Mâna întinsă a lui Mannar atinse un fir de păr de aur care trecea prin ființa celulei reci care-l întemnița, adânc ascunsă în inima pădurii. „Ah,” șuieră el printre dinți când simți o durere ascuțită trecându-i prin deget, de parcă o lamă de cuțit i-ar fi tăiat a lui carne. „Mușcă la fel ca și câinele care l-a creat,” și Mannar aruncă un val de magie neagră asupra pereților celulei, dar nu-i putu sparge din cauza că erau prea groși.

  Apoi, o pocnitură surdă a oaselor gâtului se auzi de jur împrejurul acelei celule când el și-l mișcă capul dintr-o parte în alta, iar acea pocnitură se auzi de parcă s-ar fi frânt ceva. Și, din răul hidos, cu piele neagră, coarne arzânde și cozi în flăcări, el luă o formă terestră. Astfel arăta ca orice bărbat în jur de 30, cu piele măslinie, 1.85 metri înălțime și corp atletic. Și, dacă ar fi să nu se țină cont de a sa natură diavolească, s-ar fi putut spune, fără să se dea greș, că era un bărbat destul de atrăgător care putea avea inima oricărei dame inocente. Însă, ceva în forma lui, spunea lumii să stea departe de el și acel lucru înspăimântător era diamantul negru care-i lumina pe frunte.

  De fapt când sau cum căpătase Mannar acel diamant diavolesc, nu-și amintea. Totuși ceva în interiorul lui îi spunea că fusese născut cu chip uman. În acel moment însă era un demon și, dacă e să fie sincer, lui îi plăcea mai mult acea formă, deoarece astfel el putea să simtă gustul dulce al puterii, de fiecare dată când îngenunchea pe cineva, cu forța, în fața lui.

  Chiar își amintea că prima dată când simțise acel gust, cu mult timp în urmă, fusese atunci când luase viața unui cerb, cu mâinile goale, lângă un râu. Și, de asemenea, își amintea că sângele, care curgea pe pielea mâinilor sale, îl încălzea într-un mod ciudat. Lui însă îi plăcu acel sentiment. De aceea începu să ucidă din ce în ce mai des până când pădurea în jurul lui nu rămase complet pustie și până când suflarea sa înfierbântată nu arse forma de lemn a copacilor, lăsându-i fără viață, de parcă ar fi fost sculptați în piatră. Astfel el fusese lăsat singur pe acel pământ lipsit de viață.

  Lui Mannar însă puțin îi păsa de singurătate. Din contră: el numi acel pământ regatul său, a sa casă și-o stăpâni pentru multă vreme fără să aibă egal. Totuși ceva se schimbase la el, ciudat și neplăcut în același timp, în ziua când el o ucisese pe Samandra. Și, deși știa că ceva important se întâmplase în acea zi, el nu-și amintea nimic, de parcă ceva sau cineva i-ar fi șters acel lucru complet din minte.

  De fapt Mannar nu pierduse doar amintirile din acea zi fatală, a morții Samandrei. El pierduse în genere amintirile pe care le acumulase o viață. Chiar și așa avea sentimentul că avusese cândva o formă umană, la fel cum vedea, din când în când, în amintiri, spatele unei femei care se întorcea în acele clipe cu fața spre el, iar el simți la ea ura.

  Anume acest fapt făcea ochii lui Mannar să pară cărbuni negri, încinși, la fel precum îi avusese în acea seară. Astfel ajungea să fie înconjurat de o aură neagră, aducătoare de moarte pentru tot ceea ce-l înconjura.

