care ducea, după cum bănuia ea, spre Muntele Fricii, spre Sud, în timp ce drumul ales de Malon ducea spre Est și cel al lui Mago spre Nord, spre Pădurea Rophion.

***

  Înaintând cu atenție, Samaya continua să privească cu grijă în jur, căci nu degeaba avuse iar viziunea cu săgeata trasă asupra ei: soarta încerca cumva s-o ajute, chiar dacă ea nu știa încă adevăratul motiv pentru care Parca decise totuși să facă asta, mai ales aflând că anume titanida sorții fusese cea care-l ajută pe Maranam, prin intermediul lui Shiver Sun, s-o supună pe Mayar.

  În jur însă era liniște: mult prea liniște pentru gustul Samayei, care era obișnuită cu nopțile pădurilor dese și seculare, căci se născuse și crescuse în una și, deși fusese pentru 9 ani surdă și nu auzise decât liniște atât în jur, cât și în capul ei, ochii ei totuși văzură bine frumusețea naturii scufundată în noapte: frunzele mișcate pe copaci de curentul ușor de aer produs de bătaia aripilor unei cucuvele, mlădițele arbuștilor ce se dădeau într-o parte când vreo sălbătăciune își făcea loc printre ei și chiar dansul haotic al licuricilor dădea naturii un farmec aparte, făcând-o să arate atât de vie și sălbatică în același timp.

  Acele locuri însă, pe care Samaya le traversa, erau complet „moarte,” chiar dacă era totul verde în jur și se simțea chiar și aerul proaspăt de pădure, căci nici cucuvelele nu se auzeau mișcându-se sau gângurind în înalturi, nici licuricii nu scăpărau fosforescent în noapte, precum nici urmă de altă vietate nu se vedea în jur.

  „Îmi miroase a putred pe aici,” își spuse Samaya în sinea ei, când înaintă o bună bucată de drum, dar totul părea parcă cioplit în piatră și nu natură vie. Deodată însă se opri, simțind ceva ciudat mișcându-se în jur. „Și totuși, e cineva aici!” gândi Samaya, atingând mânerul sabiei.

  Câteva clipe după aceea fu din nou liniște, timp în care Samaya stătu cu mâna pe mânerul sabiei și privind în stânga, spre locul de unde auzise zgomotul. Apoi, auzi deodată o ciudată voce vorbindu-i: „ai venit totuși!” dar nimeni nu se arătă.

  Samaya decise că ar fi prudent să aștepte alte câteva clipe, dar nu apăru nimeni și nici acel cineva nu m-ai spuse nimic. Apoi, se auzi din nou glasul femeii: „Pari speriată, deși n-ar trebui! Mai ales că această pădure îți este casă!” însă iarăși n-apăru nimeni.

  „Casă? Nu prea cred,” răspunse în cele din urmă Samaya. „Eu sunt fiica Rophionilor. Născută și crescută în Pădurea Rophion, în regatul lupilor vrednici. Această pădure și aceste locuri îmi sunt totuși străine.”

  „Permite-mi să nu fiu de acord cu tine: al tău suflet nu minte,” m-ai spuse femeia și Samaya văzu în sfârșit mișcându-se crengile arbuștilor aflați cam la 20 de metri distanță de ea, în stânga, privind la 45 de grade de locul unde se afla ea și, deși nu văzu cine se apropia, îi simți totuși prezența precum îi auzi pașii.

  „I-am m-ai auzit odată! Acești pași!” murmură Samaya, privind confuză înspre acel loc de unde se apropia de ea străina. „Dar unde?” se întrebă Samaya, forțându-și mintea să-și aducă aminte unde auzise ea acel sunet de pași călcând ușor pe frunzele căzute la pământ, pe mușchi moale, sau poate călcând pe țărnă-i auzise. Deodată tresări, aducându-și aminte momentul când ea și Yellen merseră să cerceteze Pădurea lui Tenebre, când trecuseră pe acolo Fecioarele Demonice, Yātrīkar. „Upprisinn!” murmură deodată Samaya și atunci o stranie lumină se văzu în jur, de parcă s-ar fi aprins acolo, chiar în mijlocul naturii, un fanar stradal.

  „Și ai dreptate! Ne-am m-ai văzut odată, chiar dacă ne cunoaștem mult mai înainte de acel moment!” și o văzu în sfârșit pe tânăra de 20 și ceva de ani, cea care se despărțise de a ei soră Kaerleikans în Orașul Soarelui și care mai apoi îl însoțise pe Dike spre Pădurea Rophion, pășind încet spre ea, dar chiar dacă fața îi era mai mult de jumătate acoperită de gluga pelerinei negre, Samaya știa că e ea, cea cunoscută drept legenda Rophionilor și cea care l-a ajutat pe Dike să pună bazele regatului său, cu același nume, chiar dacă din pântecul ei nu se născuse niciun vlăstar care să ducă mai departe gloria sângelui ei.

  Ajunsă la doar câțiva pași în fața Samayei, Upprisinn se opri și-și descoperi capul și tânăra o putu vedea în toată splendoarea pe cea din fața ei: o tânără cu adevărat frumoasă, de ochi verzi în care se m-ai citea încă bunătatea în ciuda timpurilor grele prin care trecuse, cu păr blond și lung, și nu chiar înaltă de statură - cam 1.62 în înălțime, așa cum era și Samaya de înaltă.

  Privindu-se cu atenție, de parcă s-ar fi spionat, deși nu era nicio urmă de rău în privirea niciuneia dintre ele, cele două tinere deciseră să-și dea răgaz una alteia să se acomodeze cu acea situație ciudată. Totuși era mai mult despre Samaya să se acomodeze cu ce vedea, căci Upprisinn părea să știe prea bine de ce decise să i se arate tinerei.

  „Nu pari speriată văzându-mă, iar asta o pot considera ca fiind un semn bun,” îi spuse Upprisinn Samayei.

  „În legătură cu ce anume?”

  „Cu tot ce se întâmplă acum și care a început acum multe sute de ani în urmă sau poate mii, când m-ai eram încă în viață, colindând acest Pământ în lung și-n lat și încercând să-l apăr de rele,” spuse Upprisinn cu jumătate de voce, de parcă amintindu-și acele vremuri ar fi fost ceva extrem de dureros pentru ea, deși voia să pară calmă în acele clipe.

  Apoi domni iarăși liniștea pentru câteva clipe, timp în care Samaya se convinse că nu-i niciun pericol pentru ea și băgă sabia din nou în teacă. Apoi, porni spre Upprisinn. Dar niciuna dintre ele nu scoase nicio vorbă până ce ambele nu fuseseră una lângă alta, privind în aceeași direcție: de unde apăruse Upprisinn.

  „Să mergem! Trebuie să-ți arăt ceva!” îi spuse Upprisinn Samayei și porni prima într-acolo.

  Samaya o urmă numaidecât, căci, nu știa nici ea de ce, dar nu simțea teamă alături de acea tânără, chiar dacă știa că nu-i decât o iluzie a celei care demult nu mai era pe pământ.

  „Ce s-a întâmplat atunci, Upprisinn? Mă refer la ziua morții tale. Te-am văzut atunci traversând Pădurea Tenebre alături de armata ta de fecioare și îndreptându-te undeva, dar n-am putut înțelege unde. Apoi… te-am văzut căzând, răpusă de… cineva care arăta ca mine.”

  Upprisinn se opri și privi tristă în față, în timp ce un ușor tremur al buzelor i se vedea pe față. „N-ai fost tu cea care m-a răpus atunci,” răspuns care-o miră pe Samaya.

  „Atunci? Cine-a fost al tău călău? Mayar?”