  Și, în clipa în care era complet înconjurat de acel întuneric, Mannar își amintea despre moartea Samandrei. Își amintea că, în timp ce mergea spre ea, ea se trăgea în spate, privindu-l cu groază. Și ea se opri doar când al ei picior atinse apa rece, cu călcâiul. Anume acesta fusese semnalul pentru ea să se oprească. Și, luându-și privirea de la fața lui Mannar, privi în jur, căutând o portiță de salvare. Acolo însă nu era nimic care s-o salveze. De asta simți într-un final cum îi îngheță sângele în vene, cum i se opri strigătul în gâtlej și chiar și respirația i se opri. Totuși, vocea ei interioară continua să-l strige pe Dike, să vină s-o salveze, fără să știe sărmana că Dike n-o putea auzi în acele clipe din cauza lui Eris, care încercuise acel loc cu a ei putere neagră, transformându-l într-un fel de vid.

  Astfel, văzând că e pe cont propriu, Samandra așteptă în tăcere. Mai mult însă rămase împietrită din cauza fricii, căci ea nicicând nu luptase cu un astfel de demon ca Mannar. Dar, când degetele lui se înfășurară în jurul grumazului ei, Samandra reacționă și apucă mâna lui încercând să se elibereze din prinsoare. Era însă în zadar, căci simțea cum mâna lui se strângea tot mai mult și mai mult în jurul gâtului ei de parcă ar fi ascultat ordinul cuiva să facă asta. Samandra însă înțelese cine-l controla doar când Mannar deveni complet nebun, iar ea fu capabilă să vadă ceea ce nicio altă ființă vie nu văzuse vreodată: strălucirea diamantului de pe a sa frunte. Și, odată cu acea strălucire ciudată, văzu și chipul lui Eris reflectat pe una dintre fețele diamantului. Apoi îi auzi vocea: „nu am nimic împotriva ta, femeie. Dar totuși: te urăsc cu toată ființa mea și trebuie să mori, deoarece moartea ta va aduce suferință în sufletul cuiva și asta mă va face complet fericită.”

  Și, în acel moment, un strigăt înfiorător se auzi ieșind din gâtlejul Samandrei, iar lacrimile, ce începură să-i curgă șiroaie pe față, atinseră în cele din urmă și mâna lui Mannar. Astfel, acele lacrimi îi arseră parcă pielea, de parcă ar fi fost apă ce căzuse pe plita încinsă care mai apoi, din cauza căldurii, începu să se evapore. De asta, pentru a se proteja de lacrimile ei, Mannar o aruncă cât colo.

  Atingând pământul, Samandra se rostogoli câțiva metri. Dar, deși simțea durere în tot corpul și-și putu auzi oasele trosnind, ea nu putu renunța la a sa viață fără luptă, iar asta din cauza că știa că nimeni n-o putea ajuta în acel moment, precum nimeni n-o putea auzi sau salva. De aceea, luptând cu propria neputință, Samandra reuși în cele din urmă să se ridice în picioare. Astfel, cu imaginea copiilor ei adormiți în pătucul de lemn în fața ochilor ei, o imagine care o umplea cu o nouă putere, ea scoase un pumnal pe care-l purta la cingătoare. Și, în mâna ei, pumnalul începu să lumineze, de parcă o putere nevăzută îl controla, iar ochii ei, ce văzură pentru prima dată ura, o ură născută în inima plină de dragoste a unei mame pentru a ei copii atunci când simte pericolul apropiindu-se de ei și pândindu-i, Samandra decise să termine cu acel rău, acolo și în acel moment, înainte ca el să fie capabil să-i atingă copiii.

  Astfel, față în față, o inimă umană și o privire de demon, se pregăteau să lupte, fiecare în felul lui. Cel care însă începu în cele din urmă lupta fu Mannar, care făcu un pas spre ea și o coadă de foc apăru în spatele lui. Apoi făcu un alt pas și o altă coadă apăru și tot așa merse până când 7 cozi atârnară la spatele lui, cozi de foc ce ardeau iarba din jur, făcând pământul să suspine și să ceară cerului îndurare.

  Dar el se opri când văzu pumnalul din mâna ei. Și, apoi iar se auzi vocea lui Eris: „crezi că un simplu pumnal mă va învinge?” Și, după aceea, diamantul de pe al lui frunte începu să lumineze și mai puternic, ceea ce dădu foc coarnelor sale, la propriu.