  Abia atunci Upprisinn o privi pe tânără, însă privirea ei era dură în acele clipe, ca a unui soldat trecut prin multe lupte grele, care a înfruntat nu doar odată moartea și care voia în acel moment să convingă un inocent să renunțe la ideea stupidă de a se avânta în luptă, în același iad prin care el trecuse de atâtea ori: „nu căuta moarte acolo unde nu e, Samaya și nici nu crede tot ce auzi sau ce vezi. La fel cum eu pot fi un adevăr sau o iluzie în acest moment, e posibil ca și atunci să fi văzut doar ceea ce alții au vrut să vadă.”

  „Yātrīkar!” murmură înfrigurată Samaya. „Am văzut asta exact când Fecioarele Yātrīkar traversau Pădurea. Dar… de ce au vrut să-mi arate anume asta?”

  „Nu știu. Nici chiar eu nu știu răspuns la această întrebare. Însă… privește!” și Upprisinn îi arătă în față, la câțiva pași de ele, pe același drum pe care ele înaintară, urme lăsate de pașii cuiva care călcaseră în picioare iarba, mlădițele arbuștilor și tot ce le căzuse sub picioare, pași care rămaseră ca o arsură pe trupul naturii.

  Samaya se puse într-un genunchi, atingând cu mâna o urmă ce părea lăsată pe iarbă ca fiind făcută sau pătată cu cenușă, deși acolo se vedea clar că iarba e arsă. „O procesiune! Acestea nu sunt doar urmele cuiva, ci a mai multor persoane care par să fi călcat pe aceleași urme pentru ai duce pe alții în eroare.”

  „Așa e. Ai dreptate. Yātrīkar au trecut pe aici și se îndreaptă se pare spre Muntele Fricii.”

  „Spre Muntele Fricii?” întrebă Samaya mirată, ridicându-se în picioare și privind țintă la Upprisinn, care continua în același loc și privind țintă la același punct orb din spatele Samayei. „Dar… ce caută acolo?”

  „O să afli la timpul său!” și acea Upprisinn rânji deodată viclean, fapt ce-o făcu pe Samaya să tresară și abia atunci observă privirea tinerei ațintită undeva pe lângă ea, dar când să întoarcă capul și să privească într-acolo nu văzu nimic: se întunecă totul în fața ochilor ei după ce simți o puternică lovitură după ceafă și Samaya căzu inconștientă la pământ.

***

  Stând aplecată asupra Samayei care zăcea inconștientă la pământ, ținând în mână un băț lung de 1 metru și gros cam de un pumn, Parca privea țintă spre fața tinerei lupoaice, dar a ei privire era atât de greu de descifrat: uneori se citea ură în ochii ei, uneori dorință de răzbunare pentru cineva necunoscut, ca deodată să devină bună și să pară că-i părea rău pentru cele săvârșite.

  „De ce ai făcut asta?” auzi Parca glasul lui Tenebre în spatele său și, după ce aruncă bățul alături de Samaya, se ridică în picioare și-o privi furioasă pe Regina Nopții.

  „Mereu îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala,” îi șuieră Parca printre dinți și, trosnindu-și gâtul prin mișcarea capului dintr-o parte în alta își reluă chipul ei, după ce în fața Samayei se prefăcuse a fi Upprisinn.

This tale has been unlawfully obtained from Royal Road. If you discover it on Amazon, kindly report it.

  „Iar tu ai făcut ceva ce nu-ți stă în fire, Parca,” îi spuse Tenebre pe un tron plin de reproș. „Arătându-i urmele lăsate de Yātrīkar și anunțând-o că se îndreaptă spre Muntele Fricii nu ai făcut decât să-i pui pe Rophioni în alertă și poate să ne dejoci planurile.”

  Parca făcu un pas în față, privind cu ură spre Tenebre pe care n-avea ochi s-o vadă, în ciuda faptului că puteau fi considerate aliate în acel război. „Ascultă-mă cu atenție, Tenebre: o să-ți dau același sfat pe care i l-am dat și Samayei - nu crede tot ce vezi și auzi, precum nu crede niciodată în soartă, căci anume soarta te poate înșela.”

  „Depinde din ce unghi o privești,” murmură Tenebre nemulțumită. „Să nu uităm că această copilă are parte din puterea lui Haos și că prin sângele ei curge și sângele lui Upprisinn, chiar dacă cele două nu au același vlăstar sau rudenie de sânge. Dacă nu mă înșel anume soarta a fost cea care ne-a jucat această glumă proastă, readucând-o la viață pe cea pe care ne-am forțat atâta s-o ucidem: mă refer aici la iubitele tale surioare.”

  Tremurul vocii lui Tenebre, care era mai mult decât supărată pe soartă și pe tot ce i se întâmplase din cauza Parcăi și a lui Moirae, o scoase pe titanida sorții cu totul din fire: o mișcare bruscă prin aer, când ea-și întinse mâna-n față, și titanida nopților eterne simți o puternică lovitură în spate, când trupul său atinse trunchiul unui copac, în timp ce mâna Parcăi o strângea cu putere de gât, iar ochii acesteia o priveau cu ură, cu dorință de-a termina în sfârșit cu cea pe care o urâse de milenii.

  Tenebre însă nu se pierdu cu firea, chiar dacă strânsoarea mâinii Parcăi pe gâtul său o durea ca naiba și ale ei mâini apucară în neștire de mâna Parcăi, încercând să-i descleșteze degetele.

  „Nu te pune cu mine, Tenebre și ți-am spus asta de mii de ori. Ce fac sau ce decid e ceva ce-mi aparține și sunt în drept să fac asta, dacă tot sunt titanida sorții și crede-mă că orice n-aș face e pentru cauza noastră.”

  „Nu-ș de ce pare ca fiind contrariul,” murmură Tenebre, luptându-se să desfacă degetele Parcăi. „Yātrīkar au fost trimise spre Muntele Fricii cu un scop, unul pe care tu ești pe cale să-l dezvălui și altora și să ne pui planul în pericol. Nu cred că Maranam va fi prea fericit să afle despre asta.”

  „Ești sigură? Că anume Maranam a trimis fecioarele Yātrīkar spre acel munte unde se află ascunzișul lui Coallar, al tău și… al iubitului tău fiu, Ahi?”

  Tenebre încremeni: nu poate fi! Parca încerca să-i distrugă familia? Dar… de ce?

  „Așa e! Anume eu le-am trimis pe Yātrīkar acolo, căci trebuie neapărat să recapăt energia completă a acelui munte… doar pentru mine și astfel…”

  „Vei fi de neînvins!” murmură Tenebre, tremurând din toate mădulare, căci înțelese în sfârșit jocul Parcăi - deși părea că aceasta ascultă ordine și luptă pentru cauze străine, ea de fapt făcea totul pentru ea și de-ar fi pus Parca mâna pe toată puterea Muntelui Fricii, ar fi putut detrona titanii, iar mai apoi să-l înfrângă chiar și pe Maranam și să-l închidă în gaura neagră din care ieșise.

  „Vrei puterea absolută!” murmură iarăși Tenebre.

  „Așa e! De ce să mă mulțumesc cu puțin, când pot avea totul?” și Parca râse din toată inima, iar această clipă de neatenție îi dădu lui Tenebre șansa de a se elibera, căci într-o clipă apăru în mâna ei o bilă neagră, asemănătoare Palantir-ului, iar energia lui îi dădu lui Tenebre puterea de-a o arunca pe Parca cât colo.

  Lovită din plin, în piept, de puterea magiei lui Tenebre, Parca simți crunt lovitura, în contact cu trunchiul copacului de care se izbise și la rădăcina căruia căzuse mai apoi. Dar… nu stătu mult la pământ și, în timp ce–i aruncă lui Tenebre o privire răutăcioasă, sprijinindu-se ușor pe mâini, săltă în sus doar jumate de metru, fiind în poziție orizontală cu solul, ca mai apoi să-l atingă din nou cu palmele, provocând un fel de implozie a aerului ce mătură frunzele uscate din jurul ei.