  Dar, deși Samandrei îi era frică, ea totuși spuse sigură pe ea: „nu pumnalul te va ucide, diavole, ci inima unei mame, cea care te va învinge. Și, astfel, nu vei avea nicicând ceea ce-ți dorești.”

  Mannar însă râse: „ești atât de proastă, ființă umană, dacă crezi că nu pot ajunge la ai tăi copii și să iau înapoi ce a fost al meu. Și te înșeli pentru că nimic în această lume nu mă poate face să tremur sau dau înapoi. De aceea, tocmai pentru că sunt sigură de al meu rezultat, îți spun că mai devreme sau mai târziu voi controla totul, la fel cum voi ve-ți fi ai mei sclavi pe vecie.”

  Aceste cuvinte însă schițară un zâmbet ciudat, răutăcios, pe fața femeii, iar ea spuse: „să vizezi nu-i păcat, diavole. Și, chiar dacă a ta mândre e nelimitată, sunt sigură că n-o să reușești în al tău plan. Și, chiar și dacă o fi să mor azi, eu cel puțin voi avea cu mine mândria și onoarea, precum și convingerea că binele te va învinge în cele din urmă. Și, chiar de n-oi mai fi pe pământ, te voi vâna din ceruri, pe tot întinsul pământului, până nu voi stârpi din rădăcini al tău rău." Apoi Samandra-l atacă.

Stolen from its rightful place, this narrative is not meant to be on Amazon; report any sightings.

  Astfel, chiar dacă era doar o femeie, Samandra știa să lupte, căci fusese învățată să lupte, deoarece multe războaie aveau loc în acele timpuri, iar tribul Samandrei fusese și el obligat să lupte pentru a-și proteja pământurile. De aceea ea știa cum să se miște, cum să folosească o sabie sau un pumnal, știa cum să ucidă un om și să-și asigure triumful. Dar, nimeni niciodată, n-o învățase cum să ucidă un diavol. De fapt, în acel moment, nici nu-i păsa de asta. Singurul lucru de care-i păsa era să lupte și să scoată acel diamant de pe a lui frunte. Și, pentru a-i reuși, cea mai bună metodă pe care o găsi fu să-i sară acestuia în spate. Astfel, cu acel gând în minte, ea spera sa stârpească răul din rădăcini și să ucidă acea ființă demonică a cărei reflecție o văzuse pe suprafața diamantului, indiferent de consecințe.

  Deodată însă un oftat dureros îi ieși din piept când una dintre cozile lui Mannar i se înfipse în spate. Și, trecând prin corpul ei, ieși prin piept. Asta o făcu să scape pumnalul din mână, pumnal care alunecă încet printre degetele ei în timp ce-o părăsea puterea. În cele din urmă, când nu mai avu vlagă, se lăsă pe spate, ochii ei își pierdură strălucirea, iar ea căzu de pe spatele lui Mannar.

  Totuși, în timp ce cădea, corpul Samandrei fu înconjurat de un curent de aer magic, albastru, ce-l făcu să plutească. Dar acel aer n-o putu ajuta să evite sărutul morții într-un final și asta din cauza că rana ei sângera atât de rău și, prin ea, firul vieții ei ieșea în afară. Apoi, din acel fir, începu să ia formă o stea albă, o stea care reflecta, pe a ei suprafață, un suflet speriat - sufletul Samandrei, cel care nu realiza încă că este mort și de aceea ea continua să caute din priviri diavolul și să termine lupta cu el.

  Deodată însă se auzi vocea Gaeiei „odihnește-te în pace,” și Samandra adormi pentru totdeauna. Iar acea stea albă, formată din firul vieții Samandrei, atinse în cele din urmă mâna Titanidei, cea care închidea ochii femeii. Și, după acea atingere a mâinii Titanidei, steaua se coloră în galben. Astfel, imaginea stelei, care atinse mâna sfântă a Gaeiei, era atât de asemănătoare cu sărutul unei mame pe fruntea pruncului - atât de gentil, atât de maternal și atât de plin de dragoste.