  Tenebre însă se menținu pe poziții, căci nu venise acolo doar pentru a o certa pe Parca pentru îndrăzneala ei de a revela Samayei poziția Fecioarelor Yātrīkar: ea văzuse în Palantir cum Parca o atrase pe tânăra lupoaică acolo și Tenebre decise să profite de asta. Așa că, în timp ce Parca-și recupera forțele, Tenebre făcu bila neagră din mâna ei să se mărească tot mai mult și mai mult, iar energia emanată de bilă făcea crengile copacilor să tremure, firele de iarbă să se clatine ca bătute de un vânt năprasnic, în timp ce trupul Samayei, ce continua inconștientă, se ridică deodată în aer și continuă să plutească cu fața în jos între Tenebre și Parca.

  „N-ai îndrăzni!” îi șuieră Parca printre dinți.

  „Crezi?”

  „Da, căci folosind originalul pentru rolul asignat copiei va fi un total eșec.”

  „Eu n-aș fi de acord cu asta, mai ales că pentru această șansă trebuie să-ți mulțumesc ție.”

  „Șansă? Ce șansă?”

  „Mayar. Acum poate fi ușor manipulată după ce ai supus-o forțelor întunericului și, cum tot datorită ție principalul ei scop e s-o elimine pe cea care seamănă cu ea, am de gând să folosesc acest fapt și să-mi salvez fiul din temnița în care e închis de ani buni.”

  „Aaa, asta era: eliberarea lui Mannar!” murmură Parca ironică.

  „M-ai înțelege dacă ai fi mamă,” murmură Tenebre pe același ton ironic ca și cel folosit de interlocutoare.

  „Mamă?” și Parca râse isteric. „Spui că ești mamă, dar folosești copilul copilului tău pentru a-ți atinge propriile scopuri meschine.”

  Tenebre înghiți în sec, în timp ce strâmba din nas: „scopul scuză mijloacele.”

   „Nu întotdeauna. Și… vrei să știi de ce?”

  „Surprinde-mă!” îi șuieră Tenebre printre dinți.

  „Căci din cauza prostiei tale de-a cerși iubirea lui Eris și de a căuta eliberarea unui supus al răului, ai reușit să-ți pui unicul fiu care m-ai gândea logic împotriva ta: Ahi a decis să lupte cu Rophionii! Împotriva noastră!” îi strigă Parca cu glas de tunet, iar răcnetul ei răsună în toată Pădurea.

   Auzind cuvintele Parcăi, Tenebre privi ca trăsnită la ea: astfel puterea ei scăzu, iar bila din mâna ei îngheță în aer devenind din ce în ce mai mică.

  Parca profită de asta și-o trase brusc pe Samaya spre ea, folosind doar puterea magiei ei. Apoi, când Samaya plutea vertical, lângă ea și cu ochii închiși, Parca pocni din degete și Samaya se mișcă prin aer și se așeză lângă trunchiul unui copac de parcă ar fi fost doar în transă, controlată de cineva, și nu inconștientă.

  Dar n-apucă bine Parca să se bucure de a ei reușită, când simți palmele lui Tenebre încleștându-se în jurul gâtului ei și împingând-o cu putere în urmă, făcându-i picioarele să hârșâie pe pământ și iarbă, lăsând urme vizibile.

  Deodată însă, când Parca reuși să înlăture mâinile lui Tenebre de pe gâtul ei și s-o lovească cu palma în piept, făcând-o să zboare cât colo, titanida se mișcă prin aer, cu viteza vântului și, după ce o apucă pe Tenebre cu mâna de după ceafă, cele două dispărură undeva, teleportându-se, iar totul în jur fu scufundat iarăși în întuneric.

  Liniștea domni însă pentru doar câteva clipe, timp în care se auzea doar respirația ritmică a Samayei care stătea așezată lângă trunchiului copacului, încă inconștientă, chiar dacă ochii ei erau de data asta deschiși. Apoi se auzi iarăși glasul lui Upprisinn: „hai, Samaya, hai, vino la mine!” și Samaya cea de lângă copac văzu atât de vie imaginea unei mici lupoaice, ea cea de demult, înaintând încet spre Upprisinn care stătea la câțiva metri de ea, cu brațele deschise, așteptând-o să vină aproape și s-o îmbrățișeze.

  „Haide, vino! Nu-ți fie teamă! Tu poți! Tu poți face asta!” spuse ea și zâmbi fericită, văzând că mica lupoaică începe să fugă spre ea.

  În momentul în care mica lupoaică vru să sară în brațele lui Upprisinn, în locul tinerei apăru o mare lupă, ca cea numită Ochiul Diavolului și mica lupoaică sări prin ea, de parcă ar fi fost un tigru la circ, sărind printr-un inel în flăcări. Dar, când picioarele lupoaicei atinseră pământul și ea privi înapoi nu văzu nici urmă de lupă - în spatele ei stătea Upprisinn, radiantă, și în mâna ei Samaya văzu cheia sub forma unui ac de ceasornic.

  „Asta e ceea ce cauți?” o întrebă Upprisinn, numai că de data asta vocea ei era mai puternică, ca a unui maestru ce vrea să-și învețe minte învățăcelul și, în locul micii lupoaice, stătea copila Samaya, cea de 9 ani care luptase cu Mayar în Poiana Umbrelor, unde de altfel și se transferase viziunea văzută de Samaya.

  Pășind încet spre Upprisinn, în timp ce-o ațintea cu privirea ca pe un rival, copila Samaya se apropie de tânăra din fața ei, dar când îi atinse palma deschisă să ia cheia, simți în locul obiectului subțire și lung de-o palmă, ceva rotund și rece.

  Deschizând ochii văzu că totul în jur e întuneric și simți cum acel ceva rotund, ce părea să fie o sferă crește în mâna ei, iar neliniștea și nedumerirea din sufletul Samayei creșteau cu fiecare mărire a sferei în care de altfel părea că bate o inimă, iar asta făcea ca degetele Samayei să se strângă în jurul sferei, apăsând cu toată forța de care era capabilă în acele clipe, de parcă s-ar fi temut să n-o scape din mână.

  Deodată însă o lumină puternică se aprinse, forțând-o pe Samaya, tânăra de 20 și ceva de ani, să închidă ochii, orbită fiind de razele puternice colorate în galben, roșu, negru și verde ce se proiectau asupra ei.

  Când deschise ochii însă, Samaya văzu că avea de fapt în mână o sferă ce părea asemenea unui ochi - ca cel văzut de Mayar, în lumea sa interioară, numai că acesta din mâna Samayei avea nuanțe diferite ale retinei: când galben, ca cea avută de ochiul minții lui Mayar, când albastru ca cel avut de ochiul minții Samayei, doar că tânăra nu-l văzuse niciodată, căci ceva în interiorul ei o împiedica să vadă același lucru ca și copia ei.

  Totuși acest ochi albastru fusese văzut de Parca când aceasta vru s-o supună pe ea mai întâi și doar mai apoi o alese pe Mayar, când văzu că Samaya nu va fi nicicând supusă.

  „Nu te lăsa frapată de aparențe,” auzi Samaya deodată glasul lui Upprisinn plutind în jur, dar n-o văzu nicăieri - pretutindeni era doar întuneric și doar ochiul din mâna ei lumina când galben, când albastru. „Tot ce vezi poate fi real sau fantezie. Depinde de propria convingere și de propriile idealuri.”

  „Dar… de ce văd eu asta?” întrebă Samaya nedumerită. „Și… de ce ești aici, când numai ce erai… eram amândouă în pădure, cercetând urmele lăsate de Yātrīkar și…”

  „Ți-am spus să nu te lași înșelată de aparențe, dar nu mă asculți,” îi strigă Upprisinn cu dojană. „Cea întâlnită în pădure nu eram eu, ci soarta.”