  De aceea și atinseră degetele Gaeiei ușor forma stelei în timp ce, din gura ei, ieși un ușor curent de aer cald, albastru. Astfel, acel aer magic, ridică steaua în aer, tot mai sus și mai sus, până când aceasta ajunse pe cer, formând Constelația Ursa Minoris, în timpul zilei… un amalgam de stele albe, strălucitoare, conduse de una galbenă, care avea în ființa ei suflarea de aur a Mamei Pământ.

  Și, deasupra, în forma unei stele care luminează nelimitatul vidul de aer, Samandra văzu cum diavolul, care o învinse, se apropia încet de Gaea, pe la spatele ei. De aceea Samandra începu să țipe, însă niciun sunet nu-i ieși din gură și asta din cauza că stelele nu au voce, că ele nu pot vorbi, căci ele pot doar lumina pe cer, deasupra Pământului, bucurându-se sau întristându-se de cele văzute că se întâmplă pe Pământ.

  Gaea însă simți magma de foc a respirației lui Eris undeva în spatele ei. De aceea, mișcându-și încet mâna, ca să nu se dea de gol că-i conștientă de atac, ea ridică pumnalul de jos, fără să-l atingă, și se întoarse spre Mannar, privindu-l în ochi.

  Văzu însă cum forma lui Mannar lua repetat trup uman și de diavol. Apoi, într-un final, se transformă în corpul lui Eris, în timp ce vocile lor vorbeau în același timp: „Mamă Pământ, văd că nu ai învățat încă să nu-ți bagi nasul în treburile altora. Ahhh! Simt cum nebunia mi se scurge în vene, când înțeleg că cea care te-a creat am fost eu, dar tu te-ai alăturat Haosului și mi-ai întors spatele, trădându-mă și încercând să-ți îngenunchezi propria mamă,” îi spuse Eris Titanidei.

  Gaea însă doar zâmbi. Dar zâmbetul ei era plin de bunătate și iubire și nu din cauza urii. De aceea ea și spuse cu voce calmă: „am fost făcută din lumină și nu de către tine, Eris. Am fost făcută din respirația Haosului și nu pentru că tu ți-ai dorit asta. Sunt a lui sămânță, aruncată pe acest teren fertil, și din trupul meu s-a format natura. Din această cauză oamenii mă numesc Mamă Pământ - deoarece sunt viața și fertilitatea, sunt ploaia și respirația a tot ceea ce ne înconjoară. Dar eu nu am mamă, Eris. Am doar un tată și numele lui nu este Haos, chiar dacă am prins viață din a lui suflare.

  Am fost de fapt făcută din serul luat din crengile lui Yggdrasil, iar frunzele lui au fost cele care mi-au acoperit trupul pentru prima dată. Dar, chiar dacă Yggdrasil mi-a format trupul, el nu avea puterea să-mi dea suflare, deoarece această putere este doar în mâinile lui Haos, cel care a făcut ulterior din mine această ființă vie, cea pe care o vezi acum, prima Titanidă de fapt care a pășit vreodată pe acest Pământ și singura care a dat viață acestor întinsuri.”

  Eris iar râse. Apoi, cu glas tunător, spuse: „dulci îți sunt cuvintele, Gaea, dar înțelesul lor nu-i deloc important pentru mine. Și știi de ce?”

  „Nu știu și nici nu-mi doresc să aflu asta, Eris. Așa că, încetează a mai vorbi și hai să terminăm acest joc stupid al puterii, deoarece ai luat viața unuia dintre copiii mei și trebuie să fii pedepsită pentru asta.” Apoi, ura Gaeiei fu aruncată dintr-o dată pe pământ, sub formă de ploaie torențială, picături care răcoreau trupul de foc al lui Mannar, luând putere de la el, slăbindu-l și forțându-l să îngenuncheze în cele din urmă.

  Mannar însă, chiar și îngenuncheat, mai avea încă destulă putere să lupte. De aceea el își aruncă mâna asupra Gaeiei, întinzându-i mult forma și lungind-o, încercând s-o apuce pe Gaea de gât, așa cum făcuse cu Samandra. Mâna lui însă trecu pe lângă Titanidă, care se evaporă dintr-o dată în aer. Și, curând după aceea, reapăru în spatele lui.

  Abia atunci nebunia Diavolului fu revelată în toată splendoarea. Și, complet nebun, el aruncă flăcări pretutindeni, încercând s-o lovească pe Titanidă. Ea însă apărea și dispărea într-o clipă doar, iar asta o făcea de neatins.

  Apoi, de nicăieri, corpuri de stele moarte fură aruncate asupra Gaeiei. Și deși Mama Pământ se apăra cu dârzenie, marginea ascuțită a unei stele zgârie totuși pielea fină a feței sale și o șuviță subțire de sânge i se prelinse apoi pe obraz. Asta însă a făcut-o pe Gaea să-și piardă balanța interioară. De aceea ochii ei începură să ardă la propriu și, de pretutindeni, stropii de ploaie se cutremurau, asemeni boabelor de fasole aruncate pe podeaua unui club de dans, mișcate de ritmul asurzitor al muzicii, de parcă ar fi fost pe tobe.

  În cele din urmă vârful pumnalului ei atinse rana sângerândă de pe față și o pată de sânge se prelinse pe a lui lamă. Apoi buzele ei începură să șoptească ceva, folosind cuvinte neștiute, și, din roșu, sângele își schimbă culoarea în albastru-livid… culoarea morții… iar atunci când Gaea închise ochii, pumnalul se aruncă singur asupra lui Mannar, intrând adânc în al lui piept, până dispăru complet. Și, îngenunchind, Diavolul începu să urle de durere, cutremurând zările în timp ce striga pe două voci:

  „Nici nu știi ce greșeală ai făcut, Titanidă. Asta nu te va ajuta să…,” dar, curând, trupul lor se evaporă în aer, sub formă de ceață neagră și densă, iar el fu trimis înapoi, în pădurea sa moartă, în Poiana sa fără viață, care era cunoscută ca Poiana lui Mannar.

  Pe malul râului însă Gaea îngenunche lângă trupul fără viață al Samandrei. Și, mișcându-și palma deasupra rănii pe care Samandra o avea în piept, făcu să se tămăduiască. Dar ea nu reuși s-o facă să dispară, căci, în depărtare, se auzi vocea lui Dike chemându-și soția pe nume. De aceea Gaea se ascunse și-i permise lui Dike s-o găsească pe Samandra pe malul râului. Dar, în timp ce-i strângea trupul neînsuflețit la piept, văzu totuși rana făcută de pumnal și, din cauza durerii și că nu gândea limpede în acel moment, gândi că ea fusese de fapt ucisă de un hoț. De aceea el a plâns mult, cu corpul ei neînsuflețit în brațe. Dar suflarea lui sfântă n-o putu readuce la viață, iar el fu forțat să renunțe. Și, purtând al ei corp în brațe, el părăsi malul râului și se îndreptă spre ascunzișul Rophionilor.

  Gaea a văzut toate astea din ascunzișul pădurii cufundat în umbră. Ea însă, deși văzu durerea lui imensă, nu-i putu spune adevărul despre moartea soției lui. Doar își spuse: „va afla despre asta într-o zi, dar va fi doar dacă răul se va furișa din nou pe aici, pândind și așteptând oportunitatea de a începe un nou război.” Apoi ea intră în adâncul pădurii și înaintă până ajunse la ascunzișul lui Mannar, în Poiana cu același nume, unde-l zări pe diavol lingându-și rănile, îngenuncheat și rușinat. Și, cât de curând, el adormi, atins de magia Gaeiei, care-l blestemă să doarmă mult timp de acum încolo.