  „Parca?”

  „Așa e. Plănuiește să pună mâna pe puterea deplină și astfel folosește diverse trucuri pentru ai reuși. De aceea te avertizez: nu te încrede în nimeni și nimic până când inima n-o să-ți spună că ceea ce vezi e real, precum și eu îți apar atât de clar în fața ochilor acum, chiar dacă poate o să m-ai ai vedenii cu mine pe urmă, fragmente ale trecutului meu.”

  „Dar… Upprisinn, de ce văd eu asta?”

  „Pentru că… ambele împărțim același suflet,” și glasul lui Upprisinn se stinse încet, auzindu-se tot mai îndepărtat și mai îndepărtat, în timp ce imaginea retinei își schimba culoarea cu atâta repeziciune c-o făcu pe Samaya să se simtă amețită. Dar totuși, deși ar fi vrut să închidă ochii și să se teleporteze de acolo, Samaya știa că nu poate și, bine făcu, căci imaginea retinei dispăru de pe suprafața sferei și în locul ei apăru imaginea de care Samaya se temea cel mai mult: Maranam tăindu-i capul și trupul transformându-i-se în cenușă arzândă.

  Scoțând un dureros suspin din piept, Samaya lăsă să-i cadă sfera din mână în timp ce ea se lăsă să cadă pe spate, dar… nu simți să atingă cu putere solul când căzu, ci se trezi din visare, stând în aceeași poziție în care o lăsase Parca: sprijinită de copac și auzi peste tot două fluiere șuierând cu toată forța - Mago și Malon se pare c-o chemau să se întoarcă.

  „Ce-a fost asta? Ce-a fost ceea ce am văzut?” murmură Samaya speriată, atingându-și gâtul cu palma, de parcă și ea, ca și Tenebre, ar fi fost strânsă de gât. Dar… auzind acel șuierat prelung al fluierelor celor doi tineri, Samaya decise să se întoarcă, căci ar fi putut fi periculos pentru ei să se afle acolo. Așa că se ridică de jos și porni încet pe drumul de întoarcere, dar decise ceva în sinea ei: să nu spună nimănui despre cele întâmplate acolo cu Parca.

***

  Apărând și dispărând când în câmp deschis, când în ascunzișul lui Tenebre sau în grota Arkadia unde se aflau cele trei Moirae, Tenebre și Parca își continuară lupta, care devenea tot mai aprigă pe măsură ce ura din sufletul lor creștea.

  „Ajunge!” strigă deodată Klotho și glasul ei făcu să înghețe în aer trupul lui Tenebre care fusese aruncată înspre marele război de țesut destine. „Vreți să distrugeți totul în jur, tâmpitelor?” strigă Klotho furioasă, dar nu făcu decât să atragă mânia Parcăi asupra ei.

  „Nu te băga!” strigă Parca, iar strigătul ei sperie atât de tare furnicile și micii ciclopi ce ajutau la țeserea destinelor, făcându-i să se retragă prin colțuri și să tremure ca varga.

  „Cea care ar trebui să se gândească, fie și măcar un pic, ar trebui să fii tu,” murmură cu viclenie Morta, în timp ce pășea spre a ei soră, ațintind-o cu privirea. „Nu ne fă să-ți plănuim moartea.”

  Parca însă rânji. „Moartea? Mie? Ai uitat cu cine ai de-a face, Morta? Ai uitat cine-i de fapt stăpână pe destine? Ha-ha-ha! A decis să amenințe lupul cu pielea mielului! Sunt nemuritoare, Morta! Nemuritoare! Acest vechi vicleșug cu mine n-o să-ți meargă!”

  „N-o să ne meargă zici?” interveni și Decuma apărând dintr-un colț întunecat, ducând cu ea foarfeca. „Oricine pe lumea asta poate avea un sfârșit. De-l au titanii, crezi că n-o să-l ai tu?”

  „Da, căci eu sunt diferită. Eu am scris în al meu destin un viitor măreț: să urc pe tronul lumii și să-l conduc pe vecie.”

  Tenebre izbucni într-un râs isteric, încă plutind deasupra firelor sorții. „Pe tronul lumii? Pe vecie? Se pare că vorbește trufia din tine. Sau poate prostia?!”

  „Tu… tacă-ți gura!” o apostrofă Parca.

  „Oi tace, da m-ai întâi scoate-mă de aici!” îi șuieră ea printre dinți, dar nici n-apucă bine să strâmbe din nas, când se văzu aruncată la pământ de puterea Parcăi, ca mai apoi să se rostogolească până la picioarele ciclopilor care-o priviră îngroziți.

  Ridicându-și ochii și privindu-i, Tenebre schiță un zâmbet: „salut, micuților! Sunt doar eu! Fără teamă!” dar trebui să salte în picioare, simțind un imens pietroi aruncat asupra ei.

  Tenebre reuși să evite lovitura pietroiului, dar totuși îl luă cu ea când decise că-i momentul potrivit să șteargă putina și deschise portalul să se teleporteze: astfel trecu și pietroiul prin portal și nimic nu scăpă teafăr din tot ce întâlni el în calea lui în timp ce traversă ascunzătoarea lui Tenebre, lăsând prăpăd în jur, ca mai apoi să iasă afară din scorbură și să se rostogolească la vale, acompaniat fiind de răcnetul de furie al lui Tenebre care se auzi în toată Pădurea.

  Pietroiul continuă să se rostogolească cu repeziciune la vale, punând la pământ iarbă și arbuști întâlniți în cale și nu se opri din vertiginoasa lui mișcare decât când era pe cale să cadă în râu, de pe un mal abrupt.

  Deși părea că rădăcinile groase ale copacilor care se vedeau ieșite în afară și care susțineau acel mal abrupt să nu se surpe fură cele care opriseră pietroiul din mișcare, curând se află că nu fusese chiar așa - cea care oprise pietroiul cu a ei magie fu Parca, numai că de data aceasta era Parca cea bună, care-și reveni deodată încă fiind în cuibul viperelor Moirae și, înțelegând că acelea pot s-o atace, neavând puterea neagră de partea ei, Parca spălă putina în același mod în care-o șterse și Tenebre de acolo, numai că spre deosebire de Tenebre care ajunse în scorbura ei, Parca fu proiectată pe acel mal abrupt și înțelese că se întâmplă asta ca să oprească pietroiul, că de ar fi căzut în ape ar fi putut ucide multe viețuitoare acvatice și chiar provoca daune ireversibile naturii.

  „Aici o să-ți fie locul de veci,” murmură Parca atingând cu mâna pietroiul care se mișcă de parcă s-ar fi împins în pământ ca la urmă partea de jos a lui să intre centimetri buni în pământ și astfel se întări pentru a nu fi dărmat nici chiar de vânt.

  După ce-și termină treaba, Parca dispăru din nou, căci ajunse în cele din urmă să se schimbe din rea în bună cu atâta repeziciune că înțelese și ea că nu m-ai e capabilă să se controleze nici pe sine. Apoi, după ce dispăru din Pădurea Tenebre, Parca apăru în același loc în care o lăsase pe Samaya inconștientă și apăru acolo sub înfățișarea ei de Mago Rău. Și răcni Parca ca apucata, văzând că planul ei nu se izbândise, negăsind-o acolo pe Samaya, iar răcnetul ei se auzi până hăt în depărtare și fu auzit și de Samaya, Mago și Malon în timp ce se întorceau în tabără.

   „Ce-a fost asta?” întrebă Malon preocupat.

  „Răcnetul Sorții!” mârâi ironică Samaya și-și continuă drumul, sub privirea încurcată a celor doi bărbați care nu înțeleseră o iotă din ceea ce vruse ea să spună.